Sinaxar 4 octombrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei
• Cuviosul Părinte Ammun
• Cuviosul Părinte Pavel cel Smerit
• Sfinții Părinți Gurie, Arhiepiscopul Cazanului, și Varsanufie, Episcopul Tferului

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei

Sfântul Ierotei era unul din sfetnicii Areopagului, învățat în credință creștinească și așezat episcop de Sfântul Apostol Pavel. Apoi, la adormirea Preasfintei stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, fiind în soborul apostolesc, s-a arătat dumnezeiesc cuvântător de cântări, petrecând spre mormântumnezeu trup al Maicii lui D, auzindu-l și văzându-l, l-au cunoscut că este drept și cuvios. Viețuind bine, precum se cuvine unui sfânt și plăcând mult lui Dumnezeu prin viața și prin cârmuirea sa, precum și prin muceniceasca nevoință, și-a sfârșit alergarea.

Cuviosul Părinte Ammun

Cuviosul părintele nostru Ammun era de neam egiptean. El, rămânând sărman din copilărie, a învățat dumnezeieștile cărți, cu frica lui Dumnezeu. Iar când a ajuns la vârstă, unchiul său îl silea să se însoare, iar el, neputând să scape de stăruința unchiului său, se gândea în sine în ce chip ar putea ca și cununa fecioriei să-și păstreze și voia unchiului să facă și, căsătorindu-se să poarte greutatea acesvremea nunții și ducându-l p în cameră, toți au ieșit. Însă el, închizând ușa, a zis către acea fecioară: „Ascultă-mă pe mine, soro, și ia aminte la cele ce-ți voi spune ție: însoțirea aceasta în care am intrat nu este mai bună decât fecioria. Deci, bine am face dacă am începe a ne odihni, nu împreună, ci despărțiți, ca fecioria noastră bine păzind-o, să îi plăcem lui Dumnezeu”. Scoțând din sânul său o cărticică, îi vorbi ei despre viața lui Hristos și a apostolilor, cuvinte folositoare de suflet, căci ea nu cunoștea Scriptura.

Citind el, adăuga și de la sine învățătură despre darul cel dat lui de la Dumnezeu și o sfătuia și pe dânsa să petreacă viață curată și îngerească. Iar ea, umilindu-se, a zis: „Mă învoiesc în toate cele ce voiești, domnul meu, de i viața cea curată, iată, și eu așijderea o doresc și sunt gata ca tot ce-mi poruncești să fac”. Și a zis Ammun: „Voiesc, îndeosebi, ca să petrecem tu într-o casă, iar eu în alta”. Iar fecioara, nevoind o despărțire ca aceea, i-a zis: „Ba nu, domnul meu, ci vom petrece într-o casă, însă să ne odihnim în paturi diferite”. Așa sfătuindu-se și-au plănuit viață curată, iar însoțirea lor a fost o grădină înflorită cu crinii fecioriei, cu curăția păzindu-se și cu roua Duhului Sfânt răcorindu-se. În această însoțire au petrecut ei optsprezece ani, în mari nevoințe, în post și în înfrânare, în privegheri și în rugăciuni și în osteneli trupești. Pentru că fecioara lucra în ea, iar Ammun în toate zilele, de dimineață până seara săpa pământul în livezi și în grădină și îl sădea și cu multă osteneală își chinuia trupul, iar seara, venind acasă, gusta puțină pâine cu sfânta sa soție, sau mai bine zis sora sa, ca apoi, în miezul nopții amândoi să se scoale la rugăciune; și foarte de dimineață ieșeau, iarăși, amândoi la lucru lor și petreceau în lucrarea lor până seara. Astfel acea doime, în anii lor cei tineri, viețuind ca în foc, nu s-au ars, pentru că și-au omorât mădularele cele de pe pământ.

