Sinaxar 9 iulie

📑 Cuprins:

• Sfântul Sfințit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei
• Sfântul Mucenic Chiril, Episcopul Gortinei
• Cuvioșii Patermutie, Coprie și cei împreună cu dânșii
• Despre alt Cuvios Patermutie
• Despre alt Cuvios Coprie
• Sfântul Sfințit Teodor, Episcopul Edesei, și cei împreună cu dânsul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Sfințit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Părinții acestui sfințit mucenic au fost din hotarele Antiohiei, de pe vremea în care S-a pogorât la neamul omenesc Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și pentru oameni S-a făcut om iubitor de oameni. Ei auzind de minunile prealuminate, care le făcea în Ierusalim Stăpânul Hristos, s-au dus acolo împreună cu fiul lor Pangratie. Auzind și de învățătura preadulce a Mântuitorului, au crezut în ea și s-au botezat în numele Preasfintei Treimi. Apoi s-au întors la casa lor, lăudând pe Domnul. Ei au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu și apoi s-au săvârșit; iar Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înțelepciune, pricepere, cugetare și în citirea dumnezeieștilor Scripturi.

După Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăți și în laturi, a venit și în părțile Pontului. Aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, și l-a odihnit de-ajuns slujindu-i toți din casa lui. Petru spunându-le multe învățături, mulți au crezut, iar el i-a botezat împreună cu toți robii lui Pangratie, și le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînțelept și ucenic, cu numele Maximin. Pangratie și-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor și ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Vă dau libertate și toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine și toate averile mele nemișcătoare, vii și țarini, deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.

Preaînțeleptul Pangratie, așezând bine acestea, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Apostole al lui Hristos, iată, mă dau în mâinile lui Dumnezeu și sufletului tău”. Petru a învățat pe cei ce au crezut, să păstreze dreapta credință curată, Sfântul Botez neîntinat și să sufere orice patimi și chiar moartea, pentru credință și pentru împărăția cerului. Întărindu-i cu acestea și cu alte mântuitoare cuvinte, s-a dus la mare și, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, și care întorsese pe mulți la adevărata credință. Petru i-a botezat și i-a întărit cu învățătura, și a făcut multe minuni, tămăduind bolile și gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian și către Pangratie: „Fiii mei, luați și voi soarta episcopiei, și duceți-vă în părțile Apusului, ca să propovăduiți pe Hristos, după cum știți”. Ei, ducându-se la țărmurile mării, prin îngrijirea lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. După ce a spus aceasta apostolului, ei s-au dus să vorbească cu corăbierii. Aceia, văzând pe apostoli îmbrăcați cu slava cea de sus, s-au cucernicit față de dânșii. Că, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânșii cu darul Preasfântului Duh și, crezând, s-au botezat cu toții.

Luând cuvenita binecuvântare și sfânta sărutare de la Sfântul Petru, Marchian a intrat în corabia lui Gomil, iar Pangratie, în a lui Licaonid. După câteva zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei, care se numea Falcon, și unde era de mult timp o grădină a unei femei cu numele Falconia. Aceasta a născut un fiu foarte frumos și l-a numit Falcon. Plimblându-se ea odată prin grădină, deodată copilul a murit și, îngropându-l acolo, i-a zidit o capiște mare și frumoasă, iar deasupra mormântului său a pus un idol mare cioplit din piatră, pe care l-a numit zeul Falcon. Aceluia îi jertfea trei tineri și șaptezeci și trei de viței aleși de parte bărbătească. De atunci încolo, rătăciții făceau în toți anii astfel de jertfă necuraților diavoli. Deci, după ce Sfințitul Pangratie a ieșit din corabie și a stat pe pământ, ținând în mână un toiag în formă de cruce, diavolii care locuiau în idol, clătinându-l pe el tare, au strigat plângând: „O, zeule Falcon, foc a venit să te gonească pe tine, căci Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria, a trimis aici o sabie ca un fulger. Aceea a luminat locul acesta, iar pe noi ne-a înfricoșat. O, Licaonide, cum l-ai adus aici și n-ai ars corabia ta!”

Atunci Pangratie a făcut semnul Sfintei Cruci, jurând pe diavoli, să înceteze glasurile și sunetele, iar ei au tăcut. Atunci Licaonid a zis către Pangratie: „Să nu te apropii de necuratul Falcon, că pe mulți a omorât”. Dar el a răspuns: „Noi avem darul Sfântului Duh și nu ne temem de diavoli. Deci, vino după noi, ca să vezi slava lui Dumnezeu și pierderea lui Falcon”. Apoi, luând Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie și icoana Domnului Hristos și, apropiindu-se de necurata capiște, a făcut mai întâi rugăciune spre răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înțelepciune și putere, să întoarcă pe cei răi la adevărata credință și să gonească de acolo pe diavoli. Apoi, după rugăciune a strigat, zicând: „O, necuraților diavoli, vă jur pe voi cu Sfânta Treime, să ridicați pe nesimțitorul Falcon și toată capiștea, așa cum se află, și să o aruncați departe în mare, ca la treizeci de stadii, și acolo să vă afundați împreună cu ea”.

Deci, deodată cu cuvântul sfântului, s-a făcut zgomot mare și s-au arătat mulțime de diavoli în formă de corbi și vulturi, care au răpit capiștea și idolul și i-au aruncat în mare. Licaonid văzând aceasta s-a minunat. După aceasta a cerut voie sfântului să aducă dar, după cum avea obicei, ighemonului insulei, cu numele Bonifatie, asemenea și lui Avrilian, mai marele cetății. Iar sfântul i-a zis: „Du-te cu pace și vezi să nu te despartă cineva de dragostea lui Hristos”.

Plecând el, a adus ighemonului daruri foarte scumpe. Ighemonul l-a întrebat despre părțile Răsăritului, cum petrec dregătorii. Iar el i-a răspuns: „Toate eparhiile sunt în liniște, că pacea marelui și adevăratului Dumnezeu i-a umplut pe ei și păzește pe cei ce cred întru Dânsul”. Atunci i-a povestit lui minunea cea mare pe care o săvârșise sfântul și L-a propovăduit pe Hristos, spunându-i toate câte a văzut și a auzit de la Pangratie.

Pe când vorbeau ei, au venit acolo tânguindu-se toți necurații popi și au strigat fără de rânduială, zicând: „O, preaputernice ighemoane, mare necaz am întâmpinat, căci doritul nostru zeu Falcon s-a prăpădit cu toată capiștea lui cea slăvită, încât nici locul jertfelnicului nu se mai cunoaște”. Atunci Bonifatie le-a zis lor: „Popii marilor zei ai Travomeniei, mergeți și cercetați, dacă nu cumva a voit mai multă jertfă, și pentru aceasta ne-a defăimat pe noi și s-a dus în alt loc. Deci voi cerceta și eu, ca să știu cum a fost pricina”.

Acestea zicându-le, i-a liberat pe ei, iar pe Licaonid îl întreba să-i spună iarăși despre Hristos. Căci multă veselie primea sufletul său auzind mărturisirea Evangheliei. Atunci i-a povestit lui pe larg cu de-amănuntul câte a auzit despre Domnul Hristos, apoi despre Petru și despre Pangratie, cum a poruncit el diavolilor de a afundat capiștea și idolul în mare. Auzind acestea dregătorul, s-a bucurat și i-a zis lui: „Rogu-te pe tine, prietenul meu, mergi din partea mea și te închină Sfântului Pangratie și-l roagă pe el să vină, ca să văd și eu pe un bărbat cinstit ca acesta”. Atunci el i-a răspuns: „Ascultă-mă, domnul meu. De iubești pe Hristos, poruncește propovăduitorilor să dea de știre în toată cetatea și în părțile de primprejur, că vrei să faci alergarea de cai și să iei în scris pe toți. Cu ocazia aceasta, vei face praznic, și astfel va veni acolo și marele Pangratie”.

Cuvântul acesta a plăcut dregătorului și îndată a trimis veste în toată eparhia lui. Deci, s-au adunat ca la două sute de mii bărbați, și pe toți i-a ospătat cu cină îndestulată. Apoi, a doua zi dimineața, au venit toți la câmp, iar Licaonid s-a dus la Pangratie și i-a spus lui despre multa evlavie a ighemonului, cum că dorește să-l vadă și să vorbească împreună; deci, să meargă acolo.

Pangratie n-a voit să meargă din pricină ca să nu se tulbure poporul. Dar a zis lui Licaonid să aducă pe ighemon la el, după ce va sfârși praznicul. Așa a și făcut. Deci, când ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veșminte, șezând pe scaun și având înaintea lui icoana Domnului Hristos și Sfânta Cruce. Ighemonul, văzându-l pe el cu atâta slavă, i s-a închinat lui pentru că a văzut lumină dumnezeiască, care îi înconjura fața lui. Iar sfântul l-a ridicat și l-a sărutat. Apoi, sculându-se tremurând, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!”

Atunci sfântul l-a binecuvântat cu semnul crucii și i-a poruncit să șadă aproape de dânsul. El însă a zis: „Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie împrejurul tău?” Atunci sfântul, cunoscând că darul Duhului Sfânt era în veșmintele lui cele preoțești cu care era îmbrăcat, a poruncit să iasă toți puțin afară, și apoi iarăși să vină. După aceea s-a dezbrăcat de sfintele veșminte, și atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, și astfel a stat lângă dânsul și a ascultat cuvintele lui cele mântuitoare.

După ce a cinat cu măsură din cele ce Dumnezeu le-a trimis, sfântul le-a zis lor: „Fiii mei, ne-am ospătat trupește, acum să ne ospătăm și duhovnicește”. Deci, mergând în mijlocul casei, a luat sfintele veșminte și cânta slujba Utreniei. Dar când a ajuns la cântarea „Sfinte Dumnezeule…”, o minune s-a întâmplat: acoperământul casei s-a deschis și a venit un fulger la noi, iar noi de frică am căzut cu fețele la pământ, însă sfântul ne-a ridicat, zicând: „Nu vă temeți, că Iisus Hristos, a venit să lumineze inimile voastre și să-L cunoașteți pe El”. Atunci a luat o Evanghelie scrisă evreiește, în care erau scrise patimile și tainele Mântuitorului Iisus Hristos, adică Nașterea, Răstignirea, Învierea și celelalte, și citind Evanghelia Sfințitului Matei, a învățat îndeajuns pe dregător până la miezul nopții. Mulțumind el sfântului, a mărturisit că crede din toată inima în Domnul Hristos.

Deci, închinându-se sfântului și luând iertare s-a dus. Licaonid a zis către sfânt: Dregătorul a zis să mergem în cetate ca să-i binecuvântezi palatul”. Iar el a răspuns: „Bine, fiule; dar necurații diavoli vor plânge pierderea lor, și vor căuta să se lupte cu noi. Deci, ia scrisoarea aceasta și după ce o vei citi prin toate capiștile, arunc-o în capiștea necuratului Lison și să fugi”. În scrisoarea aceea zicea: „Pangratie, robul lui Iisus Hristos, către Lison, necuratul zeu al Tavromeniților. Primind scrisoarea mea să o citești și celorlalți necurați zei, și să nu faceți tulburare, ci să fiți ca niște surzi și muți”.

Luând Licaonid scrisoarea, s-a dus și a aruncat-o la idol. Deci, în ceasul al treilea din noapte a venit un glas către sfântul, zicând: „Robul lui Dumnezeu, am făcut după cum ai rânduit, mergi în cetatea ta”. Atunci sfântul și-a luat oamenii și a mers la ighemon, care i-a întâmpinat cu multă cinste și i-a ținut 40 de zile în palat. Dar popii idolilor s-au adunat în divan, zicând: „O, ighemoane, s-a apropiat praznicul marelui zeu Lison, deci, poruncește poporului să-i facă jertfă de-ajuns, ca să nu se mânie și să fugă și el ca Falcon”. Iar el a zis: „Mergeți de pregătiți cum voiți”.

După aceea a întrebat în taină pe Pangratie, ce să facă, iar el i-a răspuns: „Păzește-te de astăzi să nu mai jertfești zeilor, ci să fii tare în credință; iar dacă dorești să iei Sfântul Botez, să zidești o biserică unde să fac jertfa mea, fiindcă nădăjduiesc în Domnul nostru Iisus Hristos, că ne va izbăvi de nevăzuții vrăjmași”. Bonifatie i-a zis: „Cinstite părinte, sunt gata să fac orice mi-ai porunci, numai arată-mi chipul și locul, și eu voi face cu bucurie”. Atunci ei au mers împreună la marginea cetății despre răsărit, și i-a însemnat forma bisericii într-un loc bine potrivit. Iar biserica a fost gata în 30 de zile.

Pe când Pangratie săvârșea Sfânta Liturghie, toți câți erau în biserică, au văzut un foc înfricoșător, care, ca un fulger, lumina toată biserica în chip prealuminat. Când sfântul a isprăvit Sfânta Liturghie, au căzut toți zeii Tavromeniei, zdrobindu-se. Popii nu știau nimic de acea pricină, pentru că nu erau acolo. Deci, sfântul a împărtășit cu Sfintele Taine pe cei botezați, iar pe ighemon nu l-a împărtășit. Atunci acesta a întrebat pe Licaonid în taină de acea pricină și i-a spus: pentru că nu era creștin desăvârșit; și deci, nu era vrednic de sfințita împărtășanie. După Liturghie, ighemonul a luat pe toți dregătorii ca să-i ospăteze în palatul său. Sfântul, șezând la masă, a pus la dreapta sa pe Licaonid, iar la stânga pe ighemon, după cum a făcut și alte dăți. Binecuvântând pâinea întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a dat tuturor de au mâncat, iar după ce s-au ospătat, i-a liberat pe toți.

Necurații slujitori, mergând în capiști să tămâieze pe idoli și negăsindu-i, au plâns pierderea zeilor lor. Deci, în toată cetatea s-a făcut tulburare mare. Cei mai mulți s-au adunat în palatul ighemonului, strigând unele ca acestea: „Ce faci, Bonifatie, nevrednice ighemon? De ce nu vii să vezi ce au pătimit zeii tăi, cumplitule? Oare nu sunt ei care te-au îmbogățit și te-au cinstit atât de mult pe tine? Atunci pentru ce nu-i cinstești, și nu te mâhnești împreună cu noi? Pe când tu te bucuri și prăznuiești cu veselie, noi plângem”.

Auzind ighemonul ocările poporului, s-a înfricoșat. Deci, suindu-se în locul cel mai înalt al divanului, împreună cu 60 de soldați îmbrăcați în aur, a zis acestea către popor cu vorbă smerită și blândă: „Preaînțelepți bărbați tavromeni, nu ocărâți ighemonia cu nedreptate și nu vă mâniați fără de socoteală asupra mea, care nu v-am greșit cât de puțin. Deci, faceți ceea ce v-am zis și altădată, când a pierit Falcon, adică căutați pe cărturarii cei mai înțelepți și rugați-i să caute în cărțile voastre, până ce vor afla pricina pentru care au fugit zeii noștri. Pentru că nu le mai facem jertfă, de aceea ne-au urât? Sau că a venit un alt Dumnezeu mai tare și mai puternic decât ei și Căruia neputând să I se împotrivească, au căzut de frică? Și după ce vom afla adevărul vom face ce este mai de folos, adică, dacă au fugit pentru puținele jertfe ce li se aduc, să le înmulțim cât voiesc, iar dacă este un alt Dumnezeu mai tare, să credem în Acela, și să nu mai avem trebuință de ei. Deci, duceți-vă în capiște voi cei mai cucernici și cu rugăciune întrebați pe zei, să vă arate pricina”.

Acest sfat al dregătorului a plăcut la toți. Deci, au ales pe unii ce știau vrăji și farmece și au pus treizeci și doi la tot jertfelnicul, strigând și întrebând mult timp. Însă le-a răspuns un drac, pe care îl numea Lison, zicând: „Ce ați venit la mine și mă lăudați în zadar? Ce am făcut până acum, am făcut! Dar de azi nu vă mai nălucim, pentru că dumnezeirea cea în trei ipostasuri a cercetat zidirea Sa și a trimis Cuvântul Său, tămăduind pe toți”. Iar ei au răspuns: „Ce zici, Lison? Care zeu este mai puternic decât tine?” Iar diavolul a răspuns iarăși: „Acela Care a făcut cerul, pământul, marea și toată lumea și a zidit pe om. El a trimis acum asupra noastră sabie de foc, cu care a pierdut pe Falcon, pe Die și pe ceilalți zei și pe mine nelucrător m-a făcut de azi înainte, iar pe Licaonid, ucenicul lui Hristos l-a adus aici”.

Auzind rătăciții acestea, se tânguiau că și-au pierdut nădejdea și se rugau iarăși neputinciosului lor zeu, să le dea ajutor. Deci, aruncând vrăji, au scris numele celor de neam bun ai cetății și pe care va cădea vraja, să-l jertfească ca să îmbuneze pe diavol. Numele pe care l-au scos întâi, a fost al ighemonului. Atunci poporul s-a bucurat și înjunghiind tauri și țapi, a umplut pahare de sânge, și luând ramuri de mirsină și de dafne, au alergat toți la palat, strigând: „O, preabunule ighemoane, marele zeu Lison te-a cerut spre jertfă, și toți te fericesc, că și în lumea aceasta ai fost ca și în toată viața ta cinstit și slăvit, iar acum cu jertfa aceasta te faci ca un Lison și Joe după moarte fără de moarte. Zicând acestea au alergat să pregătească cele potrivite jertfei. După aceea, Bonifatie s-a dus degrabă la biserică, și căzând la picioarele sfântului, i-a povestit primejdia cu preaamare lacrimi, că voiesc să-l aducă spre jertfă diavolului. Pangratie, i-a zis: „Fiule, du-te și să nu te temi de nimic, că mâine voi veni la jertfă împreună cu tine și atunci toți veți vedea puterea lui Hristos”.

La al noulea ceas din noapte, sfântul s-a sculat să-și facă pravila sa după rânduială. Însă în capiștea cea mare a lui Lison, închinătorii de idoli i-au ridicat și i-au pus pe zei la locurile lor, ca să zică ei către popor că s-au ridicat singuri. Dar când sfântul a început trâmbița cea duhovnicească, făcându-și pravila sa în biserică, au căzut iar la pământ toți idolii cei ridicați și s-au sfărâmat. Deci, poporul a fugit de acolo și alerga, minunându-se. Iar când au trecut pe lângă biserică și au auzit pe sfântul cântând, au rămas uimiți de acea cântare duioasă, pe care n-o auziseră niciodată. Căci glasul sfântului era foarte dulce și melodios, iar biserica nu se vedea, fiindcă era întuneric împrejurul ei.

Sfântul după ce și-a săvârșit pravila, a ieșit și a stat la ușă; apoi, gonind întunericul cu semnul Sfintei Cruci, a deschis ochii păgânilor. Văzând ei biserica, și sfântul arătându-li-se ca un înger cu adevărat al lui Dumnezeu, s-au înfricoșat și l-au întrebat, zicând: „Te jurăm pe puterea marilor zei, să ne spui dacă ești Dumnezeu sau om?” Sfântul le-a răspuns: „Eu nu sunt Dumnezeu, nici nu slujesc ca voi necuraților diavoli, ci sunt zidirea lui Dumnezeu precum sunteți și voi. Deci, sunt trimis de adevăratul Dumnezeu ca să vă propovăduiesc cuvântul vieții și al adevărului și, de mă veți asculta, veți afla viața cea veșnică. Vă voi vesti despre marele și neurmatul Dumnezeu, Care a făcut lumea, a zidit firea omenească și dăruiește îndulcirea veșnică celor ce-L iubesc, iar aceia pe care voi îi numiți zei, sunt diavoli și cei ce cred într-înșii se duc împreună cu ei în munca cea veșnică”.

Oamenii, auzind acestea, s-au umilit zicând: „Noi vedem în tine darul cu adevărat dumnezeiesc și credem că vrednicia ta este mai puternică decât a zeilor, dar să nu-i pedepsești, fiindcă ne-au ajutat în războaie de multe ori”. Sfântul le-a zis: „Duceți-vă și pregătiți pe ighemon spre jertfa lui Lison, după cum ați cugetat, și acolo vă voi arăta puterea Dumnezeului meu”.

Plecând ei de la sfântul, ziceau unul către altul: „Omul acesta se pare că grăiește adevărul, căci de nu era Dumnezeul lui mai puternic, n-ar fi prăpădit pe zeii noștri”. Atunci Xantip, fiind mai mare peste filozofi, a zis către ceilalți: „Ascultați, bărbați preaînțelepți: Voi m-ați ales și m-ați rânduit la meșteșugul doctoricesc de care m-am îngrijit după putere. Acum câteva zile a venit la mine un om cu chip minunat și vrednic, și mi-a dat o carte, zicând: „Xantipe, ia această carte doctoricească, dată de puterea cea de sus”. Zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Eu, citind cartea, am aflat că este scrisă de patru oameni, care cu un glas povesteau despre Iisus Hristos, că este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Deci socotesc că acest om a venit să-l propovăduiască pe dânsul, căci cum am ajuns cu cartea în casa mea, toată s-a luminat de o lumină cerească și câți neputincioși zăceau acolo, munciți de felurite boli, toți s-au tămăduit în acel ceas”.

Poporul, auzind acestea de la Xantip, a voit să se întoarcă la sfânt, dar diavolul nu i-a lăsat pe nici unul, ci i-a silit să se ducă la palat. Ei, luând pe ighemonul Bonifatie, l-au dus la Lison, și dezbrăcându-l, l-au legat cu mâinile înapoi, mulțumind pe necuratul diavol. Bonifatie căuta într-o parte și în alta să vadă pe Pangratie, și zicea cu plângere amară: „O, păcatele mele, la ce fel de moarte amară sunt dat eu ticălosul! Unde ești, părinte Pangratie? Ai zis că vei veni la jertfă, să pierzi pe nesimțitorul Lison și acum nu te arăți, ci mă lași singur? Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă ca un milostiv!”

Fraților, Lison acesta avea un șarpe foarte mare și prea înfricoșat, care bea sângele jertfelor. Marele Pangratie, îmbrăcându-se cu sfințitele veșminte, s-a făcut tot ca o văpaie de foc și, ajungând cu cinstita Cruce la locul unde era legat Bonifatie, îndată s-au dezlegat legăturile singure, iar cei ce erau împrejur, toți au căzut la pământ, nesuferind strălucirea sfințitelor veșminte. Atunci el i-a binecuvântat și toți s-au sculat. Deci, apropiindu-se de pângăritul Lison, a zis acestea: „Diavole necurat, te jur în numele Preasfintei Treimi să fugi din locul acesta și să te afunzi în mare împreună cu Falcon!” Atunci diavolul a făcut îndată un zgomot mare, încât toți s-au cutremurat; apoi idolul s-a dezrădăcinat din acel loc înfricoșat și neclintit, împreună cu diavolul care era sălășluit într-însul, și a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel șarpe mare, a rămas în groapă. Atunci sfântul l-a legat de grumaji și l-a tras afară. Șarpele, făcând mai întâi o șuierătură groaznică, s-a despicat de sus până jos. Poporul, văzând niște minuni ca acestea preaslăvite, a strigat: „Mare este Dumnezeul lui Pangratie!”

Apoi îndată au sfărâmat paharele, iar taurii și țapii care îi înjunghiaseră i-au aruncat să-i mănânce câinii și, în scurt, toată jertfa au prăpădit-o. Sfântul a poruncit să lege pe șarpe cu funii și să-l târască până la mare. Deci, pe când tinerii îl trăgeau pe pietre, i se dărăpăna carnea și i se vedeau oasele. Unul din aceia a scos cu multă osteneală securile, ca să-l păzească spre pomenirea minunii, și punându-l în cântar, a tras șaptezeci de litre.

Fericitul Pangratie a dat tuturor arvuna Sfântului Botez și i-a pecetluit cu cinstita Cruce. Iar ei au intrat în capiștile idolilor, au aruncat la pământ pe idolii cei mici, i-au sfărâmat pe toți, i-au scuipat și i-au călcat în picioare. Apoi sfântul s-a suit într-un loc înalt, ca să-l vadă toți câți erau acolo, ca la o sută de mii și mai mulți. După aceea, făcând rugăciune pentru dânșii, i-a binecuvântat, zicându-le: „Acum duceți-vă la casele voastre și vă curățiți, postind trei zile, și rugați-vă Domnului, să vă învrednicească să primiți Sfântul Botez. După trei zile mulțimea a venit, aducând fiecare lumânări și îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul Botez.

Astfel Sfântul Pangratie a botezat în acea zi douăzeci și patru de mii, și s-a făcut în toată cetatea bucurie mare și veselie. Veneau încă și cei ce locuiau aproape de muntele Etna și se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfântului. Căci el tămăduia șchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciți și alți neputincioși. Apoi Xantip filosoful a adus sfântului Sfânta Evanghelie și i-a spus pricina, precum s-a zis mai sus. Iar Sfântul a citit-o poporului și toți au primit-o cu bucurie și cu mare evlavie.

