Sinaxar 8 iulie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Procopie
• Sfinții Mucenici Epictet Preotul și Astion Monahul
• Sfântul și Dreptul Procopie, făcătorul de minuni din Ustiog

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Procopie

Sfântul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim. El n-a fost numit de părinții lui Procopie, ci Neania; iar Procopie a fost numit mai pe urmă de Însuși Hristos, în vremea botezului, precum ne va arăta cuvântul care ne stă înainte. Tot asemenea și Ierusalimul, într-acea vreme, era numit de către păgânii închinători de idoli, nu Ierusalim, ci Elia; pentru că, după dărâmarea Ierusalimului de către Tit, fiul lui Vespasian, trecând mulți ani, Adrian, împăratul Romei, al cărui nume din naștere era Elie, vrând ca în acel loc pustiit al Ierusalimului să ridice iarăși cetate, a numit-o cu numele său, Elia. Deci, a poruncit ca nimeni să nu mai numească acea cetate Ierusalim, ci Elia. Iar aceasta a făcut-o, pentru că, purtând ură împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, se sârguia nu numai să piardă de pe pământ numele Lui preasfânt, dar și locul unde a pătimit. El voia să-L dea pe Hristos în uitarea pomenirii oamenilor; de aceea a numit Ierusalimul, Elia.

În acea cetate era un bărbat slăvit și de neam bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credința creștin, dar soția lui, cu numele Teodosia, se ținea de păgânătatea elinească. Aceea l-a născut pe acest Procopie, de care ne stă înainte cuvântul, și l-a numit Neania.

Hristofor, după nașterea pruncului, s-a dus către Domnul cu sfârșit mucenicesc; iar Teodosia, rămânând văduvă, a crescut pe prunc în păgânătatea elinească și l-a învățat închinarea la idoli, în care ea însăși era osârdnică slujitoare. Copilul, fiind isteț la minte, a fost dat de maica sa la învățătura cărții elinești și a trecut repede prin toată filozofia elinească cea din afară. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, maica sa a vrut să-l facă ostaș al împăratului. Deci, când Dioclețian, păgânul împărat al Romei, a mers în Antiohia Siriei, care era lângă râul Orontiei, Teodosia înștiințându-se de aceea, a luat pe fiul ei și, ducându-l în Antiohia, l-a dat în slujba împărătească. Împăratul, văzând pe acel tânăr frumos la chip și la statură și la minte înțelept, l-a iubit foarte mult și i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc cu cei asemenea lui. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod și l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să muncească și să ucidă pe toți creștinii, iar averile lor să le ia și să le pună în vistieriile împărătești.

Neania a zis către împărat: „O, împărate, am auzit de creștini, că ei cinstesc pe un fiu al lui Dumnezeu, care se zice Hristos și sunt buni la obicei, ascultători, îndrăzneți, tari și statornici în credința lor. Ei mai degrabă vor să moară, decât să-și lase pe Hristosul lor și să aducă jertfe zeilor noștri. De aceea mi se pare că cu greu ne va fi a-i pleca la legile noastre”. Dioclețian, mâniindu-se, a început a huli pe Mântuitorul Hristos, zicând: „Dumnezeul lor, precum ei singuri zic, n-a avut femeie. Apoi cum a născut fiu? Iar Hristosul în care cred S-a născut din femeie, a fost bătut și osândit de neamul jidovesc ca un tâlhar; apoi, încununat cu spini, batjocorit, răstignit pe cruce, fiind adăpat cu oțet și fiere, a murit în chinuri. Deci, dacă ar fi fost Dumnezeu, apoi pentru ce nu S-a mântuit pe Sine din mâinile evreilor? Dacă nu și-a ajutat Lui în primejdie, apoi cum poate să ajute altora?”

Acestea și alte multe hule le-a grăit acest împărat rău la suflet; pentru că cuvântul Crucii, precum grăiește dumnezeiescul Pavel, este nebunia celor pieritori, iar nouă celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Deci, Neania, fiind întărit cu multe cuvinte împărătești, s-a dus în calea ce i se poruncise, cu două cete de ostași. Dar, de vreme ce era mare zăduf și arșița soarelui îi slăbeau pe ei și caii lor, de aceea era nevoit să călătorească mai mult noaptea, iar ziua să se odihnească. După ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșate. Deci toți de frică s-au făcut ca niște morți.

În acel timp, voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dânsul: „Unde mergi Neania și asupra cui te scoli?” Iar el cu frică a răspuns: „Sunt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toți cei ce cred în Cel răstignit”. Apoi iarăși a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare și tu vii asupra Mea?” Zis-a Neania: „Cine ești Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?” Zicând aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce luminoasă și un glas, zicând: „Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!” Iar Neania a răspuns cu cutremur: „Împăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creștinii, n-a avut femeie; deci Tu cum ești fiul Lui? Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni și omorî?” Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: „Am suferit de voie toate acestea, pentru ca să izbăvesc neamul omenesc, să scot pe cei păcătoși de sub stăpânirea diavolului, să caut pe cei pieriți și să înviez pe morți. Dacă n-aș fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aș fi fost viu după moarte?”

După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer și îndată s-a auzit un glas din înălțimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmașii tăi și pacea Mea va fi cu tine!” Astfel Neania, ca și Pavel oarecând, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată și din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie și de veselie duhovnicească.

După vedenia aceea, Neania cu ostașii lui au mers la Schitopol și chemând un argintar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Însă argintarul nu voia s-o facă, zicând: „Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creștini; și dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!” Atunci Neania îi porunci să o facă în taină, jurându-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel argintar, luând de la acel voievod aur și argint destul pentru facerea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea și măsura aceea, precum i-o însemnase voievodul. Isprăvindu-se crucea, deodată s-a arătat pe ea o închipuire de trei fețe, însemnate de o mână nevăzută. În partea de sus era scris, cu slove evreiești, Emanoil; iar de amândouă părțile, Mihail și Gavriil.

Văzând argintarul aceasta, s-a minunat și nu putea să știe cine le-a însemnat, pentru că nimeni nu era în casa aceea, decât numai el singur. Luând el o daltă, voia să șteargă închipuirea aceea, dar nu putea căci mâna lui se făcuse nelucrătoare, fiind ca și uscată. Văzând voievodul crucea, a întrebat pe argintar: „Ale cui sunt fețele acestea și pentru ce sunt închipuite?” Argintarul, îi spunea cu jurăminte: „Când am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste fețe închipuite singure și nu știu ale cui sunt, deși eu am voit să le șterg, dar n-am putut pentru că îmi amorțea mâna”. Neania, cunoscând că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei și a sărutat-o și, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu o deosebită cinste. El de atunci nu se mai înarma asupra creștinilor, ci asupra păgânilor și îi biruia cu puterea lui Hristos, robind țările lor. Astfel s-a arătat biruitor și asupra nevăzutului vrăjmaș – diavolul; căci, înarmându-se cu ea, a ieșit la luptă și l-a biruit prin pătimirea cea tare pentru Hristos.

Pe când era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetățenii ca să-i izbândească de strâmbătatea făcută de agareni, pentru că au năvălit asupra acelei părți și prădau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască. Asemenea făceau și prin toate satele dimprejur. Viteazul ostaș al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieșit cu îndrăzneală cu ostașii săi și a izgonit din urmă pe păgâni. El se ruga în sine, zicând: „Iisuse Dumnezeule, fii spre ajutorul nădejdii mele!” Atunci a venit la el un glas de sus, zicându-i: „Nădăjduiește, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt cu tine!” Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de atât de mare îndrăzneală, încât cu putere i-a biruit pe ei și a liberat pe toți cei robiți. Agarenii uciși în acel război au fost șase mii; iar din oastea lui, nici unul, nici măcar vreunul să fi fost rănit. După această biruință, el a trimis în cetate la maica sa mai înainte vestitori, înștiințând-o de biruința sa asupra vrăjmașilor. Maica sa, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult.

Întorcându-se cu dănțuire și cu slavă, l-a întâmpinat maica sa cu bucurie și, când a intrat în casă, a zis către el: „O, dulcele meu fiu, când ai ieșit la război, eu am luat cădelniță și tămâie și am intrat la zei, de m-am rugat pentru tine ca să-ți ajute, și iată că ai biruit cu ajutorul lor. Deci, intră la ei și le dă mulțumire, ca și în viitor să-ți ajute”. Dar Neania i-a răspuns: „O, maică, bine ai făcut că te-ai rugat pentru mine; însă mie mi-a dat ajutor Dumnezeul meu”. Zis-a maica sa: „O, fiule, să nu numești numai pe un zeu, ca să nu se mânie ceilalți, căci atunci se vor întoarce de la tine”. Zis-a Neania către dânsa: „Nu te înșela, maică, cu acei mulți zei ai idolilor. Cum au putut ei oare să-mi ajute, fiind ei singuri fără suflet? Iar dacă ei mi-au ajutat, să-i întreb și să-mi spună, și atunci vom fi încredințați de puterea lor”.

Zicând aceasta, a intrat cu maica sa în camera unde erau idolii cei de aur și de argint și a zis către ei: „Spuneți voi, care vă credeți că sunteți dumnezei, cine mi-a ajutat mie la război?” Iar idolii tăceau, căci cum puteau ei să răspundă fiind muți. Atunci Neania a zis către maica sa: „Iată, maică, vezi cine sunt zeii tăi? Dacă un cuvânt nu pot să vorbească, apoi cum pot să ajute cuiva?” Iar maica sa i-a răspuns: „Ei nu mai vorbesc cu tine, pentru că îi batjocorești întrebându-i”. Zis-a Neania către ea: „Deci, întreabă-i tu singură, că poate-ți vor răspunde ție, ca unei calde slujitoare”. Ea, apropiindu-se cu multă cucernicie de ei, și-a plecat genunchii și a zis: „O, zei atotputernici: Die cel mare, Ira împărăteasa, Poseidoane, stâlpul mării; tu, Apoloane cel în chipul soarelui, tu împăratul cetății Palado și ceilalți zei, vă rog să-mi spuneți, nu ați ajutat voi oare la război robului vostru și fiului meu?” Dar ea n-a primit nici un răspuns de la ei. Atunci fericitul Neania, ținând crucea în mână, s-a umplut de râvnă dumnezeiască și lepădându-și haina de deasupra și dând la o parte pe maica sa de la idoli, a început a-i sfărâma, a-i arunca la pământ, a-i călca în picioare și, zdrobindu-i bucăți, a împărțit aurul și argintul săracilor.