După acei optsprezece ani, ajungând ei într-o curăție și sfințenie desăvârșită, a zis fecioara către Ammun, cuviosul: „Domnul meu, de mă vei asculta, din aceasta voi înțelege că într-adevăr pentru Dumnezeu mă iubești”. Iar el a zis: „Spune-mi, soro și de va fi de folos, te voi asculta”. Atunci a zis fecioara: „Ni se cade nouă, domnule, ca deosebit să viețuim, că tu ești bărbat sfânt, drept și curat, dar și eu, pe cât pot, urmez vieții tale, altora pildă și să viețuim despărțiți; pentru că nu se cuvine ca fapta ta cea bună și atât de mare, pentru petrecerea cea împreună cu mine, să fie acoperită de la fața celor ce pot să se folosească și să urmeze curăției tale”. Iar Ammun, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu care a plecat inima fecioarei spre viața cea deosebită pe care o dorea atât de mult și el. Și i-a zis el: „Doamnă, poruncește ce este bineplăcut ca să ne deosebim această petrecere împreună, să-ți rămână ție casa aceasta, iar eu mă voi duce în alt loc”. Și, rugându-se lui Dumnezeu, s-au despărțit unul de altul: Ammun s-a dus în muntele Nitriei și s-a făcut călugăr, iar neprețuita lui femeie, rămânând în casa sa, în puțină vreme a adunat mulțime de fecioare și le-a logodit pe ele cu Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, iar ea le-a fost egumenă. Ammun însă, sălășluindu-se în muntele Nitriei, ducea viață pustnicească în așa fel de osteneli și nevoințe, că numai singur Dumnezeu știe, căruia ziua și noaptea, întru căldura Duhului, îi slujea. Și a petrecut în acea pustnicească viață douăzeci și doi de ani și a devenit desăvârșit călugăr. Apoi a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, Ammun, și i-a dat lui darul tămăduirii. Și vindeca sfântul diferite feluri de boli ale oamenilor care veneau la dânsul.

Odată, i s-a adus un copil care, fiind mușcat de un câine turbat atât de mult îl vătămase, încât copilul acesta își mânca singur carnea de pe dânsul, ca un îndrăcit, iar părinții icioarele lui Ammon, cereau milă, ca să tămăduiască pe fiul lor. Sfântul a zis: „De ce-mi faceți supărare, căutând la mine ceea ce covârșește puterea mea? Căci în mâinile voastre este și boala și tămăduirea lui, de vreme ce voi ați furat de la văduva aceea săracă (numele ei spunând), în taină, boul pe care l-ați ucis și l-ați mâncat. Deci, să-i dați înapoi ei boul viu și fiul vostru se va tămădui”. Auzind acestea părinții copilului turbat s-au înspăimântat, căci sfântul știa tainele lor și, mărturisindu-și păcatul, au făgăduit cu jurământ să dea înapoi boul furat, iar sfântul, rugându-se, le-a tămăduit copilul și i-a liberat pe ei cu pace. Apoi părinții copilului, întorcându-se acasă cu bucurie, au dat înapoi boul văduvei în locul celui pe care îl uciseseră în taină și îl mâncaseră.

Altădată au venit la dânsul doi oameni pentru binecuvântare și sfântul i-a rugat să aducă apă, spre trebuința celor care veneau la dânsul. Unul din aceia avea o cămilă, iar altul un catâr. Și luând ei un vas mare, au coborât din munte după apă. Iar după ce au umplut vasul cu apă, a zis cel care avea cămila: „Mare este vasul și muntele este înalt, deci nu voiesc să-mi chinuiesc cămila mea cu greutatea aceasta”; și lăsând pe tovarășul său singur, s-a dus în drumul său, neîntorcându-se la sfânt. Iar celălalt, care rămăsese, a pus apa pe catârul său și cu mare osteneală abia a putut urca muntele la cuviosul care îl aștepta. Cuviosul, văzându-l pe el, i-a zis: „Fiule, Dumnezeu să-ți dea ție darul Său pentru osteneala ta; și să știi că tovarășul tău, căruia i s-a părut greu să aducă apă pentru trebuința noastră, acum este în mâhnire pentru că i-a pierit cămila”. Apoi, s-a dus omul acela în urma prietenului său și l-a găsit plângând, pentru că cămila de lupi, după proorocia cuviosului.

Despre acest cuvios Ammun pomenește Sfântul Atanasie Alexandrinul în viața cuviosului Antonie, scriind acestea: „Când Ammun cu Teodor, ucenicul lui Antonie, mergeau la acesta, au ajuns la un râu foarte mare care se numea Licos, pe care nu puteau să-l treacă decât numai înotând; atunci Ammon l-a rugat pe Teodor să se depărteze puțin de dânsul, ca să nu-i vadă goliciunea trupului. Și despărțindu-se ei, se gândea Ammun cum ar putea să treacă râul nedezbrăcându-se de haine, pentru că se rușina chiar singur să-și vadă goliciunea, pe care niciodată n-a văzut-o; atât de întreg la minte și curat era încât se rușina chiar de a sa goliciune, căci în toată viața sa nu și-a dezgolit trupul. Pe când gândea el acestea, îngerul Domnului l-a apucat și l-a trecut peste râu într-o clipită și l-a pus pe celălalt țărm, iar Teodor, cu mare osteneală abia a trecut înot. Și văzând pe Ammun stând pe mal, s-a mirat cum așa degrabă a putut ajunge dincolo dela dânsul, a văzut că este fără nici o urmă de umezeală. Înspăimântat, a căzut la picioarele lui și l-a rugat să-i spună cum a trecut cursul râului. Ammun, înduplecându-se de rugămintea frățească, i-a spus că îngerul l-a trecut peste râu. Apoi i-a spus să nu spună la nimeni acestea, până ce va trece din cele de aici. Și mergând cuviosul la Sfântul Antonie, a auzit de la dânsul aceste cuvinte: „Dumnezeu mi-a arătat mie plecarea ta și pentru aceasta te-am chemat, ca să mă mângâi înainte de a te duce la Dumnezeu și să ne rugăm unul pentru altul”. Și vorbind mult între ei, s-a mângâiat unul pe altul cu mângâierea Sfântului Duh. Apoi, Ammun, luând binecuvântare, a plecat de la Sfântul Antonie.