După două ceasuri, a venit la sfântul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, și i-a zis cu vicleșug: „Dacă Hristos îmi va da tămăduire, mă voi boteza”. Sfântul, cu toate că știa bine gândul ei cel viclean, totuși a tămăduit-o cu cuvântul; căci, făcând pe dânsa semnul cinstitei Cruci, îndată s-a tămăduit. Dar ea, în loc să dea mulțumire lui Dumnezeu și sfântului, grăia cuvinte urâte și vătămătoare. Pentru aceasta, Sfântul a zis către dânsa: „O, femeie, fiindcă ai îndrăznit să ispitești pe Dumnezeu, care ți-a dat sănătate, să știi că El poate să întoarcă iarăși lepra asupra ta”.

Zicând acestea, a luat de pe pământ cojile leprei ce căzuseră de pe trupul ei, și i le-a aruncat în față, zicând: „Fiindcă nu mărturisești darul tămăduirii, Dumnezeu să fie binecuvântat și să-ți dea pedeapsa îndoită”. Zicând aceasta, îndată i s-a aprins ca o văpaie tot trupul ei, din creștet până în picioare. Din acea pricină ea a făcut bășici care s-au spart, încât de pe dânsa curgea apă fierbinte. Acestea îi făceau atâta durere, încât ticăloasa chinuindu-se, striga și zicea: „Miluiește-mă, robul adevăratului Dumnezeu, că nu mai nădăjduiesc în necurații zei, ci numai în tine; deci, roagă pe Domnul Iisus Hristos, să-mi dea tămăduire!”

Sfântul, milostivindu-se, a făcut rugăciune pentru dânsa, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci și astfel s-a tămăduit, fiindcă a crezut din tot sufletul. Apoi, învățând-o dreapta credință, într-a opta zi a botezat-o și a făcut-o diaconiță, punându-i numele Benedicta. Ea, după aceea, și-a sfărâmat toți idolii, a dus pe sfântul într-o grădină a ei și arătându-i o mulțime de aur, i-a zis să-l împartă la săraci. Însă ea spunea că în țara aceea nu se găsesc săraci. Sfântul i-a zis: „Dacă vrei să te mântuiești, urăște aurul, că iubirea de avuții este rădăcina tuturor relelor. Deci fugi de dânsa, căci vei câștiga bogăție în cer”. De atunci ea și-a lăsat toată bogăția și slujea în biserica Domnului cu sârguință.

Sfântul a mai tămăduit și pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea și pe mulți bărbați care aveau multe feluri de boli. El a botezat în ziua aceea opt mii de bărbați afară de femei și de copii, apoi a slujit Sfânta Liturghie ca să-i împărtășească. Atunci a sosit și ighemonul Bonifatie, cu mulțime de popor, iar când sfântul a înălțat Sfintele Taine, biserica s-a deschis deasupra și a venit un foc ceresc, care l-a înconjurat. Cei ce vedeau, s-au înfricoșat și nimeni nu îndrăznea să se apropie de împărtășanie, pentru că vedeau fața lui ca o făclie de foc. Sfântul le-a zis: „Fiii mei, apropiați-vă și nu vă temeți, căci focul acesta nu arde, ci luminează pe cei ce se împărtășesc”. Atunci a împărtășit pe toți credincioșii care erau botezați, iar pe cei necredincioși i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfântul Botez și a treia zi a botezat cinci mii.

După aceasta, Bonifatie a spus sfântului, că vrea să facă război cu potrivnicii eparhiei lui. Deci, să-l binecuvânteze, ca să biruiască pe vrăjmași, și să-l sfătuiască în ce câmp să facă războiul. Sfântul i-a poruncit să adune acolo în Tavromenia ostașii din toată eparhia sa, adică de-ai săi, și să se roage pentru dânșii. Deci, a trimis vestitori în toată eparhia sa și în douăzeci de zile s-au adunat toți, care erau 540.000. Dar să nu fie cineva neîncrezător de mulțimea poporului, căci cetatea aceasta a Tavrului și a Meniei era mai bogată și mai cinstită decât toate cetățile Siciliei și Calabriei. Deci, s-a adunat la câmp tot poporul, care avea dorință să vadă pe sfânt. El și-a luat sfintele veșminte, a ieșit în câmp cu dregătorul și s-a suit într-un loc înalt ca să-l vadă toți. Ostașii, văzând fața lui luminând ca o lumină, credeau că este Dumnezeu și se întrebau unii pe alții: „De unde a venit un astfel de Dumnezeu minunat?” Credincioșii ziceau: „Oamenii nu sunt dumnezei, ci robi ai adevărului și Atotputernicului Dumnezeu”. Atunci, cei mai mulți au crezut în Hristos, cerând Sfântul Botez.

Deci, sfântul s-a pregătit să slujească acolo înaintea mulțimii, Sfânta Liturghie, ca să-i întărească mai bine. Credincioșii au venit să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine, iar cei nebotezați, având dorință să vadă taina aceasta a Sfintei Liturghii, s-au apropiat de el și aruncând armele la pământ, priveau cu mare cucernicie. Atunci s-a făcut o minune ca aceea, care s-a făcut mai înainte cu Moise, când a dat în Sinai legea poporului, căci un nor s-a pogorât și a acoperit pe marele Pangratie, și poporul, văzând aceasta, a căzut la pământ minunându-se, iar când a înălțat Sfânta Pâine, norul s-a suit la cer. Mulți elini crezând că sfântul era Dumnezeu, îi ziceau: „Dumnezeule, miluiește-ne și ne învrednicește și pe noi de darul Tău”. Sfântul s-a suit pe piatră ca mai înainte, și le-a povestit pe scurt taina dumnezeirii. Pentru aceea toți au crezut din tot sufletul, cerând Sfântul Botez, mai înainte de a se duce la război. Deci, făcându-i catehumeni, le-a poruncit să postească trei zile, apoi i-a botezat pe toți.

Atunci s-a făcut în toată tabăra mare praznic și le-a hirotoni-sit preot în locul său pe un ucenic pe care-l avea, cu numele Evagrie, cel care a scris viața acestuia cu iubire de adevăr și încredințare. Pe acela l-a trimis să-i mărturisească și să-i împărtășească în război. El a pus pe un argintar de a făcut la steaguri, la cel dintâi, chipul Domnului Hristos, iar la celelalte, Sfânta Cruce, și astfel să le poarte în război înaintea tuturor. Când a voit să plece mi-a poruncit să slujesc Sfânta Liturghie, zice Evagrie cel mai sus numit, ca toți să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine. Deci, săvârșind cu frică dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Pangratie s-a împărtășit înaintea stătătorilor cetății, apoi am mers în cortul dregătorului și am ospătat. După aceea sfântul ne-a binecuvântat pe toți, și făcând semnul Sfintei Cruci pe fruntea mea, m-a sărutat și m-a liberat. Deci, mergând la mare, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori și așa am plecat, iar sfântul s-a întors la biserica sa.

Acolo, în cetate erau două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane, pentru că le muriseră părinții. Acestea, după ce s-au botezat, au venit la sfânt, zicând: „Părinte cuvioase, la sfinția ta alergăm, rânduiește-ne împreună cu preoteasa Hrisina, și dă-ne dregătoria diaconească, pentru că noi am pus în mintea noastră să nu ne mărităm niciodată. Pe noi ne-au cerut cei mai de frunte dregători ai cetății, dar dorim să ne păzim fecioria noastră neîntinată”. Sfântul le-a zis lor: „Fiicele mele, cu adevărat ați ales partea cea bună, ca Maria”. Deci, chemând pe diaconița Benedicta, i-a zis: „Iată, Domnul ți-a trimis tovarășe”. Apoi, hirotesind pe cea mai mare diaconiță, a lăsat pe cea mai tânără nehirotesită. Zidindu-și chilii aproape de biserică, au rămas acolo și ascultau toate slujbele. Iar mai marele cetății, pe care ighemonul Bonifatie îl pusese epitrop, era om cu rea socoteală, căci necuratul avea dragoste către idoli. Aceluia nu-i ajungea a avea țiitoare numai din fiicele elinilor, dar nesățiosul a poftit și pe una din fecioarele mai sus zise, pe cea mai tânără, ca pe una ce era mai frumoasă.

Deci, a trimis de a luat pe sora ei mai mare și i-a spus că are o dorință nepovestită să ia de femeie pe sora ei, făgăduindu-i multe daruri. Iar ea i-a zis: „Sora mea este făgăduită lui Dumnezeu și nu se mărită”. Văzând necinstitul, că cu binele nu face nimic, a înfricoșat-o, că Elid o va lua cu sila, căci astfel se numea răul înverșunat. Mucenița, ducându-se la mânăstire, a spus aceasta plângând Benedictei și surorii sale. După aceea s-au dus și i-au spus sfântului, care le-a sfătuit, zicându-le: „Fiicele lui Hristos, nimic să nu vă despartă de dragostea Lui, nici necazul, nici strâmtorarea și nici chiar moartea. De vă vor băga chiar în temniță, sârguiți-vă să păziți nestinsă făclia fecioriei voastre”.

Auzind de la sfânt acestea și altele încă, s-au întărit mai bine, și ducându-se la chiliile lor, se rugau. Dar Elid cel fărădelege s-a silit să facă ceea ce a voit, dar n-a putut. După aceea, s-a sfătuit cu vrăjitorii, cum ar putea să o aducă pe copilă la voia sa. Deci, i-a dat unuia din ei o carte de vrăjitorie și după ce a citit-o a chemat diavoli, care s-au adunat nenumărați, negri ca arapii, ținând în mâini curse și săgeți. Pe aceea i-au trimis la sfintele fecioare, ca să-și facă meșteșugul. Iar darul lui Dumnezeu n-a lăsat cât de puțin să se apropie de ele necurații diavoli. Deci, întorcându-se ei la Elid, mincinoșii au mărturisit adevărul, zicând: „Am văzut la acele femei un mare ajutor și, nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci, fă ce voiești, că noi fugim de acel loc, precum au fost izgoniți, de dumnezeiasca putere, Falcon, Lison și Joe”.

Înverșunatul Elid, făcând ospăț și sfătuindu-se cu prietenii, a trimis ostași de au adus la divan amândouă fecioarele. El s-a sârguit prin multe măguliri și momiri să aducă pe copile la voia sa, dar n-a putut. Pentru aceea le-a închis în temniță, poruncindu-i în taină fecioarei celei mari, să sfătuiască pe cea tânără să i se supună lui, că îi va da mari daruri. Însă ea i-a spus toate cele de la Dumnezeu, zicându-i: „Să ne nevoim, soră, ca să vedem pe Împăratul Hristos și să moștenim fericirea cea veșnică. Vezi cum trece viața aceasta, ca o umbră și ca un vis. Adu-ți aminte, câți ne-au cerut să ne mărităm, pe când ne închinam idolilor și n-am primit, și acum când ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Iisus Hristos, să ne întinăm sufletele și trupurile? Să nu fie! Iată, îți spun cele ce vor să fie, ca să te gătești spre vremelnica moarte și să împărățești în veci cu Mirele Hristos. Pe mine mă vor omorî mâine iar pe tine te vor ține încă puțină vreme. Deci cercetează conștiința ta și păzește-te să nu te amăgești de făgăduințele lor cele deșarte și de cuvintele lor cele viclene. Rabdă până la sfârșit, ca să iei cununa cea nestricăcioasă”.

Auzind copila acestea de la diaconiță, a suspinat zicând: „Cred atât de mult în Domnul nostru Iisus Hristos, încât momelile, înfricoșările și muncile lui nu mă vor despărți de iubitul meu Mire”. A doua zi, le-au adus pe ele la Elid. Diaconița însă i-a spus, că n-a putut să o aducă pe cea tânără la voia lui. Mâniindu-se, el a poruncit să o bată fără milă înaintea surorii sale. După ce a bătut-o mult timp, încât s-a umplut pământul de sânge, i-a tăiat fericitul ei cap și l-a aruncat într-o peșteră, iar pe cea mai tânără a închis-o într-o casă, pe când ei stăteau la masă. Atunci marele Pangratie, a adunat pe cei credincioși și a luat din peșteră sfintele moaște ale diaconiței și le-a îngropat cu cinste, după cum se cade.

Când elinii s-au sculat de la îmbuibarea pântecelui, au scos afară în mijlocul lor pe copilă și Elid i-a zis: „Jertfește marelui zeu Scamandru și mă ia pe mine de bărbat, ca să te cinstești, să ai toată bogăția și toată îndulcirea, iar de nu îți voi tăia capul”. Dar ea i-a zis lui: „Eu mă închin Domnului Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul meu, cu care m-am logodit, iar lui Scamandru nu voi jertfi și nici pe tine, pângăritule, nu te voi lua de bărbat”.

Auzind acestea urâtorul de Dumnezeu de la iubitoarea de Hristos, a poruncit să o bată ca și pe cealaltă, apoi să-i taie capul și să-l arunce în peștera mai sus zisă. După ce s-a făcut aceasta, sfântul s-a dus cu toți credincioșii, cu făclii aprinse și cu tămâieri, și au luat sfintele moaște de le-au îngropat aproape de ale diaconiței. Auzind poporul de relele lucruri ale lui Elid, s-au pornit a-l arde cu toți idolii lui. Dar sfântul nu i-a lăsat, ca să nu se facă ucideri și tulburare, până nu va veni Bonifatie ca să-l pedepsească după cum va voi. Astfel s-au liniștit ei și au zidit o biserică în numele sfintelor fecioare și mucenițe ale lui Hristos.

După aceea, iudeii și mondanii s-au sfătuit împotriva Sfântului Pangratie ca să-l omoare. Cunoscând el acel gând rău și viclean, a adunat poporul și le-a arătat cele cugetate de ei. Pe când le spunea pricina, au sosit două străji de iudei și de mondani, care apropiindu-se au zis creștinilor: „O, oameni, pentru ce lăsați cinstea și credința voastră cea dintâi și v-ați lipit de acest înșelător și vrăjitor?” Sfântul a tăcut, iar poporul a răspuns: „Voi vă amăgiți și vă închinați la idolii cei surzi și muți, iar noi am aflat adevărul, crezând în Domnul Hristos”. După aceea, sfântul a zis către ei: „Dacă voiți să lăsați rătăcirea cinstirilor voastre deșarte și să vă apropiați de adevăratul Dumnezeu, vă vom spune cuvânt de mântuire, iar dacă ați venit cu vicleșug, arătați-ne viclenia voastră”. Ei au răspuns: „Noi nu vom crede cuvintelor tale, nici nu vom lăsa obiceiul nostru cel vechi”. Sfântul iar a zis: „Fraților, vă rog să fugiți de vicleșugul idolilor și să cunoașteți pe Ziditorul creaturii, dar mai ales voi, evreii, poporul lui Israil, pe care v-a scos Dumnezeu din Egipt, cărora vi s-a dat Legea și, cunoscând-o și citind-o, ați lăsat pe Dumnezeu, Care v-a născut pe voi și v-a hrănit, și v-ați amestecat cu celelalte neamuri de la care ați învățat obiceiurile lor”.

Acestea și altele încă zicând cuviosul, creștinii au voit să închidă în temniță pe elini ca să-i pedepsească, pentru uciderea pe care au făcut-o, până va veni ighemonul. Iar ei au fugit îngroziți. În altă zi și-au luat toate averile, femeile și copii și au pornit cu o luntre, să se ducă în Siracusa. Iar sfântul le-a vestit prin Xantip, să se întoarcă înapoi și să nu se teamă de nici un rău din partea creștinilor, însă ei nu s-au întors decât numai un mondan vrăjitor, acela care a dat cartea cea vrăjitorească lui Elid pentru copilă, după cum am zis. Acela s-a mărturisit la sfânt și s-a făcut creștin.

El a scris și pătimirile sfintelor, după ce s-a botezat, iar ceilalți elini au intrat în luntre și au plutit cu vânt bun. Dar sfântul s-a suit într-un loc înalt și s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase Atotputernice, de este cu voia Ta, să se facă furtună și toți să se afunde în mare”. Deci, cuvântul s-a împlinit întocmai, căci toți s-au înecat, pentru că îndată s-a făcut vânt mare și s-au afundat caicele lor, iar el în puține zile învățând pe popor, le-a zis: „Bonifatie a biruit pe vrăjmașii lui și va veni după două zile cu multă bogăție, veselindu-se cu tot poporul lui; deci să spuneți lui Elid, să pregătească luminile cetății”.

Credincioșii se minunau că și cele ce se întâmplau departe, ca și cum ar fi de față, le știa Sfântul Pangratie și le spunea mai înainte. Deci a doua zi s-au arătat corăbiile, după proorocia lui, și alergând tot poporul la mare, a urat ighemonului de bună sosire, căruia i s-a închinat și Elid. Apoi, în cealaltă dimineață, au venit toți cei mai mari ai poporului împreună cu Bonifatie și, închinându-se sfântului, i-au mulțumit pentru biruința care au dobândit printr-însul. Sfântul i-a binecuvântat pe toți și mai ales pe dregătorul, către care a povestit uciderile pe care le-a săvârșit necuratul Elid. El a poruncit să-l lege cu lanț și să-l păzească bine, până ce se va împărți bogăția care a adus-o oastea și să rămână fără de grijă ca atunci să cerceteze fapta lui. El a adus încă și pe mulți robi avari la război, care, văzând pe marele Pangratie slujind Sfânta Liturghie în ziua aceea, au crezut în Hristos. Ei au văzut amândouă minunile, care le-am scris mai sus, adică focul care ieșea din gura lui și norul care-l acoperea pe el. Deci și ei au cerut Sfântul Botez, prin tălmaci. Iar Sfântul Pangratie, văzând dorința lor, i-a botezat.

După ce dregătorul a împărțit la ostași aurul, argintul și celelalte bogății, a împărțit și robii și le-a zis să aibă purtare de grijă de ei, ca să-și mântuiască sufletele lor. Apoi sfântul a hirotonisit în toată eparhia preoți și diaconi, pe cei mai înțelepți și mai cucernici, și le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să zidească biserici și să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar mie, adică lui Evagrie, și diaconului meu Epafrodit, mi-a poruncit să le scriem lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile și câte alte se cuvine să le știe credincioșii. Deci, sfântul, venind înaintea poporului, le-a dat pentru fiecare ținut, preot și diacon și astfel s-a dus fiecare în patria sa. După aceea eu am mers în toate eparhiile și i-am sfătuit cum să citească slujba Bisericii și celelalte de nevoie credinței. Și iarăși m-am întors la dascălul meu, adică la Sfântul Pangratie.

Bonifatie a poruncit să-l aducă legat pe Elid și l-a întrebat pentru ce a ucis pe fecioare. El i-a răspuns: „Pentru că au batjocorit pe zei”. Bonifatie i-a zis: „Voiești să te lepezi de acești zei nesimțitori și să te faci creștin, ori să te omor?” El a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lăsa de rânduiala părintească. Zeii tatălui meu mi-au dăruit viața și pentru dragostea lor voiesc să mor. Deci, junghiați-mă înaintea zeului meu, Scamandru”. Atunci ighemonul, luând apă, și-a spălat mâinile, zicând: „Sângele tău, asupra capului tău”. Apoi a poruncit unui rob de i-a tăiat capul la un anumit loc.

După doi ani au venit și preoții eparhiilor și au rugat pe sfântul, să se ostenească și să meargă să le sfințească bisericile. Dar Sfântul Pangratie l-a trimis mai întâi să binecuvânteze pe Bonifatie. Apoi ne-a luat dregătorul însuși pe mine, pe Epafrodit și pe Licaonid cu tot clerul, și a sfințit bisericile, punând hotar la toată biserica, ca să-și ție fiecare locul său, să-l lucreze și să-și scoată hrana vieții lor. Bonifatie și ceilalți bogați au împărțit în trei părți toate averile lor, aurul și argintul și celelalte mișcătoare și nemișcătoare. El a dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoții și diaconii, și să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii lor de bine. A mai făcut vase de aur, de argint și veșminte de mătase pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfântul le-a scris pe hârtie, și astfel toți s-au întors în cetate.

A treia zi, în al șaptelea ceas, sfântul a venit în uimire, auzind un glas zicând așa: „Pangratie, hirotonisește preot pe Epafrodit și trimite-l singur în părțile Taraconiei”. Dar sfântul se îndoia de glasul acela, ca nu cumva să fie nălucire diavolească. Însă, auzind a doua oară același cuvânt, a așteptat să audă și a treia oară ca să se încredințeze de adevăr. Deci a auzit și a treia oară același glas, zicând: „Ți-am zis să hirotonisești preot pe Epafrodit și să-l trimiți în partea Taraconiei”. Atunci hirotonisindu-l pe el, după ce l-a sărutat și l-a binecuvântat, l-a trimis. El a încălecat pe un măgar și, mergând trei zile, a ajuns la un loc pietros, dar acolo dobitocul s-a oprit și nu voia să meargă mai înainte. Deci, Epafrodit preotul s-a odihnit acolo.

A doua zi voia să încalece iarăși, dar dobitocul n-a voit, căci voia lui Dumnezeu era să rămână acolo; deci, scoțând el crucea, își citea Sfânta Evanghelie. Atunci a trecut prin acel loc o femeie, al cărei bărbat secera acolo mai înainte și căruia îi ducea în coșniță pâine, vin și bucate. Acea femeie, văzând pe Epafrodit, a stat pe loc multă vreme, minunându-se și socotind în sine că acolo este sau Dumnezeu sau vreun înger. Dar el i-a zis: „Ce stai, femeie, și nu te duci în drumul tău?” Ea a răspuns: „Eu n-am văzut niciodată atâta slavă la alt om, și socotesc că ești vreun zeu. Pentru aceasta ai atâta strălucire?” Epafrodit i-a zis: „Acestea pe care le vezi că le țin, sunt semne ale Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut toată lumea și a zidit pe om”. Femeia i-a zis: „Dar tu cine ești, dacă nu ești zeu?” El a răspuns: „Sunt om ca și ceilalți oameni și de nu crezi, dă-mi să mănânc și să beau”. Acestea le-a zis pentru că trecuseră trei zile de când nu mâncase. Atunci ea i-a dat, iar el, mâncând, s-a întărit.

Femeia după aceea, s-a dus la bărbatul ei și i-a spus pricina întârzierii ei. Apoi, lăsând-o pe dânsa să caute de secerători, dânsul a alergat la locul unde era Epafrodit. Deci, văzând de departe slava lui Dumnezeu care îl acoperea pe el, a căzut cu fața la pământ. Dar el i-a zis: „Vino aproape de mine, omule”. Atunci s-a apropiat cu multă frică și i-a zis: „Oare nu cumva tu ești Dumnezeu, de te arăți în acest chip?” El a răspuns: „Oare n-ai auzit nimic într-acest loc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?” Omul i-a zis: „Am auzit de El, că S-a născut din Sfânta Fecioară de la Duhul Sfânt, S-a botezat, a făcut multe minuni, a fost răstignit și a înviat din morți, S-a înălțat la ceruri și a trimis pe ucenicii Săi în lume, să propovăduiască dumnezeirea Lui. Deci, de ești tu unul din aceia, învață-ne și pe noi, că avem mare dorință să te ascultăm”.

Atunci Epafrodit i-a propovăduit pe Hristos și, crezând îndată, a cerut Sfântul Botez. Dar el i-a zis lui: „Du-te și adu-ți haine noi și atunci vei lua darul Preasfântului Duh”. Deci, după ce a adus hainele, s-a pogorât la râu și l-a botezat, având acolo crucea pe care era zugrăvit Hristos răstignit. Apoi l-a întrebat al cui este chipul acela, iar el a zis: „Al Domnului Hristos”. Cel luminat cu Sfântul Botez i-a spus lui: „Așa este, căci, pe când eram în apă, L-am văzut că și-a întins mâna dreaptă peste capul meu”. Apoi, luând voie, s-a dus la țarina sa.

Secerătorii văzându-l pe el de departe, li s-a părut că este foc și toți fugeau de el. Dar femeia sa, cunoscându-l pe dânsul după vorbă, le-a zis lor: „Nu fugiți că acela este bărbatul meu. El vine să ne spună ce i s-a întâmplat”. Deci, cu sila s-au oprit și fiind plini de groază, îl întrebau pe el, iar el le-a spus lor pricina, după cum am spus mai sus, că a crezut în Hristos și s-a botezat pentru aceasta a luat chipul cel frumos de înger. Ei, auzind acestea, au aruncat secerile, au alergat la Epafrodit și apropiindu-se de dânsul, au căzut la pământ văzând strălucirea feței lui. El îi îmbărbăta pe ei, zicând: „Nu vă temeți!” Apoi, sculându-se, nu puteau să-l vadă pe el, pentru că fața lui era luminată de darul Sfântului Duh.