Maica sa, văzând aceea, s-a umplut de mânie și de durere negrăită. Deci, uitându-și dragostea firească către fiu, a alergat repede în Antiohia la împăratul Dioclețian și i-a spus cu lacrimi, că fiul său i-a sfărâmat zeii și că nu le-a dat cinstea cuvenită, alungând-o de la zei. Împăratul o mângâia și o încuraja, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta că va întoarce cu îngroziri pe fiul său la cinstirea zeilor cea dintâi, zicând: „Dacă nu va voi să se întoarcă, atunci cel rău, după faptele sale, rău va pătimi; iar tu îți vei alege fiu pe care vei voi din sfetnicii mei”.

Împăratul a scris îndată ighemonului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiți din cetățile dimprejur și să prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credința creștinească. Deci, mai întâi să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune și prietenești, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit. Scrisoarea aceea mai avea și cuvinte de hulă asupra lui Hristos.

Ighemonul Iust, luând porunca împărătească și adunând bărbați vestiți din cetățile Palestinei, s-a dus în Elia la voievod și, închinându-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Voievodul, citind scrisoarea și nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăți mici și a aruncat-o în văzduh, zicând: „Eu sunt creștin, iar tu fă ceea ce ți s-a poruncit!” Ighemonul a zis: „Mă tem și de împărat și mă rușinez și de tine ca de un prieten. Mie-mi este jale, și nu știu ce voi face. Deci, ascultă-mă pe mine și pe acești bărbați cinstiți și adu jertfă zeilor înaintea feței noastre; iar de nu vei face aceasta, mă vei sili să fac cele poruncite”. Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Zicând aceasta, și-a dezlegat brâul dregătoriei sale și l-a aruncat în fața ighemonului, lepădându-se de slujba împărătească. Apoi, voind să fie ostaș al Împăratului ceresc, ocăra păgânătatea închinării la idoli. Ighemonul și bărbații care veniseră cu dânsul, mâniindu-se, l-au prins și l-au dus în Cezareea Palestinei, care se mai numea „a lui Filip”, Sevastia și Panead, în care, odată fiind pusă icoana lui Hristos pe o femeie care avea curgerea sângelui, s-a tămăduit întocmai ca acea femeie care se atinsese de hainele Domnului.

Ighemonul, șezând acolo înaintea poporului la divanul din priveliște, a pus pe Neania de față, la întrebare. Văzându-l poporul cel întunecat cu slujirea de idoli, a strigat către ighemon ca niște beți și niște îndârjiți, zicând: „Acesta este vrăjmașul și pierzătorul zeilor noștri și batjocoritorul poruncilor împărătești?” Ighemonul, fiind plin de sălbăticie și întărâtându-se de glasul poporului și mai mult spre amărăciune, a poruncit ca pe Neania să-l spânzure gol la muncire și să-i strujească trupul cu unghii de fier. Astfel, fiind muncit, sângele îi curgea și carnea îi cădea bucăți, încât i se vedeau oasele goale. Unii din popor, văzând o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinerețile lui și plângeau pentru dânsul.

Mucenicul, văzându-i plângând, le-a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci pentru pierderea sufletelor voastre, pentru că acelea sunt vrednice de plâns, deoarece se vor munci în iad fără de sfârșit”. Apoi Neania, ridicându-și ochii spre cer, se ruga, zicând: „Dumnezeule, întărește pe robul Tău, spre înfruntarea vrăjmașului și spre mărirea Preasfântului Tău nume!” După ce slujitorii cei muncitori au slăbit, din porunca ighemonului, au luat pe mucenic de la muncire și l-au aruncat în temniță. Un păzitor al temniței, anume Terentie, aducându-și aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dânsul și i-a așternut fân și pânză curată. Deci mucenicul zăcea în temniță, abia viu.

Pe la miezul nopții, s-a făcut cutremur mare în cetate, pentru că venise Domnul cu îngerii Săi, să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniță o lumină mare, ușile temniței s-au deschis, legăturile tuturor legaților care erau acolo s-au dezlegat și doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoși, care ziceau către mucenic: „Caută spre noi și vezi!” Mucenicul, căutând spre dânșii, le-a zis: „Cine sunteți voi?” Ei au răspuns: „Noi suntem îngeri, trimiși la tine de Domnul!” Mucenicul le-a grăit: „Dacă sunteți îngeri ai Domnului, atunci închinați-vă Domnului înaintea ochilor mei și vă îngrădiți cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred”. Îngerii, făcând aceasta, i-au zis: „Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?” Mucenicul a grăit: „Știu că numai la cei trei tineri aruncați în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; dar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sunt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?”

Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Domnul nostru Iisus Hristos și, atingându-se de mucenic, i-a tămăduit rănile și l-a făcut sănătos. Apoi, botezându-l, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te și te întărește, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă”. Procopie, bucurându-se și înspăimântându-se, a căzut la pământ și s-a închinat Domnului, rugându-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Domnul i-a zis: „Nu te teme, că Eu sunt cu tine!” Domnul, zicând aceasta, s-a înălțat la cer. Sfântul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceață cerească și de bucurie duhovnicească, iar cu trupul era atât de sănătos, încât nu se afla nici urmă de răni din cele ce fuseseră pe dânsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat și i-a înflorit trupul.

Ighemonul a trimis a doua zi în temniță pe unul din ostași să vadă dacă mucenicul mai este viu. El credea că a murit de cumplitele munci ce a suferit. Deci Terentie, străjerul temniței, a spus ostașului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece pe la miezul nopții, s-a săvârșit în temniță un lucru minunat și înfricoșat. S-a făcut cutremur mare și o lumină minunată a strălucit înăuntru. Ușile temniței s-au deschis și legăturile celor închiși s-au dezlegat și oarecare bărbați prealuminoși au vorbit cu Neania. Ostașul, privind în temniță, a strigat către mucenic, zicând: „Ești viu, Neania?” Sfântul a răspuns: „Sunt viu și sănătos, cu darul Dumnezeului meu”. Ostașul a zis: „Nu pot să te văd!” Sfântul a răspuns: „Acela care fuge de lumina lui Dumnezeu și slujește zeilor, este orb și umblă în întuneric, neștiind unde merge”. Ostașul, ducându-se, a spus ighemonului cele ce a auzit, iar judecătorul, șezând la judecată, a pus iarăși de față la cercare pe Neania mucenicul lui Hristos. Căutând toți spre dânsul, au văzut fața lui luminoasă, iar corpul lui sănătos și alb, ca și cum niciodată nu ar fi avut răni.

Mulți din cei ce stăteau de față, minunându-se, au strigat: „Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!” Dar ighemonul, sculându-se de pe scaun și făcând semn cu mâna spre popor, a strigat cu glas mare, zicând: „Fraților, pentru ce vă mirați văzând pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el și au tămăduit pe Neania robul lor”. Atunci sfântul a grăit către dânsul: „Bine zici, că doar cu milostivirea lui Dumnezeu sunt tămăduit, iar de socotești că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiștea lor, ca să știm care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine”. Ighemonul, socotind că mucenicul voiește să se închine zeilor, s-a bucurat foarte mult și a poruncit ca drumul de la divan până la capiște să se împodobească, să se aștearnă covoare alese, iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: „Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei și acum merge să le aducă jertfe”. Atunci necredincioșii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creștini tăinuiți, s-au umplut de mare mâhnire.

Deci, mulțimea poporului, cu femei și copii, s-au adunat, iar ighemonul mergea cu slavă împreună cu Sfântul Procopie și cu bărbații cei cinstiți către capiștea idolească. Sfântul, intrând înăuntru și rugându-se lui Hristos Dumnezeu în taina inimii sale, a însemnat cu semnul Sfintei Cruci asupra idolilor și le-a zis: „Vouă vă grăiesc, necuraților idoli. Temeți-vă de numele Dumnezeului meu și de puterea Sfintei Lui Cruci. Cădeți din locurile voastre și sfărâmându-vă, ca apa să vă vărsați!” Atunci îndată au căzut toți idolii și prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoșător, zdrobindu-se în bucăți. Și ceea ce este de mirare, este că toată materia aceea din care erau făcuți idolii, din porunca lui Dumnezeu s-a prefăcut în firea apei, încât capiștea s-a umplut de apă și pârâul curgea cu zgomot din capiște pe uși.

Văzând această minune, toți s-au înspăimântat foarte mult și au strigat, zicând: „Dumnezeul creștinilor, ajută-ne nouă!” Ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Deci, venindu-și în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniță, iar el, fiind foarte mâhnit, s-a întors în casa sa. Făcându-se noapte târziu, au venit în temniță la sfânt două cete de ostași cu doi tribuni ai lor, Nicostrat și Antioh și au rugat pe sfânt să-i facă pe ei ostași ai lui Hristos Dumnezeu, Împăratul ceresc. Dar, Sfântul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniței, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puțin timp din temniță. Deci, străjerul nu l-a oprit, știind cu dinadinsul că nu va fugi, căci el singur dorea să pătimească pentru Hristos.

Sfântul, ieșind, a dus pe ostași la Leontie, episcopul acelei cetăți, care de frică stătea ascuns și, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostași, iar el s-a întors singur la temniță. Deci episcopul, într-acea noapte, învățând pe ostașii aceia, i-a botezat și i-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, iar ei, întorcându-se, au venit la temniță. Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învățat să nu fie fricoși în pătimire, ci viteji.