După puține zile, șezând odată marele Antonie pe deal, și-a ridicat ochii în sus și a văzut sufletul lui Ammun înălțat de îngeri cu veselie spre cer și s-a bucurat foarte mult de aceasta. Și l-au întrebat ucenicii pe el: „Părinte, care este pricina veseliei tale?” Iar el a răspuns: „Astăzi Avva Ammun s-a mutat dsfântul lui suflet ducându-se cu îngerii spre cer”. Apoi ucenicul a însemnat ziua aceea, în care Sfântul Antonie le-a spus despre mutarea lui Ammun și după câteva zile au venit frații de la Nitria și le-au spus că Sfântul Ammun s-a mutat către Domnul. Apoi numărând zilele, au aflat că ziua în care s-a mutat Ammun la Domnul era aceea în care a văzut Antonie sufletul lui urcându-se spre cer cu îngerii și l-au preamărit pe Dumnezeu.

Cuviosul Părinte Pavel cel Smerit

Acest Pavel, dintr-un sat oarecare, fiind lucrător de pământ, smerit, neiscusit și fără de răutate, s-a însoțit cu o femeie frumoasă la față și mult mai tânără, dar cu viață urâtă și cu multe năravuri, căci era desfrânată și i-a înșelat credința lui Pavel. Odată, venind el acasă de la lucru, a aflat pe femeia sa cu altul și, zâmbind puțin, a zis către acel desfrânat: „Bine, bine, să știi că nu-mi pasă, dar mă jur pe Iisus că nu voi mai trăi mult cu dânsa, iar tu s-o iei pe ea și pe copii să-i hrănești, iar eu mă voi duce și mă voi face călugăr”. Și, lăsând toate, îndată a ieșit din casă și nimănui n-a spus nimic, nici n-a clevetit despre acea femeie desfrânată, ci, tăcând, s-a dus în pustie. Mergând la cuviosul Antonie cel Mare, a bătut la ușa chiliei lui și l-a întrebat Antonie: „Ce voiești?” A răspuns Pavel: „Voiesc să mă fac călugăr”. Iar Antonie, văzându-l că este bătrân, i-a zis: „Acum tu, bătrânule, fiind aproape de șaizeci de ani, nu vei putea să fii călugăr, ci te vei duce în sat să lucrezi, mulțumind lui Dumnezeu, pentru că nu vei putea răbda ostenelile pustiei și supărările”. Iar Pavel i-a răspuns: „Orice mă vei învăța, părinte, voinie din nou i-a zis: „Ți-am spus că ești bătrân și nu vei putea să fii călugăr, deci, du-te de aici, iar de voiești cu orice chip, mergi la o mănăstire unde se află mai mulți frați, care vor putea să-ți poarte slăbiciunea ta; pentru că eu, aici, viețuiesc singur și câte cinci zile nu gust nimic; de aceea nu vei putea să viețuiești aici cu mine”.

Zicând acestea, Antonie a închis ușa și trei zile n-a ieșit din chilia lui pentru acest bătrân, iar acesta nu s-a depărtat de acolo. Apoi, a patra zi, Antonie a deschis ușa și a văzut că Pavel nu se dusese de acolo și iarăși l-a gonit, zicându-i: „Du-te de aici, bătrânule, pentru ce mă superi? Ti-am spus că nu vei putea să rămâi aici”. A răspuns bătrânul: „Voi muri aici, dar nu mă voi duce”. Văzând Antonie că nu adusese cu sine nici pâine, nici apă și de patru zile stă fără dt în sine: „Bătrânul acesta, fiind neobișnuit a posti așa de multă vreme, va muri de foame și va fi asupra sufletului meu păcatul lui”. Și l-a primit pe el, zicându-i: „Vei putea să te mântuiești de vei fi ascultător și de vei face ceea ce îți voi porunci eu”. A răspuns Pavel: „Toate cele ce îmi vei porunci, părinte, sunt gata să le fac”. Antonie, ispitindu-l pe el, i-a zis: „Stai și te roagă în locul acesta, până ce voi veni și-ți voi aduce ceva să lucrezi”.