Sfântul binecuvântându-i, ei au lăsat frica la o parte și, închinându-se lui, l-au întrebat cine și de unde este și cum a venit pe la ei. Deci el le-a povestit lor pricina, de la început până la sfârșit, adică cum mai înainte a fost închinător de idoli, cum îngerul i-a dat lui Sfânta Evanghelie, pe care le-a arătat-o; apoi le-a propovăduit pe Hristos, în care crezând cu toții au cerut Sfântul Botez. El, chemându-i pe dânșii, le-a citit Sfânta Evanghelie, pe care auzind-o bărbații, se veseleau. Ei au rămas acolo până în cealaltă zi, ca să-i boteze, după cum le-a poruncit.

Deci, în ceasul al doilea din noapte, au venit mulțime de diavoli, în chip de oameni negri și grozavi și, stând înaintea bărbaților, strigau: „O, câtă nedreptate am de la robul lui Dumnezeu Pangratie și de la tine, nemulțumitorule Epafrodite, care te aveam bibliotecar. Oare acum ai venit aici, să-mi pierzi stăpânirea mea? Rău am pătimit eu neajutoratul, că în Tavromania m-a robit Pangratie, în Siracuza bătrânul Marchian, iar acum a venit aici prietenul meu Xantip, care mai înainte mi-a făcut atâtea jertfe, voind a-mi răpi robii mei, ca să-i facă robi lui Hristos Cel răstignit”.

Atunci Epafrodit și-a făcut cruce anatematizând pe diavol, iar pe oameni i-a învățat, zicând: „Vedeți, fiii mei, cum Domnul nostru Iisus Hristos v-a chemat pe voi la împărăția Sa? Pentru aceasta se mânie diavolul și se nevoiește să răpească pe cei mai proști dintre voi. Deci voi, ca niște bărbați desăvârșiți, suflați asupra lui, zicând: „Ne lepădăm de tine, satano, și ne unim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu””. Făcând ei astfel, îndată s-a arătat la răsărit o sabie de foc care a gonit pe diavoli. A doua zi a venit și omul acela, care avea secerătorii, împreună cu femeia și cu copiii lui, aducând haine câte trebuia.

Deci, pogorându-se la râu, i-a botezat și i-a trimis în diferite părți, ca să propovăduiască Evanghelia, dând fiecăruia câte o cruce de cedru, cu care să facă minuni. Apoi, ducându-se prin sate și prin multe cetăți, tămăduiau toată neputința cu dumnezeiasca putere, iar diavolii, nesuferind să vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel loc, minunându-se, au întrebat pe bărbații aceia, de unde au luat putere să facă astfel de minuni preaslăvite. Ei le-au arătat lor pe Domnul Hristos și, crezând, mulți alergau în fiecare zi la înțeleptul Epafrodit și se botezau. Apoi, zidind acolo o biserică, slujea Sfânta Liturghie, împărtășindu-i cu dumnezeieștile Taine. Și pe cât trecea vremea, pe atât și credincioșii se înmulțeau.

Sfântul Marchian, auzind acestea, a scris o epistolă către Sfântul Pangratie, zicând: „Mă minunez cum sfinția ta ai uitat atât de degrabă învățătura Apostolilor, care zice că episcopul să nu stăpânească alt popor, și ai trimis în eparhia mea pe Epafrodit. Însă de ai văzut de la Dumnezeu descoperire și pentru aceasta l-ai trimis, răspunde-mi ca să nu te osândesc pe nedrept”.

Pangratie, văzând această scrisoare, a scris înapoi Sfântului Marchian tot adevărul, adică, cum a văzut în uimire de trei ori, ca să hirotonisească pe Epafrodit. Deci mi-a dat mie scrisoarea să o duc în Siracusa. Ajungând acolo, Sfântul Marchian m-a întâmpinat și m-a primit cu dragoste, zicând: „Socotesc că am mâhnit pe fratele Pangratie, dar Dumnezeu știe cum m-am amărât. Căci după ce v-am trimis scrisoarea, Domnul mi-a arătat lucrul, și m-am mâhnit că v-am supărat; dar acum mă bucur că te-am dobândit pe tine. Deci mergi de te veselește împreună cu Epafrodit și după aceea să vii aici, ca să mergem împreună la Pangratie”.

Eu m-am dus și am stat opt zile cu Epafrodit, spunându-mi câte a săvârșit cu dumnezeiescul ajutor. Apoi am luat pe Marchian și am plecat către Pangratie, care, cunoscând din dumnezeiescul dar venirea lui Marchian, ne-a întâmpinat. Întâlnindu-se amândoi, au căzut la pământ, rugându-se unul de altul, ca să se binecuvânteze pentru smerenie. Deci, după un timp Sfântul Marchian a zis: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” Apoi, sărutându-se unul cu altul, au intrat în biserică. După ce Marchian a făcut rugăciune ei au stat împreună de vorbă. Deci, Pangratie a zis către Marchian: „Cinstite părinte, cum ai venit către noi, păcătoșii?” El a răspuns: „Bolnavii vin la doctor ca să se tămăduiască”. Pangratie i-a zis lui: „O, cuvioase părinte, de am fi și noi în măsurile tale!”

Însă ei erau la chip și la starea corpului asemenea. Văzându-i frații pe ei, se bucurau și îi cinsteau ca pe un Moise și Aaron. Deci, ighemonul și toți boierii au venit și au luat binecuvântare de la Marchian. În cealaltă zi, care era Duminică, au slujit împreună dumnezeiasca Liturghie și, pogorându-se foc din cer, a înconjurat sfântul prestol, în timpul când se cânta cântarea cea întreit sfântă. După Liturghie, sfinții s-au împărtășit cu dumnezeieștile Taine, iar mirenii se temeau să se apropie. Însă sfântul le-a zis lor: „Apropiați-vă, fiii mei, și nu vă temeți, căci focul ce-l vedeți este umbrirea Sfântului Duh, care face pe slujitorii lui văpaie de foc”. Atunci toți s-au împărtășit de la Sfântul Marchian cu multă frică.

Marele Marchian, zăbovind acolo cincisprezece zile și voind să se ducă în eparhia sa, a luat și pe Sfântul Pangratie împreună cu el, și s-a dus cu bucurie, voind să vadă bisericile. Intrând noi în corabie și suflând vânt bun, într-o zi am ajuns în Siracuza, iar noaptea ne-am dus la episcopie. Ucenicii lui Marchian, văzându-l, au plâns spunând că noaptea veneau diavolii și îi înfricoșau, zicându-le că s-a înecat în mare. Fericitul i-a îmbărbătat, să nu se teamă de nălucirile diavolilor. După aceea a trimis vorbă la boierii Gordie și Selefc să adune tot poporul ca să-l binecuvânteze Sfântul Pangratie.

Adunându-se toți, au căzut la picioarele sfântului și i-a binecuvântat pe toți. El a rămas acolo șase zile, vorbind amândoi duhovnicește și veselindu-se ca niște adevărați prieteni ai lui Hristos. Sfântul a văzut atunci în vedenie, că împăratul Acvilin a luat șase sute de mii de ostași, ca să facă război Tavromenilor, dar n-a spus vedenia, ci a trimis vorbă de a venit acolo Epafrodit, și s-au veselit împreună. Sfântul a scris apoi lui Marchian scrisori de încredințare, după canoanele Sfinților Apostoli, ca să stăpânească și eparhiile pe care le-a adus la credință Epafrodit. Deci, sărutându-se unul cu altul, am plecat de acolo și, ajungând în Tavromenia, propovăduitorul a strigat ca toți să se adune a doua zi, că avea să le vorbească Marele Pangratie. Sfântul a slujit Sfânta Liturghie și i-a împărtășit pe toți. Apoi a zis către dregător și către tot sfatul lui: „Fiii mei, diavolul s-a pornit să facă război cu noi, dar puneți nădejdea spre Domnul, că El va pierde vicleșugul lui”. Zicând acestea, a luat pe Bonifatie de o parte și i-a zis să aducă o carte în care erau scrise vitejiile lui Tavru.

În acea carte se povestește cum Acvilin, împăratul Calabriei, făcuse multe războaie și voia să ucidă și pe stăpânul lui Tavru, cu numele Revint, ca să-i ia locul cu nedreptate. Acest Revint avea o soție preaînțeleaptă și frumoasă cu numele Menia. Ucigând Acvilin pe Revint, a năvălit Tavru, ca un viteaz ce era, cu șase mii de ostași și a ucis cincizeci de mii de luptători de-ai lui Acvilin. Menia, pentru această vitejie a lui, l-a luat de bărbat. Ea și-a luat toată bogăția și-a fugit din cetatea lor, zidind alta, pe care a numit-o Tavromenia, în care era arhiereu Pangratie, iar ighemon Bonifatie. Acvilin a adunat iar mult popor în Calabria și s-a dus în Sicilia. Acolo era Menia cu Tavru, pe care voia să-l ucidă și să ia pe Menia cu bogăția ei. Tavru însă a luptat singur cu Acvilin și, ucigându-l, a rămas biruitor. Și astfel stăpânea Calabria și Sicilia, dar locuia în cetatea numită cu numele său, adică Tavromenia.

Sfântul citind cartea aceea, a zis către Bonifatie: „Fiule, vezi acel război vechi îl va izbândi acest nou Acvilin. Dar să nu ți se tulbure inima, că dacă Tavru a biruit pe acela, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, du-te în palat și să nu spui poporului tău despre război, ci numai roagă-te Atotputernicului Dumnezeu și să ai nădejde într-Însul.

Acvilin a adunat poporul, zicând: „Fraților, să mergem să răzbunăm sângele fraților noștri, pe care l-a vărsat Tavru cu nedreptate, că acum nu este Tavru ca să ne biruiască, ci numai Bonifatie cu puțin popor și-l vom omorî”. Adunând șase sute de mii de bărbați, a trecut noaptea și au înconjurat deodată toată cetatea. Ei au oprit apele, au sunat din trâmbițe atât de tare încât s-au cutremurat cetățenii, care erau bărbați de război în număr de patruzeci de mii, pe care Bonifatie i-a pus după rânduială împrejurul cetății. Când s-a făcut ziuă, s-a dat prima luptă. Dar Domnul a voit ca în ziua întâi să biruiască vrăjmașii lor, ca să nu se mândrească cetățenii pe urmă că au biruit cu puterea lor. Tavro-meniții, fiind strâmtorați, ocărau pe ighemon și pe Pangratie, zicând: „Vrăjitorul acesta a venit aici într-un ceas rău, că a prăpădit pe zei și ne-a robit pe toți”.

Acestea zicând, nebunii au cugetat să ucidă pe ighemon și pe sfânt și să predea cetatea vrăjmașilor. Însă bunul Bonifatie îi sfătuia să nu cadă în deznădejde cu nerecunoștință, ci să cheme în ajutor pe Domnul Hristos, ca să le dea biruință ca un Atotputernic. Așa zicându-le, i-a împăcat puțin. Apoi, ducându-se la sfânt, i-a zis: „Cinstite părinte, ajută turmei tale și izbăvește cetatea ta din mâinile vrăjmașilor, că poporul se mânie și cârtește împotriva noastră. El cheamă pe necurații zei și vor să mă ucidă cu nedreptate”. Fericitul i-a zis: „Fiule, du-te și vorbește către dânșii: Ascultați ce zice Pangratie: „Fiii lui Hristos Dumnezeu, nu vă temeți de vrăjmașii voștri, că voi sunteți ostași ai Marelui Împărat. Dacă ați obosit de osteneala războiului, duceți-vă de vă odihniți în casele voastre, iar Domnul Hristos, Marele Împărat și Dumnezeu cel Atotputernic va lupta în război pentru voi. Deci, să nu se încingă cineva cu paloș, nici să ia săgeată, arc sau sabie””.

Poporul auzind acestea de la dregător, s-a mâniat, zicând: „O ce sfat nebunesc, noi toți luptăm în război cu toată puterea noastră, ca să păzim zidurile cetății, iar tu ne zici să ne ducem la casele noastre. Cine va auzi are să râdă și să zică că Bonifatie, pe care îl aveam om înțelept, cu vrăjitorul Pangratie, au voit să vândă vrăjmașilor cetatea noastră”. Dregătorul a spus și acestea sfântului, zicând: „Părinte, n-au voit nici să audă de cuvintele tale, ci mai mult s-au mâniat, și văzând pe vrăjmaș că s-a apropiat de zidurile cetății, ticăloșii au voit să se omoare”. Sfântul le-a spus și a doua oară și a treia oară aceleași cuvinte, și abia cu sila i-a făcut de s-au întors la casele lor. Atunci vrăjmașii au înconjurat cetatea, iar Sfântul Pangratie m-a luat pe mine și pe un diacon cu numele Tațian, zicând: „Fiilor să mergem să luptăm cu armele noastre împotriva vrăjmașilor”.

Deci, îmbrăcându-se cu sfintele veșminte, el a luat în mână Cinstita Cruce cu icoana Domnului Hristos, iar Tațian, icoana Apostolului Petru și, ieșind afară, ne-am dus unde era puterea vrăjmașului. Sfântul s-a suit pe un loc înalt, a făcut semnul Sfintei Cruci de patru ori, căutând spre cetate, și a îngrădit-o cu zid nevăzut din patru părți, dinspre răsărit, apus, miazănoapte și dinspre mare. Apoi, înălțându-și mâinile spre răsărit, se ruga astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, deșteaptă-ți puterea Ta și vino ca să ne mântuiești pe noi. Vrăjmașul să nu răpească cetatea Ta, ci arată spre ei puterea Ta, prin Sfânta Cruce cea făcătoare de viață și prin curata Ta icoană”. După rugăciune, el a înălțat Cinstita Cruce, iar noi icoanele. Și atunci toți vrăjmașii s-au întunecat și întorcându-se înapoi se ucideau unul pe altul, socotind că ucideau pe cetățeni.

Sfântul, văzând pe vrăjmași că se ucideau unii pe alții, a făcut iarăși rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilință în inimile oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta și să se întoarcă la cunoștința dreptei credințe”. Atunci vrăjmașii au cunoscut că se ucideau unii pe alții și îndată au fugit din fața cetății, tânguindu-se. Iar cetățenii, văzând o astfel de minune înfricoșată, slăveau pe Domnul, mulțumind lui Pangratie.

Dintre acei vrăjmași, patru mii s-au despărțit și s-au apropiat de cetate, strigând: „Miluiți-ne pe noi, bărbați mari ai lui Dumnezeu”. Atunci sfântul a poruncit să deschidă porțile cetății și, intrând înăuntru, cum au văzut pe sfânt, au căzut la picioarele lui, strigând: „Miluiește-ne pe noi, mare Dumnezeu!” Iar el le-a răspuns: „Eu nu sunt Dumnezeu, ci rob al Atotputernicului meu Dumnezeu!” Și învățându-i pe ei multe, au crezut în Hristos. Deci, alegând pe cei mai cucernici dintre ei, i-a hirotonisit preoți și diaconi, și i-a trimis în Calabria să propovăduiască Evanghelia.

Unii din aceștia ne povesteau că au văzut trei sori pe zidurile cetății, strălucind mai mult decât soarele zilei, și a căror strălucire nesuferind-o, se întunecau. Atunci se ucideau unii pe alții, iar alții cădeau în prăpastie și se zdrobeau. Sfântul le-a arătat Crucea făcătoare de viață și amândouă icoanele, zicând: „Aceștia sunt cei trei sori, pe care îi vedeați strălucind mai mult decât soarele”. Atunci acei bărbați au sărutat sfintele icoane cu multă evlavie. Apoi luând de la sfânt iertare și binecuvântarea cea cuviincioasă, s-au dus. Ajungând în Calabria, au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și au adus pe mulți la dreapta credință.

Sfântul Pangratie m-a trimis la marele Marchian, să-i dau de știre pentru lucrurile minunate cele zise și să-i spun lui că, pentru ca să nu-l mâhnească, nu i-a arătat pricina, când era acolo. Dar aceea a cunoscut-o din dumnezeiasca descoperire. Când m-am întors în Tavromenia, sfântul mi-a zis: „Fiule Evagrie, să știi că după puțină vreme mă voi duce către Stăpânul meu și voiesc să rămâi în scaunul meu! Deci, ia pe Bonifatie și pe alți cucernici părinți, duceți-vă la Roma și să găsești pe fericitul Petru, ca să te hirotonisească pe tine episcop al acestei cetăți. Iar după ce vei veni aici, să botezi pe Bonifatie”. Sfântul zicând acestea, lacrimile curgeau din ochii mei ca un râu. Atunci sfântul a zis iarăși: „Fiule, ia pe Tațian însoțitor și duceți-vă la eparhia în care am hirotonisit preot pe acela care a murit de trei zile, ca să pui în bună rânduială cele pentru poporul acela”. Deci, lăsând spre slujirea sfântului un copilaș, ne-am dus cu diaconul Tațian la această slujbă.

În acel timp a ieșit din cetate și ighemonul, ca să meargă în altă latură și să facă război cu un tiran. El a lăsat în palat ca epitrop pe un moș al necuratului Elid, cu numele Artagar. Acela s-a arătat ca al doilea Iuda, căci avea nemărginită ură către sfânt. Deci, pierzătorul căuta vreme îndemânatecă ca să-l omoare. Dar când a văzut că am ieșit din cetate, a chemat pe cei împreună robi ai lui și le-a spus socoteala lui cea rea, după ce i-a ospătat și i-a îmbătat. În al nouălea ceas, pe când fericitul se ruga, a auzit un glas, zicând acestea: „Pangratie, vino credinciosule și înțeleptule iconom, de te îndulcește de bunătățile care ți-am pregătit”. Deci, sfatul cel viclean a trimis pe un om să aducă pe sfântul la divan. Acela s-a dus și i-a zis: „Sfinte părinte, te cheamă epitropul Artagar, să binecuvântezi masa”.

Atunci sfântul s-a dus mai întâi de s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și, punând pe sine omoforul, s-a suit în palat și a șezut la masă, dar n-a mâncat nimic. Aceia, după ce s-au săturat, au adus vioara cu care cântau, strigând și jucând fără de rânduială. Aducând în mijloc pe idolul lui Scamandru l-au pus înaintea sfântului și toți i se închinau în pizma lui, iar el le-a zis: „Încetați, fiilor, de a face rău și nu vă închinați nesimțitorului idol!”

Dar ei n-au băgat în seamă cât de puțin cuvintele lui. De aceea, sfântul a făcut cruce, iar idolul a căzut la pământ. Deci, acei oameni prearăi, văzând pe zeul lor sfărâmat, au lovit pe Sfântul Pangratie peste cap și peste fața lui cea îngerească, zicând: „Vrăjitorule și pierzătorul marilor zei, ai făcut toată cetatea de se închină lui Hristos și se îngrețoșează de zeii noștri!” Apoi, luându-l, l-au trântit la pământ și l-au bătut fără milă. Iar altul îl tăia cu sabia, până ce fericitul și-a dat sufletul, zicând acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!” Ucigașii au luat cinstitul lui trup și l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat.

În acel ceas, s-a întâmplat de l-a văzut copilul unui creștin, care stătea în preajmă când l-au aruncat. De aceea a strigat, zicând: „De ce ați ucis pe cel drept fără dreptate?” Atunci, ucigașii au alergat să-l ucidă și pe prunc, ca să nu-i vădească. Dar el fugind, căutând să scape, a sărit într-o prăpastie. Atunci s-a întâmplat o minune, căci îngerul Domnului l-a răpit înainte de a cădea și l-a pus nevătămat într-un loc, departe de ucigași, ca să nu-l ucidă. Atunci era ceasul al cincilea din zi și într-al zecelea ceas am venit noi cu Tațian. După puțină trecere de vreme a venit ighemonul cu oastea. Deci, el a dat de știre sfântului să meargă la palat, iar noi îl căutam prin toate locurile pe unde era obișnuit a umbla, dar nu-l găseam.

După ce a înnoptat, m-am dus pândind pe la fiecare loc deosebit și depărtat, dacă nu cumva se roagă. Dar, căutând în despicătura pietrei, am văzut o lumină ca un fulger și, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit, sângerat și fără de chip. Deci, strigând cât puteam, mă loveam peste față, plângând, și din mare durere și necaz ziceam acestea: „Vai mie, ticălosul, cine a ucis pe păstorul și dascălul nostru? Ce om fără de lege a îndrăznit să-și pună mâna pe dumnezeiasca ta față? Vai mie, ticălosul, nu voi mai auzi glasul tău cel dulce și nici să-mi zici mie, fiule Evagrie! Pentru aceasta socotesc că m-ai trimis, ca să nu văd moartea ta cea nedreaptă și grozavă. De ce n-am fost de față, să fi murit eu mai bine în locul tău, părinte prea dulce!”

Acestea și multe altele asemenea zicând, mulți au auzit glasul lui și s-au adunat. Dar mai ales Tațian, Licaonid și Bonifatie, către care am strigat, zicând: „Ighemoane, vezi pe dascălul și luminătorul nostru cum zace însângerat și ucis ca un tâlhar fără de lege?” Atunci dregătorul, văzându-l pe el, a plâns cu mare glas, sfâșiindu-și de durere hainele sale. Deci, pe când plângeam, a venit și Cuvioasa Paula împreună cu celelalte fecioare, și căzând la sfintele moaște, bocea peste măsură, vărsând atâtea lacrimi, încât nu voia să se mângâie și zicea: „Să vină aceia care au ucis pe stăpânul meu, să mă omoare și pe mine ticăloasa și să mă îngroape împreună cu domnul meu”.

Văzând că cu lacrimile nu aveam nici un folos, am ridicat sfintele moaște, le-am dus și le-am pus deocamdată așa cum le-am găsit, sângerate. A doua zi dregătorul a poruncit unui argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. După aceea a făcut cercetare în divan, ca să afle cine a ucis pe sfânt. Deci, pe când cerceta pe robii săi, iată a sosit acel copil care scăpase de ucigași cu ajutorul lui Dumnezeu, și a spus toate cele întâmplate. Acestea auzindu-le voievodul, a legat îndată pe Argatar și pe ceilalți, și a poruncit ostașilor de i-a bătut cu atâta nemilostivire încât li se vedeau oasele lor, apoi bunul Bonifatie luându-și sabia, ca Fines, a ridicat păcatul, adică a înjunghiat cu mâna sa pe aceia care au ucis cu nedreptate pe dreptul Pangratie, iar necuratele lor trupuri le-au aruncat în mare. După trei zile racla fiind gata, am pus într-însa sfintele moaște, și le-am lăsat ascunse acolo, ca să nu le afle poporul și să le împartă pentru evlavie.

După șapte zile, pe când stăteam în biserică, deodată am rămas uimit. Acolo în biserică stăteau doisprezece bărbați pe două rânduri, îmbrăcați în haine albe, iar în mijlocul lor am văzut pe domnul meu Pangratie, care mi-a zis: „Fiule Evagrie, pentru ce n-ai îngropat trupul meu în pământ și m-ați ascuns în racla cea diavolească de aur? Văzutu-m-ai pe mine vreodată, să iubesc câtuși de puțin aurul sau argintul? Nu, fiul meu, nu. Deci, să mă scoți din adâncul acela întunecos, și dă pământului ceea ce este al lui, după obiceiul cel de obște”. Acestea auzindu-le, m-am cutremurat și am spus ighemonului, care mi-a zis să fac după cum mi-a poruncit sfântul. De aceea, adunând tot poporul, am făcut priveghere, cântând toată noaptea, iar dimineața m-am pogorât eu, Tațian, Licaonid și Bonifatie, și deschizând racla de aur, am văzut o minune preaslăvită. Trupul lui nu era după cum îl pusesem, grozav de însângerat, rănit și fără de cap, ci frumos și strălucind ca o lumină. El era întreg și nevătămat, curat de sânge și nu se vedea nici o rană sau întinăciune cât de puțin, nici pe trup, nici pe hainele lui.

Acestea văzându-le dregătorul, s-a spăimântat și a plâns mult timp; apoi, scoțându-l deasupra, tot locul acela s-a umplut de o mireasmă plăcută. De aceea s-au adunat mulțime nenumărată de bărbați și de femei, tineri și bătrâni, care, sărutând sfintele lui moaște, slăveau pe Cel ce Se slăvește prin cei care Îl slăvesc pe El. Astfel ne-am săturat cu toții de acea negrăită și bună mireasmă, minunându-ne și spăimântându-ne de ceea ce covârșea tot auzul și mintea. Deci, aducând pietre cioplite din Lachedemonia, am făcut o mică hăinișoară și o raclă cioplită, apoi am pus în acea raclă sfintele moaște. Iar din racla cea de aur, am făcut vase pentru biserică, după cum se cădea.

