Sinaxar 5 octombrie

📑 Cuprins:

• Sfânta Muceniță Haritina
• Cuviosul Părinte Damian Prezbiterul, tămăduitorul Pecerskăi
• Cuviosul Părinte Ieremia, înaintevăzătorul de la Pecerska
• Cuviosul Părinte Matei, înaintevăzătorul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfânta Muceniță Haritina

Un om de neam bun șiaudie, cu obiceiuri bune și pre săraci, văzând o copiliță foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsese orfană de părinți din pruncia ei – s-a milostivit de dânsa și, luând-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa și a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească. Ajungând în vârstă, s-a arătat nu numai de o frumusețe deosebită a chipului, ci și cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet și înțeleaptă. Însă cel mai important lucru era credința ei în Hristos, a cărui roabă și mireasă a devenit; crezând în El, s-a aprins cuși s-a făcut mireasa Lui, păa și petrecând la un loc deosebit în singurătate. Stăpânul ei care a crescut-o n-o oprea de la un gând bun ca acesta, ci se bucura de viața ei cea curată și sfântă și de aceea i-a zidit o casă liniștită în care viețuiaînvățând ziua și noaptea Legea Domnului. Pe credincioșii care o cercetau îi învăța povățuindu-i cu cuvinte folositoare, spre mântuire, iar pe cei necredincioși îi aducea la credință, propovăduindu-L pe Hristos. Tuturor le-a fost pildă de credință și de viață plăcută lui Dumnezeu.

În vremea aceea Dioclețian, necredinciosul împărat, a început prigoană mare împotriva creștinilor de pretutindeni spre a-i chinui și mai ales pe aceia care aveau o viață îmbunătățită. În acea vreme Sfânta Haritina a fost clevetită către Domițian comitele că este creștină și pe mulți elini îi întorcea la credința creștină. Iar comitele, auzind de acestea, a scris îndată stăpânului ei, poruncindu-i să trimită la dânsul pe Haritina. Stăpânul ei, citind scrisoarea, s-a mâhnit foarte mult și, îmbrăcându-se în haină aspră, plângea pentru dânsa, văzând că nu poate să se împotrivească puterii comitelui. Pe cât putea se împotrivea erau trimiși după dânsa și pnd-o cu mâinile sale, se împotrivea celor ce voiau s-o răpească, iar ostașii o târau spre dânșii. Claudie, care îi era ca un tată, nelăsând-o din mâinile sale, îi gonea pe ostași, iar sfânta, ținută de amândouă picioarele, zicea către stăpânul ei: „Dă-mi drumul, stăpânul meu, și nu te mâhni, ci bucură-te, căci pentru păcatele mele și ale tale voi fi jertfă primită de Dumnezeu”. Iar ostașii, mâniindu-se foarte tare, au răpit-o cu sila din mâinile stăpânului ei precum lupii o oaie, și au dus-o la comite, trecea cu plângere și zicea: „Pomenește-mă la Cerescul Împărat, când vei sta înaintea Lui, în ceata sfintelor mucenițe”.

Fiind dusă Sfânta Haritina la comite, a stat înaintea lui, chemând cu inima sa pe Dumnezeu în ajutor. Iar comitele a întrebat-o: „Oare sunt adevărate cele ce am auzit despre tine, fecioară: că ești creștină și înșeli pe mulți, aducându-i la credința necurată?” Iar Sfânta Haritina a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Adevărat este că sunt creștină, iar ceea ce zici că înșel pe oameni nu este adevărat, pentru că de la înșelăciune îi întorc pe cei rătăciți și îi povățuiesc la calea cea adevărată, ducându-i la Hristosul meu, întru care credința nu este necurată, precum spui tu, ci este sfântă și dreaptă. Toată credința voastră este plină de necurăție, pentru că credeți în necurații și viclenii diavoli și faceți voia lor”. Auzind acestea comitele s-a mâniat foarte tare și a poruncit să fie bătută fără cruțare și apoi să fie pus un lanț de fier pe grumazul ei și a trimis-o să fie judecată de consul, judecătorul cel nedrept.