Apoi a intrat Antonie în peșteră, lăsându-l pe Pavel, și n-a ieșit la dânsul toată săptămâna, dar în taină privea prin ferestruică la dânsul și l-a văzut în toată acea vreme stând nemișcat și ziua și noaptea. Apoi, ieșind, a adus ramuri de finic și, muindu-le în apă, i-a zis lui Pavel: „Împletește așa, bătrânule, o funie, precum mă vezi pe mine”. Și a împletit Pavel la acea funie până la al nouălea ceas și a împletit cincisprezece coți cu mare osteneală. Iar Antonie, văzându-l, a zis: „N-ai împletit-o bine! Despletește-o și împletește-o iarăși”. Acum era a șaptea zi de când nu-i dăduse lui Pavel să guste nimic. Insă Antonie făcea toate acestea pentru a-l goni pe Pavel de la dânsul, pentru că socotea că, supărându-se, el se va duce. Dar dacă l-a văzut că despletea cu mare osteneală funia și iarăși o împletea și, fiind flămând și bătrân, nici nu s-a mâhnit sau tulburat, nici n-a cârtit și nu s-a mâniat, lui Antonie i-a fost milă de dânsul și, apucând sforile, i-a zis: „Bătrânule, vrei să mănânci puțină pâine?” Iar Pavel i-a răspuns: „Cum voiești,i s-a umilit părintele de acele cuvinte ale lui, căci fiind flămând nu se grăbea la pâine, ci s-a supus la voința lui. Apoi gustară împreună puțină pâine cu apă și, sculându-se, au adus mulțumire lui Dumnezeu.

Sfântul încerca pe Pavel și în rugăciuni, nedormind toată noaptea, cântând psalmi și făcând multe închinăciuni și Pavel în toate s-a arătat răbdător și treaz. Pe când mânca el odată, a poruncit Antonie ca Pavel să guste mai multă pâine, fiindu-i milă de el pentru că nu era obișnuit a posti mult. Dar Pavel a zis: „Părinte, dacă tu vei mânca mai mult, atunci voi mânca și eu”. Iar Antonie i-a zis: „Mie îmi este destul, pentru că sunt călugăr”. A răspuns Pavel: „Si mie îmi este destul, că și eu voiesc să mă fac călugăr”. Și Pavel făcea toate cele ce îi poruncea Antonie.

Altădată i-a poruncit să coase o haină și după ce Pavel a cusut-o, i-a zis Antonie: „Rău ai cusut-o, să o descoși și să o coși iarăși”. Apoi, după ce runcit să o descoase și iarăși să o coase. Toate acestea le făcea acum ca să-i încerce răbdarea și ascultarea. Iar Pavel nu s-a împotrivit la nimic, ci cu osârdie și cu supunere îndeplinea toate poruncile. Văzându-l Antonie iscusit în toate, i-a zis: „În numele Domnului Iisus Hristos, acum ești călugăr”. Și i-a poruncit ca singur să viețuiască, făcându-i chilie, departe de sine, ca la patru aruncături de piatră. Și petrecea fericitul Pavel aproape de Sfântul Antonie, în chilie separată, ostenindu-se ziua și noaptea în nevoințele monahicești, luând de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le izgonească și să tămăduiască neputințele oamenilor.