După aceea, trecând patruzeci de zile de la moartea sfântului, am spus dregătorului câte mi-a poruncit mie sfântul, adică să ne ducem la Roma, după cum am spus mai sus. Deci, îndată gătind corabia și luând bărbați cucernici și înțelepți am plecat. Astfel în câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns fără împiedicare în marea cetate. Dar fericitul Petru știa cu duhul toate cele făcute și le-a propovăduit către ucenicii săi, zicând: „Pangratie, Episcopul Tavromeniei s-a săvârșit. Și iată Evagrie, ucenicul lui, vine la noi”.

Apoi, luând pe oarecare ucenici, ne-a întâmpinat afară la porțile cetății. Eu, văzând pe Sfântul Apostol Petru, am căzut la picioarele lui, iar el m-a ridicat. Deci, sărutându-ne unul cu altul, am plecat la locașul lui, bucurându-ne. Acolo am început să povestesc pătimirile lui Pangratie, dar el mi-a răspuns, zicând: „Fiule, ceea ce vrei să spui, noi le știm din dumnezeiasca pronie. Deci, ia episcopia și câte fapte bune ai văzut la dascălul tău, Pangratie, urmează-le”. Apoi a chemat toată preoțimea și toți credincioșii și, făcând cuvioasa slujbă, mi-a dat soarta episcopiei, zicând: „Du-te, fiule, și urmează după așezământul dascălului tău”.

Acestea zicându-le, a lăudat pe ighemonul Bonifatie, pentru credința lui în Hristos. Apoi, mulțumindu-i pentru osteneala sa, ne-a binecuvântat și ne-a liberat. După ce am ajuns în cetatea noastră, am botezat pe Bonifatie, ca un evlavios către Hristos ce era. El, fiind iubitor fierbinte de cereasca împărăție, după ce a luat Sfântul Botez a lăsat îndată vremelnica ighemonie și, chemând pe un om cucernic, credincios și puternic în război, l-a hotărât ighemon al cetății, iar el și-a tăiat părul și s-a îmbrăcat în haine sărace. Deci, rămânând între noi, n-a lipsit niciodată de la slujba și pravila Bisericii. După câteva zile, i-am zis lui: „Fiule Bonifatie, să zidim o biserică întru slava lui Dumnezeu și a Sfântului Mucenic Pangratie, care a făcut aici multe roade ale dreptății și a mântuit atâta lume”. El primind cu bucurie cuvântul, s-a dus în divan și mi-a adus o mulțime de aur. Din acesta cheltuind, am zidit o biserică bogată și frumoasă, apoi am poleit-o cu aur și am zugrăvit pe ea toate minunile Scripturii Vechi și Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sârguință și icoana dascălului meu Pangratie, pe care, când o văd și o privesc, mă bucur, încât mi se pare că vorbesc cu dânsul.

Multe încă și nenumărate minuni și semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulți bolnavi care sufereau de multe boli și se chinuiau, i-a tămăduit. Mulți diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar și cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care, pentru scurtimea istoriei, nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung câte am zis mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri. Amin.

Sfântul Mucenic Chiril, Episcopul Gortinei

Sfântul Chiril, a cărui credință era înaintea lui Dumnezeu ca aurul scos din topitoare, a fost silit spre jertfele idolești de către ighemonul Luchie, pe vremea împărăției lui Dioclețian. Acest sfânt s-a arătat a fi bărbat înțelept, încă de când era prunc, pentru că se deprinsese la lucruri bune și se povățuia spre plăcerea dumnezeiască. Oriunde auzea că locuiesc plăcuți ai lui Dumnezeu, își lăsa părinții și se lipea de aceia, ca să poată auzi mai bine de la ei cuvântul lui Dumnezeu și să se întărească în credință și fapte bune.

După ce a venit în vârstă desăvârșită, a fost pus episcop al cetății Gortinei, din insula Creta. El întotdeauna se punea pe sine cu cuvântul și cu lucrul înaintea turmei sale, chip de viață îmbunătățită, ocârmuind scaunul episcopiei 50 de ani.

După ce a întărit bine în credința lui Hristos turma cea încredințată lui și pe mulți i-a adus de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, având 84 de ani de la nașterea sa, a fost prins de ighemonul Luchie și silit să aducă jertfă necuraților zei. Însă bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, punându-i înainte dumnezeieștile porunci, a zis: „Cel ce nu aduce jertfă adevăratului Dumnezeu, ci zeilor celor străini, acela se va pierde”. Zis-a ighemonul: „Ai milă de bătrânețile tale și te închină idolilor noștri”. Răspuns-a Sfântul Chiril: „Eu nu sunt bătrân, căci Domnul meu zice: Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale…, iar ceea ce mă sfătuiești tu pe mine și la ceea ce mă silești, nu mi se cade să fac”.

Atunci ighemonul i-a zis: „Te-am văzut că ești bărbat înțelept și priceput, deci socotește singur despre tine și cinstește zeii noștri, de voiești ca să te izbăvești de muncile ce ți se vor întâmpla”. Răspuns-a Sfântul Chiril: „Cu adevărat priceput și înțelept mă voi arăta atunci când, ceea ce învăț pe alții cu cuvântul, o voi arăta cu lucrul, petrecând nemișcat în credință și nebiruit în munci”. Ighemonul a zis: „Alege-ți cele de folos bătrâneților tale și fii una cu noi”. Răspuns-a Sfântul Chiril: „Atunci voi afla cele folositoare, când mă voi face exemplu de bărbăție și de răbdare înaintea fiilor acestora, ce stau împrejurul meu!”

Astfel vorbind ei, Sfântul Chiril, prin dumnezeiasca Scriptură, a astupat gura necredinciosului și nedreptului judecător, încât nu mai putea să răspundă nici un cuvânt împotrivă. Ighemonul, văzând că nu puțini din popor se întorc prin învățătura sfântului de la spurcata închinare a idolilor către adevăratul Dumnezeu al creștinilor, a hotărât asupra mucenicului Chiril, acestea: „Chiril nepriceputul și nebunul pierzător al zeilor noștri să fie ars de viu”. Dar când Sfântul Chiril, plăcutul lui Dumnezeu, se ducea la ardere, el mergea ca la ospăț, bucurându-se și cântând lui Dumnezeu cântări de mulțumire. Ajungând la locul unde era focul pregătit, îndată ostașii au aruncat pe Sfântul Mucenic Chiril în mijlocul văpăii. Arzând focul și lemnele prefăcându-se în cenușă, poporul cel credincios aștepta, ca să adune cu cucernicie oasele rămase. Dar a văzut în mijlocul focului pe plăcutul lui Dumnezeu întreg și nevătămat, stând cu mâinile întinse la cer.

Închinătorii de idoli, văzând această minune, s-au cuprins de frică și de mirare, că nu numai de plăcutul lui Dumnezeu nu s-a atins focul, dar nici de hainele lui. Fiind el astfel în foc, l-a răcorit Duhul Sfânt, deoarece și el a scos pe mulți din focul gheenei, întorcându-i de la închinarea idolească la Dumnezeul Cel adevărat. Înștiințându-se ighemonul că Episcopul Chiril, fiind aruncat în foc, a rămas viu și nevătămat, s-a mirat mult de aceasta. Deci, a poruncit să scoată pe plăcutul lui Dumnezeu din foc și să-l aducă înaintea sa. Văzându-l întreg și sănătos, s-a spăimântat și a lăudat pe Dumnezeul creștinilor, Care a făcut această minune și a mântuit pe mucenic. Iar credinciosul rob al lui Hristos nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, adeverind că acei care cred în adevăratul Dumnezeu, vor lua mare plată în împărăția cerului. Și astfel pe mulți i-a dus de la calea pierzării și i-a povățuit la calea mântuirii. Dar el plângea și se tânguia cu nemângâiere, căci nu s-a învrednicit a-și săvârși pătimirea sa.

Ascultându-l poporul cu mare sârguință și dulceață, toți alergau la el cu un suflet și cu un gând. Iar alții doreau măcar de departe să-l vadă, ca astfel, din cuvintele lui și din vederea feței lui, să-și câștige roadele mântuirii. Deci, căzând la picioarele sale, ziceau: „Credem în Dumnezeul tău, căci cu adevărat a putut să te mântuiască pe tine din foc”. El, veselindu-se cu Duhul întru Domnul, primea pe toți cei ce alergau la el, ca un părinte iubitor de fii și îi prefăcea din fii ai întunericului, în fii ai luminii celei neînserate, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi le zicea: „Îmbărbătați-vă, fiii mei, și să se întărească inima voastră; fiți robi credincioși ai Aceluia în Care ați crezut și El în toate vă va fi de ajutor. El vă va da mai mult decât cele ce așteptați de la alții, căci urechea n-a auzit, ochiul n-a văzut și la inima omului nu s-au suit, acelea pe care le-a gătit Domnul, celor ce-L iubesc”.

Astfel întărind el pe credincioși, un oarecare din închinătorii de idoli a spus ighemonului cele ce făcea plăcutul lui Dumnezeu. Ighemonul, umplându-se de iuțime și mânie, i-a zis: „Pentru aceasta m-am milostivit spre el? Pentru aceasta l-am scos din foc? De ce nu l-am omorât mai bine cu sabia? Deci acum nu-l voi mai răbda cât de puțin”. Atunci ighemonul a dat a doua oară poruncă de moarte asupra plăcutului lui Dumnezeu: „Pe Chiril cel scos din foc, dreapta judecată nesuferindu-l să fie între cei vii, poruncesc să fie tăiat cu sabia”.

Auzind plăcutul lui Dumnezeu de o judecată ca aceasta, s-a umplut de bucurie și a preamărit pe Hristos că l-a învrednicit să fie părtaș patimilor Lui. Deci și-a plecat cu veselie capul sub sabie. Astfel, fiind lovit în grumaji, și-a dat sufletul său Domnului, în nouă zile ale lunii iulie, stăpânind peste păgâni Dioclețian, fiind ighemon în Gortinia, Luchie, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvioșii Patermutie, Coprie și cei împreună cu dânșii

Împăratul Iulian, care mai întâi a fost creștin apoi s-a abătut iarăși la păgânătate făcându-se ca un fiu al satanei, a adunat multă putere de oaste și a pornit cu război împotriva perșilor. Mergând el pe drum, a vărsat mult sânge creștinesc, căci, prinzând doi preoți din Antiohia, pe Evghenie și Macarie și muncindu-i mult, i-a trimis în Mauritania la închisoare. În zilele acelui ighemon erau în pustiile Egiptului doi cuvioși bărbați, Patermutie și Coprie, care viețuiau cu un gând și slujeau lui Dumnezeu împreună. Patermutie era mai bătrân cu anii, dar mai iscusit în nevoințele călugărești și mai întărit în fapte bune, iar Coprie era mai mic cu anii și nu era așa de bine întărit, dar era povățuit de Patermutie, întocmai ca un ucenic de dascălul său și ca un fiu duhovnicesc de către părintele său duhovnicesc.

Mai înainte de a fi prinși ei pentru muncire, Coprie a spus lui Patermutie o vedenie care i s-a arătat noaptea în vis. „Am văzut, zicea el, cerurile deschizându-se și un oarecare bărbat luminos venind la mine, ținând un toiag în mână, apoi de altă parte un om negru, care mergea împotriva aceluia. Acela aprinzând un foc, ieșea dintr-însul mult fum. Apoi, acel negru, întinzându-și mâna, m-a apucat și m-a pus în mijlocul fumului, în primejdie mare, deoarece mă cuprinseseră multe rele. Dar bărbatul acela purtător de lumină se depărtase de la mine și un glas din cer a venit, zicând: „Rodul omului acesta se va rupe și iar se va întoarce înspre bine. Aceasta văzând-o, m-am deșteptat tulburat”. Atunci Patermutie i-a zis: „Visul acesta nu este bun, căci mă tem să nu te depărtezi de Dumnezeul cel viu. Iată, călcătorul de lege, împăratul Iulian, face mare prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu și mi se pare că și noi vom fi prinși la muncire. De aceea, fiule, vezi să nu te lepezi de Hristos, temându-te de îngrozirea muncilor, sau înșelându-te de îmbunări. Ci teme-te de Dumnezeu și adu-ți aminte de poruncile Lui, care te îmbărbătează”.

După vedenia aceea, trecând puține zile, împăratul Iulian a venit cu putere de oaste în hotarele Egiptului. Auzind el că în acele pustii petrec mulți pustnici, a trimis ostași să străbată pustiile, și pe câți îi vor afla, să-i prindă și să-i aducă la muncire. Ostașii au prins și pe acești doi părinți, pe Patermutie și Coprie, și i-au adus la el spre cercetare. Deci, Iulian a întrebat pe Patermutie: „Câți ani ai de la nașterea ta, bătrânule?” El a zis: „Sunt șaptezeci și cinci de ani de când cunosc pe pământ această viață vremelnică”. După aceasta, împăratul uitându-se spre Coprie, a zis: „Spune și tu, câți ani ai?” Coprie a răspuns: „Am patruzeci și cinci de ani de la nașterea mea”.

După aceasta împăratul a poruncit ca pe bătrânul Patermutie să-l ducă în temniță, iar pe Coprie, lăsându-l, a început a-l întreba astfel: „Omule, de ce nu vrei să aduci jertfe zeilor, dacă voiești să scapi de muncile ce te așteaptă? Lasă înșelăciunea creștinească, căci la nimic nu-ți folosește; că și eu am crezut mai înainte în Hristos, dar nici un folos nu am avut; însă acum, crezând în zeii cei fără de moarte, de multe și de mari faceri de bine m-am învrednicit de la dânșii. De aceea și pe tine te învăț cu învățătură folositoare, ca, lepădându-te de Hristos, să jertfești zeilor și vei sta înainte de-a dreapta mea, având multe daruri de la mine”.

Coprie, rămânând cu gura căscată la cuvintele împăratului, a uitat pe Dumnezeu și s-a schimbat de la bine la rău. Deci, alunecând spre pierzare, a zis lui Iulian: „Bine mă înveți, împărate. Norocul a făcut că te-am găsit pe tine învățător și povățuitor bun, ca să mă înveți acestea!” Apoi a strigat cu glas mare, zicând: „De acum înainte sunt al lui Iulian, iar nu creștin. Deci, pe cât am rătăcit mai întâi în înșelăciunea creștinească, de acum pe toate le voi îndrepta. Mă voi închina zeilor și le voi aduce jertfe”.

Auzind împăratul niște cuvinte ca acestea ale lui Coprie, s-a bucurat foarte mult și a zis: „Fericit este omul acesta, mai mult decât toți oamenii, că a cunoscut pe zeii cei vechi, părintești, care dau viață lumii”. După aceste cuvinte, ticălosul Coprie s-a închinat cu jertfe zeului Apolon și, depărtându-se de Dumnezeu, a primit pe diavolul. Astfel sfinții îngeri s-au îndepărtat de la dânsul, iar diavolii l-au cuprins, bucurându-se pentru el.

Cuviosul Patermutie, aflând că Coprie s-a lepădat de Hristos, s-a mâhnit foarte mult. Apoi a început să plângă și se tânguia pentru dânsul. Deci, plecându-și genunchii, se ruga zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, nu pierde pe păcătosul care a călcat porunca Ta! Adu-ți aminte de lucrurile lui, cu care în tinerețe s-a ostenit pentru dragostea Ta. Nu lepăda de la fața Ta pe acela pe care l-au înșelat cuvintele călcătorului de lege, ci miluiește zidirea Ta și caută lucrul mâinilor Tale!”

A doua zi, împăratul a șezut pe scaun, iar Coprie stătea înaintea lui, în partea dreaptă, fiind îmbrăcat cu haină roșie; apoi a poruncit să-l aducă pe Patermutie la cercetare. Cuviosul, fiind adus, Coprie l-a văzut și a zis: „Iată vine înșelătorul care ispitea mântuirea mea”. Venind starețul aproape de judecată, Coprie a strigat către dânsul: „Patermutie, mă vezi oare pe mine bucurându-mă și tu plângi? Eu sunt al lui Iulian, iar nu creștin”. Patermutie a răspuns: „Te văd pe tine râzând, dar eu plâng pentru tine”.

Atunci împăratul a zis către stareț: „Nu plânge, ci jertfește zeilor și te bucură împreună cu dânsul”. Patermutie a răspuns: „Bucuria lui este vremelnică, fiindcă acum se bucură, iar în veacul ce are să fie va plânge, de nu se va pocăi. Eu plâng acum, iar în viața ce are să fie, mă voi bucura. El aici se mândrește cu haină roșie, iar acolo va fi dezbrăcat. Eu sunt gol aici, însă acolo voi îmbrăca haina cea de nuntă. El acum se satură, iar în veacul ce va să fie, va flămânzi. Eu flămânzesc acum, iar în viața cea viitoare mă voi sătura, când mi se va arăta mie slava Domnului meu. El acum stă în slavă, înaintea împăratului pământesc și în rânduiala slugilor tale, iar acolo se va lepăda de la fața împăratului ceresc cu necinste, și va fi rânduit cu diavolii în focul gheenei”.

Starețul, zicând aceasta, a privit în fața lui Coprie și i-a zis: „Amar ție, ticălosule! Tu cel ce ai fost mai înainte vas al darului, acum ești gunoi în care diavolii dănțuiesc. Iată îngerii s-au depărtat de tine și demonii s-au oprit împrejurul tău. Te-ai lepădat de adevăratul Dumnezeu și te-ai îmbrăcat cu diavolul. Ai urât viața cea adevărată și veșnică și ai iubit pe cea vremelnică. Adu-ți aminte de faptele tinereților tale și vino-ți în simțire! Lasă înșelăciunea în care ai căzut și vino la mine! O, fiule, iubește iarăși pe Dumnezeu, Căruia ai greșit și pocăiește-te! Acela, fiind milostiv, te va primi și-ți va ierta greșelile tale”.

Starețul grăind acestea, Coprie s-a mâhnit cu inima, și căindu-se a strigat cu glas mare, zicând: „Amar mie! Amar mie! Amar mie!” Apoi a început a se clătina într-o parte și în alta. Deci, înviind cu duhul și privind spre cer, a zis: „De acum nu mai sunt al lui Iulian, ci sunt iarăși al lui Hristos. Eu am greșit, călcând porunca lui Dumnezeu. Am nelegiuit, lepădându-mă de Domnul meu. Dar, într-aceasta se va cunoaște bunătatea Ta, Stăpâne, când mă vei milui pe mine, care am greșit Ție. Milostivește-Te spre mine, Iubitorule de oameni, eu care sunt ca un pom uscat, căruia i-a căzut rodul și i s-a uscat frunza. Cuvintele celor fărădelege m-au înșelat și în viforul diavolului m-am afundat. Asupra mea a fluierat balaurul și cetele diavolilor s-au bucurat de mine. Stelele cerului s-au tulburat, iar soarele și luna și-au ascuns lumina lor, pentru păcatul meu cel mare cu care am amărât pe Dumnezeu. O, îngeri ai lui Dumnezeu și cetele drepților, alergați împreună cu oamenii din toată lumea; adunați-vă, plângeți căderea mea și întunecarea minții mele, căci m-am lipsit de Hristos, soarele dreptății. Lumina credinței s-a stins în mine și s-a luat de la mine podoaba cea sufletească”.

Apoi, întorcându-se către împărat, i-a zis: „O, diavole, pentru ce m-ai înșelat? Pentru ce m-ai tras și pe mine în pierzarea ta, călcătorule de lege?” Deci, dezbrăcând de pe sine haina cea roșie a aruncat-o înaintea lui, zicându-i: „Primește-ți slava ta, pe care mi-ai dat-o, iar eu iarăși voi primi pe aceea pe care am pierdut-o. Pentru că Dumnezeul meu este bun și mă va face pe mine ca pe unul din argații Săi”.

Împăratul, văzând pe Coprie că s-a întors iarăși la Hristos, s-a umplut de mânie și a poruncit, ca îndată să ardă o tigaie mare de fier. Coprie, auzind aceasta, a zis: „O, împărate, mai bine ai fi poruncit să mă taie în bucăți și să mă ardă, ca prin acele amare munci să îndreptezi căderea mea. Deci, mai întâi să pedepsești limba mea, fiindcă aceea a greșit întâi, lepădându-se de Hristos”. Atunci împăratul a poruncit să ardă o linguriță mică de fier și s-o pună pe limba lui Coprie. Văzând el lingurița înroșită ca un cărbune, a zis către Sfântul Patermutie: „Părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, căci mă înspăimânt de munca aceasta”. Starețul i-a zis: „Rabdă, fiule, cu bucurie și Domnul îți va ajuta!”

Când s-a atins lingurița de limba lui Coprie, îndată s-a răcit ca ghiața, iar limba nu s-a ars. Împăratul a zis: „Acești oameni sunt vrăjitori; duceți-i la tigaia pe care au fost arși Evghenie și Macarie”. Ei fiind aduși, Coprie a zis către stareț: „Roagă-te pentru mine, învățătorul meu, căci foarte tare mă tem de muncire”. Starețul a zis: „Nu te teme, fiule, ci fii viteaz. Adu-ți aminte de nevoințele și ostenelile tale cele pustnicești, pe care le-ai suferit în pustie cu bărbăție din copilărie, pentru Dumnezeu. Nu-ți aduci aminte cum, răstignindu-te lui Hristos în chipul crucii, ai stat astfel nemișcat? Oare ai uitat, cum te culcai pe pietre vârtoase și pe hârburi ascuțite? Dacă toate acestea le-ai răbdat cu plăcere pentru Hristos în viața ta, apoi pentru ce te temi de muncile acestea care se fac într-un ceas?”

Coprie întărindu-se cu aceste cuvinte, fața i s-a luminat și mergea împreună cu starețul spre tigaie, fără frică. Deci, suindu-se în tigaie Patermutie i-a zis: „Frate, Coprie, ridică-ți ochii în sus!” Iar Coprie, privind spre cer, a zis: „Văd îngerii apropiindu-se de noi! Capetele lor sunt pline de rouă, dar mă rog ție, părinte, grăiește către dânșii, să nu se mânie pe mine, că mă lepădasem de Hristos!” Astfel s-au suit amândoi în tigaie și umblau ca pe un loc verde, batjocorind pe muncitorul, căci tigaia îndată s-a răcit desăvârșit. Chinuitorul, văzând aceasta, mai mult s-a mâniat și a poruncit ca să ardă un cuptor înfocat și să arunce într-însul pe mucenici, spre a-i arde.

Pe când cuptorul ardea, unul din ostașii împăratului, cu numele Alexandru, s-a apropiat de Coprie, și i-a zis: „O, ticălosule Coprie, mai înainte ai jertfit zeilor, dar acum nu voiești? Deci întoarce-te iarăși la ei, ca să te izbăvești de moartea cea de foc”. Sfântul Coprie i-a răspuns: „O, de mi s-ar ierta înaintea lui Dumnezeu păcatul meu cel dintâi cu care am greșit Hristosului meu! Căci de s-ar aduna toate apele mării, toate râurile, toate izvoarele și toate picăturile, nu sunt îndestulate ca să spele păcatele mele. Însă nu mă deznădăjduiesc de milostivirea Domnului meu cel iubitor de oameni!”

Alexandru, umilindu-se de cuvintele lui Coprie, a zis: „Aș voi și eu să fiu ostașul acelui împărat, căruia voi sunteți ostași”. Coprie, începând a-l învăța sfânta credință, l-a făcut pe el să creadă în Hristos. Cuptorul fiind ars foarte tare și cuvioșii mucenici mergând spre el, Alexandru le-a urmat, zicând: „Fericiților părinți, voi merge și eu cu voi; luați-mă cu voi în cuptor, pentru Hristos”. Ei l-au luat pe sub mâini și mergeau împreună, dar Alexandru, desfăcându-se de mâinile lor, a mers înainte la cuptor împotriva focului, însă nu-l ardea. Alexandru a zis către acea văpaie: „De ai ieșit cu porunca Domnului ca să mă arzi pe mine, arde pe un om păcătos”. El zicând acestea, văpaia s-a despărțit în două și a stat de o parte și de alta, precum de demult apele din Marea Roșie, și-i făcu lui cale prin mijlocul său.

Astfel a intrat Alexandru înlăuntrul cuptorului, neatingându-se văpaia de el. Văzând acolo pe îngerii lui Dumnezeu, a zis către dânșii: „Mă rog vouă, stăpânii mei, mântuiți-mă pe mine păcătosul”. Îngerii au răspuns: „Pentru aceea suntem trimiși aici de Dumnezeu, ca să te luăm întru mântuire”. Deci, i-au luat sufletul la Domnul, iar trupul a rămas mort în foc, dar n-a ars. După dânsul au intrat în cuptor și cuvioșii părinți Patermutie și Coprie, aseme-nea nearși de foc, și șezând lângă trupul lui Alexandru, cântau și lăudau pe Dumnezeu.