Sosind ziua și ighemonul, după obiceiul lui, venind la divan în priveliște, ostașii aceia au stat înaintea lui și cu glas mare preamăreau pe Hristos, mărturisindu-se că sunt creștini și arătându-se că sunt gata la chinuri și la moarte pentru Hristos. Văzând ighemonul atâta mulțime de ostași îndrăznind la moarte pentru Hristos, s-a umplut de spaimă și de mirare și îi îndemna pe ei să se lepede de Hristos și să se întoarcă iarăși la zei. Dar, după ce i-a văzut pe dânșii neînduplecați, a hotărât asupra lor pedeapsa cu moartea, ca prin tăiere cu sabia să se sfârșească. Deci, scoțându-i pe dânșii afară din cetate la locul de moarte, unde se adunaseră un număr mare de ighemoni, pentru tăierea acelor ostași, a scos și pe Sfântul Procopie legat cu lanțuri, ca, văzând moartea atâtor de mulți ostași, să se înfricoșeze. Dar el, privind spre nevoința lor, se bucura cu duhul și se ruga lui Hristos pentru dânșii, ca să-i întărească până la sfârșit și să le primească sufletele lor în cereasca împărăție.

Apoi, înconjurându-i pe ei ighemonul cu alți ostași păgâni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Hristos și au tăiat și pe acei doi tribuni, Nicostrat și Antioh. Astfel, ostașii cei noi ai Împăratului Hristos, punându-și pentru Dânsul sufletele lor, au trecut cu dănțuire de la cele pământești la cele cerești. Atunci, un oarecare bărbat slăvit și binefăcător cu numele Evlavie, venind noaptea cu o mulțime de credincioși, au adunat trupurile mucenicilor și le-au îngropat cu cinste, iar Sfântul Procopie a rămas în temniță păzit și legat cu lanțuri.

Mucenicul lui Hristos, stând în temniță, au venit la dânsul douăsprezece femei de neam bun și au grăit printre ferestre cu sfântul: „Noi suntem roabe ale lui Hristos”. De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage și pe ele în temniță. Deci, intrând cu bucurie, au zis: „Primește-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!” Apoi, intrând înăuntru s-au închinat Sfântului Procopie, au învățat de la dânsul sfânta credință, dumnezeiasca dragoste către Hristos și rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. După puțin timp, ighemonul, șezând la obișnuita sa judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoțându-le din temniță, să le aducă înaintea sa la judecată. Teodosia, maica Sfântului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers la priveliște ca să le vadă nevoința lor.

Deci, fiind puse înaintea judecății, ighemonul le-a zis: „Oare veți asculta, să aduceți jertfe zeilor, ca să vă învredniciți de cinstea voastră? Sau petrecând în împotrivire voiți să pieriți rău prin a voastră alegere?” Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ți fie spre pierzarea ta! Noi suntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea și slava noastră!” Ighemonul, mâniindu-se, a poruncit ca pe fiecare întinzându-le la pământ, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcându-le, le-a spânzurat la muncire, poruncind să le ardă cu foc coastele lor. Dar ele se rugau lui Hristos Dumnezeu, chemându-L în ajutor. Ighemonul a mai poruncit să le taie pieptul, zicând: „Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiți?” Ele au răspuns: „Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, ighemon câinos și urâtor de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat și stăpânitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!”

Ighemonul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc și să-l pună sub subțiorile lor, zicându-le: „Simțiți oare arderea focului sau nu?” Sfintele femei au răspuns: „Tu vei cunoaște durerea din arderea focului, când vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca și orbii care nu văd soarele, ne stă de față aici, ajutându-ne!” Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfântului Procopie, stând în popor și privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plângea cu amar. Deci, răsărind în inima ei lumina cunoștinței adevărului, s-a umplut de râvnă și, venind înaintea ighemonului, a strigat, zicând: „Și eu sunt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu”. Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile sfântului ei fiu, Marele Mucenic Procopie, care se ruga todeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.

Ighemonul și toți cei ce erau cu el, văzând și auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica Sfântului Procopie, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecând cu vederea cinstea și bunul său neam, bogăția și slava, netemându-se de muncile cele văzute. Ighemonul a zis către dânsa: „Doamnă Teodosia, cine te-a înșelat să vii în această rătăcire, ca să-ți lași zeii cei pământești și să grăiești unele ca acestea?” Ea a răspuns: „Acum nu sunt în înșelăciune și în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înșelându-mă de diavoli. Atunci eram înșelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul și pământul, mă închinam urâților idoli, făcuți de mâini omenești”.

Ighemonul, arătând cu degetul spre femeile cele ce se chinuiau, a zis către Teodosia: „Aceste femei înșelătoare, precum văd, te-au amăgit și pe tine”. Ea a răspuns: „Nu ele m-au amăgit, ci m-au învățat a cunoaște adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putință să fie îmbărbătate într-atâtea munci, dacă Cel ce le întărește n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci, ele nu sunt înșelătoare, ci tu ești înșelător, povățuitor al întunericului și al rătăcirii! Tu ești cel care tragi pe oameni la pierzare!” Ighemonul a zis: „O, Teodosia, învață-te și începe a-ți cere iertare de la zei, iar noi ne vom ruga pentru tine, ca să ți se ierte această greșeală a ta”. Dar ea a răspuns: „De la Cel răstignit, de la Hristos Dumnezeu cer iertare pentru nesocotința mea și pentru lucrările cele rele care le-am făcut!” Deci, ighemonul, mâniindu-se, a poruncit s-o pună în temniță. Asemenea să închidă împreună cu dânsa și pe acele sfinte femei muncite.

Teodosia, intrând în temniță, a văzut pe fiul ei, Sfântul Procopie, și s-a bucurat foarte tare, pentru că se înștiințase prin Sfântul Duh de întoarcerea ei către Hristos. Deci, a zis către dânsa cu bucurie: „Doamnă și maica mea, pentru ce ai venit aici și pentru care pricină ai lăsat pe zeii tăi?” Ea a zis către dânsul: „O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzând pătimind pe aceste sfinte femei, gândeam în mine cum este cu putință acestor femei neputincioase, a suferi niște munci atât de cumplite, de nu le-ar fi întărit Hristos, pentru Care pătimesc? De n-ar fi fost Hristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gândind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilință și o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înșelăciunea deșerților zei și am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu și sfintele femei și ceilalți mucenici Îl mărturisiți”.

Atunci Sfântul Procopie a zis către dânsa: „Fericită ești, doamnă și maica mea, că te-ai învrednicit de o lumină ca aceasta de la Dumnezeu și ai venit în această închisoare pentru El!” Fericita Teodosia slujea în temniță sfintelor femei și ștergea sângele lor cu pânze curate. Punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meșteșugul doctoriei, iar Sfântul Procopie învăța pe maică-sa sfânta credință și, luând-o într-o noapte, a dus-o pe dânsa la episcopul Leontie și a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și iarăși s-a întors cu dânsa în temniță bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.

După aceasta sfintele femei au fost scoase din temniță cu Teodosia și au fost puse înainte la judecată. Iar ighemonul a zis către dânsa: „O, femeie de neam bun, cunoaște că te cruț și nu voiesc să aduc asupra ta necinstire și munci. Deci, întoarce-te și cheamă cu bună osârdie pe zei, ca să te învrednicești de iertare, iar de la noi de cinste mai mare”. Sfânta a răspuns: „Nebunule și nepriceputule! Oare nu te rușinezi a numi zei pe idolii cei ciopliți? Și de este cu bunătate, când cineva după puterea sa se sârguiește prin lucruri bune ca să fie asemenea lui Dumnezeu, apoi vouă cu totul se cade să fiți asemenea zeilor voștri, idolilor, adică: orbi, surzi, muți, neumblând, nici lucrând, precum sunt și zeii voștri”.

Ea, zicând acestea, ighemonul s-a mâniat și a poruncit ca s-o lovească cu putere peste gură. Apoi, întinzând-o, a poruncit să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa ca s-o întărească și cântau oarecare stihuri din psalmi, care le învățaseră de la Sfântul Procopie, zicând: „Veniți să ne bucurăm Domnului, să cântăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, căci El este scăparea noastră și puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca să sfărâme cu vergi de plumb fălcile acestei sfinte femei. Toate mucenițele acelea, împreună cu Sfânta Teodosia, au fost legate cu lanțuri de fier. Deci, ighemonul a poruncit să le scoată afară din cetate și să le dea la tăiere de sabie. Femeile s-au dus la moarte cu veselie și cu bucurie, ca la un ospăț de nuntă, și acolo și-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească.

După sfârșitul lor, Sfântul Procopie a fost dus iar la judecată. Ighemonul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mânie: „O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierderea atâtor suflete?” Sfântul a răspuns: „Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare și le-am adus de la moarte la viață”. Atunci, ighemonul a poruncit să-l bată peste gură cu o vergea de fier și să-i rupă fața cu unghii de fier. Făcându-se aceasta, sângele i se vărsa de roșea pământul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumazi, iar sfântul stătea în acele munci ca un stâlp neclintit. După aceasta a poruncit să arunce în temniță pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mâhnit, pentru că se rușina și se mânia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos. Ighemonul, de supărare, n-a vorbit nici un cuvânt către nimeni în ziua aceea.

Deci, căzând în niște friguri groaznice, s-a culcat pe pat și a murit în noaptea aceea, dându-și sufletul în mâinile diavolilor, cărora le slujea cu atâta osârdie. Dar cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea. În toate zilele mulți bărbați și femei primeau credința în Domnul nostru Iisus Hristos, prin învățătura Sfântului Procopie și prin minunile ce se făceau de dânsul. Cât a stat el în temniță, mulți oameni veneau la dânsul și aduceau pe neputincioșii lor, pe care îi tămăduia cu darul lui Hristos și izgonea dintr-înșii duhurile cele necurate și astfel aducea pe cei necredincioși la cunoștința lui Hristos Dumnezeu.