Judecătorul i-a pus mai întâi în față toate uneltele de schingiuire, apoi a grăit către dânsa: „Miluiește-te pe tine singură, mai înainte de a numunci cumplite. Primește sfatul cel bun și adu jertfă zeilor nemuritori, pentru că în felul acesta vei afla trei mari lucruri folositoare ție: pe zei îi vei îmblânzi, de la împărat vei dobândi daruri și ție îți vei păzi frumusețea cea înflorită a tinereților tale, întreagă și neveștejită de muncile cele cumplite”. Auzind acestea, mucenița și-a ridicat ochii spre cer, căutând ajutor de acolo, apoi făcându-și semnul crucii a grăit către judecător: „Iscusit, ești, o! judecătorule viclean și nedrept, dar nimic nu va spori uneltirea ta, căci nu mă vei prinde prin vicleșug, nici nu mă vei înfricoșa, îngrozindu-mă cu muncile, nici sfătuindu-mă nu mă vei putea duce la păgânătatea ta și nu vei schimba în mine hotărârea mea de a pătimi pentru Hristos. Sfătuiește-te pe tine cele ce îți sunt de folos și nu te mai închina neînsuflețiților idoli, ca să nu pieri vândut diavolilor pe care îi cinstești ca pe niște dumnezei”.

Judecătorul, auzind aceste cuvinte, a început s-o batjocorească și a porunci ca să-i fie tuns capul. Iar ea, ca un mielușel fără glas, tăcea înaintea celui ce o tundea, vorbind numai în sine cu iubitul său Mire, rugându-L pe El să-i dea putere să suporte cu tărie nevoința muceniciei. Apoi, după ce au tuns-o, i-a crescut îndată părul pe cap, mai lung și mai frumos decât cel dinainte. Văzând acest lucru, judecă de mânie și a poruncit să i se aducă cărbuni aprinși, pe care, turnându-i pe sfântul ei cap, a ars-o foarte tare. Apoi a turnat oțet peste trupul ars, înmulțindu-i cumplitele dureri. Iar sfânta răbda și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajutorule cel tare al celor ce nădăjduiesc spre Tine, Acela care pe cei trei tineri i-ai păzit nearși în mijlocul văpăii celei arzătoare, ajută-mi să suport chinurile care pentru Tine le îndur, întărește-mă, ca nu cumva să-mi zică și mie vrășmașul: „Unde este Dumnezeul tău?””. După rugăciune, a simțit o ușurare în dureri și mulțumea lui Dumnezeu. Însă schingiuitorul n-a încetat a abate asupra ei chinuri și mai mari, căci, înfierbântând în foc țepușe de fier, i-a înfipt în pieptul ei, apoi i-a ars coastele cu lumânări aprinse. Iar ea, neluând în seamă focul cel material, se aprindea mai mult cu văpaia dragostei dumnezeiești și nu înceta a mărturisi cu inima și cu gura numele lui Iisus Hrisa chinuitorul a osândit-o să fie înecată în mare.