După ce cuptorul s-a răcit de tot, sfinții au fost scoși înaintea feței împăratului vii și întregi, nevătămați în foc cât de puțin. Asemenea a fost scos și trupul Sfântului Alexandru nears, lăsând dintr-însul plăcută și multă mireasmă. Împăratul minunându-se, a zis: „Cu adevărat mare este Hristos! ” Apoi, schimbându-se, a zis: „Mari sunt zeii, iar Hristos nu este nimic”. Deci, a început a sili pe sfinți la închinarea idolilor. Cuviosul Patermutie a zis către dânsul: „De vreme ce nu te duci la război pentru slava lui Dumnezeu, de aceea nu te vei întoarce înapoi, ci vei fi rănit de moarte. Și nici nu vei mai vedea pe cel ce te va ucide. Împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i ucidă cu sabia. Astfel, sfinții, fiind scoși afară din cetate la locul unde era să fie omorâți, se rugau lui Dumnezeu înainte de sfârșitul lor. Atunci s-a auzit un glas din cer care lăuda pe Patermutie și ierta pe Coprie, și îi chema pe amândoi la odihna cea veșnică. Bucurându-se ei, și-au plecat capetele sub sabie. Și astfel s-au sfârșit, dându-și sufletele lor pentru Domnul.

Spurcatul Iulian, ducându-se la război, a fost biruit de ostașii perșilor și, fiind rănit cu sulița de o mână nevăzută, și-a lepădat sufletul cumplit, după cuvântul Sfântului Patermutie. Și astfel, neîntorcându-se la pământul său, a pierit cu sunet. Așa a fost sfârșitul Sfinților Cuvioși și Mucenici Patermutie și Coprie. Cu dânșii s-a sfârșit și Sfântul Alexandru, în nouă zile ale lunii iulie, stăpânind peste romani, Iulian, călcătorul de lege, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.

Despre alt Cuvios Patermutie

Acest Patermutie, precum a povestit Coprie despre dânsul, a fost la început închinător la idoli, vătaf de tâlhari, hoț și jefuitor de morminte, care dezbracă pe morți. El era plin de toate lucrurile cele rele și spurcate, vestit cu răutatea în părțile Egiptului. De la acestea toate, el s-a întors către Dumnezeu printr-o astfel de pricină.

Într-o noapte oarecare s-a suit pe acoperișul unei case, în care petrecea o sfântă fecioară a lui Dumnezeu, și voia să desfacă în ascuns învelitoarea acelei case și să intre în ea, spre a face fapta cea rea. Ostenindu-se el mult timp, nimic nu i-a sporit, și adormind a văzut în vedenie pe un bărbat luminos, îmbrăcat împărătește, zicând către el: „Încetează de acum cu răutățile tale, de a vărsa sânge omenesc, de a face tâlhării și a săvârși spurcate fărădelegi; ci întoarce-te la pocăință și la osteneli plăcute lui Dumnezeu ca să primești chip de ostășie îngerească, viețuind de acum cu fapte bune, și Eu te voi pune domn și voievod la oștile Mele”. El s-a făgăduit cu osârdie să facă cele ce i s-au poruncit. Atunci bărbatul ce a apărut, i-a arătat o ceată de călugări și i-a poruncit să fie mai mare peste ei.

Acestea a văzut el în vis, și dormind încă pe casă s-a făcut ziuă. Urcându-se fecioara pe acoperișul casei și văzând pe acela s-a înspăimântat, iar el deșteptându-se și văzând pe fecioară s-a înfricoșat și s-a uimit. Întrebându-l fecioara cine este și pentru ce a venit, el n-a răspuns nimic, decât numai o rugă să-i arate unde este biserica creștină. Înțelegând fecioara că în el este un lucru dumnezeiesc, l-a dus la biserică și l-a pus înaintea preoților. El văzând pe preoți, a căzut la picioarele lor, rugându-i cu lacrimi să-l facă creștin și să-l povățuiască la calea pocăinței.

Cunoscându-l preoții pe el, s-au minunat și nu-i credeau cuvintele, socotind că face vreo înșelăciune sau meșteșugire. Văzându-i lacrimile și nedepărtata rugăciune, au zis către el: „Dacă vei părăsi desăvârșit lucrurile tale cele rele și vei viețui bine, făcând fapte bune, te vom primi în creștinătate”. Atunci el s-a făgăduit că va face ceea ce i s-a poruncit. Deci preoții l-au învățat și după câteva zile l-au botezat. După primirea Sfântului Botez, Patermutie a rugat pe preoți să-i dea poruncă, după care să se poată povățui pe calea mântuirii. Ei i-au dat trei stihuri din psalmul întâi, ca să învețe să le citească fără carte. Deci el, socotind acelea, a zis: „Destule îmi sunt acestea spre mântuire”. După trei zile de la Botez, el s-a dus în pustie, unde a viețuit multă vreme, petrecând ziua și noaptea în rugăciuni și în lacrimi, și se hrănea cu rădăcinile verdețurilor ce creșteau pe acolo.

După multă vreme s-a întors la biserică, deprinzându-se bine cu acele trei stihuri, nu numai a le grăi cu cuvântul, dar și a le împlini cu lucrul. Preoții se mirau de o asemenea schimbare a vieții lui celei rele, spre cea cu fapte bune, și voiau să-l oprească de la înfrânarea cea nemăsurată, spre a-l învăța să citească cărți. Petre-când el cu dânșii o săptămână, s-a dus iarăși în pustie. Acolo a petrecut șase ani, dar nu se mai hrănea cu rădăcini și verdețuri, ci cu pâine trimisă de Dumnezeu, și aceea o dată în fiecare Duminică. De fiecare dată, după săvârșirea rugăciunilor, afla înaintea sa o pâine curată, pusă de o mână nevăzută, pe care o mânca cu multă mulțumire, iar până în Duminica următoare stătea fără hrană. Dumnezeu i-a dat și darul înțelegerii cărților, și știa toată dumnezeiasca Scriptură.

După acei șapte ani, cu poruncă dumnezeiască, Cuviosul Patermutie s-a întors iarăși la locuințele poporului spre folosul multora. El, prin chipul vieții sale pustnicești, pe mulți i-a atras la sine, făcându-i ucenicii lui. Deci mergeau după el și urmau faptelor sale bune. Între cei care veniseră la el să se facă ucenici, era și un tânăr. Pe acela primindu-l, l-a tuns în rânduiala monahicească și-l povățuia spre cuviincioasă plăcere de Dumnezeu. Cuviosul Patermutie mai avea obiceiul de a căuta bolnavii și a ședea lângă ei până la sfârșitul lor. Iar murind, îi îngropa și din sârguința sa le câștiga îmbrăcămintea de îngropare. Acel tânăr monah, văzând sârguința cea mare a starețului pentru îngroparea morților, a zis către el: „Părinte, aș vrea ca și pe mine tot astfel să mă îmbraci și să mă îngropi, după ce voi muri”. Răspuns-a părintele: „Așa voi face, fiule, și atât de mult te voi îmbrăca pe tine, încât singur vei zice: este destul”.

După câtva timp a murit monahul cel tânăr, iar starețul, după obiceiul lui, îmbrăcându-l cu îmbrăcămintea cea de îngropare și acoperindu-i fața, a zis către mort: „Fiule, îți sunt destule acestea pentru îngropare, sau să mai adăugăm ceva?” Iar mortul a răspuns în auzul tuturor: „Sunt destule, părinte!” Deci, toți cei de față s-au mirat de o minune ca aceea și au început a cinsti și a slăvi pe stareț, ca pe un făcător de minuni. Dar el n-a suferit a se slăvi de ei ci, îngropând mortul, îndată s-a dus pe ascuns în pustie. După câtăva vreme s-a întors iarăși să cerceteze frații, pe care îi povățuise spre viața monahicească.

Dumnezeu i-a descoperit pentru un frate bolnav, că este aproape de moarte și acela își avea chilia sa sihăstrească lângă un sat oarecare. Deci, el s-a dus cu sârguință să-l caute. Dar, deoarece calea era depărtată, a întârziat și soarele era spre apus. Atunci sfântul, fiind noapte, nu voia să meargă în satul acela, păzind cuvântul Domnului: Umblați până aveți lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; și de umblă cineva ziua, să nu poticnească. Drept aceea, cu mare credință a zis către soare, pe când trecuse crugul de jumătate: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să stai din cale și să aștepți puțin până voi ajunge în sat!” Soarele, care trecuse de jumătate crugul, a stat și a luminat și cealaltă jumătate de crug, așteptând până ce cuviosul va ajunge în sat.

Văzând oamenii satului că soarele a întârziat a apune, s-au minunat și ducându-se în mijlocul satului, priveau acea minune. Peste câtăva vreme au văzut pe Cuviosul Patermutie venind din pustie spre satul lor și, întâmpinându-l, l-au întrebat de oprirea soarelui. Iar el le-a zis: „Nu vă aduceți aminte de cuvintele Domnului din Evanghelie, Care ne învață să avem credință? Dacă cineva are credință cât un grăunte de muștar, acela poate să mute și munții. Deci, cel ce prin credință poate să mute munții, acela cu aceeași credință este puternic ca și soarele să-l oprească din mers”.

Acestea zicându-le el, toți au înțeles că pentru dânsul s-a oprit soarele, care, după ce el a venit în sat, îndată a apus. Toți s-au închinat starețului cu frică, urmând după el până la fratele cel bolnav. Intrând în chilia lui, l-au găsit pe el mort întru Domnul. Deci, făcând rugăciune, s-a apropiat și a sărutat trupul mortului, zicând către dânsul: „Care este dorința ta, frate? Să te duci să viețuiești cu Hristos, sau să viețuiești cu noi în trup?” Atunci mortul îndată a înviat și a deschis ochii. Apoi, rugându-se, a stat și a început a grăi: „Pentru ce m-ai întors pe mine, părinte? Căci îmi este mai bine a mă duce la Hristos și să fiu viu cu Dânsul, decât a petrece în trup”. Starețul i-a zis lui: „Dormi în pace și roagă-te pentru mine”. El, culcându-se, a adormit iarăși și s-a făcut la toți, care erau de față, mare spaimă, zicând: „Cu adevărat acesta este om dumnezeiesc”. Cuviosul îngrijind de trupul mortului, a petrecut toată noaptea în cântare de psalmi, iar a doua zi, îngropându-l cu cinste, s-a dus de acolo.

Altă dată, un oarecare frate fiind bolnav și aproape de moarte, cuviosul s-a dus la el spre cercetare. Văzându-l pe dânsul că se teme de moarte, pentru păcatele sale, a zis către dânsul: „Pentru ce nu ești gata, fiule, spre ducere? Gândesc că conștiința, mustrătoarea ta, va merge cu tine acolo”. Bolnavul a zis: „Rogu-mă ție, părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi dea cel puțin timp spre pocăință”. Răspuns-a starețul: „Acum cauți vreme de pocăință? Dar cea trecută unde este? Ce ai făcut în tot timpul călugăriei tale? Oare n-ai putut să-ți tămăduiești rănile cele de mai înainte, ci mai ales ai adăugat altele noi?” Dar bolnavul, nu înceta să roage pe stareț cu lacrimi, ca să se roage Domnului pentru dânsul. Deci starețul i-a zis: „De nu vei mai adăuga de acum alte rele, apoi mă voi ruga pentru tine. Pentru că bun este Domnul Cel iubitor de oameni și îndelung răbdător. El îți va da câtăva vreme pentru curățirea păcatelor tale”.

Aceasta zicând-o, și-a plecat genunchii la rugăciune și, după ce s-a rugat mult, a zis bolnavului: „Iată, trei ani îți mai dă Domnul, să mai petreci în această viață, însă să te pocăiești cu adevărat”. Apoi, luându-l de mână, l-a ridicat din pat sănătos și l-a dus cu el în pustie. După ce au trecut trei ani, s-a întors cu dânsul iarăși la frați, și l-a pus înaintea lor ca pe îngerul lui Dumnezeu. Acolo la cuviosul, adunându-se mai mulți frați și ascultând cu mare luare aminte cuvintele lui cele curgătoare, au spus către dânșii cuvânt despre roadele pocăinței, vorbind toată noaptea până dimineața. Din acea vorbire, fratele acela își împlinea pocăința cea de trei ani. Deci el a fost văzut cum dormita, și astfel și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, fără durere și fără frică, ca și cum ar fi dormit un somn dulce.

Se mai povestește despre Cuviosul Patermutie și aceasta: el de multe ori a trecut râul Nil, umblând pe deasupra apei. Altă dată, câțiva frați fiind adunați într-o chilie și vorbind pentru folosul sufletului cu ușile încuiate, sfântul a stat în mijlocul lor, precum altădată Hristos a venit în mijlocul Apostolilor. Cuviosul Patermutie era mare întru minuni și plin de darul lui Dumnezeu. El, după mulți ani ai vieții sale cea plăcută lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul.

Despre alt Cuvios Coprie

Sfântul Coprie, singurul văzător al Sfântului Patermutie, și povestitor al minunilor lui, a fost cu rânduiala preot, având asemenea de la Dumnezeu darul facerii de minuni. El ședea tot în acele părți ale Egiptului, tămăduind diferite boli între oameni și gonind duhurile cele viclene. Odată, adunându-se la dânsul mulți frați, cărora le povestea multe pentru folosul lor din viața Cuviosului Patermutie și a celorlalți sfinți, unul dintre frați, necrezând cele ce spunea, nu lua aminte și, adormind, a văzut în vedenia visului, în mâinile Sfântului Coprie, o carte scrisă cu slovă de aur, și din care vorbea el către frați, iar aproape de dânsul stătea un oarecare bărbat luminos, cinstit la vedere și împodobit cu căruntețe. Acela, privind cu groază spre cel ce dormita, i-a zis: „Pentru ce nu crezi cele ce se grăiesc și, neluând aminte, dormitezi?” Fratele acela, deșteptându-se, s-a înspăimântat și a spus îndată celorlalți, ceea ce a văzut. De atunci, el asculta cu credință și cu luare aminte toate cuvintele Sfântului Coprie.

Șezând la Cuviosul Coprie niște frați străini, care veniseră spre cercetare, și ascultând cuvintele cele folositoare de suflet, a venit un om mirean, purtând un vas cu nisip și stătea la ușa chiliei, așteptând până ce va sfârși starețul vorba sa. Atunci frații, văzând pe om, au întrebat pe stareț, pentru ce a adus nisipul acela. Iar starețul le-a răspuns: „Nu mi se cade mie, fraților, ca să vă spun lucrul acesta, ca să nu mă arăt că mă slăvesc în deșert, lăudându-mă cu dumnezeieștile lucruri. Deci, ca să nu piară plata ostenelilor noastre și văzându-vă pe voi că v-ați ostenit pe un drum așa de lung, nu ascund aceasta de voi, ci voi spune lucrurile lui Dumnezeu spre folosul vostru, lucruri pe care El a binevoit a le săvârși prin noi păcătoșii.

Pământul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor și din grâul cel semănat de țărani abia se aduna sămânța, pentru că un vierme născându-se, le mânca rădăcina și rodea spicele mai înainte de coacere, iar oamenii satului aceluia erau cu toții închinători de idoli. Atunci, ajutându-ne darul lui Dumnezeu, i-am adus pe toți la sfânta credință și i-am botezat. După ce toți s-au făcut creștini, au venit la noi și ne-au cerut să ne rugăm lui Hristos Dumnezeu pentru dânșii, ca pământul să le dea bună aducere de roade. Atunci, am zis către dânșii: „Noi putem să ne rugăm, însă credința voastră să fie neîndoită spre Dumnezeu”. Ei, spunând că au credință tare, au luat în sânurile lor țărână din pământul acesta, pe care umblă picioarele noastre cele păcătoase.

Apoi m-au rugat ca, în numele Domnului, să le binecuvântez țărâna aceea, ca pe niște semințe, și am zis către dânșii: „Să vă fie vouă după credința voastră!” Atunci, ducându-se la locul lor, au amestecat țărâna cu sămânța grâului lor și l-au semănat în țarini. Și astfel s-a făcut mare îndestulare de rod, încât nici un pământ din acele părți ale Egiptului nu poate să facă o aducere de roade ca aceea. Deci, din acea vreme lucrătorii de pământ, luând țărână, vin în toți anii aici și o aduc la noi, ca să o binecuvântăm, și credința lor nu este în zadar, pentru că totdeauna adună roade îndestulate.

Într-o vreme oarecare, Cuviosul Coprie, având înaintea poporului vorbă cu un eretic maniheu despre credință și, neputând să dovedească pe acel mândru și măreț eretic cu blândele sale cuvinte, a voit ca prin faptă să-și arate credința cea dreaptă. Deci, a poruncit să aprindă un foc mare și a chemat pe eretic cu dânsul în foc, zicând: „Acela care nu va arde în foc, credința aceluia va fi dreaptă!” Însă acel eretic, a zis către dânsul: „Tu să intri mai întâi”. Deci sfântul intrând în foc, văpaia s-a despărțit în două, și el stătea pe cărbuni ca pe o iarbă verde, fără să-l vatăme. Astfel, a stat în mijlocul focului o jumătate de ceas, și a ieșit întreg, neatingându-se focul nici de hainele lui. Poporul, văzând acest lucru, s-a mirat foarte mult și a preamărit pe Hristos Dumnezeu. Dar ereticul n-a voit să intre. Însă poporul, împingându-l fără voie, îndată a început să ardă și, sărind din foc pârlit, a început să fugă. Poporul, prinzându-l striga: „Să se ardă ereticul!” Dar Cuviosul Coprie, potolind gâlceava poporului, a eliberat pe eretic viu, însă pârlit ca un tăciune.

Starețul avea aproape de chilia sa o grădină mică, în care semăna verdețuri și roade de mâncare, pentru străinii care veneau la dânsul. Într-o noapte, intrând în grădină un oarecare închinător de idoli, a furat din roade cât a putut să ducă. Și ducându-le acasă, a pus într-o căldare o parte din ele, ca să le fiarbă. Fierbând trei ceasuri și mai mult și arzând multe lemne, nimic n-a sporit, pentru că nici apa din căldare nu se încălzise. Omul acela se mira de acest lucru neobișnuit. Apoi, cunoscându-și păcatul și înțelegând puterea lui Hristos care lucrează prin creștini, a luat tot ceea ce furase, asemenea și pe cele care erau în căldare, și le-a dus la stareț.

Deci, aruncându-se înaintea picioarelor lui, i-a spus hoția și minunea care se făcuse. Pentru aceea cerea iertare și se ruga să-l facă creștin. Atunci s-a întâmplat de erau la stareț mulți străini și toți s-au bucurat de acea minunată întoarcere spre Hristos a acelui om. Iar din roadele acelea toți s-au ospătat din destul și au mulțumit lui Dumnezeu. Cuviosul Coprie, făcând mai multe minuni cu darul lui Hristos, s-a odihnit în pace și a luat parte cu Cuviosul Patermutie în împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.

Sfântul Sfințit Teodor, Episcopul Edesei, și cei împreună cu dânsul

În cetatea Edesa era un bărbat cu numele Simeon și avea de soție o femeie ce se chema Maria. Amândoi erau dreptcredincioși și temători de Dumnezeu, umblând fără de prihană în poruncile Domnului și făcând milostenie multă, pentru că erau bogați. Ei au născut o fiică. Dar, dorind să aibă parte bărbătească, alergau la bisericile lui Dumnezeu și se rugau Lui cu multă postire și cu rugăciuni să le dăruiască un fiu.

Sosind Postul Paștilor și ajungând în sâmbăta întâi a marelui post, zi în care Biserica face pomenirea Marelui Mucenic Teodor Tiron, s-au dus amândoi cu daruri la biserica Sfinților Apostoli, când se făcea cântarea de dimineață. Acolo li s-a făcut la amândoi o vedenie deosebită ca aceasta: „Au văzut pe Sfântul Apostol Pavel stând în biserică cu Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron. Sfântul Teodor a zis către Sfântul Apostol Pavel, arătând cu degetul spre Simeon și spre Maria: „O, ucenic al Domnului, aceștia se roagă cu căldură și cer nașterea unui fiu. Deci, mijlocește-le cererea la Dumnezeu, ca să aibă răsplătire pentru darurile și milosteniile făcute de dânșii pe la biserici”. Și se părea că apostolul le purta în mâini un prunc de parte bărbătească, zicându-le: „Iată, aveți un fiu”. Dar marele mucenic a zis: „Teodor să fie numele lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat fiu al lui Dumnezeu”.

După vedenia aceea și după săvârșirea cântării de dimineață, și-au spus unul altuia vedenia ce avuseseră și amândoi se mirau de aceeași vedenie. Ei au mulțumit lui Dumnezeu foarte mult pentru că primiseră înștiințare de zămislirea fiului și, bucurându-se, s-au întors acasă. Maica zămislind, se păzea cu multă înfrânare, ca ceea ce purta în sine pe cel ce era să fie vas ales al Sfântului Duh. Venind vremea nașterii, ea a căpătat un fiu și i-a pus numele Teodor, precum l-a numit marele mucenic în vedenie, și l-a luminat cu Sfântul Botez. Pruncul crescând și venind în anii copilăriei, părinții l-au dat la învățătura cărții, dar era greu la învățătură și zăbavnic cu vorbirea, deprinzându-se anevoie la cele ce-i spuneau.

Toate acestea au fost după rânduiala lui Dumnezeu, ca să i se dea lui înțelepciunea nu de la oameni, ci din darul Domnului. Copilul adeseori era supărat de părinți și de dascăli și era ocărât de cei de o vârstă cu el. După o vreme, i-a venit un gând, ca să ceară de la Dumnezeu înțelegere. Deci, adeseori alerga la biserică și se ruga. Odată, povățuindu-se de dumnezeiasca insuflare, a intrat într-o zi de Duminică în biserică și, înainte de a începe Sfânta Liturghie, s-a ascuns în altar, sub sfântul prestol, nevăzându-l nimeni. Deci, venind arhiereul, a început a săvârși Sfânta Liturghie.

Într-acea vreme, copilul Teodor adormise sub sfânta masă, și a stat acolo până la sfârșitul Liturghiei. Într-acel somn i s-a făcut o vedenie ca aceasta. El vedea pe un prunc strălucind ca soarele, cam de o vârstă cu el, Care îl hrănea pe el cu fagure de miere. Tot acel copil i-a dat în mâini un toiag păstoresc și l-a binecuvântat. După vedenia aceea, Teodor deșteptându-se din somn, a ieșit de sub prestol. Arhiereul, și cei ce erau cu dânsul în altar, văzându-l, s-au mirat și-l întrebau, pentru care pricină a fost acolo. El le-a spus cele despre sine și ce fel de vedenie a văzut. Arhiereul înfricoșându-se, îndată a numărat pe Teodor împreună cu clerul său, făcându-l citeț.

De atunci, Teodor s-a făcut cărturar și isteț la minte, covârșind cu înțelegerea nu numai pe cei de o vârstă cu el, ci și pe cei bătrâni. El s-a deprins cu înțelegerea duhovnicească și cu filozofia cea dinafară, pentru că atunci era în Edesa un renumit dascăl de filozofie, cu numele Sofronie. Deci, aceluia i s-a dat pe sine la învățătură și în scurtă vreme a săvârșit toate învățăturile. Când era de optsprezece ani, tatăl său, Simeon, s-a mutat către Domnul. Apoi, după un an, și Maria, mama lui, s-a dus către Domnul. Averile cele multe, care rămăseseră de la părinții săi, Teodor le-a împărțit săracilor. Numai o parte a lăsat surorii sale, care era însoțită cu bărbat. Aceea a născut pe Vasile, care s-a învrednicit de arhiereasca rânduială în cetatea Amasiei și care a fost scriitorul vieții acestui Teodor.

După moartea părinților, fericitul Teodor s-a dus în Ierusalim, având vârsta de douăzeci de ani. După ce s-a închinat la Mormântul Domnului și a înconjurat toate sfintele locuri, a mers la lavra Cuviosului Sava, care într-acea vreme se povățuia de părintele Ioan. Acolo el îmbrăcând chipul monahicesc, se deprindea la nevoințele pustnicești și umbla în ascultări prin toate ostenelile, slujind cu cuviință la toate slujbele mânăstirii 12 ani. După aceea a rugat pe egumen să-i poruncească lui să petreacă deosebit în liniște, într-o chilie sihăstrească. Deci, luând o chilie pustnicească, se liniștea slujind lui Dumnezeu. Hrana lui era puțină pâine și puțină apă, și aceea după apusul soarelui, dar nu în toate zilele. Pentru că uneori petrecea două sau trei zile fără hrană. De multe ori el ieșea în pustiul Iordanului și zăbovea într-însul multe zile, flămânzind și însetând. El se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea, ca un om fără de trup, și iarăși se întorcea la chilia sa. Astfel a petrecut el douăzeci și patru de ani, ducând o viață ca aceasta în pustniceștile nevoințe.