Altădată aduseră la Sfântul Antonie pe un tânăr care avea un duh necurat foarte cumplit. Acesta era unul din boierii întunericului care hulea pe Dumnezeu. Și a zis Antonie: „Lucrul acesta nu este al meu, pentru că n-am luat putere de la Dumnezeu asupra diavolilor celor mari, ci Pavel smeritul are acel dar”. Și a mers cu dânsul la Pavel, zicându-i: „Avvo Pavele, izgonește duhul cel necurat din acest tânăr, ca să meargă sănătos la casa lui, lăudând pe Dumnezeu”. Iar Pavel a zis: „Dar tu, părinte, de ce nu l-ai izgonit?” A răspuns Antonie: „Am alt lucru de făcut și pentru aceasta l-am adus la tine”. Lăsându-l pet la Pavel, s-a dus. Iar Pavel, rugându-se lui Dumnezeu, a zis diavolului: „Părintele Antonie îți poruncește ție, diavole, să ieși”. Iar diavolul, ocărându-l și răcnind, a zis: „Nu voi ieși, înrăutățitule și mincinosule bătrân!” Dar Pavel, luând cojocul în care umbla, îl bătea, zicându-i: „Ieși, căci ți-a poruncit Antonie”. Dar diavolul nu ieșea. Și i-a zis Pavel: „Ori tu să ieși, ori eu voi merge și voi spune lui Hristos și te va izgoni”. Iar diavolul, batjocorindu-l și pe Hristos, zicea: „Nu voi ieși”. Atunci Pavel s-a mâniat împotriva diavolului și în miezul zilei, când în Egipt soarele ardl Babilonului, s-a urcat pe o piatră și sta ca un stâlp nemișcat, strigând către Hristos și zicând: „Iisuse Hristoase, Care Te-ai răstignit pe cruce în vremea lui Pilat din Pont, iată, nu mă voi coborî de pe piatra aceasta, chiar de voi muri, nu voi gusta pâine, nici apă, până nu mă vei auzi și vei izgoni pe diavol din tânărul acesta”. Acestea zicându-le, diavolul îndată a început a striga: „Voi ieși, voi ieși și nu știu unde voi fugi din fața ta”. Și, ieșind, s-a prefăcut într-un balaur mare ca de șaptezeci de coți și a intrat în Marea Roșie. Așa a biruit Sfântul Pavel, cu smerenia sa, pe diavol. Pentru că pe dracii cei mici îi izgonesc oamenii cei de bună credință, iar pe boierii cei mari drăcești, îi biruiesc cei smeriți, ca Sfântul Pavel.

Fericitul Pavel avea și duhul proorociei, pentru că odată, intrând într-o mănăstirebiserică și privind, cunoștea cu ce fel de gând intra fiecare în biserică. Și fiind vremea vecerniei, toți intrau cu fețe luminoase și cu suflete strălucite, având fiecare pe îngerul păzitor lângă el. Atunci a văzut un frate mergând în biserică, cu fața neagră, cu sufletul întunecat și înconjurat de diavoli și fiecare din draci îl trăgea la sine, iar sfântul înger păzitor îl urma plângând trist, de departe. Văzând acestea, sfântul s-a mâhnit foarte tare și se tânguia pentru fratele cel pierdut; neintrând nici în biserică din pricina mâhnirii celei mari, ci ședea afară plângând. Apoi, sfârșindu-se slujba bisericească, ieșeau frații în același fel în care intraseră și lumina cea dumnezeiască strălucea peste ei. Și l-a văzut și pe cel care mai înainte era întunecat; însă acum fața lui era ca de înger și darul Duhului Sfânt îl înconjura, iar îngerul păzitor, bucurându-se, îl ținea sub aripa lui, iar diavolul se tânguia de departe și nu se putea apropia.

O schimbare grabnică ca aceasta văzând fericitul, s-a bucurat și, chemându-l, l-a oprit înaintea tuturor, spunându-le cele văzute de dânsul; apoi l-a întrebat de pricina schimbării lui celei grabnice. Iar acela, văzându-se descoperit prin dumnezeiasca lumină, a mărturisit pricina înaintea tuturor, zicând: „Eu, zicea el, sunt foarte păcătos, căci mi-am cheltuit până astăzi anii în necurățenie, iar acum, intrând în biserică, am auzit citindu-se cuvintele Sfântului Prooroc Isaia, prin care Dumnezeu a vorbit mai ales, zicând: „Spălați-vă și curățiți-vă; lepădați vicleniile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei, învățați-vă a face bine și de vor fi păcatele voastre înnegurate ca mohorâciunea, ca lâna le voi albi”. Acestea auzindu-le eu, m-am umilit cu sufletul, pentru că mi s-au deschis ochii minții și cunoscându-mi ticăloșia și pierderea, am zis, suspinând în gândul meu, către Dumnezeu: „Tu ești Dumnezeu Care ai venit în lume ca să mântuiești pe cei păcătoși și precum ai grăit atunci prin proorocul Tău, acestea să le săv mine, păcătosul. Căci, iată, făgăduiesc ca de acum înainte, cu ajutorul Tău, să nu mai fac nici un rău; mă lepăd de toate fărădelegile și de acum îți voi sluji Ție cu inima curată; însă numai Tu să mă primești pe mine, care mă pocăiesc și nu mă îndepărta pe mine, care cad înaintea Ta”. Cu aceste făgăduințe am ieșit din biserică, jurând în inima mea ca să nu mai greșesc înaintea lui Dumnezeu”. Auzind acestea toți, într-un glas, am preamărit pe Dumnezeu, care primește pe toți cei ce vor să se întoarcă la Dânsul cu pocăință.