După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Dioclețian, un alt ighemon cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mult mai cumplit decât cel dintâi. Acela, venind în Cezareea Palestinei și aflând despre Sfântul Mucenic Procopie, l-a adus fără de întârziere în fața judecății sale și l-a întrebat de nume, de neam și de credință. Ticălosul, hulind pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum spuneți voi, creștinii, că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie și vă închinați Celui răstignit de oameni. Aceasta nu este nebunie oare?”

Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, ighemoane, dacă vei voi să mă asculți cu răbdare, îți voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru din cărțile voastre; însă de la început îți grăiesc că Unul este Dumnezeu adevărat, neschimbat din fire, fără patimă, născut mai înainte de veci și veșnic; iar nu zeii cei mulți care sunt supuși patimilor și schimbărilor, care s-au arătat sub ani și și-au luat sfârșitul. Nu știi oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea și pe Socrat? Aceștia spun că unul este Dumnezeu, iar nu mulți. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: „Stăpânul și Ziditorul tuturor, pe care Îl numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută și simțită. Dar de vreme ce a văzut pe cea nevăzută, care este singură zidită preafrumoasă și preaplină de toate bunătățile, s-a minunat de dânsa și a iubit-o foarte mult, ca pe o făptură a sa”.

O, ighemoane, vezi din acestea că Hermes al vostru nu mărturisește că ar fi mulți dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulți dumnezei, atunci n-ar fi fost o singură fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care devin în timp! Voi ziceți că unii din zei sunt mai dinainte, iar alții mai pe urmă. Dar voi numiți pe unul, zeul cerului; pe altul, al mării, iar pe alții, ai altor lucruri ce se văd pe pământ. Oare nu pentru aceasta a fost osândit de atenieni ca să bea otravă Socrate al vostru, fiindcă lepăda pe zeii cei mulți?

Iar pe aceia pe care voi îi numiți zei fără de moarte, întâi Die, mai-marele zeilor, ucigașul de tată și bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta și nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai-marele tâlharilor, răpitor și pierzător și mormântul lui nu se află în Calabria? Deci, cum ziceți că zeii voștri sunt fără de moarte, când ei au murit ca niște oameni și mormânturile lor se văd și toate lucrurile lor rele le știu bine scriitorii de cărți grecești și latinești? Aceștia sunt zeii voștri, care se mustră și se hulesc nu numai de creștini dar și de închinătorii lor”.

Despre Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, a zis: „S-a născut din femeie și S-a răstignit. Deci, ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc și în cărțile voastre. O proorociță a voastră, care se numește Sibila, ale cărei cărți le-a cumpărat cu mare preț Taroviniu, împăratul Romei, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: „Pe Cuvântul lui Dumnezeu, când Îl va naște Fecioara, într-o zi însemnată, se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune. Atunci va veni la dânșii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca și al celor de pe pământ. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă și tămâie și toate acestea vor fi plăcute”.

Asemenea și despre crucea lui Hristos, tot aceeași Sibilă grăiește: „O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu ești vrednic nu pământului, ci cerului!” Apoi grăiește încă și despre a doua venire: „Împăratul cel mare, Care stăpânește toți vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul și toată lumea. Credincioșii și necredincioșii Îl vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt și va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.

Dacă vei mai voi să auzi și oarecare vestiri ale lui Apolon Pitiul și al lui Amonie cel din Libia și ale lui Dodonie și Pegramen, citește cu luare aminte cărțile lor și vei ști că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost vestit de dânșii mai înainte. El are să vină spre mântuirea și înnoirea neamului omenesc, căci Iason, boierul Agonaviților, ce întreba pe Apolon din Delfi despre capiștea ce era zidită mai întâi în Atena, zicea: „Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcașul acesta în neamurile cele de pe urmă?” Apolon a răspuns: „Faceți toate cele ce vă îndeamnă spre cinstire, iar eu vă spun că un Dumnezeu este Care împărățește întru cei de sus și al Cărui cuvânt nepieritor se va zămisli într-o Fecioară curată. El, Care dintr-un arc de foc va pleca ca o săgeată și va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toți și aducându-i spre darul Tatălui. Maica Lui va fi această biserică și numele ei va fi Maria”.

Iar când Vatos a întrebat pe Apolon, i-a răspuns: „Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amândouă vor fi în El, având de la Tatăl nemurire, viață și putere. După maică El va avea moarte, cruce și mormânt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinți și va sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini, pentru care tot omul va zice: „Dumnezeul meu este Cel ce S-a răstignit, a murit, dar a înviat din mormânt și la cer S-a înălțat””.

Sfântul Procopie, aducând pentru Hristos Dumnezeu astfel de mărturii din cărțile elinești, ighemonul s-a făcut ca o aspidă, nevoind să audă și să înțeleagă. Deci, zicea sfântului cu batjocură: „Ales tâlcuitor de lucruri dumnezeiești te-ai făcut pentru noi, ca și cum ai purta cheile și pecețile cerești. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă și, lepădându-te de creștinătate, să fii elin ca noi, supunându-te poruncii împărătești. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite”.

Răspuns-a sfântul mucenic: „Dacă nu voiești să cunoști pe Dumnezeul Cel adevărat, pe Care toți Îl vor vedea cu ochii cei sufletești, apoi tu ucide și înjunghie trupurile omenești, taie-le în bucăți mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numești nebuni, dar știm pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu ești tu nebun că aduci jertfe celor morți? Nu ești tu nebun că te închini pietrelor celor nesimțitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o cioplești și o împarți? Pentru ce, împărțind-o în multe bucăți, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească și o numești dumnezeu și îi aduci jertfe, iar celelalte bucăți rămase le pui la vreo zidire proastă sau în noroi, călcându-le în picioare? Tot astfel faci și cu lemnul. Tăindu-l, scoți o bucată din care cioplești un idol și căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc.

Deci, dacă piatra sau lemnul îți este dumnezeu, apoi se cade să-l cinstești ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce, de la lemnul cel putred și de la piatra cea nesimțitoare, ceri sănătate și mântuire? Dacă vei numi fierul dumnezeu, apoi și el este supus la puterea focului, se face moale și se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe Dumnezeu cu ciocanul? Dar dacă și focul îl vei numi dumnezeu? Atunci și el este puternic, atât cât are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, își slăbește puterea. El se poate stinge și cu apă, deci cum poate să fie Dumnezeu niște materii ca acestea care se micșorează una pe alta?”

Nesuferind ighemonul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci, sfântul îndată și-a plecat grumazii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Arhelau a ridicat sabia cu amândouă mâinile și, când a vrut să lovească cu putere în grumaji, îndată i-au slăbit mâinile și trupul și, căzând la pământ, a murit. Văzând ighemonul aceasta, s-a înspăimântat și a poruncit să lege pe mucenic cu lanțuri de fier și să-l ducă în temniță.

În ziua a șasea ighemonul, scoțându-l la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de bou și să-l împungă cu țăpușe de fier înroșite, iar rănile să le ardă și să le frece cu oțet și cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulți cărbuni aprinși. Deci, punând în mâna dreaptă tămâie, a poruncit sfântului să o întindă pe acei cărbuni aprinși, socotind că, nesuferind arderea focului, își va întoarce mâna și astfel tămâia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor. Astfel, sfântul a ținut mâna două ceasuri deasupra focului, iar el, având mintea adâncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mâna ce ardea și la jertfelnicul cel învăpăiat. Deci, toți cei ce priveau la aceea se minunau și preamăreau pe Hristos. Ighemonul și diavolul, stăpânul său, s-au umplut de rușine, iar sfântul, ridicând ochii spre cer, a grăit: Ținutu-m-ai de mâna dreaptă și în sfatul Tău m-ai povățuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie și a sfărâmat pe vrăjmași. Dreapta Domnului a făcut putere și tot ea m-a înălțat.

După aceea, ighemonul a poruncit să-i lege mâinile mucenicului și să-l spânzure spre muncire și să lege de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spânzurat sfântul multă vreme, întinzându-se de greutatea pietrelor atât de mult, încât oasele lui ieșeau de la loc. Luându-l de la chinuri și dezlegându-i pietrele, ighemonul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfântul Procopie, intrând în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieșit o flacără din cuptor și a ars pe toți păgânii ce erau împrejur, iar sfântul a rămas fără vătămare, deoarece focul se schimbase în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat și s-au înspăimântat toți și chiar ighemonul a fugit în divan de frică. Unii din cetățeni strigau la ighemon: „Pierde îndată pe vrăjmașul acesta, că de nu te vei grăbi, el va pierde toată cetatea cu vrăjile lui!” Atunci ighemonul a hotărât asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia.

Scoțând pe sfânt la locul cel de moarte, el și-a cerut timp de rugăciune. Stând spre răsărit și înălțându-și mâinile și ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani și pentru văduve, ca toți să fie păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această rugăciune o făcea mai mult pentru ca păgâneasca necurăție să se întoarcă degrabă la creștineasca și dreapta credință, iar Sfânta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulțească și să strălucească până la sfârșitul veacului.

Sfârșind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, prin care i se făgăduia să-i împlinească cele cerute, chemându-l în același timp la moștenirea împărăției cerești. Atunci Sfântul Procopie cu bucurie și-a plecat sub sabie cinstitul lui cap și, tăindu-se, și-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie. Noaptea, venind oarecare credincioși, au luat cinstitul lui trup și învelindu-l și ungându-l cu aromate și cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfinții Mucenici Epictet Preotul și Astion Monahul

Pe timpul lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, era în părțile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătățit, cu numele Epictet, care petrecea viața monahicească în rânduiala de preot. Din tinerețile sale a început a sluji lui Hristos. El făcea multe minuni, pentru că din pricina curăției vieții sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni și a da lumină celor orbi; pe cei stricați îi curățea, pe cei slăbănogi îi întărea și izgonea diavolii din oameni. Spre vrednica încredințare a sfințeniei sale, să pomenim câteva din minunile lui.