Luând-o slujitorii au dus-o la mare, iar sfânta, mergând, striga către Dumnezeu așa:”Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că pentru numele Tău cel sfânt, după ce am fost arsă de foc, voi trece prin apa mării. Binevoiește să mă arăți curată în ziua Învierii. Arată acum, ca și de-a pururea, minunile Tale în mine, prin care mai mult se va putea proslăvi numele Tău cel prea mare, în veci”. Și, ducând-o la mare, îi legară o piatră grea de grumaz și o aruncară în adâncul mării. Făcându-se aceasta, îndată piatra s-a dezlegat și s-a afundat în mare, iar sfânta, întărindu-se cu puterea Celui Preaînalt, în chip nevăzut, stătea deasupra mării mergând în picioare pe apă, ca și cum marea ar fi fost un drum de piatră și ieșind la mal s-a dus înaintea judecătorului și i-a zis: „Uitați-vă și vedeți puterea Hristosului meu și credeți în El”. Iar judecătorul, văzând-o că a ieșit vie din mare, s-a mirat și tăcea umilit. Apoi, venindu-și în fire, judecătorul zicea că este vrăjitoare și cu ajutorul vrăjilor a ieșit vie din mare și a poruerau de față s-o apuce și s-o lege goală de o roată, iar sub roată au înfipt unelte de fier ascuțite, cuțite și săbii și au turnat mulțime de cărbuni aprinși, apoi a poruncit muncitorilor să întoarcă roata pe care era legată sfânta, ca în felul acesta trupul ei să fie zdrobit de uneltele ascuțite de sub roată și să fie ars de cărbunii cei aprinși și astfel durerea să fie îndoită.

Începând slujitorii a chinui pe sfântă, îndată roata a stat nemișcată și mâinile slujitorilor au slăbit, iar cărbunii aprinși s-au stins și sfânta a rămas nevătămată, pentru că îngerul Domnului apăra și păzea pe mireasa lui Hristos. Judecătorul s-a umplut de mai mare mânie și a poruncit să-i scoată unghiile mâinilor și picioarelor, apoi să-i zdrobească toți dinții, iar ea a răbdat toate acestea cu multă bărbăție. După toate acestea s-a gândit nelegiuitul să-i necinstească fecioria și a poruncit să fie chemată mulțime de oameni nerușinați și să fie dată lor spre necinstire. Iar ea, auzind ce plănuia nelegiuitul judecător, a zis: „Cu mine este Hristosul meu, care tot planul vostru viclean îl va risipi și acum va lua la Sine sufletul meu fără de prihană”.

Zicând acestea și-a înălțat mâinile și și-a ridicat ochii în sus, rugându-se din toată inima lui Dumnezeu ca s-o izbăvească din mâinile necuraților. Și, fiind acolo desfrânații aceia, pe când voiau s-o ia, îndată ea și-a dat curatul și nevinovatul său suflet în mâinile Dumnezeu ei cel fecioresc a rămas mort în mijlocul acelor nelegiuiți plini de poftă necurată. Judecătorul, văzând pe sfânta moartă, a poruncit ca trupul ei să fie pus într-un sac și, umplându-l cu nisip, să-l arunce în mare. Astfel, au înecat-o în adâncul mării pe sfânta moartă, pe ea care, când era vie, umbla pe deasupra apelor. Iar după trei zile, ridicându-se valurile mării, au scos-o la mal, neavând nici o stricăciune din pricina apei.

Claudie, care o crescuse pe sfântă ca pe fiica sa, luând cinstitul și prea chinuitul ei trup, cu plângere și cu bucurie, l-a dat cuvincioasei îngropări, slăvind pe Mântuitorul Hristos, Care S-a născut din Preacurata Fecioară, Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Damian Prezbiterul, tămăduitorul Pecerskăi

Cei cuprinși de multe boli sufletești și trupești, de vor chema în ajutorul lor pe prezbiterii care ung cu untdelemn sfințit, după cum zice Sfânta Scriptură, precum și pe acest prezbiter tămăduitor bine primit de Dumnezeu, adică pe fericitul Damian, – care cu dumnezeiască plăcere s-a nevoit în Sfânta Mănăstire Pecerska, în vremea egumeniei cuviosului Teodosie – mult se vor folosi sufletește și trupește. Pentru că acest călugăr vrednic de cinste a urmat cu toată râvna viața cea îngerească a cuviosului părinte și povățuitor al său Teodosie, în toate lucrurile cele bune. Mulți au mărturi lui cea îmbunătățită, despre smerenia și ascultarea lui, încât toți i se supuneau. Dar mai ales cei ce viețuiau cu dânsul în chilie au văzut blândețea lui, nedormirea lui în toate nopțile, citirea cu osârdie a cărților sfinte și scularea lui adeseori la rugăciune.