Astfel, Sfântul Pavel era înainte văzător, pentru că s-a umplut de darul lui Dumnezeu din pricina smereniei și a bunătății sale. Cine este oare așa de primit de Dumnezeu ca cel fără de răutate? Cei fără de răutate, zice Domnul, și cei drepți s-au lipit de Mine.

Și a trăit cuviosul în această sfântă viață ani îndelungați și, făcând multe minuni, s-a mutat către Domnul. Acela care era fără știință și smerit pe pământ, acum este mai înțelept în ceruri decât toți filozofii lumii acesteia și, cu înțelepții e Hristos prin puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că aceasta este înțelepciunea cea dreaptă: adică a se teme de Dumnezeu; și întru smerenia duhului și întru bunătatea inimii slujindu-I, bine va plăcea Lui. Cu rugăciunile plăcutului Tău, Doamne, smeritul Pavel, dă-ne înțelepciune și nouă, spre lucrarea poruncilor Tale. Dă-ne nouă frica Ta, care este începutul înțelepciunii, ca prin frica Ta, abătându-ne de la rău, să facem binele și să aflăm mila Ta în veci. Amin.

Sfinții Părinți Gurie, Arhiepiscopul Cazanului, și Varsanufie, Episcopul Tferului

Cuviosul Gurie s-a născut și a crescut în cetatea Radonej. El provenea dintr-un neam de boieri mici și numele lui a fost Grigorie, la fel ca al tatălui său, pe care îl chema tot Grigorie. Porecla lui era Rugotin. Și a viețuit fericitul copil mai întâi la un boier cu numele de Ion. El era din fire blând și smerit, mergea la biserică adeseori și se nevoia în post, în rugăciune și milostenie și în celelalte bunătăți, petrecându-și viața necăsătorit. Stăpânul, văzând obiceiurile lui bune, i-a încredințat toată casa sa. Pentru aceasta a fost clevetit, din zavistie, la stăpânul său de către prietenii săi, care zicea că petrece în desfrânare cu femeia lui. Iar stăpânul, crezând pe cei care cleveteau împotriva lui, a poruncit să-l ucidă. Dar fiul stăpânului, fiind înțelept, a rugat pe tatăl său să nu se grăbească a crede pe clevetitori și să nu aducă rușine casei. Și, cercetând cu de-amănuntul cele spuse și înștiințându-se că este nevinovat, l-a scăpat de la moarte. Însă tatăl lui, oe mânie, l-a băgat pe cel năpăstuit într-o groapă adâncă și doi ani a petrecut el în această groapă, chinuindu-se cu foamea, căci hrana ce i se dădea lui nu era hrană omenească; la trei zile i se arunca câte un snop de ovăz și puțină apă. Deși un prieten al său îi făgăduise să-i aducă buc ci l-a rugat ca mai bine să-i aducă hârtie și cerneală și, șezând acolo în groapă, scria cărți pentru învățătura copiilor, și le dădea să le vândă, iar prețul lor era împărțit la săraci.

După doi ani, milostivul Dumnezeu, văzând răbdarea cea mare a robului Său, care fără de vină pătimea unele ca acestea, a binevoit să-l elibereze din iadul acelei închisori și i-a deschis, prin mâna nevăzută a puterii Sale, ușa temniței. Grigorie, văzând lumină la ușă, s-a înspăimântat, părându-i-se că este nălucirea vrăjmașului, de vreme ce doi ani nu se mai deschisese acea ușă și, sculându-se, a început a se ruga. Și iarăși s-a făcut lumină la ușă, mai mare decât prima oară. Apropiindu-se, Grigorie a atins ușa cu mâna și îndată ușa s-a deschis și el a cunoscut că este voința lui Dumnezeu să fie liber din acea închisoare și s-a rugat lui Dumnezeu cu rugăciu Apoi, luând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu el în temnița aceea, a ieșit și, cu toate că era ziuă, n-a fost văzut de nimeni.

Plecând din casa și din cetatea aceea, a mers la mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei și slăvitei Adormiri. Acolo s-a călugărit și era călugăr și pustnic îmbunătățit; mai pe urmă a fost și egumenul acelui lăcaș. Din pricina slăbiciunii trupești a lăsat păstoria acelei mănăstiri, dar după puțină vreme iarăși a fost trimis la egumenie în mănăstirea Selijarului. După ce a supus Dumnezeu cetatea Cazanului împăratului Ioan Vasilievici, atunci, cu sfatul prea sfințitului Mitropolit Macarie și cu al celorlalți arhierei ai Mitropoliei Rusiei, a fost ales arhiepiscop al cetății Cazanului, în anul de la facerea lumii 7063 sau 1555 de la Hristos, februarie, ziua 7. L-a trimis împăratul la Cazan cu mare cinste și i-a dat multe lucruri bisericești scumpe și l-a petrecut cu cinstitul și de viață făcătorul lemn (Sfânta Cruce) și cu icoane. Apoi, Mitropolitul, cu tot sfințitul sobor și cu toată mulțimea poporului făcea rugăciuni. Astfel a mers la cetatea Cazanului și a luat scaunul său, nerăpind stăpânirea, nici gonind cinstea, ci de la Dumnezeu fiind trimis.