Șezând el în chilia sa, care era într-un loc deosebit, departe de locuința omenească, și îndeletnicindu-se cu obișnuitele lui rugăciuni și gândiri către Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănoagă de toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, omul lui Dumnezeu, și nu mă izgoni din fața ta, precum și milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujești tu, nu izgonește pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele înțepenite, încât abia stă vie. Deci, cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca și pe fiica mea să o tămăduiască. Aceasta o va face numai când tu te vei ruga, milostivindu-te spre noi, căci și noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos și suntem luminați prin Sfântul Botez”.

Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfințit pe fecioara cea slăbănoagă și îndată s-a sculat sănătoasă. Deci, cu toții au mulțumit lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voiești, iubitule, să nu fie în casa ta nici un fel de neputință, în toate Duminicile să te împărtășești cu inimă curată cu toți ai casei tale din dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos”. Apoi, după ce i-a spus aceasta, l-a trimis întru ale sale cu pace.

Altădată, a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ținut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie și ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiștea idolească și acolo să fiu cinstit de mulțimea oamenilor în toate zilele cu jertfe și închinăciuni? Iată acum sunt muncit de acesta, fără de vină”. Dar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

Altădată, a fost adusă la sfânt o femeie bogată și de neam bun, care era în necurăția elinească. Ea era oarbă de ochi și, căutând tămăduire de la mai mulți doctori, n-a aflat-o. Deci, a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-și pună pe ochii ei orbiți, pentru că auzise de la mulți că multe minuni se fac prin cinstitele lui mâini și se dă bolnavilor tămăduiri. Sfântul, văzându-i rugăciunea ei că este făcută cu toată credința, și-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos, și îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii. Deci, striga, zicând: „Slavă, Ție, Dumnezeul creștinilor!” De atunci, femeia aceea împreună cu toată casa sa, a crezut în Dumnezeul creștinilor. De vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puține ce s-au zis până acum, spre arătarea sfințeniei lui; deci, să ne întoarcem către povestirea de față.

Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic și bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani și petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieșit cu cei de o seamă cu el la obișnuitele plimbări tinerești. Trecând el – după a lui Dumnezeu purtare de grijă – prim preajma locului unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să știe cine locuiește într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip. Acela, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde ești, fiule, și cine sunt părinții tăi?” Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-marele cetății, maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor, unul născut. Ei se uită la mine ca la un mărgăritar scump”.

Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinții tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât tot mărgăritarul și mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuință. De aceea, ascultă-mă pe mine și leapădă toate deșertăciunile lumii acesteia trecătoare și vremelnice, ca să câștigi cu toți sfinții, în veacul ce are să fie, veșnicele bunătăți cele nevăzute. Toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare și degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu, celor ce-L iubesc și-L slujesc, acelea sunt veșnice, precum și Dumnezeu singur este veșnic. Aurul și argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Deci, eu îți voi spune în ce chip se câștigă aurul cel adevărat, din ceea ce se scrie în cărțile noastre creștinești.

Eu te sfătuiesc să-ți cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogățești și să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate rușinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omenești. Deci tu, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ți se vor găti bogățiile cerești și te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credința, nădejdea și dragostea. În acestea îmbrăcându-te ca și cu niște platoșe, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar și pe diavolul, pe care voi toți îl cinstiți ca pe un Dumnezeu, și pe acela îl vei birui.

Pe lângă aceasta, să mai știi, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ți este tată adevărat, fiindcă te-a născut cu trup stricăcios care moare, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a luat din trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci, altul este tatăl tău cel văzut și altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor și vremelnic, aflându-se sub primejdii și pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veșnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic și atotțiitor.

Acela a zis și te-a zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit și ai ieșit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă tânără. Dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul și asemănarea Sa, pe Acela care ne-a dat minte și înțelegere și ne-a pus să stăpânim peste lucrurile făcute de El; căci noi fiind robii Lui, ne-a împărtășit cu darul Său ca să fim fii, frați și prieteni. Deci, pe adevăratul Părintele nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăți, suntem datori a-L cunoaște, a-L iubi, a-L cinsti și a ne închina Lui întotdeauna.

Asemenea și maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naște trupește în lumea aceasta, ci cea care ne naște duhovnicește în viața cea veșnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumusețată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălțată de mucenici și de mărturisitori și căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

Aceea se numește de oameni Sfânta Maică Biserica, al cărei glas este ca glasul turturelei care se îngrijește pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăște mirul învățăturilor apostolești; din ai cărei ochi iese credința cea adevărată și nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini pică smirna facerilor de bine și din al cărei piept ies cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, și cea nouă, propovăduită de Apostoli. Ea, prin Sfântul Botez, naște spre nemurire pe fiii săi. Deci, apropie-te o, fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale cea adevărată. Și, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogățiile cele vremelnice ale părinților tăi, ca să te învrednicești a fi moștenitor al vistieriilor veșnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăiește prin mine către tine acestea: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa părinților tăi, și mergi în pământul pe care ți-l voi arăta, în pământul care izvorăște miere și lapte; adică învățăturile proorocilor, ale Apostolilor și ale Sfinților Părinți”. Deci, când vei împlini toate cele poruncite ție, atunci se va da ție moștenirea Raiului. Se vor deschide ție vistieriile cerului. Se va da ție slava împărăției celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngerești și cetele tuturor sfinților. Acolo te vei sălășlui cu aceia, ca un adevărat frate și vei fi părtaș lui Dumnezeu ca un fiu”.

Tânărul, pricepând și ascultând toate cuvintele cele insuflate de Duhul Sfânt, ale omului lui Dumnezeu, și crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul să nu-l spună la părinții săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

A doua zi, foarte de dimineață, tânărul Astion s-a dus singur la Cuviosul Epictet, întocmai ca o albină înțeleaptă, ca să adune degrabă în acel loc mierea cea dulce. Intrând în chilie la preotul Domnului, i-a dat o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!” Sfântul i-a răspuns: „Bucură-te și tu, tinere, cel preafrumos, pe care te văd că porți haină mucenicească și ai pe cap cunună din pietre scumpe”. Deci, șezând, au început a vorbi. Starețul i-a zis: „Fiule, sămânța Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare și voiește să aducă rod? Sau petreci încă în întunericul necredinței?”

Astion a zis: „O, sfinte părinte, ți-am spus ieri că sunt unul născut la părinții mei și foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credința creștinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau își vor pierde mintea, sau singuri își vor aduce moartea într-un fel. Astfel că, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitorul morții părinților mei. Deci, de vei voi să primești sfatul meu, fă-mă pe mine creștin în taină, și povățuiește-mă cum mă voi pregăti spre Botez. După ce vei săvârși asupra mea toate după rânduiala creștinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine și să mergem spre o țară îndepărtată, unde te va povățui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinților. Să nu se vatăme conștiința mea, pentru mâhnirea și dragostea lor și acestea să nu fie împiedicarea mântuirii mele”.

Sfântul stareț, ascultând cuvintele acestea ale tânărului, s-a bucurat cu duhul și i-a poruncit ca în toate zilele să postească și să se ferească de spurcăciunile cele jertfite idolilor. Să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci, tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareț și învăța de la dânsul sfânta credință. După ce a înțeles bine toate cele despre Hristos și a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareț l-a botezat. Deci, nu după multe zile, au ieșit amândoi noaptea de acolo și Astion a luat puțin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părțile sciților și, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciților, lângă fluviul ce se numește Dunărea. Nu departe de acea cetate, au găsit un loc deosebit, plăcut spre petrecere și s-au sălășluit acolo, zidindu-și o chilie mică.

După plecarea lui Astion din casa sa, părinții, nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni și, negăsindu-l, făceau mare plângere și tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde ești acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ți s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneților mele și lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu știu! În ce țară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!”

Asemenea și maica sa, rupându-și hainele de pe sine și bătându-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărțit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creștinilor, trimițând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înșelându-te și te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie cea plină de amărăciune și fără de sfârșit. Toate durerile și ostenelile mele, ce le-am suferit cu nașterea și creșterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, pierindu-mi nădejdea și slava și șed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de unicul meu fiu iubit!” Astfel se tânguiau părinții în toate zilele cu nemângâiere.

Petrecând lângă cetatea Almiridei, robii lui Hristos, Epictet și Astion, duceau viață monahicească, luptându-se cu nevoințele pustnicești. Dar fapta cea bună și sfințenia lor nu s-a tăinuit, deoarece prin mâinile sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât poporul a început a veni la el. Într-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd și uscat și, punându-l lângă picioarele sfântului stareț, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu știu; însă cred că, dacă vei voi, poți să tămăduiești pe fiul meu. Văd că chipul tău te arată, că ești ucenicul Domnului Hristos, de Care am auzit multe și preaslăvite minuni. Deci, dacă ești ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învață-ne să-L cunoaștem și să fim și noi robii Lui”.

Sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul și toate cele văzute de noi, îți va fi ție ceea ce dorești”. Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, și scuipând de trei ori în gura lui cea amuțită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? În idolii cei făcuți de oameni, sau în Iisus Hristos, Cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?” Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!” Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au preamărit pe Dumnezeu și în ziua aceea, mai mult de o mie de suflete, din amândouă laturi, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru.

Darul lui Dumnezeu nu numai prin Sfântul Epictet lucra minuni, ci și prin Sfântul Astion. Așadar, ieșind el la râul Dunării ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; dar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credința și curăția inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!” Astion, trimițându-se într-o vreme de către stareț la un loc oarecare, a văzut un om pe drum pe când venea, care căzuse de pe o zidire înaltă și zăcea la pământ ca un mort, iar părinții lui se tânguiau pentru el. Fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai întors la viață de la porțile morții pe Evtih cel căzut jos de la etaj, prin Apostolul Tău Pavel, asemenea și pe Enea l-ai ridicat din slăbănogirea cea de opt ani, prin Apostolul Petru, și tot prin acel sfânt ai făcut să umble omul cel era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele și gleznele, așa și pe acest om ridică-l și fă-l viu și sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!”