Un tânăr cu numele Mihail, rudenie de-a sa, auzind de petrecerea lui cea aleasă în pustnicie, a venit din Edesa la dânsul, vrând să urmeze faptelor lui celor bune. Teodor, primindu-l și călugărindu-l, îl avea pe lângă el ca ucenic și împreună nevoitor. Mihail s-a deprins a împleti coșnițe, blidișoare și alte vase foarte alese, pe care le ducea, cu porunca dascălului, în sfânta cetate a Ierusalimului și le vindea. Iar prețul pe care îl lua, îl aducea la părintele său, Teodor. Acela îl trimitea la lavră la părintele Ioan, ca să nu ia pâinea din mânăstire în zadar. Într-acele vremi, părțile Palestinei și ale Feniciei nu erau sub stăpânirea împăraților greci, ci sub stăpânirea perșilor, după voia lui Dumnezeu. Creștinii, dându-le multe dăjdii, își răscumpărau viața și credința lor, iar Domnul mângâia pe poporul Său cel credincios, făcând semne și minuni la Sfântul Mormânt. Prin aceasta, El astupa spurcatele guri ale hulitorilor de Hristos, și mulți din cei mai mari ai lor de departe mergeau la Ierusalim ca să vadă Mormântul lui Hristos, și dădeau cinste patriarhului creștinesc și celorlalți arhierei, făcând ușurare popoarelor.

Într-acea vreme, Adrameleh, împăratul Persiei, cu soția sa Seida, pornind de la Babilon, au mers la Ierusalim, ca să vadă Mormântul lui Hristos și minunile care se făceau acolo. Adrameleh era om blând, nevrând să asuprească pe creștini, afară de dajdia pe care o lua, iar despre credință se întreba cu cei iscusiți în Scripturi numai cu cuvinte, făcând întrebări și răspunsuri după socoteala sa cea persană. El fiind încă în Sfânta Cetate, fericitul Mihail, ucenicul și rudenia Cuviosului Teodor, a mers în Sfânta Cetate cu porunca lui, ca să-și vândă lucrul mâinilor sale, găzduind în metocul Cuviosului Sava.

Mai întâi s-a dus să se închine la Mormântul lui Hristos și la Golgota, apoi a ieșit în târg ca să-și vândă lucrul mâinilor sale. În cale l-a întâmpinat un scopit al împărătesei Seida, care, văzând coșnițele și vasele cele împletite frumos, s-a minunat de un lucru ca acela preaales făcut de mâini, și a zis către dânsul: „Tânărule, vino după mine, că vei lua preț bun pentru toate vasele tale”. Mihail i-a urmat lui, ca un miel fără de răutate, până la ușa casei împărătesei. Scopitul a spus împărătesei, că un monah oarecare vinde niște vase foarte frumoase. Deci, împărăteasa îndată a poruncit să-l aducă înaintea sa.

Fericitul Mihail, intrând înaintea feței ei, s-a rănit spurcata femeie cu gând necurat asupra tânărului monah, pentru că el era cu adevărat frumos la față și bine împodobit la stat, începând abia a-i crește barba. El era subțire și uscățiv din postirea cea mare, dar din frumoasa lui vedere cea dinafară, se arăta buna podoabă cea dinlăuntru a sufletului său cel îmbunătățit.

Împărăteasa, privind spre dânsul mereu, se aprindea cu dragostea trupească de dânsul și a început a-l întreba: „Cine ești tu și de unde vii?” Iar el a răspuns, zicând: „Sunt un monah sărac din Lavra Sfântului Sava”. Împărăteasa a zis către dânsul: „O, tânărule, te văd galben și uscat și mi-e milă de tine; deci voiesc să-ți fac bine. De ești rob cuiva te voi libera; de ești robit, te voi izbăvi; de ești neputincios, te voi tămădui; de ești sărac, te voi îmbogăți!” Fericitul Mihail, auzind cuvintele ei înșelătoare, a cunoscut gândul ei cel viclean și, ridicându-și inima și ochii la Dumnezeu, s-a rugat în mintea sa zicând: „O, Stăpâne iubitorule de oameni, izbăvitorul celor robiți și nădejdea celor deznădăjduiți, Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău Daniil din gurile leilor, izbăvește-mă și pe mine în ceasul acesta de această leoaică cumplită, care voiește să înghită sufletul meu și să-l coboare în iad de viu!”

Apoi a zis către împărăteasă: „Odată am fost robit cu patimile cele dulci ale lumii, dar Stăpânul meu Hristos Dumnezeu m-a izbăvit cu darul Său. Am fost rob al păcatului, dar Domnul meu, luând chip de rob, m-a eliberat pe mine. Acela, aflându-mă bolnav și luând neputința mea, m-a însănătoșit desăvârșit pe mine; scăpătat am fost și sărac, dar Fiul lui Dumnezeu Cel preabogat, sărăcind pentru mine, m-a îmbogățit și de nimic nu m-a lipsit. Deci, bogățiile tale nu-mi trebuiesc, căci am bogăția mea – sănătate, libertate și toate bunătățile -, cu care, din mila Mântuitorului meu, mă îndestulez”.

Dar acea femeie fără de rușine a zis către dânsul: „O, tânărule, de-mi vei fi mie prieten, de multe bunătăți te vei îndulci. Mulți te vor ferici pe tine și multora vei fi stăpân”. Dar Sfântul Mihail i-a răspuns: „Eu iubesc pe Domnul meu Hristos, Cel ce m-a iubit și și-a dat sufletul Său pentru mine și doresc a-L iubi cu nesaț, iar prieteni am rânduielile îngerilor celor cerești și cetele tuturor sfinților, care au viețuit îngerește pe pământ, a căror frumusețe și podoabă este nespusă. De aceea, având un stăpân milostiv ca Acesta și niște prieteni iubiți ca aceștia, nicidecum nu voi să-ți fiu prieten!” Atunci împărăteasa Seida a început cu mânie a grăi către dânsul: „De nu vei face voia mea, apoi cu multe munci te voi pedepsi și cu bătăi voi zdrobi trupul tău!” Fericitul Mihail a răspuns: „Eu mă sârguiesc ca să fac voia Domnului meu, iar voii tale nicidecum nu voiesc să mă supun. Iar de vei chinui trupul meu cu munci și cu pedepsiri, veșnică dulceață vei mijloci sufletului meu. Să știi cu dinadinsul, că, cu nici un fel de amăgiri nu mă vei pleca pe mine spre pofta ta și nici cu munci nu mă vei înfricoșa”.

Împărăteasa a zis: „O, ticălosule, de câte bunătăți te lipsești, neîmplinind pofta mea! Oare nu sunt frumoasă și vrednică de dragoste?” Cuviosul monah a răspuns: „Nu numai că nu ești frumoasă, dar ești murdară și foarte urâtă la chip; nu ești vrednică de dragoste, ci de ură!” Atunci necurata împărăteasă, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe înțeleptul monah, să-l întindă la pământ și să-l bată fără de milă cu toiege. Deci, muncindu-l pe el foarte mult l-a trimis la împărat legat cu lanțuri, scriindu-i astfel: „Acest îndrăzneț monah m-a defăimat cu batjocori necinstite. Deci de-l vei lăsa pe el viu, apoi mă vei vedea pe mine moartă”. Împăratul, citind scrisoarea, s-a învoit la cererea ei, pentru că nu voia să o supere pe ea, însă mai întâi a voit ca singur să vadă pe monah și a poruncit să-l aducă înaintea sa.

Cuviosul, fiind adus înaintea împăratului, n-a voit să i se închine lui, precum este obiceiul perșilor a se închina înaintea împăraților și boierilor, ci stătea neplecat, arătând cu bărbăție vitejia și neînduplecarea sufletească spre cei potrivnici. Atunci împăratul, uitându-se la el cu ochi mânioși, a zis cu iuțime: „O, mândrule monah, ce ai să răspunzi la fapta care ai îndrăznit tu să o faci, căci mi se pare că ești fără de rușine?” Răbdătorul de chinuri Mihail, a răspuns: „Împărate, trei fapte bune ți se cuvine să ai mai înainte de toate: frica de Dumnezeu, dreapta judecată și îndelunga răbdare către cei greșiți”.

Auzind împăratul niște cuvinte ca acestea ale lui, s-a îmblânzit cu firea și a poruncit să-l dezlege din lanțuri. Apoi a început cu blândețe a-l întreba pe el de unde este. El i-a răspuns: „De neam sunt din cetatea Edesa, iar acum sunt monah în lavra Sfântului Sava”. Apoi când l-a întrebat împăratul despre ce era scris împotriva lui, sfântul a grăit: „Ceea ce se povestește despre mine, s-a întâmplat astfel: Cineva din întâmplare, a călcat peste un șarpe ce se cheamă vasilisc, care numai cu vederea omoară oameni. Dar, vrând să scape de el, a nimerit peste un leu. Însă mai cu voie, i-a fost lui prietenia cu leul, decât cu veninosul șarpe vasilisc, care omoară cu ochii!”

Atunci împăratul, înțelegând puterea acestor cuvinte și cunoscându-l pe el că este nevinovat, l-a iubit pe el foarte mult, pe de o parte pentru frumusețea lui, iar pe de alta pentru buna lui înțelegere. Deci voia ca să-l întoarcă pe el de la credința creștină și să-l aducă la credința persană. Împăratul avea pe lângă dânsul pe un iudeu oarecare, învățător de lege, mult grăitor în cuvinte. Pe acela luându-l ca ajutor, a început a grăi către monah: „Eu mă milostivesc spre tine și cruț tinerețea și înțelegerea ta, dar te sfătuiesc și te rog: Depărtează-te de la învățătura cea aspră a lui Hristos, leapădă-te de credința creștină și lipește-te de slujba mea persană. Îmi vei fi mie în loc de fiu și te voi pune stăpân mai presus decât boierii mei, și te voi face domn peste toate bunătățile mele”.

Atunci Cuviosul Mihail, ridicându-și ochii spre cer și suspi-nând din adâncul inimii, a zis: „O, Hristoase împărate, să nu-mi fie mie a mă depărta de Tine, Dumnezeul meu, chiar și munci fără de număr de voi primi”. Iar lui Adrameleh i-a zis: „Împărate, eu sunt rob al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unei dumnezeiri nedespărțite. Pe Aceasta o mărturisesc și nu mă voi depărta de la o mărturisire ca aceasta, ci sunt și voi fi într-însa de-a pururea”.

Împăratul auzind aceasta, a zis către dânsul: „Îți place ție oare să fii îmbrăcat într-acest chip atât de întunecos, în care ești acum?” Sfântul a răspuns: „Eu mai bine mă împodobesc cu această haină monahicească, decât în hainele tale împărătești”. Împăratul a zis: „Știu foarte bine cărțile noastre și Scriptura voastră creștină, pe care o numiți Evanghelie, am citit-o. Dar nicăieri n-am găsit niște porunci ca acestea, adică să se scârbească de nuntă și de carne”. Sfântul a răspuns: „Viața creștinilor s-a despărțit în două: în cea monahicească și în cea lumească. De aceea cei mireni au binecuvântare să se însoare și să mănânce carne, nefiindu-le lor păcat una ca aceea, numai de vor păzi celelalte porunci ale lui Hristos, iar nouă celor ce ne-am lepădat de lume și ne-am făgăduit să ne păzim fecioria, nu ni se cade să ne însoțim cu nuntă, pentru că învățătorul nemuritor, Apostolul Pavel, a zis: Cel neînsurat se îngrijește de ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel însurat se îngrijește de cele lumești, și cum să placă femeii. Și iarăși: Cel ce se însoară bine face, iar cel ce nu se însoară și mai bine face. Deci, noi, vrând a plăcea Domnului nostru Iisus Hristos, am ales să călătorim pe calea cea mai bună, adică să viețuim fără a ne însura. Carne nu mâncăm, nu pentru spurcăciune, ci pentru înfrânare, pentru că Pavel zice: Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură; ci dreptate și pace, postirea cu sfințenie și celelalte lucruri bune”.

Zis-a împăratul: „Pavel v-a înșelat pe voi”. Sfântul a răspuns: „Nu ne-a înșelat, ci ne-a scos din înșelăciune și ne-a povățuit cum să intrăm în bunătățile, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc. O, împărate, dacă voiești să știi cu adevărat pe înșelătorul și înainte mergătorul lui Antihrist, el este Mahomed al vostru, care a înșelat tot neamul turcesc până și pe al perșilor, vărsându-și veninul răutății”. Dar iudeul ce stătea înaintea împăratului, a zis către Sfântul Mihail: „Pavel al vostru nu era oare iudeu?” Răspuns-a sfântul: „Deși era iudeu, propovăduia porunca Domnului, făcând umbră deșartă Legea cea veche, iar darul cel adevărat bine l-a vestit, și pe care proorocii în Legea veche l-au proorocit”. Zis-a iudeul: „Cum ai învățat de la Pavel, când tu nici nu l-ai văzut? Învață-te de la mine, pe care mă vezi, și auzi cuvinte din gura mea”. Zis-a Mihail: „Dacă vei începe a învăța ca și acela, atunci te voi asculta, iar de te vei amesteca cu învățătura potrivnică, voi fugi de tine ca de un șarpe, pentru că Pavel a zis: Dacă cineva vă va propovădui vouă mai mult decât ceea ce ați primit, anatema să fie!„

Zis-a împăratul: „Pentru ce vă lepădați de proorocul Mahomed, oare n-a propovăduit el pe Dumnezeu: turcilor, arabilor și perșilor? Nu a sfărâmat idoli și a învățat viața bună?” Răspuns-a sfântul: „Dacă cineva scoate dintr-o temniță pe altul și îl închide în alta mai întunecoasă, atunci ce fel de facere de bine îi face acestuia? Nu l-a înșelat pe acela, ducându-l de la un întuneric la altul? Astfel v-a făcut și Mahomed al vostru. Noi știm că una este calea cea neînșelătoare spre lumina adevărată, adică, credința în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, într-un Dumnezeu în trei fețe”. Zis-a împăratul: „Înțelept și bun cuvântător se pare că ești, însă negreșit că doi vor birui pe unul”. Răspuns-a sfântul: „Trei sunteți, nu doi, și veți fi biruiți de unul, cu puterea lui Hristos”. Împăratul l-a întrebat: „Numai doi vorbim cu tine, eu și cu iudeul. Cine este al treilea între noi?” Răspuns-a sfântul: „Între voi amândoi stă nevăzut diavolul, învățătorul vostru!”

Deși împăratul se umpluse de mânie, însă se înfrâna de iuțime, nădăjduind că va birui cu cuvinte pe ostașul lui Hristos. Deci, a zis către el: „Lasă-ți vorba ta cea multă, și supune-te mie, mărturisește că Mahomed e prooroc și apostol al lui Dumnezeu, și îmi vei fi ca un fiu, îndulcindu-te de multe bunătăți”. Grăit-a sfântul: „O, împărate, vei mărturisi tu pe Dumnezeu și Cuvântul Lui?” Răspuns-a împăratul: „Mărturisesc cu adevărat”. Zis-a sfântul către iudeu: „Dar tu mărturisești, că prin Cuvântul Domnului s-a întărit cerul și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor?” Răspuns-a iudeul: „Adevărat că este așa”.

Iar cel plin de Duhul Sfânt, mărturisitorul lui Hristos, a zis către ei: „Iată, voi singuri mărturisiți adevărul, măcar că nu credeți, precum se cade. Eu însă nu voi mărturisi minciuni, ci precum am zis așa voi zice, că, Mahomed nu este prooroc, nici apostol, ci înșelător, mincinos și înainte mergător al lui Antihrist. Iar tu iudeu fiind, să știi cu adevărat, că acum Hristos a venit în lume prin nestricăcioasa naștere din Preasfânta Fecioară, și mai mult să nu aștepți altă naștere a Lui după trup. Iar acela pe care tu îl aștepți, acela va fi necuratul Antihrist, care va tulbura toată lumea; iar înaintea lui a mers Mahomed, înainte mergătorul lui”.

Zicând sfântul unele ca acestea, perșii și turcii s-au mâniat asupra lui, iar cei ce erau creștini se bucurau, zicând în sine: „A biruit monahul cu darul lui Hristos”. Mâniindu-se împăratul asupra jidovului, i-a zis: „În zadar te-am chemat să te am ajutor, pentru că nici un ajutor n-am avut de la tine”. Deci, l-a gonit din fața sa, zicându-i: „Eu singur îi voi dovedi monahului și îl voi întoarce la mine”. Dar Sfântul Mihail, umplându-se de bucurie, a zis: „Iată unul a fugit cu rușine de puterea Hristosului meu, dar mai sunt încă doi și aceștia iute vor fi biruiți, pentru că ajutorul meu este nedovedit și nebiruit”. După aceea, împăratul a zis către răbdătorul de chinuri: „O, monahule, una din două îți stă ție de față: ori să te supui mie și să vii la credința noastră, ori să te lipsești de această viață dulce, gustând amara moarte”. Zis-a sfântul: „O, împărate, mă rog ție ca să-mi faci una din trei: ori trimite-mă la starețul meu, ori trimite-mă la Hristosul meu, cu vreun chip de moarte, sau fă-te creștin și să ai împărtășire cu noi”.

Nesuferind împăratul acea îndrăznire a lui, s-a mâniat și a poruncit să aștearnă pe pământ mulți cărbuni aprinși și să pună pe mucenic cu picioarele desculțe peste ei. Răbdătorul de chinuri stătea nemișcat pe acei cărbuni aprinși, neținut de nimeni, răbdând astfel cu bărbăție arderea focului pentru dragostea lui Hristos și cântând psalmii lui David. Stând el astfel, a poruncit să-l ia de pe cărbuni și să-i dea un pahar cu otravă de moarte, pe care el, luându-l a zis simbolul credinței, adică „Crezul”, până la sfârșit. Apoi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a băut otrava cea de moarte și a rămas nevătămat. Atunci împăratul s-a mirat și a poruncit, ca să aducă un tâlhar din cei vrednici de moarte și să-i dea să bea acea otravă. Bând tâlharul paharul cu otravă, îndată și-a dat sufletul cu răcnet, încât i-a crăpat trupul, iar Sfântul Mihail a rămas sănătos.

Creștinii ce erau acolo, văzând acea minune, se bucurau și preamăreau pe Dumnezeu, iar turcii s-au rușinat. Crezând ei că aceea este o batjocură față de credința lor, strigau către împărat, ca ori să ucidă pe acel monah, ori să piardă pe toți creștinii. Împăratul, făcând voia neamului turcesc, a poruncit să scoată pe mucenic afară din cetate și să-i taie capul cu sabia. Scoțând pe răbdătorul de chinuri la moarte, mulți dintre creștini și turci s-au dus după el ca să-i vadă sfârșitul. Mergând la locul de tăiere, a stat spre Răsărit și ridicând ochii și mâinile spre cer s-a rugat, zicând: „Doamne, Atotțiitorule, Stăpâne cel fără de început și pururea fiitor, Ziditorule a toată făptura, Împărate al împăraților și Domnul domnilor, îți mulțumesc că m-ai învrednicit a-mi săvârși nevoința. Deci mă rog bunătății Tale, să nu se atingă de mine mâna diavolului, ca să mă surpe în adâncul pierzării, ci primește sufletul meu prin sfinții Tăi îngeri și du-l la locașul odihnei, că pe Tine, Doamne, Te-am iubit și pe Tine Te cânt și Te măresc, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, o dumnezeire și o împărăție. Că a Ta este slava în veci. Amin”.

Rugându-se astfel și binecuvântând pe credincioși, și-a plecat capul sub sabie și, fiind tăiat, s-a sfârșit. Creștinii, văzând aceasta, au înălțat slavă lui Dumnezeu, Cel ce a întărit pe pătimitorul Său. Venind monahii care locuiau în metocul Sfântului Sava cel din Ierusalim, voiau să ia trupul mucenicului și să-l ducă în lavră. Iar credincioșii care erau în Ierusalim se împotriveau monahilor, zicând: „Aici a pătimit, aici să se îngroape, pentru sfințenia și binecuvântarea poporului celui credincios”. Monahii ziceau dimpotrivă: „Că a crescut în pustie, este fiu al Cuviosului Sava și nu se cade a-l îngropa decât numai în lavră”. Deci, fiind multă neînțelegere între dânșii, a ajuns pricina până la împărat. Împăratul a judecat ca monahii să ia trupul mucenicului. Deci ei l-au luat îndată și l-au adus la metoc.

În aceeași zi s-a descoperit Cuviosului Teodor cele ce a pătimit Sfântul Mihail și, ducându-se în biserică, a spus părintelui și fraților, zicând: „Fratele Mihail astăzi și-a săvârșit în cetate nevoința mucenicească”. Părintele a trimis odată pe frați, să aducă pe mucenic în lavră cu cinste. Aceia, ducându-se, l-au adus de acolo noaptea, ca să nu li se facă vreo necinste din partea turcilor. Domnul a arătat atunci o minune cu moaștele robului Său. Căci, coborându-se din cer un stâlp de foc, mergea înaintea trupului mucenicului și strălucea pe toți care mergeau pe lângă dânsul. În noaptea aceea s-a întâmplat că și unii din cetățeni, care n-aveau somn, au văzut acest stâlp mergând spre lavră și strălucind partea aceea. Cuviosul Teodor a ieșit în întâmpinarea mucenicului vărsând pâraie de lacrimi, pe de o parte de jale, iar pe de alta de bucurie, pentru că plângea ca pentru ucenicul și rudenia sa și se bucura că, iubitul și împreună viețuitorul lui, s-a învrednicit de cununa mucenicească. Asemenea și părintele lavrei a ieșit cu toți frații cu lumânări și cu tămâieri, cântând cu lacrimi cântări mucenicești. Și astfel l-au adus în biserică.

În lavră era un frate bolnav cu numele Gheorghe, care zăcea de trei ani. Cuviosul Mihail se ducea adeseori la el de-l cerceta. Acel slăbănog, auzind despre moartea cuviosului, se ruga de frații care mergeau la biserică să-l ducă și pe el, să vadă pe mucenicul și iubitul său frate. Dar nimeni nu se îngrijea de el și fiecare se ducea singur. Bolnavul a lăcrimat de mare jale și a zis: „O, frate Mihaile, dacă ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu și dacă ai câștigat îndrăzneală spre Hristos, adu-ți aminte și de prietenul tău și cere putere pentru mine slăbănogul, ca să vin să te văd și să-ți dau sărutare întru Domnul!”

Zicând aceasta, deodată a simțit putere în sine, încât cel ce nu putea să se miște nici pe pat, acela s-a sculat sănătos și a vărsat multe lacrimi, zicând: „Iubitul meu frate, cu adevărat ai mare îndrăzneală către Hristos! Tu mi-ai dat dragoste desăvârșită mie pătimașul. Pentru că și viu cât ai fost, mi-ai slujit mie nevrednicul, și acum, ducându-te la Hristos, mi-ai dăruit deodată neașteptată sănătate!” Frații, cântând obișnuitele cântări ale îngropării, au pus pe mucenic în groapa sfinților părinți care pătimiseră înainte. Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Mihail la 12 ale lunii iulie. După aceea se arăta adeseori Cuviosului Teodor în vedeniile de noapte, cu îmbrăcăminte mucenicească și împodobit cu cunună. Deci, strălucind cu negrăită lumină, zicea către dânsul: „Părinte, nu te mâhni pentru mine, că am aflat milă de la Hristos Dumnezeul meu, de la Care ți s-a găsit și ție răsplătire, pentru învățătura care m-ai învățat”. Dar să ne întoarcem iarăși la povestirea vieții Cuviosului Teodor.

Domnul, Care rânduiește toate spre folos, n-a voit să ascundă sub obrocul petrecerii pustiei pe un luminător ca acesta, pe fericitul Teodor, care putea, cu chipul vieții sale îmbunătățite, să fie multora spre folos și să lumineze în lume ca o lumină. Deci, el a fost pus în sfeșnicul vredniciei celei înalte a arhieriei, într-un chip ca acesta. Într-un an oarecare, în sfântul și marele post al Paștilor, la Preasfințitul Patriarh al Antiohiei și al Ierusalimului, s-au dus și mulți episcopi din amândouă eparhiile. Acolo au venit din cetatea Edesei niște bărbați cinstiți, din rânduiala duhovnicească și mirenească și cereau episcop pentru cetatea lor, fiindcă le murise episcopul. Deci se cerceta cine ar fi vrednic de o cinste ca aceea.

Preasfințitul Patriarh al Ierusalimului, povățuindu-se de dumnezeiescul Duh, și-a adus aminte de fericitul Teodor și a zis: „Pe nici unul nu-l socotesc, că poate să aibă viață asemenea îngerilor și să poată fi iscusit spre îndreptarea lucrurilor bisericești, decât pe minunatul Teodor, monahul lavrei Sfântului Sava”. Părinții Palestinei mărturiseau că este adevărat, pentru că viața lui Teodor era slăvită prin toată Palestina. Deci, s-a bucurat tot soborul, iar patriarhii au trimis îndată de l-au chemat și, numindu-l episcop, deși se lepăda cu multe lacrimi, i-au poruncit să treacă prin obișnuitele trepte bisericești și să primească sfințirea preoțească.