Cuviosul viețuia cu dumnezeiască plăcere, pe săraci hrănind, pe cei necăjiți cu toate trebuințele îndestulându-i, pe nevoiași, pe văduve și pe sărmani apărându-i și scăpându-i de nevoi;petrecea în multe osteneli, în priveghere de toatărea în rugăciuni, iar pe necredincioși îi învăța să cunoască și să creadă în Sfânta Treime, în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, întru unul Dumnezeu și pe mulți i-a adus din necredință la credință și i-a botezat. Apoi a căzut în boală și a zăcut multă vreme, dar nicidecum boala cea trupească nu a biruit înțelepciunea cea sufletească din el, căci și atunci poruncea să fie dus la biserică. Și astfel, ostenindu-se vreme de trei ani și cunoscându-și mutarea sa la Dumnezeu, a chemat pe arhimandritul Varsanufie și i-a poruncit să-l îmbrace în schimă și în a patra zi a lunii decembrie, la ceasurile opt din noapte, în anul 7072 (sau anul 1564 de la Hristos), s-a dus către Dumnezeu, după ce a păstorit biserica lui Dumnezeu 8 ani și 9 luni. Trupul lui a fost pus în lăcașul Mântuitorului, cu hramul Schimbării la față, îngropându-l la altarul bisericii celei mau psalmi și cu cântări duhovnicești.

Cuviosul Varsanufie era din cetatea Serpuhova, numele lui cel dintâi fiind Ioan. Era fiul unui preot, pe nume Vasile, care l-a dat la învățătura gramaticii. Tânăr fiind, a fost robit de tătarii din Crâm. Acolo le slujea cu toată osârdia, dormind puțin și cântând psalmii pe care îi ținea minte, iar necredincioșii, văzându-l bun la fire, nefățarnic și smerit, slujindu-le fără împotrivire, se mirau de dânsul și i-au poruncit să petreacă liber. După trei ani a fost răscumpărat de tatăl său de la tătari și s-a dus la împărăteasca cetate Moscova. S-a călugărit în mănăstirea ce se cheamă „a lui Andronic” și își petrecea viața în fapte bune. Pentru aceasta a fos ales egumen al mănăstirii de la Pișnoși și după aceea a fost arhimandrit în cetatea Cazanului. Acolo a zidit o mănăstire cu biserică și chilii, viețuind bine și fiind plăcut lui Dumnezeu, cu înfrânare multă și cu priveghere, chinuindu-și trupul cu un lanț pe care îl purta în jurul trupului, neștiindu-l nimeni. Era întru toate pildă fraților prin bunătăți și pe mulți necredincioșiumnezeu și i-a botezat. Pentru cuviosul arhiereu Gurie avea dragoste nefățarnică și i se supunea lui în toate.

A fost ales episcop în cetatea Tferul și bine păstorind cuvântătoarea turmă a oilor lui Hristos, s-a dat spre multe nevoințe, căci petrecea întotdeauna în post, în rugăciuni și lacrimi și în priveghere de toată noaptea; și pe mulți bolnavi a tămăduit, căci era iscusit în meșteșugul doctoricesc și nici un fel de plată nu lua de la nimeni, ci îi tămăduia din dragoste; dar, mai ales, tămăduia patimi sufletești cu darul Duhului Sfânt. Cu lucrul mâinilor lui făcea camilafce grecești, pe care le trimitea fraților săi, rugându-i să se roage și ei lui Dumnezeu pentru dânsul.

Când sfântul era la adânci bătrâneți a lăsat păstoria sa și s-a mutat iarăși în mănăstirea zidită de dânsul, a dumnezeieștii Schimbării la Față a Domnului, din cetatea Caucazului, și a luat pe sine marele chip (s-a făcut schimnic). Apoi, fiind cuprins de bătrânețe și de slăbiciune mare, nu și-a schimbat pravila sa, ci și atunci îl duceau ucenicii săi în biserică. Iar când a slăbit de tot, cunoscându-și mutarea sa din lumea aceasta, s-a împărtășit cu pe ale lui Hristos și s-a dus către Domnul pe care l-a iubit, în anul 7084 (l576 după Hristos). A fost îngropat în acea mănăstire, aproape de Cuviosul Gurie.