Rugându-se astfel, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu și sănătos și, după aceea, el a mers împreună cu părinții lui în chilia fraților, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet și al lui Astion! Cu adevărat Dumnezeul creștinilor este Unul Dumnezeu și nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veți face creștini pe mine și pe părinții mei!” Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i și învățându-i, le-a poruncit să postească și să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez.

Diavolul, văzându-se rușinat, nu numai de stareț, dar și de tânărul Astion, s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omenești și se rupea de zavistie. Deci, s-a înarmat asupra lor cu toate meșteșugirile sale, dar nimic nu sporea. Diavolul a gătit asupra tânărului, o vreme prielnică în chipul acesta. Ieșind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea starețului și văzându-l vrăjmașul neîngrădit cu binecuvântarea starețului, îndată – prin voința lui Dumnezeu – a năvălit asupra lui cu niște gânduri spurcate și a tulburat sufletul tânărului. Întorcându-se Astion în chilia sa se rușina să-și mărturisească părintelui său gândurile acelea care l-au biruit; luptându-se cu ele trei zile, postea și se ruga cu lacrimi. El își obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care, ca niște săgeți nevăzute, vrăjmașul îl rănea pe el.

Văzând starețul pe ucenic tulburat și mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine, nu este mâhnirea sfinților care se îngrijesc de mântuirea lor, ci arată pe față duhovniceasca întristare. Eu cred că mâhnirea ta este ruptură de moarte, precum și mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Avesalom, și care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos”. Atunci Astion a început a mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile, vorbeai cu niște cinstiți bărbați despre tainele cerești și eu aveam nevoie să ies la apă. Deci, m-am rușinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbați, căci n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neștiind tu, am ieșit la apă fără binecuvântarea ta. Însă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate. Iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele și nu pot să le gonesc și pentru aceasta sunt supărat”.

Sfântul stareț, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce ai ieșit afară din ușa chiliei fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu știi oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului?” Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci și s-a întins și starețul. Și astfel s-au rugat amândoi împreună lui Dumnezeu. Sculându-se ei de la pământ, după multă rugăciune, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul și zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme”.

Acei cuvioși părinți au viețuit astfel acolo și au întors multe suflete omenești de la înșelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Un om oarecare, slujitor de idoli, s-a dus în cetatea Almiridei, la domnul acelei țări, care se numea Latronian, și i-a spus că cei doi sfinți sunt fermecători și înșală pe mulți cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Mai-marele cetății a poruncit să-i prindă îndată și să-i arunce în temniță. Deci sfinții, fiind legați, se rugau neîncetat și cântau Psalmii lui David, iar starețul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare și ne vor întreba de nume, de neam și de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: „Suntem creștini. Acesta ne este numele, neamul și patria și alt nimic nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu””.

A doua zi, mai-marele cetății a poruncit să gătească divan în mijlocul cetății, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la priveliște. Deci, venind pe la trei ceasuri din zi, a șezut la judecată și a trimis ca să scoată pe sfinți din temniță. Sfinții venind înaintea lui, el a căutat înspre dânșii și s-a spăimântat, pentru că a văzut fața lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu. Sfântul Epictet era de șaizeci de ani, înalt la stat și cu barbă lungă, împodobită de căruntețe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la față, înflorit cu podoaba întregii înțelepciuni și având vârsta de treizeci și cinci de ani.

Mai-marele cetății, uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-și gura, a zis: „Să ne spuneți cum vă numiți, de ce neam sunteți și din ce țară ați venit aici”. Sfinții au răspuns: „Suntem creștini!” Mai-marele cetății a zis: „Știu că sunteți din blestemata credință creștinească, dar să ne spuneți neamul și țara voastră”. Sfinții au răspuns: „Suntem creștini, știm pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idolești ne îngrețoșăm, și ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind cu Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei și toți cei ce se nădăjduiesc spre dânșii!”

Mai-marele cetății, auzind aceasta, s-a umplut de mânie și a poruncit să-i dezlege pe sfinți și să-i bată multă vreme fără milă. Ei, fiind bătuți, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învățătorul nostru, voia Ta să se săvârșească în noi!” Mai-marele cetății, văzându-i nebiruiți, se aprindea mai mult de mânie și le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemați neîncetat? Să vină acum să vă ajute și să vă scoată din mâinile mele!” Sfinții au grăit: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Domnului nostru!”

Atunci el, iuțindu-se și mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier și să-i ardă cu făclii aprinse. Ei strigau într-una: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Domnului nostru!” Sfinții, fiind astfel munciți, se sfârșea la al șaptelea ceas din zi. După aceea mai-marele cetății a poruncit să-i ia de la muncire și să-i ducă iar în temniță. Dar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinților pe care le grăiau neîncetat când pătimeau și socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care ușurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea în mintea sa, cugetând la ele ziua și noaptea.

După trei zile a început a striga către popor, zicând: „Sunt creștin! Fie întru mine voia Domnului nostru”. Apoi, alergând la sfinți în temniță, a învățat de la dânșii sfânta credință și, după puține zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Sfinții, după întâia cercetare și muncire, au petrecut în temniță cinci zile; apoi iar au fost scoși la judecată. Mai-marele cetății, neputând cu nici un fel să-i înduplece la păgânătatea sa, a poruncit a-i munci din nou. Mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oțet și cu sare, după aceea a umplut o căldare mare cu smoală și fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Dar ei petreceau nevătămați în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare și ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Domnului nostru!”

Mai-marele cetății se mira, văzându-i vii și nevătămați în căldarea cea fiartă și zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjitoriei creștinești!” Apoi a poruncit să-i scoată din căldare și să-i arunce în temniță, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânșii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame și de sete. Sfinții au petrecut treizeci de zile fără hrană și fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu și întărindu-se cu darul Duhului Sfânt.

Când sfinții mucenici se cercetau și se judecau la divanul cel din priveliște înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părțile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece știa bine pe părinții lui. Acela, întorcându-se în țara sa, s-a dus la părinții lui Astion și le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea Sciților, cu un oarecare stareț, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos”.

Părinții, auzind aceasta, au rugat cu căldură pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci, tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd fața iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci și mă va învăța”. Asemenea grăia și maica sa: „Dacă îl voi vedea în viața mea pe fiul meu cel dulce, toate le voi lăsa și îl voi urma, chiar de-mi va porunci să fiu creștină, nu mă voi lepăda, și cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos”. Grăind astfel, și-au încredințat casa și averea lor la niște prieteni credincioși ai lor; iar ei au luat multe slugi și slujnice și s-au dus cu corabia în Sciția. Însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinții Mucenici Epictet și Astion și-au săvârșit cu bine nevoința pătimirii în acest chip.

După cele treizeci de zile, în care au fost chinuiți în temniță cu foamea și cu setea, mai-marele cetății, scoțându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam și de patrie, dar nu mi-ați spus adevărul. Eu socotesc că nu sunteți altceva decât niște diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume și fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneți-mi, o, diavoli întrupați, veți aduce jertfe zeilor noștri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre”. Sfinții au răspuns: „Noi suntem creștini, nu diavoli. În numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omenești. Deci, dacă tu voiești, poți să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

Atunci, mâniindu-se, mai-marele cetății a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinții mucenici; iar după ce i-au bătut foarte mult cu toiege, i-au osândit pe dânșii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinții, fiind scoși afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigașii lor să le dea voie să-și facă rugăciune. Deci, stând cu fața către răsărit, și-au înălțat mâinile spre cer și, înălțindu-și mintea către Dumnezeu, s-au rugat vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ție ți se cade să primești această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu ești preotul Domnului, părintele și învățătorul meu, iar eu voi merge după tine!”

Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, șaptesprezece ani te-am păzit curat și fără de prihană, cu darul lui Hristos, și acum să-mi pierd osteneala mea de atâția ani și să te las singur? Oare nu știi că meșteșugirile vrăjmașului sunt subțiri și greu de cunoscut? Deci, mă tem, ca nu cumva, fiind tânăr și văzând moartea mea, te vei teme și vei fi vrăjmașului de batjocură. Nu așa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu să mergi mai înainte de mine, ca tu să primești întâi cununa pătimirii; și cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieșit întru întâmpinarea ta și așteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănțuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru”.

Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului și a ta, sfinte părinte!” Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu ești apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!” Apoi, plecându-și capul sub sabie, s-a sfârșit. Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigașii săi, ca tot așa să-l ucidă și pe el. Deci, lovindu-l cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toți cei ce erau acolo, păgâni și creștini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca niște raze de soare, și o bună mireasmă umplea locul acela.

După ce s-a făcut noapte, Vigilantie, cel mai sus pomenit, împreună cu toți casnicii lui și cu ceilalți creștini, s-au dus și au luat în taină trupurile mucenicilor; și, învelindu-le în pânze curate, unse cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc deosebit. Tot în aceeași noapte a căzut asupra lui Latronian, mai-marele cetății, un diavol cumplit; căci, sculându-se dimineața și voind ca de obicei să meargă la divan, a început a vorbi cu necuviință ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul și a început a-i lovi. Dar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins și smulgându-i sabia din mâini l-au bătut. Deci, legându-i mâinile și picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile și-a lepădat sufletul său cel rău, fiind sugrumat de diavol.