Bărbații Edesei s-au bucurat de episcopul ales, pe de o parte că auziseră de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, iar pe de alta că-l știau născut în cetatea lor. Sosind Joia cea Mare a Cinei celei de Taină a lui Hristos, au slujit amândoi patriarhii și mulțime de episcopi cu dânșii și au hirotonisit episcop pe Cuviosul Teodor. În vremea hirotonisirii lui s-a făcut o minune, pe care au văzut-o toți. Un porumbel mai alb ca zăpada, zburând prin înălțimea bisericii, s-a pogorât pe capul celui ce se numise episcop. Văzând aceasta patriarhii, episcopii și preoții care erau cu dânșii, s-au minunat și au preaslăvit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat bărbatul acesta este vrednic de arhierie!”

După săvârșirea hirotoniei, Cuviosul Teodor s-a făcut ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind luminos cu fața, fiind cu totul purtător de Dumnezeu și învrednicindu-se a primi mai îndestulat darul Duhului Sfânt. În Sfânta și Marea Sâmbătă, asemenea și în prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, a slujit împreună cu amândoi patriarhii; iar în Lunea cea luminată s-a dus la biserică să se închine sfinților părinți, cărora le-a făcut multă bucurie și plângere. Ei se bucurau că fratele lor s-a învrednicit de arhierie și plângeau că se lipsesc de împreună viețuire cu un așa părinte. Plângea mult și Sfântul Teodor, căci lăsa pe iubiții săi tovarăși, chilia cea sihăstrească și liniștea cea dorită lui. Deci, sărutându-i pe toți cu lacrimi, s-a întors în Sfânta Cetate. După Duminica Tomii, edesenii l-au rugat să nu zăbovească mai mult, ci să vină mai degrabă. Deci, a plecat la Edesa, fiind cu dânsul și Vasilie, scriitorul vieții lui, adică nepotul lui după soră.

Când a sosit la râul Eufrat, s-a oprit la mal, vrând să rămână acolo; deci au pus corturile lor. Cuviosul se tânguia, că s-a lipsit de Sfânta Cetate și de sfânta lavră și pentru aceea a zis psalmul lui David: La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion… Aceasta zicând, a plâns, gândindu-se și rugându-se. Edesenii, înțelegând aceasta, au pus păzitori, ca nu cumva să se lipsească de păstorul lor. Întru acea noapte i s-a făcut cuviosului o arătare dumnezeiască, zicându-i: „Nu ți se cade ție să te asemeni cu sluga cea leneșă care a ascuns în pământ talantul cel dat lui de Domnul, ci să fii asemenea cu sluga care a luat cinci talanți și zece a câștigat și a dobândit stăpânire peste zece cetăți. Deci, nu te lepăda de jugul lui Hristos cel pus pe tine”.

După această vedenie, Sfântul Teodor a zis: „Voia Domnului să fie!” Atunci el a mers cu edesenii, lepădându-și gândul de a fugi și tânguirea. Când s-au apropiat de Edesa, a ieșit toată cetatea în întâmpinarea noului arhiereu și dreptcredincioșii cetățeni l-au primit cu negrăită bucurie. Sfântul Teodor s-a bucurat cu duhul văzând zidirea bisericii celei sobornicești din Edesa, care avea mărimea și frumusețea asemenea cu cea a Ierusalimului și care avea hramul Învierii lui Hristos, numai că se deosebea puțin. Dând tuturor pace, a căzut la cinstita raclă a Sfinților Mucenici Gurie, Samona și Aviv și a udat-o cu multe lacrimi. Astfel și-a primit scaunul arhieriei lui Hristos, împărățind în acea vreme între greci, Mihail cu maica sa, Teodora. El păștea bine turma cea încredințată lui de Dumnezeu, cu cuvântul și cu lucrul, hrănind-o prin pășunea învățăturilor celor insuflate de Dumnezeu și prin chipul vieții celei îmbunătățite, povățuind-o astfel la calea mântuirii.

Dar, de vreme ce vedea în cetatea aceea eresurile înmulțite, căci unii se țineau de erezia lui Nestorie, iar alții, de a lui Maniheu, el se mâhnea foarte tare și, suferind multe osteneli, se lupta cu ei ca și cu fiarele. Deci, el, arhiereul lui Hristos, era bucurie celor dreptcredincioși, iar celor răucredincioși, mâhnire; pentru că cei ce țineau la dogmele cele drepte, se veseleau de păstorul și învățătorul lor cel înțelepțit de Dumnezeu, iar cei ce aveau socoteala cea ereticească, se tânguiau și se îndemnau spre răutăți, ridicând vicleșug împotriva lui. El însă petrecea tare ca un diamant, nebiruindu-se de nici un fel de ispite. Precum se întrista de cei păcătoși, care lăsau legea lui Dumnezeu și treceau cu vederea învățătura cea dreaptă, tot astfel se bucura de bărbații cei îmbunătățiți și întăriți în dreapta credință și-i plăcea să vorbească cu dânșii ca și cu niște prieteni.

În zilele acelea, aproape de Edesa și aproape de mânăstirea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, în care niște călugărițe trăiau viața pustnicească, era un bărbat duhovnicesc, stâlpnic minunat, cu numele Teodosie. El era foarte bătrân, având mai mult de o sută de ani. Avea de la Dumnezeu și darul de a vedea mai înainte. Cuviosul Episcop Teodor, mergând adeseori la el, vorbea și se mângâia cu dânsul ca și cu un prieten de aproape, căci acela îi zicea: „Slujitorul Domnului, nu slăbi în ostenelile tale și să nu ți se pară jugul Domnului greu, căci toate îți vor ieși spre bine, deși mulți din eretici se sfătuiesc împotriva ta; dar nimic nu vor spori, pentru că Domnul va risipi sfaturile lor și vor fi biruiți, rușinați și izgoniți din curțile bisericești”. Aceste cuvinte ale stâlpnicului, s-au împlinit la vremea lor. De acest lucru se va aminti mai pe urmă, aici însă se va vorbi despre duhovniceștile cuvinte, ce le-a avut Episcopul Teodor cu stâlpnicul, între care multe sunt folositoare.

Odată i-a povestit aceasta: „Cu mulți ani înainte, a fost în această cetate un bărbat cu numele Ader, de neam bun și slăvit, având bogăție mare, ca Iov cel drept de altădată. Acela era foarte milostiv către toți, dând neîncetat milostenii săracilor și mânăstirilor monahicești. El venea adeseori la mine și se învăța în duhovniceștile vorbiri. Avea soție și trei copii și era bărbat drept, fără de răutate, blând, smerit, tânăr cu vârsta și tare cu trupul.

Acela într-una din zile a venit la mine, precum îi era obiceiul să vină. Dar odată l-am văzut foarte mâhnit și am zis atunci către dânsul: „Pentru ce ești mâhnit, duhovnicescul meu fiu?” Iar el, plângând, mi-a zis: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol sunt dator a mă duce în mormânt. Nimic nu voi duce cu mine din vremelnica bogăție și slava deșartă, pentru că David a zis: Strânge comori și nu știe cui le adună…; Nici se va pogorî cu dânsul slava lui…, căci va lăsa străinilor bogăția sa și nu se poate să fie într-alt chip. Și Apostolul zice: Trece chipul acestei lumi… Încă aud și pe Hristos, Mântuitorul nostru, strigând: De nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu poate să-Mi fie Mie ucenic. Și iarăși: Cel ce nu-și ia crucea sa și nu vine în urma Mea, nu este Mie vrednic. Deci, o, părinte, voiesc să las toate, femeia, fiii și averile pentru dragostea lui Dumnezeu și să mă lipesc de însuși Domnul, de Acela Care m-a adus din neființă la ființă. Iar tu dă-mi binecuvântarea ta cea părintească și o pâine din chilia ta și roagă-te pentru mine”.

Eu, auzind acestea, m-am minunat și am zis către dânsul: „Înțeleg gândul tău cel bun, dar se cade să ai mare răbdare. Cela ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Deci, păzește-te, fiul meu, ca nu cumva în urmă să te căiești. Mai bine este să nu te făgăduiești, decât să te făgăduiești și să nu săvârșești. Și vei fi fericit când vei schimba cele vremelnice pentru cele veșnice”. Iar el a zis: „Voia Domnului să fie”. Apoi m-am rugat pentru dânsul și, dându-i o pâine, l-am trimis pe el în pace.

Deci, scăpând el ca dintr-o temniță din tulburătoarea lume, a ajuns la Ierusalim, unde rugându-se cu căldură la Mormântul Domnului Hristos și închinându-se pe la Sfintele Locuri, s-a dus în Lavra Sfântului Sava. Acolo a primit rânduiala monahicească, numindu-se Atanasie în loc de Ader și, făcându-se călugăr desăvârșit, a bine plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către Dânsul. Fericita lui soție, după plecarea lui de la dânsa, a plâns mult timp, tânguindu-se de a sa văduvie. Dar în plângerea sa vorbea astfel ca și cum ar fi cu dânsul de față: „O, domnul meu, tu te-ai sârguit ca să-ți mântuiești sufletul tău, iar pe mine m-ai lăsat cu copiii tăi. Vadă aceasta Atotvăzătorul Dumnezeu și să judece între mine și tine”.

După câtva timp, într-una din nopți, bărbatul ei a stat înaintea ei în vedenia visului, strălucind luminos, fiind în haină albă și în chip de lumină. El a zis către dânsa: „Încetează a plânge și a striga împotriva mea, că eu pe copiii mei îi iau la mine; iar tu, de vei voi, sârguiește-te să-ți mântuiești sufletul tău”. Apoi mi s-a arătat și mie după aceea, zice stâlpnicul, tot într-acel chip și mi-a zis: „În mânăstirea care este aproape de tine, este o bătrână liniștită. Aceea după trei zile se va duce către Domnul, iar în locul ei să rânduiești pe soția mea, ca să se liniștească în chilia aceea, întru monahicească pustnicie. Pe lângă dânsa să fie și copilul cel mai mic, până va crește, pentru că va fi următor pașilor mei și primitor al apostolescului scaun din Ierusalim”.

După trei zile de la această arătare, acea bătrână liniștită din mânăstire a murit, asemenea au murit și cei doi fii ai lui Ader, rămânând în viață numai cel mai mic copil. Dar și acela era bolnav și aproape să moară. Mama lor se tânguia, de o parte pentru lipsa bărbatului, iar de alta pentru moartea celor doi fii. Apoi, văzându-l și pe cel mai de pe urmă fiu, că este aproape de sfârșit, a rămas în mare mâhnire și întristare. Deci, plângând cu amar, striga mereu din adâncul inimii. Apoi, luându-și pruncul pe mâini, a venit repede la a mea nevrednicie, dar pe la jumătatea drumului pruncul a murit pe mâinile maicii sale. Atunci ea, de mare mâhnire nu se pricepea ce să facă. Însă din întâmplare, sau mai bine zis din dumnezeiasca rânduială, a întâmpinat-o pe dânsa o femeie desfrânată.

Mama, îndată punând pruncul cel mort în mâinile ei, s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu multe lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru prunc. Femeia aceea desfrânată, mirându-se de o cerere ca aceea, mărturisea că este păcătoasă și vinovată de multe fărădelegi și necurății trupești, neavând nici o îndrăzneală către Dumnezeu, nici a privi spre cer și nici a-și deschide gura spre rugăciune. Dar maica cea umilită de mâhnire, o ruga pe dânsa, ținându-se de picioarele ei.

Atunci desfrânata aceea, stând spre răsărit, a suspinat din adâncul inimii, apoi lovindu-se în piept și vărsând multe lacrimi, a început a se ruga, zicând: „Doamne, nu sunt vrednică să privesc și să văd înălțimea cerului de mulțimea greșelilor mele, nici să chem cu întinatele mele buze numele Tău cel sfânt. Însă, asemănându-mă cu desfrânata cea de demult, care a plâns la picioarele Tale, mă rog iubirii Tale de oameni, revarsă acum milostivirea Ta din îndurările Tale. Păcătoasa cea de demult cerea iertarea greșelilor sale. Însă eu nu îndrăznesc a cere iertarea fărădelegilor mele celor fără de număr, ci mă rog pentru acest prunc fără de prihană, silită fiind de această înțeleaptă roabă a Ta, Mântuitorule și dătătorule de viață al tuturor, dăruiește viață pruncului acestuia, că dacă mie cea sălbatică și nemilostivă mi-e jale de dânsul, cu atât mai mult Tu, care ești din fire milostiv și iubitor de oameni cred că Te vei milostivi spre zidirea Ta”.

Astfel rugându-se păcătoasa, pruncul a înviat. O, negrăită milostivire a lui Dumnezeu! Pe femeia cea greșită la arătare, care se ruga întru zdrobirea inimii și întru smerită mărturisire a greșelilor sale, a auzit-o Domnul și pe acel mort l-a înviat ca un Atotvăzător ce este, știind mai dinainte pocăința și viața cea sfântă pe care avea să o aibă desfrânata aceea. Maica, văzându-și pruncul viu, s-a umplut de o negrăită bucurie dând laudă lui Dumnezeu. Atunci femeia păcătoasă, văzând o minune ca aceea, s-a minunat și s-a spăimântat, rămânând ca fără de glas. Apoi s-a aruncat cu fața la pământ, vărsând din ochi multe lacrimi. Astfel este minunat Dumnezeu întru iconomiile Sale, înviind pe pruncul acela, pe maica cea mâhnită mângâind-o, pe desfrânată a adus-o la adevărata pocăință, iar pe robul său vrednic l-a gătit mai înainte întru slujirea arhierească, pentru că pruncul cel înviat a fost după aceea patriarh al Ierusalimului.

Aceasta făcându-se pe drum, eu am privit de pe stâlp, zice stâlpnicul și din dumnezeiasca descoperire am văzut o lumină prealuminoasă, pogorându-se din cer și luminând pe păcătoasa care se ruga, pe pruncul care murise și pe femeia care plângea. Apoi, chemând pe ucenicul meu, l-am trimis să cheme pe cele două femei împreună cu pruncul cel înviat. Deci, chemându-le, le-am întrebat pe ele despre cele ce li se întâmplaseră și mi-au spus toate cu de-amănuntul, precum mi-a descoperit mie Domnul.

Soția lui Ader grăia: „Cinstite părinte, eu am judecată între mine, soțul meu și duhovnicescul tău fiu. Căci eu, unindu-mă cu dânsul cu nuntă fără prihană, m-am făcut maică a trei fii; apoi, neaflând nici o prihană în mine, s-a dus nu știu unde. Pentru aceasta plângând mult, mi s-a arătat bărbatul meu în vedenie, îmbrăcat luminos, și mi-a zis: „Iată, eu voi lua pe copii la mine, iar tu, de voiești, mântuiește-ți sufletul tău”. După vedenia aceea, mi-au murit doi copii ai mei, iar acum și acest copil de pe urmă voiește să mi-l ia și să-mi ucidă cu jale și mâhnire sufletul meu. Deci, de va face aceasta după a sa poruncă, apoi să judece Dumnezeu între mine și între voi”. Atunci eu am zis către dânsa: „Fiică, nu fi mâhnită, pentru că fiul tău nu va muri, ci va fi viu și se va învrednici de mare slavă. Iar tu, după sfatul soțului tău, îngrijește-te de mântuirea sufletului tău. Iată este gata pentru tine o chilie, în mânăstirea care este aproape de mine, după mutarea plăcutei roabe a lui Hristos, care întru pustnicie a îmbătrânit. Deci, fii moștenitoare locului ei și următoare vieții sale”.

Zicând eu aceasta către dânsa, femeia îndată s-a învoit. Iar păcătoasa s-a rugat cu lacrimi să fie primită și ea întru pocăință, numărându-se cu sfintele femei pustnice. Deci, în puține zile, femeile acelea împărțind averile lor săracilor, au intrat în mânăstirea sfintelor pustnice și s-au făcut monahii foarte îmbunătățite și au slujit lui Dumnezeu cu osârdie până la sfârșit.

Copilul cel înviat, venind în vârstă, s-a dus în Palestina și mergând la biserica Sfântului Sava, s-a înștiințat că tatăl lui s-a călugărit acolo. Deci, s-a tuns și el în călugărie și cerând chilia tatălui său, s-a nevoit într-însa pustnicește mulți ani și a strălucit prin viața lui cea îmbunătățită între toți părinții Palestinei. El a fost ridicat cu voia dumnezeiască la patriarhia Ierusalimului, pe care timp de șapte ani a păstorit-o bine, îndreptând Biserica lui Hristos și săvârșindu-și viața fără prihană, trecând la veșnicele locașuri.

Cu această povestire a acestui minunat stâlpnic, arhiereul lui Hristos, Teodor, s-a îndulcit preamult și a continuat a-l întreba, zicând: „Duhovnicescule părinte, mă rog ție, spune-mi câți ani sunt de când petreci pe stâlpul acesta și cele despre viața ta nu le ascunde dinaintea mea pentru Domnul”.

Starețul, suspinând din adâncul inimii și umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: O, bunule păstor al oilor cuvântătoare, pentru numele Domnului și pentru adevărata lui dragoste, îți voi spune toate cele despre mine, iar tu să le păstrezi în tine, nespunând nimănui nimic, până ce Domnul mă va mântui din viața aceasta. Eu, în zilele tinereților mele, m-am lepădat de lume cu Ioan, fratele meu cel mai mare și, slujind trei ani în mânăstire, am dorit viața pustnicească.

Deci, cu sfatul părintelui nostru cel duhovnicesc, ne-am dus în pustiul care este aproape de Babilon. Acolo, aflând niște peșteri aproape una de alta, ne-am sălășluit în ele, fiecare petrecând deosebit. Hrana noastră erau ierburi și rodul din pomii pustiului. Sâmbăta și Duminica cântam și ne rugam împreună. După aceea, gustând obișnuita hrană pustnicească, iarăși ne duceam fiecare la peștera sa, nevoindu-ne în rugăciuni și în gândire de Dumnezeu. Când umblam prin pustie, nu mergeam împreună, ci fiecare deosebit. Adeseori venind îngerul Domnului, pe fiecare din noi îl cerceta și-l mângâia. Într-una din zile, umblând noi prin pustie și adunând verdețuri, eu am văzut de departe pe fratele meu mer-gând și deodată stând cu mirare.

Apoi, mai așteptând puțin, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci, a sărit acel loc, care era înaintea lui ca pe o cursă și a fugit degrabă la peștera sa. Eu m-am minunat de acea mare săritură și fugire grabnică a fratelui meu și m-am dus la locul acela, ca să văd pentru ce a fugit el. Deci, mergând, am văzut jos o grămadă de galbeni vărsați. Eu, făcând rugăciune și dezbrăcând mantia, am adunat într-însa aurul cel vărsat și abia am putut să-l aduc în peștera mea, nespunând despre aceasta fratelui meu.

După aceea, m-am dus în cetate și am cumpărat o casă mare și frumoasă, având înăuntru cămări alese și apă curată. Acolo am zidit o biserică și am făcut o mânăstire, adunând patruzeci de călugări. Am zidit încă și o casă de străini și o bolniță, spre odihnirea neputincioșilor. Am cumpărat sate și moșii și pe toate rânduindu-le cu îndestulare, am găsit un bărbat bun și econom și l-am pus egumen al mânăstirii aceleia. Din toate cheltuielile ce am făcut cu zidirea mânăstirii, au mai rămas 2000 de galbeni. Deci, o mie am încredințat-o egumenului, pentru trebuințele mânăstirești, iar o mie am împărțit-o săracilor, neoprindu-mi pentru mine nici un galben. Apoi, sărutând pe egumen și pe frați, m-am întors iarăși în pustie ca să caut pe fratele meu.

Mergând eu prin pustie, a intrat în inima mea un gând de înălțarea minții, cum că fratele meu cu aurul ce am găsit, n-a putut să facă nici un bine, iar eu am săvârșit o faptă mare și plăcută lui Dumnezeu. Gândind astfel, m-am apropiat de locul acela, unde petrecea fratele meu. Acolo nu încetam tulburându-mă cu gândurile, punându-mă pe mine mai presus decât pe el. Atunci, iată, îngerul care m-a cercetat mai înainte pe mine, m-a întâmpinat și, căutând la mine cu ochi groaznici, mi-a zis mie cu mânie: „Pentru ce te mărești în deșert și te înalți cu gânduri de mândrie înaintea fratelui tău? Îți spun adevărul că toată osteneala ta cea de atâta vreme, adică zidirea bisericii, rânduiala mânăstirii și toate cele ce le-ai făcut, nu se aseamănă nici cu săritura fratelui tău peste grămada de aur găsită. Pentru că el nu a sărit peste aur, ci peste prăpastia cea mare ce era între bogatul și între Lazăr. El a zburat cu aripi ușoare, așteptându-l sânul lui Avraam, pentru că el s-a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Deci, fără asemănare este fratele tău mai înalt înaintea lui Dumnezeu, iar tu în măsura aceluia nu vei ajunge deloc, deși prin înălțarea minții te lauzi că ești mai bun. De aceea nu vei mai vedea fața lui în toate zilele vieții tale, nici vederea feței mele n-o vei câștiga, până ce nu vei milostivi pe Dumnezeu cu multe lacrimi”.

Îngerul, zicând aceasta, s-a făcut nevăzut din ochii mei. Eu, grăbindu-mă, am ajuns repede la peștera fratelui meu, dar nu l-am găsit într-însa. Apoi, ridicându-mi glasul, am început a plânge și a mă tângui cu amar până ce n-a mai rămas putere în mine. Petrecând eu șapte zile într-o tânguire ca aceea, am auzit glasul îngerului, zicându-mi: „Se cade să mergi în cetatea Edesa și acolo, aproape de biserica Sfântului Gheorghe, să te sui pe un stâlp și să petreci în pocăință, până ce Domnul va fi ție milostiv”.

Deci, m-am dus din pustie plângând și venind aici, m-am suit pe stâlpul acesta pe care petrec de patruzeci și nouă de ani. Aici m-am luptat cu multe gânduri, care, ca un nor întunecat, năvăleau asupra mea și umpleau inima mea de o mâhnire nemărginită. Însă în al cincizecilea an, într-o seară de sâmbătă, târziu, o lumină dulce a răsărit în inima mea și a izgonit acel nor al gândurilor. Toată noaptea aceea am petrecut-o fără somn, rugându-mă întru umilința inimii și udându-mă cu lacrimi mângâietoare.

Sosind ziua Duminicii și fiind al treilea ceas, pe când cântam cântarea cea obișnuită de psalmi a acelui ceas, deodată mi-a stat înainte sfântul înger, zicându-mi: „Pace și mântuire ție!” Eu, mângâindu-mă cu inima, am căzut la pământ și am zis cu lacrimi: „Pentru ce m-ai lepădat pe mine de la fața ta și m-ai despărțit de fratele meu, căci iată zac cuprins de multe ispite”. Îngerul, luându-mă de mână, m-a ridicat și mi-a zis: „Pentru înălțarea minții tale și pentru că ai defăimat în gând pe fratele tău, m-am depărtat de ochii tăi, dar nu te-am părăsit cu totul, căci nevăzut am petrecut cu tine, păzindu-te, precum mi-a poruncit Dumnezeu. Acum, pentru smerenia ta, Domnul și-a adus aminte de tine și m-a trimis ca să fiu cu tine la arătare, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Ție ți s-a dat darul de la Dumnezeu, ca să ai înainte vedere, adică să vezi pe cei drepți și pe cei păcătoși, ca pentru cei drepți să te veselești și să te rogi pentru cei păcătoși, ca să se întoarcă de la păcate la pocăință. Fratele tău este viu și totdeauna se roagă Domnului pentru tine și-l vei vedea în viața cea fără de moarte”. O, sfinte arhiereu al Domnului, iată am spus cele pentru mine!

Sfântul Teodor, întrebându-l cum vede pe cei drepți și pe cei păcătoși, stâlpnicul a răspuns: „De trece pe aici vreun om drept și temător de Dumnezeu, atunci văd darul Domnului strălucind deasupra lui și sfinții îngeri luminoși, călătorind în amândouă părțile lui, iar diavolii merg departe, neîndrăznind a se apropia. Iar dacă trece pe lângă mine un om păcătos, atunci văd ceata diavolilor dănțuind împrejurul lui, pe când îngerul merge departe, tânguindu-se și mâhnindu-se pentru pierderea păcătosului. Când diavolii vor să piardă pe omul cel păcătos, atunci îngerul cu arma în mână aleargă și îi gonește”.

Deci, unele cuvinte ca acestea, folositoare de suflet ale acestui cuvios stâlpnic au fost primite cu multă bucurie duhovnicească în inima Sfântului Episcop Teodor. El a mulțumit lui Dumnezeu că a putut să afle în păstoria sa pe acel bărbat plăcut lui Dumnezeu, insuflat de El și înainte văzător. De atunci mergea adeseori la dânsul spre cercetare și se îndeletnicea cu dânsul în vorbiri duhovnicești.