În anul 7104 (l596 după Hristos), la porunca dreptcredinciosului domn a toată Rusia, împăratul Teodor Ivanovici, s-a zidit o biserică de piatră, Schimbarea la Față a Domnului. Când au început a fi săpate șanțurile, s-au găsit mormintele sfinților Gurie și Varsanufie, în ziua de 4 octombrie. Ermogen, fiind atunci mitropolit în cetatea Cazanului și aflând despre aceasta, a săvârșit Sfânta Liturghie cântând panahida și a mers în mănăstire cu tot soborul și, descoperind mormântul Sfântului Gurie, l-a aflat plin de mir mirositor, iar trupul lui plutea deasupra mirului ca buretele, aproape întreg, numai puțin cuprins de stricăciune deasupra buzei. La fel și veșmintele lui erau întregi și mai curate decât cele noi. Apoi au descoperit și mormântul lui Varsanufie și, de asemenea, aflară moaștele nestricate și întregi, ca și ale sfântului Gurie, numai la picioare era atins puțin de stricăciune. Au mutat cinstitele lor trupuri din mormânturi în racle noi și, făcând slujbă deasupra gropii, au fost puse deasupra oți cei care vor merge acolo să le vadă și să sărute cu credință cinstitele lor moaște. Îl înștiințară apoi despre acestea pe împăratul a toată Rusia, Teodor Ivanovici, și pe sfântul Patriarh Iov. Auzind acestea împăratul și prea sfințitul Patriarh și toată împărăteasca lor suită și mulțimea poporului au dat slavă lui Dumnezeu care a preamărit pe sfinții săi. Apoi împăratul dreptcredincios a poruncit să fie zidit un altar în partea de miazăzi la biserica cea mare și acolo să se pună la vedere moaștele sfinților arhierei, moaște din care izvorau tămăduiri credincioșilor, întru slava lui Dumnezeue închinat, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Tot în această zi se face și pomenirea Cuviosului Mucenic Petru, prezbiterul Capitoliei, care a pătimit pentru Hristos în Damasc. Când chinuitorii i-au tăiat limba, acest cuvios mucenic a vorbit mai curat; apoi a răbdat tăierea mâinii drepte și a piciorului și scoaterea ochilor, iar la urmă i s-a tăiat capul.

 

În această zi se mai face și pomenirea Sfintei Mucenițe Domnina și a celor două fiice ale ei, Verineia și Proscudia, care au fost prinse de păgâni în Edesa și au fost duse la Iera calea lor la un râu, pe când ostașii ședeau și mâncau pâine, maica și fiicele sale, socotind că este mai bine să se înece pentru dragostea lui Hristos și să fie curate înaintea Lui, decât să cadă victime în mâinile păgânilor, au făcut degrabă rugăciune către Dumnezeu, încredințând Lui sufletele lor, apoi s-au aruncat în adâncul râului și au sfârșit cu viața.

 

În această zi se mai face și pomenirea Sfântului Mucenic Audact care era din Efesul Asiei, fiind duce și prefect al împăratului Maximin. Păgânul împărat a vrut să se căsătorească cu fiica lui Callistena, dar tatăl nu i-a dat-o, ca să nu fie batjocorită creștinătatea ei prin omul cel necurat și urât de Dumnezeu. Pentru aceasta împăratul l-a lipsit pe Audact de cinste și de bogăție și l-a gonit în Meletina și acolo i-au tăiat capul. Callistena s-a ascuns mai întâi în Nicomidia, apoi a mers în Tracia și a fost găzduită de o femeie pe a cărei fiică, bolnavă de ochi, a tămăduit-o prin rugăciune. Maximin a încetat din viață și Lichinie a luat împărăția. Atunci Callistena a mers la Constanța, împărăteasa lui Lichinie, care era sora marelui Constantin și era de credință creștinească și aceleia i-a povestit toate despre sine. Împărăteasa a primit-o cu dragoste și i-a ajutat ca să-și ia averea părintească, jefuită de Maximin, pe care Callistena, luând-o, a împărțit-o la săraci. Trupul tatălui său l-a adus din Asia și a zidit o biserică în numele lui, iar ea, petrecându-și restul vieții apostolești, s-a dus către Domnul.

 

Tot în această zi se mai face și pomenirea sfinților mucenici Gaie, Faust, Evsevie și Herimon, care erau sfinți slujitori ai Domnuiaconi, ucenici ai Sfântului Dionisie, episcopul Alexandriei, a cărui pomenire va fi mâine. Aceștia au început a pătimi pentru Hristos în vremea împărăției lui Deciu și și-au sfârșit nevoința muceniciei în vremea împărăției lui Valerian.