Aceasta și multe altele se spuneau despre acest bărbat: că postea mult și că era înfrânat, astfel încât în afară de pâine și de apă nimic altceva n-a mâncat până în ziua morții sale. Drept aceea, s-a învrednicit de la Domnul și cu facerea de minuni, dar, în mod deosebit, cu darul tămăduirilor, dar pe care l-a avut mai înainte Damian, cel de un nume cu el. De-i aducea cineva vreun copil cuprins de vreo boală sau un om vârstnic, bolnav fiind, de era adus în mănăstire la cuviosul Teodosie, apoi ui fericit Damian să facă rugăciune asupra acelui bolnav. Iar acesta, cu smerenie și cu adâncă umilință, socotindu-se nevrednic de darul tămăduirii, făcea rugăciuni asupra celui bolnav și îl ungea cu untdelemn sfințit, apoi, cu darul lui Dumnezeu, toți primeau tămăduire și se însănătoșeau.

După ce fericitul Damian a viețuit mulți ani în osteneli călugărești cu dumnezeiască plăcere și a săvârșit multe fapte spre folosul sufletesc, s-a făcut vrednic de veșnica viață și ajungând la sfârșitul acestei vremelnice vieți, a căzut bolnav și, aproape de moarte fiind, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, învrednicește-mă să fiu părtaș slavei sfinților Tăi și cu aceștia să mă împărtășesc Împărăției TaleStăpâne, să nu mă desparți pe mine de părintele și povățuitorul meu, cuviosul Teodosie, ci împreună cu el să mă numeri întru lumina Ta, pe care ai pregătit-o drepților”. Așa rugându-se, a venit îndată îngerul lângă patul lui, în chipul cuviosului Teodosie, care, căzând pe pieptul lui și sărutându-l cu dragoste, zicea către el: „Iată, o, fiule, fiindcă te rogi, Domnul m-a trimis acum ca să te vestesc că îți va fi ție și cu sfinții Lui te va număra și cu aceia te vei sălășlui în Împărăția cerească a Stăpânului. Iar când Domnul Dumnezeu îți va porunci ca să te muți din lumea aceasta și să te duci la El, atunci nu ne vom mai despărți de tine și împreună vom fi întru lumina aceea”.

Zicând acestea, s-a făcut nevăzut de la dânsul, iar fericitul Damian a înțeles că de la Dumnezeu i s-a făcut această descoperire, căci nu l-a văzut pe cel care i-a grăit nici intrând pe ușă, nici ieșind, ci în locul unde i s-a arătat, tot în acel loc s-a făcut nevăzut. De aceea degrabă a chemat pe omul care-i slujea și l-a trimis la cuviosul Teodosie ca să-l roage să vină la dânsul. Sfântul, venind îndată, fericitul Damian i-a zis cu fața veselă: „Părinte, va fi oare așa precum mi te-ai arătat mie acum și mi-ai făgăduit?” Iar cuviosul, ca cel care nu știa despre ce este vorba, i-a răspiule, ce este aceea ce ți-am făgăduit”. Atunci fericitul Damian i-a spus cum singur s-a rugat și cum i s-a arătat lui acela care i-a dat făgăduința în chipul cuviosului. Auzind acestea, insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, a lăudat pe Dumnezeu și lăcrimând, a zis: „Adevărat, fiule, așa va fi, precum îți este făgăduit, căci îngerul lui Dumnezeu ți s-a arătat în chipul meu, iar eu, fiind păcătos, cum pot să fiu astfel de făgăduitor al slavei aceleia care este gătită drepților?” Iar fericitul Damian, auzind această înștiințare, s-a bucurat și avea multă nădejde în Domnul. După aceasta s-au adunat frații și pe toți i-a sărutat și în bună mărturisire și-a dat sufletul său cu pace în mâinile Domnului. Și venind la dânsul îngerii, s-a luminat el la față, arătând bucuria despărțirii sufletului de trup. Atunci cuviosul Teodosie a ptoaca pentru ca să audă și ceilalți frați și așa, cu cântare mare și cu multă cinstire, a fost îngropat în peșteră, cinstitul trup al plăcutului lui Hristos, întru cinstirea lui Dumnezeu celui slăvit în Sfânta Treime care, cu rugăciunile tămăduitorului Damian, să ne învrednicească și pe noi unde nu este durere și a fi părtași împărăției Sale, în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părinte Ieremia, înaintevăzătorul de la Pecerska