După sfârșitul sfinților mucenici, părinții lui Astion, mergând cu corabia pe apă, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu și maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieși la mal și-i primește pe ei în casa ta. Odihnește-i și să-i mângâi, deoarece pentru mine s-au întristat și obosit. Să-i înveți să cunoască mântuitoarea credință și să le spui măririle lui Dumnezeu”. Deci, Vigilantie, mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieșind părinții lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Vigilantie, apropiindu-se de dânșii, le-a zis: „L-am văzut și l-am cunoscut pe el. Deci veniți mai întâi să vă odihniți în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul”. Atunci ei, bucurându-se foarte mult, au mers la dânsul și s-au odihnit.

După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareț cinstit, într-o țară depărtată, fiind chemat cu cinste de Împăratul cel slăvit ca să împărățească cu Dânsul în negrăita slavă”. Apoi, Vigilantie le-a spus despre cealaltă viață veșnică, despre sălășluirile raiului și împărăția cerului, despre Hristos Domnul și Împăratul cel fără de moarte, despre îngeri și despre toate cetele sfinților, care împreună viețuiesc cu Hristos și întru care este numărat și fiul lor, Astion.

Auzind părinții lui cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit și au simțit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; dar mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus iubitul lor fiu acolo. Vigilantie, luându-i pe dânșii, i-a dus mai întâi în chilia sfinților mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce și o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânșii. Deci, vorbind mult cu dânșii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos. Atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinților Mucenici Epictet și Astion și cum și-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinților. Plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune și să se roage cu dinadinsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

Trecând miezul nopții și începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger și o mireasmă minunată mirosea. Deci au văzut pe sfinții mucenici stând înaintea lor într-o podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste și sărutând-o pe dânsa i-a zis: „Bine ai venit aici, Marchelino, ucenică a lui Hristos și maica mea!” Asemenea și Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a te ridica în numărul credincioșilor și te-ai arătat vrednic de fericirea cea veșnică”. După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te și tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: „De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte și va acoperi mulțime de păcate”. Apoi, au mai vorbit cu dânșii din destul și alte cuvinte mângâietoare și pline de dulceață duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuți.

Ei, din vedenia aceea și din vorbirea cea dulce cu sfinții, de ce fel de bucurie s-au umplut, nu este cu putință a spune. Deci, și-au vărsat inimile lor în rugăciune și mulțumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slava cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atâta vreme îndelungată cu durere în inimă.

Într-acea vreme, în țara sciților era un episcop creștin, cu numele Evanghel. Acela, deși se ascundea în vremea prigonirii, însă înștiințându-se de moartea mai marelui Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând și întărind pe credincioși. Vigilantie s-a dus la acest arhiereu cu părinții lui Astion și i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre dânșii, cum și despre sfinții mucenici. Episcopul, fericind pe sfinții mucenici, a primit cu bucurie pe părinții lui Astion, care se întorseseră la Hristos și i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

După aceasta, Alexandru și Marchelina, petrecând multe zile în postire și în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Deci, vânzând averile cele multe pe care le aveau, le-au împărțit săracilor, oprind puțin pentru hrană. Astfel au viețuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârșitul lor.

Sfinții Cuvioși Mucenici, Epictet Preotul și Astion Monahul, cu cununa mucenicească s-au preamărit în ceruri, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământești, s-au învrednicit în partea sfinților cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul și Dreptul Procopie, făcătorul de minuni din Ustiog

Fericitul Procopie se trăgea cu neamul din nemți. Deci, fiind neguțător bogat, a venit cu multă marfă în marea cetate Novgorod. Văzând el toată rânduiala Bisericii Răsăritului și cunoscând că credința ortodoxă este bună, a iubit-o foarte mult, dorind să se povățuiască de la dânsa desăvârșit și să o primească pe ea. Deci, căuta un bărbat insuflat de Dumnezeu, de la care s-ar fi învățat și luminat. Auzind de cuviosul părinte Varlaam, care nu departe de Hotin ridicase o mânăstire, că este bărbat iscusit și plin de duhovniceasca înțelepciune, a mers la dânsul și, învățându-se din destul dreapta credință, a primit Sfântul Botez.

Apoi și-a împărțit toată averea săracilor, dând și mânăstirii aceleia o parte oarecare, și astfel s-a făcut singur sărac de bună voie pentru dragostea lui Hristos. El a trecut cu vederea nu numai lumea cu poftele ei, ci și pe dânsul, pentru că a lepădat viața nebunească, făcându-se înaintea oamenilor ca un om fără de minte și nepriceput, având mintea sa adâncită către Dumnezeu. Acei care îl știau pe el, văzându-i viața, au început a-l ferici, zicând: „Acest om este mare înaintea lui Dumnezeu, deoarece venind aici din alte părți și fiind de altă credință, s-a întors la dreapta credință și multa lui avere a împărțit-o săracilor și singur, iubind sărăcia, s-a făcut nebun pentru Hristos”.

Auzind fericitul Procopie de multe ori niște cuvinte ca acestea, s-a mâhnit foarte mult și, nesuferind să fie lăudat de oameni, a plecat de acolo în părțile Răsăritului, luând multe supărări de la cei neînțelegători. Deci, venind în cetatea Ustiog, a viețuit într-însa. Apoi, umblând ziua prin cetate, se prefăcea a fi nebun, pentru care era batjocorit de mulți și chinuit cu bătăi, mai ales de copiii cei nepricepuți. Noaptea, mergând el la biserici, se ruga Domnului cu lacrimi pentru cetate, pentru oameni și pentru slujitorii săi, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Când avea nevoie să se odihnească de osteneală, se arunca pe gunoaie și murdării, iar iarna pătimea de ger și de zăpadă, într-o haină groasă și ruptă, fiind jumătate gol. Vara răbda zăduful și arșița soarelui și primea hrană foarte puțină de la oamenii cei temători de Dumnezeu și aceasta nu în toate zilele. De la cei bogați niciodată nu voia să ia nimic și adeseori petrecea multe zile fără hrană.

Petrecând el o viață ca aceasta, s-a făcut mucenic de bună voie, chinuindu-se cu foamea și cu setea. Și rătăcind, umbla gol, luând ocări, bătăi și batjocuri. El umbla prin ulițele cetății lipsit, necăjit și chinuit și nu-i era vrednică toată lumea. Haina ruptă ce o avea o purta aruncată pe umăr, având spatele gol, gata spre bătăi, încât și la dânsul se împlinea Scriptura: Spatele meu l-am dat spre bătăi și fălcile mele spre lovire cu palmele, iar fața mea nu am întors-o de la rușinea scuipărilor. Pentru o viață ca aceasta s-a sălășluit în el darul lui Dumnezeu și i s-a dat darul proorociei, ca mai înainte să vadă și să spună cele ce vor să fie, precum va arăta cuvântul ce ne stă înainte. După aceasta el a început a locui în foișor lângă soborniceasca biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugându-se totdeauna cu lacrimi și cerând cu multe rugăciuni cele folositoare cetății. Rugăciunea lui era bineprimită înaintea lui Dumnezeu și mult putea, fiind puternică a întoarce de la oameni dreapta mânie a lui Dumnezeu, de care lucru se va spune îndată.

Odată a voit Dumnezeu ca, pentru înmulțirea păcatelor omenești, să piardă cetatea Ustiog cu fulgere și pietre căzute din nor precum altădată a ucis cu pietre din nori pe oamenii din Amoreia, care se împotriviseră lui Isus al lui Navi. Creștinii cei păcătoși care nu se pocăiesc și care se tăvălesc în legi spurcate ca în noroiul tinei, sunt potrivnici lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pornindu-l pe dânsul spre mânie și răsplătire, dar spre care Domnul, ca spre vrăjmașii Săi, se înarmează și îi pierde pe ei. Așa s-a înarmat Dreptul Răsplătitor asupra cetății Ustiog, care L-a mâniat pe Dumnezeu. Deci a lăsat astfel asupra acestei cetăți pedeapsa și pieirea, pe care Sfântul Procopie, de mai înainte știind-o, a proorocit-o, precum de demult Proorocul Iona s-a făcut propovăduitor de pocăință în cetatea Ninive.

Într-o zi de Duminică, fiind, după obicei, cântare de obște în biserică, Sfântul Procopie a început a îndemna pe popor spre pocăință, zicând: „Fraților, pocăiți-vă de greșelile voastre și milostiviți pe Dumnezeu prin post și rugăciuni, căci de nu vă veți pocăi, toți veți pieri prin grindină și foc, pentru că mânia lui Dumnezeu va veni asupra voastră”. Dar ei nu s-au uitat la cele zise de dânsul, ci grăiau între ei: „Acest om este fără de minte, fiindcă niciodată nu grăiește ceva cu pricepere”. Deci, după cântarea dumnezeieștii Liturghii, Sfântul Procopie stătea în pridvor plângând și tânguindu-se nemângâiat ziua și noaptea; iar oamenii care veneau la biserică, văzându-l neîncetat plângând, îi ziceau: „De ce plângi, nebunule? Care este necazul inimii tale?” Fericitul le răspundea: „Fraților, privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită„. Dar ei nu socoteau cuvintele lui întru nimic. A treia zi, ieșind el în pridvor, s-a dus prin cetate, propovăduind tuturor oamenilor cu multe lacrimi și strigând că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu, zicând: „Pocăiți-vă, oamenilor, plângeți pentru greșelile voastre și vă rugați că doar își va întoarce Dumnezeu dreapta Sa mânie și nu vă va pierde cetatea pentru înmulțirea fărădelegilor, ca pe Sodoma și Gomora”. Însă oamenii cei împietriți la inimă, nu luau aminte de propovăduirea lui, ci mai ales îl batjocoreau ca pe un om fără minte. Dar sfântul era răbdător fierbinte pentru toți către Dumnezeu, arătând chip de pocăință prin el și milostivind pe Dumnezeu ziua și noaptea prin neadormite rugăciuni cu lacrimi.