Prin Ieremia proorocul s-a cinstit și pământul Rusiei, dar nu trebuie să-l confundăm cu Ieremia cel din Legea veche; el este fericitul de demult, părintele nostru Ieremia al Pecerskăi, care a ajuns într-atâta bătrânețe, încât el pomenea despre botezul poporului Rusiei, care a fost în zilele bine credinciosului, marelui cneaz Vladimir. Atunci, prin baia Sfântului Botez s-a luminat și acest fericit, iar nu după multă vreme a mers la Sfânta Mănăstire Pecerska, la cuvioșii părinții noștri Antonie și Teodosie, și a luat marele chip îngeresc al schimniciei, în care se nevoia cu dragoste dumnezeiască, râvnind viața sfinților părinți. Pentru bunătatea lui cea mare i s-a dat de la Dumnezeu darul de e vor să fie, ba încă și de a cunoaște gândurile omenești. Dacă vedea în cineva gând viclean, îl mustra și îl învăța să se ferească de sfatul diavolesc și mai ales dacă vreun frate se gândea să plece din mănăstire, el îndată în taină îi cunoștea gândul și, mergând la dânsul, îl mângâia pe acest frate, sfătuindu-l să aibă îndelungă răbdare în nevoință și să se întărească și să lupte împotriva vrăjmașului nostru; și în așa măsură îl întărea pe fratele său, încât acesta niciodată nu se mai gândea la așa ceva. Dacă acest fericit îi spunea cuiva ceva de bine sau de rău, întotdeauna se împlinea cuvântul lui. Și așa a viețuit mulți ani și pe mulți i-a ajutat cu înainte vederea sa și întru adânci bătrânețe a răposat, iar sufletul său s-a dus la proorocii cei vechi, spre dovedirea cea descoperită a tainelor Celui veșnic, a lui Dumnezeu Tatăl, căruia I se cuvine mărire, împreună cu Unul născut, Fiul Său și Celui de o ființă cu El, Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părinte Matei, înaintevăzătorul

Nu numai cu numele a râvnit primului evanghelist, fericitul părintele nostru Matei al Pecerskăi, ci, precum aceluia i s-a dat să vadă țara Etiopiei și pe oameni să-i mustre pentru necredință, așa și acest fericit, nevoindu-se călugărește în Sfânta Mănăstire Pecerska, în zilele sfinților începători ai acelui sfânt lăcaș, pentru multele sale nevoințe a luat darul acesta de la Dumnezeu: vedea aievea fețele diavolilor de sub pământul etiopienilor și mustra și descoperea meșteșugurile lor cele tăinuite, pentru folosul cel mare al celor care voiau să se tămăduiască și să se mântuiască.

Odată, acest fericit stareț stând în biserică la locul său, și-a ridicat ochii și a privit la frații care stăteau la amândouă stranele cântând și l-a văzut pe diavol în chip de ostaș umblând pe lângă dânșii și purtând pe poalele hainei lipicioase. Apoi, vărsând otravă în fiecare floricică, arunca fiecăruia câte una și dacă se lipea floricica de careva dintre frații care cântau, acela, după puțină vreme, slăbea la minte și gândind o pricină oarecare, ieșea din biserică și ducându-se în chilie adormea și nu se mai întorcea în biserică la cântare; iar de arunca floricica la cineva și nu se lipea de el, acela stătea neclintit la slujbă, până ce cânta utrenia și abia atunci mergea la chiliasa. Acestea văzându-le starețul, le spunea fraților săi și astfel se păzeau toți și nu mai ieșeau din biserică.

Apoi, starețul mai avea și alt obicei: după cântarea utreniei, după ce frații se duceau la chiliile lor, el ieșea din biserică în urma tuturor și ieșind așa odată, a stat sub toaca bisericii vrând să se odihnească puțin, căci chilia lui era departe de biserică, și iată că a văzut că o ceată mare mergea de la poarta mănăstirii; apoi, ridicându-și ochii, a văzut un diavol mândru călare pe un porc și o altă mulțime alergând în jurul lui. Și i-a întrebat starețul: „Unde mergeți?” A răspuns diavolul care era călare pe porc: „La Mihail Tebolcovici”. Iar starețul, făcându-și semnul crucii, s-a dus la chilia lui. Când s-a luminat de ziuă, a înțeles vedenia și a zis ucenicului său: „Să mergi și să întrebi dacă Mihail este în chilie”. Ucenicul s-a dus și când s-a întors i-a spus starețului că Mihail a ieșit după utrenie din ograda mănăstirii, iar starețul a spus vedenia duhovnicilor, precum și celor mai bătrâni frați. Apoi starețul l-a chemat pe fratele Matei și l-a întrebat despre toate acestea și l-a întărit cu cuvinte de învățătură, apoi l-a trimis la chilia lui. Iar cuviosul Matei, fiind înaintevăzător, cu dragoste îi învăța pe ceilalți frați să stea în chiliile lor și pururea să-și aducă aminte să se roage pentru păcatele lor.

În vremea cuviosului Matei a răposat fericitul egumen Teodosie și în locul lui a fost ales Ștefan, iar lui Ștefan i-a urmat Nicon. Și în vremea acestuia i s-a arătat fericitului Matei această vedenie: odată, pe când se afla la utrenie, și-a ridicat ochii voind să vadă pe fericitul Nicon, iar în locul lui a văzut un catâr stând în scaunul egumenesc și din aceasta a înțeles că egumenul n-a venit la utrenie. Cuviosul a făcut cunoscută această descoperire, iar egumenul, aflând, a luat învățătură căindu-se foarte tare. Și de atunci, lepădându-se de lene sârguia întotdeauna să se afle înaintea tuturor în biserică, încât, deșteptându-se prin acea învățătură, el a ajuns fericirea mai degrabă.

Încă multe alte vedenii a văzut acest cuvios fericit, pe care le spunea spre folosul fraților. Și ajungând la bătrâneți fericite, s-a odihnit în Domnul, cu bună mărturisire; moaștele lui cinstite se află în peșteră, alături de sfinții părinți și el se roagă pentru noi stând înaintea scaunului Stăpânului, ca să ne izbăvească de asupririle vrăjmașilor și să câștigăm viața veșnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, a căruia este mărirea cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Tot în această zi se mai face pomenirea Sfintei Mucenițe Mamelfa din Persia, care a fost preoteasa zeiței Artemis și careștină. Mamelfa a văzut în vis pe îngerul lui Dumnezeu arătându-i tainele creștinești; apoi, deșteptându-se, a spus surorii sale, iar sora sa a dus-o la episcopul locului și a botezat-o. Elenii, aflând despre acest lucru, au ucis-o cu pietre pe Mamelfa, care încă mai purta haina cea albă de la botez.

 

Tot în această zi se mai face și pomenirea sfințitului mucenic Dionisie, episcopul Alexandriei, care fiind prigonit, după multe necazuri pe care le-a suferit pentru mărturisirea lui Hristos, s-a săvârșit din viață în vremea împărăției lui Valerian și Galin.