În duminica următoare, la amiază, a venit peste cetate un nor întunecos, încât s-a întunecat lumina zilei, făcându-se ca o noapte întunecoasă, iar poporul văzând neobișnuitul întuneric al zilei, făcându-se ca o noapte întunecoasă, nu se pricepea și zicea în sine: „Ce va să fie aceasta?” Apoi s-au ridicat nori mari cu fulgere neîncetate din patru părți, năvălind asupra cetății. Erau tunete așa de înfricoșate, încât nu se auzea om cu om vorbind. Pământul se clătina de înfricoșata groază a tunetelor, iar din fulgere se făcea arșiță mare. Atunci poporul a cunoscut că vine pierderea sa prin mânia lui Dumnezeu, care s-a pogorât asupra cetății. Deci și-a adus aminte de propovăduirea Sfântului Procopie și de proorocia lui. Atunci toți au alergat în sfintele biserici, dar mai ales în biserica cea sobornicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vărsând multe lacrimi și rugându-se, ca să fie mijlocitoare către Fiul său și Dumnezeu, pentru oamenii care au greșit și au atras mânia lui Dumnezeu spre ei.

Rugându-se către Dumnezeu, ca Proorocul Moise cel de demult, striga: „Iartă, Doamne, acestui popor păcatele lor, iar de nu, șterge-mă din cartea Ta, în care m-ai scris”. Făcându-se de Sfântul Procopie și de tot poporul rugăciune lungă și cu plângere către Dumnezeu, s-a arătat din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o minune preaminunată. Din chipul ei a ieșit mir ce curgea ca din izvor. Din acel mir s-au umplut vasele bisericești și în ceasul acela s-a schimbat văzduhul. Norii cei înfricoșați cu fulgerele și tunetele s-au dus în locuri pustii, fiind departe de cetate ca la douăzeci de stadii și acolo, plouând pietre mari înfocate, a sfărâmat multe păduri și le-a ars, iar din dobitoace pe nici una n-a ucis, prin apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu rugăciunile Sfântului Procopie. Pietrele acelea ce cu mânia lui Dumnezeu au căzut pe acele locuri pustii, se văd și până acum, ca păcătoșii să se întoarcă la pocăință. Iar din mirul acela, care a curs din chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se ungea poporul pentru binecuvântare. Cei ce erau bolnavi și pătimeau de vreo boală oarecare, aceia prin ungere câștigau tămăduire și sănătate. Atunci s-a făcut bucurie mare cetății aceleia ce s-a izbăvit de văzuta pierdere și de dăruirea mirului cel tămăduitor, care l-au primit din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Procopie, plăcutul lui Dumnezeu, după obiceiul său, își prefăcea nebunia sa, acoperindu-și cu înțelepciune faptele sale cele bune înaintea oamenilor. Iar ce fel era răbdarea lui în pătimirea cea rea și în ce chip era cu dânsul mila lui Dumnezeu, se vede din cele ce urmează. Într-un an, a fost o iarnă mai cumplită decât în alți ani. Gerul fiind nesuferit și vântul suflând cu furtună, a căzut atunci o zăpadă prea mare, încât multe case au fost acoperite și mulți oameni și dobitoace au degerat, nu numai pe drumuri, ci și în cetate și prin sate. Păsările cădeau moarte pe pământ, săracii răbdau primejdie mare, suspinând și tremurând, încât mulți dintr-înșii au murit.

Acea nemăsurată asprime de iarnă a ținut multă vreme. Din acea pricină și Sfântul Procopie a pătimit multe și cumplite răutăți, cu trupul său cel gol. Căci, ieșind noaptea din pridvorul bisericii, a mers la niște case mici ce erau în preajma bisericii, unde petreceau săracii și voia să se încălzească puțin la dânșii. Dar săracii, simțind venirea lui, unii încuiau ușile înaintea lui, iar alții, ieșind cu bețele împotriva lui, îl băteau și-l izgoneau de la dânșii, zicând: „Du-te, nebunule, de aici! Du-te!” Plecând el de la dânșii, a intrat într-o casă pustie și a găsit într-un ungher zăcând câini. Deci, s-a culcat lângă ei ca să se încălzească puțin, dar câinii, sculându-se, au fugit de dânsul. Robul lui Dumnezeu, văzând că nu numai oamenii, dar și câinii fug de el, zicea în sine: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac!” Deci, s-a întors iarăși în pridvorul bisericii și a șezut acolo strângându-se și tremurând cu trupul. Deznădăjduindu-se de viața sa, aștepta cea mai de pe urmă răsuflare și se ruga ca Dumnezeu să-i ia sufletul.

După aceea, îndată a simțit în sine căldură și, deschizându-și ochii, a văzut înaintea sa pe îngerul lui Dumnezeu, arătându-i-se cu aceeași asemănare, precum altădată s-a arătat Sfântului Andrei, cel din Constantinopol. Într-o vreme când gerul era mai cumplit, fiind deznădăjduit de viață, îngerul avea în mâinile sale o ramură de rai, înflorită cu diferite flori, cu care atingându-se de fața fericitului Procopie, i-a încălzit trupul lui prin frumoasa mirosire a acelor flori precum altădată lui Andrei. Astfel Sfântul Procopie, în reaua sa pătimire, fiind văzut și acoperit cu mila lui Dumnezeu, a petrecut acea cumplită iarnă fără de vătămare. Toate acestea ce i s-au făcut lui, le-a spus iubitului său prieten, unuia din clericii bisericești, anume Simeon, care era plăcut lui Dumnezeu și plin de fapte bune. El a fost după aceea născătorul Sfântului Ștefan al marelui Perm. Dar de vreme ce s-a pomenit de aici tatăl Sfântului Ștefan, se cade ca și de maica lui să nu trecem cu tăcerea proorocirea Sfântului Procopie, care la începutul venirii lui în cetatea Ustiog, a fost astfel:

În vremea cântării Vecerniei în biserica sobornicească, o copilă mică, anume Maria, fiind de trei ani, a mers acolo cu părinții săi. Văzând-o fericitul Procopie, i s-a închinat ei până la pământ, apoi, în auzul tuturor oamenilor, a zis: „Iată vine maica marelui învățător Ștefan, episcopul Permului”. Zicând aceasta, mulți socotitori se mirau în sine, zicând: „Oare se poate să fie în Perm episcop?” Într-acea vreme, țara Permului încă nu era luminată cu sfânta credință și nu se afla nici un creștin într-însa. Toți erau atunci în rătăcirea închinării de idoli, până în zilele Sfântului Ștefan, care, după proorocia Sfântului Procopie, s-a născut dintr-acea fecioară Maria, după ce ea a venit în vârstă și s-a împreunat după lege cu Simeon cel de mai sus.

Era minunată proorocia acestui drept, căci, prefăcându-se nebun, purta în mâna sa trei vătraie, pe care, de le ținea în vreo vară cu capetele întinse în sus, el făcea îndestulare de pâine și de toate roadele pământului. Iar când le purta cu capetele întoarse în jos, atunci arăta lipsă și nerodirea pământului, deși nu cu cuvinte, însă prin închipuirea acelora se făcea prooroc. El se ducea adeseori la malul râului care se numea Suhona, lângă care era cetatea Ustiog. Acolo ședea pe o piatră și privea la cei ce înotau cu luntrele și se ruga cu jale lui Dumnezeu pentru dânșii să le facă înotarea ușoară. Deci, atât iubea acel loc și piatra de pe malul râului, încât ruga de multe ori pe oamenii care se întâmplau pe acolo, ca după moartea lui, să-i îngroape trupul în acel loc și pe mormânt să-i pună acea piatră.

Viețuind ani destui și văzându-și mai înainte sfârșitul său, s-a dus noaptea la mânăstirea Sfântului Arhanghel Mihail și, lângă acea mânăstire, s-a mutat către Domnul, neștiind nimeni de sfârșitul lui, care a fost la 8 iulie, în ziua pomenirii celui de un nume cu el, plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Procopie. În noaptea aceea a căzut zăpadă mare, ca de două palme, acoperind tot pământul și tot rodul și a fost frig, ger și vifor. Dar nimic n-a vătămat din roadele pământului, căci arșița soarelui, topind repede zăpada, s-a făcut vreme bună. La cântarea de dimineață a acelei nopți, preoții și clericii, nevăzând pe Procopie în biserică, s-au mirat că niciodată fericitul nu lăsa cântarea bisericească de zi și de noapte. Deci, căutând împrejurul bisericii nu l-au găsit. Nevăzându-l nici la Liturghie, au început a-l căuta pretutindeni. Căutându-l trei zile, nu l-au găsit; iar a patra zi, l-au găsit mort lângă mânăstirea Arhanghelului Mihail, pe marginea podului, acoperit de multă zăpadă, ce o adusese viscolul. El zăcea cu fața în sus, cu mâinile strânse pe piept, în chipul crucii, având și ochii închiși cum se cade.

Deci, luându-l ei, l-au dus cu cinste pe umerii lor în soborniceasca biserică, în pridvorul unde petrecea mulți ani și, cântând după obicei cele de deasupra gropii, l-au îngropat aproape de malul râului Suhona, precum se rugase mai înainte.

Astfel a fost îngropat la locul plăcut lui, iar piatra pe care șezuse adeseori, o puseră pe mormântul lui, însemnând anul, luna și ziua sfârșitului său. Dar mult chinuita lui viață și mai înainte vederea lui nu erau date în scris dintâi, ci se cunoșteau numai din povestiri, de cei de mai înainte, celor de pe urmă, până ce după mulți ani, începând a se face minuni la mormântul lui, s-a zidit o biserică pe cinstitele lui moaște.

Apoi s-a așezat a se prăznui ziua morții lui, pentru tămăduirile cele multe ce se dădeau de toată boala. Atunci și faptele minunatei lui vieți, multe, puține, câte n-au fost trecute în uitarea de veci, fiind povestite de oameni vrednici de credință, s-au adunat și s-au scris întru cinstita pomenire a plăcutului lui Dumnezeu Procopie, spre folosul celor ce o citesc și o ascultă și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.