Sfântul Teodor, păscând turma lui Hristos, se sârguia ca să piardă eresurile ce se înmulțeau. Ereticii, umplându-se de mânie și de iuțime în inimile lor, s-au sculat în răutatea lor și, adunându-se, s-au sfătuit ca înarmați să năvălească asupra bisericii. Ei au socotit să intre în biserică la ziua praznicului, în timpul cântării sobornicești, să ucidă pe păstor și să-i risipească oile. Dar nimic n-au făcut, căci s-au împlinit cuvintele Sfintei Scripturi: Cugetat-au sfaturi deșarte în inimile lor… Astfel de câte ori porneau spre biserică, cu răutatea cea sfătuită, puterea lui Dumnezeu îi oprea. Uneori le amorțeau mâinile, iar alteori o văpaie de foc ieșea din biserică întru întâmpinarea lor și-i gonea.

Deci, neștiind ce să mai facă, s-au abătut la alt meșteșug. Mai marii cetăților acelei țări erau agareni, că pe atunci Edesa era sub stăpânirea perșilor. Pe acești eretici, cărora le umpluse mâinile cu aur, i-a îndemnat să prade biserica lui Dumnezeu. Asemenea i-au îndemnat și asupra sfântului arhiereu. Aceia au răpit averile bisericești, sate, țarini, vii și toate celelalte, de unde era hrana casei arhiereului și a clerului bisericesc, iar celorlalți dreptcredincioși le făceau multe răutăți și jafuri în averile lor. La aceasta se îndeletniceau mai cu seamă maniheii, care erau plini de bogății.

Arhiereul Teodor avea nevoie să meargă la Babilon, la împăratul Persiei, care se numea Mavie, și să-l roage pentru a potoli acea năpăstuire a bisericii și să facă judecată dreaptă. Mai întâi a mers la cuviosul stâlpnic, căutând de la el un sfat de folos. Deci, stâlpnicul i-a lăudat socoteala lui și i-a proorocit cele ce erau să-i fie lui, adică calea îi va fi binecuvântată, pentru că nu numai cele de trebuință bisericii le va isprăvi bine, dar și pe împărat îl va aduce la credința lui Hristos. Stâlpnicul l-a sfătuit ca mai întâi să caute pe Ioan, fratele lui, care petrecea într-o pustie din părțile de sus ale Babilonului și i-a dat o scrisoare. Arhiereul Teodor, sărutând pe stâlpnic, s-a întors la episcopie. După câteva zile, gătindu-se de călătorie și rugându-se destul lui Dumnezeu pentru turma sa și pentru sine, a plecat pe calea cea pusă înaintea lui.

Sosind în Babilon, s-a dus la biserica creștină și s-a înfățișat mitropolitului de acolo. Acela a primit cu bucurie pe Sfântul Teodor și l-a odihnit pe el cu dragoste. Întrebându-l de pricina venirii lui, Sfântul Teodor i-a spus cu de-amănuntul toate sfaturile cele rele ale ereticilor, întărâtările, jefuirea averilor bisericești, pătimirea și strâmtorările ce s-au făcut de către ei. Din întâmplare, erau atunci la mitropolit doi oameni împărătești, dintre care unul era mai mare între scriitorii împăratului, iar altul mai mare între doctorii lui. Și amândoi erau creștini dreptcredincioși.

Aceștia împreună cu mitropolitul, auzind cele spuse de episcop, simțeau mare durere în inimile lor. Deci, mitropolitul a rugat pe acei oameni împărătești, ca să facă cunoscut împăratului de venirea Episcopului Teodor al Edesei. Ei au răspuns: „Nu este acum vremea potrivită, ca să aducem acestea la cunoștința împăratului, pentru că este greu bolnav și ochii lui s-au întunecat din cauza bolii, având pe amândouă genele bube. Până și rărunchii îi sunt bolnavi, pătimind de aprindere, și credem că boala aceasta este de moarte. Deci, cine îndrăznește acum să-i pomenească de vreun lucru?” Sfântul Teodor a zis către ei: „O, domnii mei, cine știe dacă nu l-ar tămădui Domnul prin smerenia mea”. Iar ei au zis: „Dacă ești așa de iscusit, sau ai de la Dumnezeu darul tămăduirii, atunci vremea aceasta îți este de trebuință, ca să-ți câștigi lucrurile tale”.

A doua zi, intrând la împărat mai marele doctorilor și făcându-și cele obișnuite, și-a adus aminte de episcopul cel ce venise din Edesa, că este iscusit la meșteșugul tămăduirii. Iar împăratul îndată a poruncit să-l cheme. Mergând episcopul la împărat, se ruga și cânta în sine psalmii lui David: Cel ce locuiește în ajutorul Celui preaînalt… și celelalte. Intrând el în cămara împăratului care abia putea grăi, i-a zis acesta cu neputincios glas: „O, episcope, de poți, ajută-mi mie, cel ce sunt așa de cumplit bolnav și care sunt aproape de moarte”.

Arhiereul lui Hristos, ridicându-și ochii spre cer și chemând cu credință neîndoită ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, a poruncit să aducă un vas cu apă curată. Episcopul avea la el țărână de la mormântul cel primitor de viață al lui Hristos. Deci, amestecând țărâna aceea cu apă, a poruncit ca o parte s-o bea, iar cu partea ce a rămas, i-a uns capul, fruntea, genele, ochii, pieptul și spatele și a poruncit să fie tăcere, ca să doarmă împăratul puțin. Sfântul după ce a făcut aceasta, s-a dus la gazdă. Bolnavul a adormit un somn dulce și în vremea somnului, toată boala s-a depărtat de la dânsul. Astfel s-a întors de la pragul morții cu darul lui Hristos și cu rugăciunile Sfântului Teodor, episcopul Edesei.

Împăratul, deșteptându-se din somn, a simțit că este sănătos desăvârșit, vedea bine cu ochii și se mira foarte mult de o schimbare atât de grabnică și neașteptată. Deci, umplându-se de bucurie mare, a poruncit să cheme îndată pe bunul doctor, adică pe sfântul episcop Teodor și i-a mulțumit foarte mult, dându-i cu dragoste mare cinste. Sfântul a spus împăratului să primească puțină hrană. Deci, împăratul a mâncat și a băut, ca și cum nu fusese niciodată bolnav.

A doua zi, împăratul a chemat pe toți sfetnicii săi, a ieșit luminos la loc de priveliște și a stat pe un scaun înalt, arătându-se tuturor că este sănătos. Atunci toată mulțimea s-a bucurat de sănătatea împăratului. Iar împăratul a făcut din ziua aceea ospăț mare tuturor mai marilor cetății, ostașilor și la tot poporul de obște, ospătându-se și veselindu-se cu ei. Pe Sfântul Teodor, episcopul Edesei, l-a cinstit înaintea tuturor, i-a dăruit mari daruri și-l numea pe el lumina ochilor săi.

A treia zi, împăratul, chemându-l pe el, i-a zis: „Omule al lui Dumnezeu, luminătorul ochilor mei, spune-mi care este pricina venirii tale aici, căci câte îți trebuie de la stăpânirea mea, îți voi da ție”. Teodor, arhiereul lui Hristos, a spus împăratului cu amănuntul toate cele ce întâmpinase biserica din partea ereticilor, asemenea și ce li se făcuse dreptcredincioșilor creștini, adică nedreptățile, năpăstuirile și strâmtorările. Împăratul, auzind aceasta, a poruncit îndată să scrie la stăpânitorii Ciliciei, Siriei și Mesopotamiei să întoarcă degrabă Bisericii Edesei toate averile ei și nedreptățile făcute creștinilor, să se pedepsească cu dreaptă judecată, iar cei ce se numesc eretici, să se întoarcă la soborniceasca Biserică. Și de nu vor voi, maniheilor să le taie limbile, iar pe nestorieni, eutihieni și severieni să-i gonească din cetate, iar bisericile lor să le dărâme până în temelie.

După ce a scris această poruncă a împăratului, a zis către sfânt: „Părinte, tu să stai cu noi aici câtăva vreme, iar eu voi trimite scrisoarea cu un voievod credincios al meu ca s-o împlinească în totul. Dar să trimiți și tu cu dânsul pe unul din ucenicii tăi și să nu te îngrijești de nimic mai mult, pentru că toate se vor face după dorința ta”. Astfel s-a trimis de împărat un voievod, iar de episcop trei clerici. Ajungând ei degrabă la Edesa, toate le-au rânduit după porunca împăratului. Mulți din eretici, temându-se de îngrozirea împărătească, s-au supus la cei dreptcredincioși, iar cei ce trăiau neschimbați în răutatea lor, au suferit bătăi și izgoniri.

Pe când Sfântul episcop Teodor petrecea în Babilon, era chemat adeseori de împărat ca un doctor. El intrând la el și ieșind, semăna câte puțin semințele cuvintelor lui Dumnezeu și toate acele semințe cădeau pe pământul cel bun al inimii împăratului, de vreme ce începuse în parte a se lumina prin cunoștința adevărului. În una din zile arhiereul a rugat pe împărat să-l lase să se ducă în pustie, pentru câteva zile, ca să caute pe un viețuitor de care i se zisese. Împăratul, lăsându-l, a plecat cu doi ucenici ai săi. Depărtându-se de cetate, ca la o sută de stadii și fiind povățuit de Dumnezeu a aflat în pustie, la un loc neumblat, pe Cuviosul Ioan, fratele lui Teodosie Stâlpnicul, viețuind într-o peșteră întunecoasă.

Acela, ieșind în întâmpinarea episcopului, l-a chemat pe nume, atât pe el, cât și pe ucenicii lui. Deci, făcând rugăciune, s-au sărutat unul cu altul, au șezut și s-au îndulcit cu vorbiri duhovnicești. Cuviosul Ioan se asemăna în toate cu fratele său, Teodosie Stâlpnicul. El a rugat pe Episcopul Teodor ca să săvârșească în peștera lui Sfânta Liturghie și să-l împărtășească cu Preacuratele lui Hristos Taine. Episcopul a făcut după dorința lui, a slujit și l-a împărtășit. După ce s-a împărtășit, pustnicul s-a umplut cu totul de bucurie duhovnicească și a pus înainte masă pustnicească, plină de minunate dulcețuri, din care gustând, au mulțumit lui Dumnezeu. Apoi iar s-au îndeletnicit cu vorbiri duhovnicești.

Starețul a zis către episcop: „Părinte, unde este scrisoarea care a scris-o către mine fratele meu, Teodosie Stâlpnicul?” Episcopul, minunându-se de vederea înainte a starețului, a zis către dânsul: „Părinte, cine ți-a spus că eu am scrisoarea fratelui tău?” Cuviosul stareț a răspuns: „În ceasul în care s-a scris acea scrisoare, tot atunci s-a și citit de mine, iar pe dosul aceleiași hârtii, s-a scris răspunsul fratelui meu”.

Episcopul scoțând din săculeț scrisoarea pecetluită, a dat-o pustnicului, iar el a rugat pe episcop să desfacă pecetea și s-o citească. Deschizând-o episcopul, a găsit pe partea cealaltă un răspuns în acest fel: „Ioan cel de pe urmă între călugării din peștera Babilonului, lui Teodosie Stâlpnicul din Siria, adevăratul meu frate, bucurie de la Domnul! Am citit scrisoarea ta, care, în ceasul când s-a scris, în același ceas ți-am și răspuns. Deși suntem cu trupurile departe unul de altul, dar duhul meu petrece nedepărtat de tine și cele ce ți se descopăr ție de Dumnezeu, acelea sunt știute și de mine. Toate câte ai scris despre sfântul episcop, acelea toate se săvârșesc bine prin rânduiala lui Dumnezeu; Sfânta Biserică se înmulțește, ereticii se rușinează și se izgonesc, necredinciosului împărat odată cu luminarea ochilor trupești, se luminează și la cei sufletești. Frate, fii sănătos în Domnul și te roagă Domnului Hristos pentru mine, ca în viața viitoare să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul și a petrece împreună”.

Episcopul, citind cu mirare o scrisoare ca aceea, și-a adus aminte de Proorocul Avacum, care a fost răpit din Iudeea și a zis în sine: „Dumnezeu Atotputernicul, Care a făcut de multe ori această minune, a putut și acum să facă aceasta, asemenea cu aceea, pentru că este minunat întru sfinții Săi”. Sfântul episcop Teodor a petrecut la cuviosul pustnic o zi și o noapte, iar a doua zi după săvârșirea rugăciunilor, sărutându-l s-a întors la Babilon. El s-a dus înaintea împăratului, care i-a zis: „O, preaiubite părinte, aș fi voit să nu mă despart niciodată de tine în viața de acum și nici în ceea ce va să fie, pentru că sufletul meu s-a legat de tine cu legătura dragostei celei negrăite”. Episcopul a răspuns: „Văd ușile deschise între mine și tine; de aceea eu nu ies afară, nici tu nu poți să intri la mine înăuntru. Deci, când se vor închide ușile, ne vom despărți unul de altul. De aceea bolește foarte mult sufletul meu”.

Atunci împăratul a zis: „Rogu-mă ție, spune-mi ca să înțeleg, ce înseamnă ușile acestea și ce înseamnă închiderea lor?” Arhiereul, scoțând din sânul său Sfânta Evanghelie, a zis: „Împărate, aceasta este ușa care duce la mântuire și la petrecerea cea nedespărțită cu Dumnezeu și cu sfinții Săi”. Apoi a început a-i citi din acea Sfântă Evanghelie în singurătate, în camera cea mai dinăuntru, tâlcuindu-i în limba siriană și ismailiteană. Împăratul ascultând cu luare aminte, se aprindea cu sufletul spre dumnezeiasca dorință, umilindu-se cu inima. Împreună cu împăratul erau acolo și trei tineri foarte credincioși, cu neamul din Arabia. Aceia, ascultând Sfânta Evanghelie, veneau întru umilință; astfel că au petrecut până seara, luând aminte la citirea Sfintei Evanghelii. A doua zi, împăratul, scăpând de lucrurile și de gâlcevile sale a chemat pe episcopul Teodor iarăși la dânsul, ca și cum voia să se vindece de dânsul; căci cu adevărat primea doctoria sufletului său. Apoi iarăși toată ziua aceea a ascultat tâlcuirile Evangheliei și învățăturile Mântuitorului. Deci, împreună cu el, au crezut în Hristos și cei trei tineri credincioși ai lui.

După aceasta arhiereul le-a poruncit să se gătească pentru Sfântul Botez, poruncindu-le să postească și învățându-i a se ruga lui Dumnezeu. El le-a scris în limba lor rugăciunile „Sfinte Dumnezeule”, „Tatăl nostru” și altele. Apoi le-a poruncit să învețe simbolul credinței, adică „Crezul”. Toate acestea se făceau în taină, ca să nu afle agarenii, pentru că împăratul se temea, ca să nu se scoale împotriva sa. Episcopul venea la împărat în toate zilele, și de obicei îl învăța pe el și pe acei tineri tainele sfintei credințe, iar după puțin timp i-a botezat în taină, dând împăratului numele de Ioan. După aceea, săvârșind Sfânta Liturghie chiar în palatul împărătesc, i-a împărtășit pe ei cu sfintele și dumnezeieștile Taine ale lui Hristos. De acest lucru mare bucurie a cuprins pe împărat; asemenea s-a bucurat și episcopul Teodor și cei trei tineri. S-au bucurat și sfinții îngeri de întoarcerea păcătoșilor; iar în palatele cele dinlăuntru ale împăratului se făcea ospăț duhovnicesc, dănțuind împreună cu cereștile puteri.

Împăratul Ioan, cel nou luminat, având înaintea ochilor săi pe Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Iisus Hristos, Care a pătimit pe cruce, dorea să aibă o parte din cinstitul lemn al Domnului, cel de viață făcător. Dar, de vreme ce pe atunci lemnul Sfintei Cruci nu se găsea în Ierusalim, pentru că fusese luat mai dinainte de către împărații greci și dus în Constantinopol, a fost nevoie ca Episcopul Teodor să se ducă la Constantinopol cu scrisoarea împărătească de rugăminte. Această scrisoare era scrisă astfel: „Preaînaltului și dreptcredinciosului Mihail, stăpânitorul și împăratul grecilor, împreună cu dreptcredincioasa și de Dumnezeu înțeleapta maica sa, Teodora, Ioan împăratul Persiei întru Domnul dorește să vă bucurați. Mulțumesc Preabunului Dumnezeu, Cel ce m-a izbăvit de înșelăciune și m-a povățuit spre pocăința adevărului cuprins în Sfânta Evanghelie și spre mărturisirea credinței creștine. Rog pe împărăția voastră să-mi dăruiți și mie o parte din lemnul cinstitei și de viață dătătoarei Cruci, pe care S-a răstignit Domnul Hristos, căci pe acela voiesc să-l am spre apărarea mea”.

Împăratul Ioan a trimis scrisoarea aceasta însoțită cu multe daruri la împăratul grecesc, prin Sfântul Episcop Teodor. El, ajungând la Constantinopol cu scrisoarea și cu darurile împărătești, a fost primit cu cinste, atât de împărat, cât și de patriarh. În acel timp, se întâmplase că o dureau ochii pe Teodora, mama împăratului, căci, punându-i-se albeață pe ochi, i se întunecase vederea. Episcopul Teodor, luând țărâna ce o avea la el de pe Mormântul Domnului și, amestecând-o cu apă curată, a uns ochii și a tămăduit-o; dar nu numai împărătesei, ci și la alți mulți neputincioși le-a dat sănătate.

După aceasta, împăratul a poruncit să facă pentru Sfânta Cruce un sicriaș de aur de mult preț, împodobit cu pietre scumpe și cu mărgăritare. A pus într-însa o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a Domnului. După aceea a răspuns împăratului Persiei, astfel: „Mihail, cel ce crede în Hristos Dumnezeu, singur stăpânitor al tuturor grecilor, lui Ioan, iubitul blândeților noastre, împăratului Persiei, în Domnul să se bucure. Am primit scrisoarea ta cea plină de toată credința și ne-am bucurat foarte mult, și mulțumim lui Dumnezeu că te-a scos din întuneric la lumina Lui cea minunată, spre moștenirea vieții veșnice și a împărăției celei fără de sfârșit. Iată, acum te-ai făcut fiu al lui Avraam, iar nu al lui Ismail și fecior al Sarrei, iar nu al Agarei. De aceea fericim înțelegerea ta, că ai cunoscut pe Hristos, Împăratul cel adevărat. Astfel să petreci până la sfârșit, întru credința lui Hristos și întru poruncile Lui. Iar cererea ta am primit-o cu bucurie. Acest cinstit lemn al făcătoarei de viață Cruce a Domnului, să-ți fie spre apărare de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți, și spre fericita nădejde a vieții ce va să fie”.

O scrisoare ca aceasta, cu o parte din lemnul Crucii cel de viață purtător și cu o icoană a Mântuitorului, a încredințat-o împăratul grecesc Sfântului Teodor, episcopul Edesei, împreună cu multe daruri, către împăratul Persiei. Episcopul Teodor, întorcându-se la cel ce l-a trimis, a trecut și pe la păstoriții săi din cetatea Edesei, unde a veselit mult turma oilor celor cuvântătoare. Apoi, cercetând și pe Cuviosul Teodosie Stâlpnicul, n-a mai zăbovit mult la Edesa, ci s-a dus în Babilon. El, pretutindeni pe unde trecea, tămăduia toate bolile în popor, pe de o parte, prin punerea făcătorului de viață lemn al Domnului și al țărânei de la Mormântul Lui, iar pe de alta, prin sfintele sale rugăciuni. Când a venit la împăratul Ioan, a fost primit de el cu negrăită bucurie. Deci el, închinându-se până la pământ înaintea lemnului Sfintei Cruci și a icoanei Mântuitorului, sărutându-le pe dânsele cu lacrimi, le-a pus în camera sa, așezând cu mâinile sale înaintea acelor sfințenii o candelă neadormită, iar scrisoarea împăratului grec a citit-o cu multă dragoste.

Sfântul Teodor, zăbovind în Babilon câtăva vreme, a făcut multe tămăduiri cu darul lui Hristos. El gonea diavolii din oameni și pentru aceasta creștinii se bucurau foarte mult, iar turcii și evreii se topeau de mare zavistie. Pe atunci era între jidovi unul mai mare al soborului evreiesc și învățător al legii lor. Acela a îndemnat pe mai-marii perșilor și ai turcilor să vorbească cu împăratul, să poruncească să se facă în public întrebare creștinilor cu iudeii pentru credință. Împăratul, știind că robii Domnului Hristos nu vor fi biruiți, se învoi la dorința lor. Șezând împăratul pe un scaun înalt, învățătorul de lege al evreilor stătea singur împotriva învățătorilor și arhiereilor creștini, ai mitropolitului Babilonului și ai episcopului Edesei. Acel evreu era vorbitor îndemânatic și se mândrea de înțelegerea sa. Începând jidovul a grăi, scotea din necurata lui gură cuvinte proaste, bârfeli și multe hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci Sfântul Teodor, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a făcut semn cu mâna ca să fie tăcere și a zis către evreu: „Dacă ai fi vorbit ceva din așezământul lui Moise și de la alți prooroci și ai fi pus întrebare înaintea noastră, ți-am fi răspuns. Dar tu ți-ai deschis gura cea multvorbitoare pentru hulire și spre cuvinte mincinoase, și nu spui ceea ce au vestit proorocii mai înainte, ci cele ce tatăl tău satana îți spunea ție, ca unui fiu al diavolului ce ești, fiind plin de toată răutatea și nedreptatea. Deci, împotriva vorbirii tale celei mult hulitoare și mincinoase, un cuvânt al lui David îți grăiesc: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc cu mândrie și cu defăimare fărădelege asupra dreptului!” Atunci îndată acel mare vorbitor evreu a rămas fără glas și hulitoarea lui limbă s-a legat cu amuțirea, încât nimic n-a mai putut vorbi.

Văzând aceasta, evreii s-au rușinat, creștinii s-au veselit, iar perșii și turcii s-au mirat. În acea vreme, împăratul se bucura cu duhul și slăvea puterea lui Iisus Hristos. După aceea el a poruncit ca pe acel evreu învățător de lege, care era bătut de Dumnezeu cu muțenia, să-l bată fără cruțare cu vine de bou și să-l închidă în temniță. Asemenea a bătut și pe ceilalți fruntași evrei și i-a izgonit din soborul acela cu necinste și cu ocări. După trei zile, acel evreu care era aruncat în temniță, neputând să vorbească, a scris pe hârtie către Sfântul Episcop Teodor, cerând milă și făgăduind că se va face creștin. Episcopul Teodor, înștiințând pe împărat despre aceea, a scos pe evreu din temniță.

Deci, căzând la picioarele lui, cerea botezul cu mâinile prin facere de semne, pentru că gura lui era mută. Drept aceea, învățându-l pe el episcopul, când l-a băgat în sfânta scăldătoare a Botezului și a chemat asupra lui numele Preasfintei Treimi, îndată s-a dezlegat limba lui și a început a preamări pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. El mărturisea că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care S-a propovăduit de Lege și de prooroci. Astfel s-a făcut jidovul creștin. El a fost numit din Sfântul Botez, Samon. La aceasta căutând și alți evrei, au primit sfânta credință și s-au botezat. Asemenea, mulți din turci au crezut în Hristos și în taină păzeau credința, temându-se de judecători și de stăpânitorii neamului lor, ca să nu fie munciți de dânșii.

Trecând câteva zile după aceasta, Sfântul Teodor a voit să meargă la Cuviosul Ioan Pustnicul și a spus și împăratului despre aceasta. Împăratul i-a zis: „Aș voi și eu să văd pe acel plăcut al lui Dumnezeu și să aud cuvintele lui”. Răspuns-a sfântul: „Bună este dorința ta, deoarece, dacă îl vei vedea, multe vei folosi de la el, pentru că este foarte duhovnicesc și are darul proorociei. El îți va spune cele ce vor să fie, ca și pe cele de față”. Astfel s-au sfătuit amândoi să meargă împreună la pustnic; împăratul făcându-se că merge la vânătoare și că va zăbovi câteva zile pe acolo, vânând fiare sălbatice prin pustie. Deci, au ieșit cu mulțime de slujitori și ostași, având împreună cu el și pe Episcopul Teodor ca pe un doctor nedespărțit. Ei au străbătut prin munții și prin văile pustiului, câștigând mult vânat. Când s-au apropiat de locul peșterii, unde petrecea pustnicul, a împrăștiat slugile în dreapta și în stânga, ca să caute fiare sălbatice, iar el cu puțini tovarăși au rămas acolo. Deci, mergând și mai aproape, i-a lăsat și pe aceia, afară numai de trei credincioși tineri luminați, pe care i-a luat cu el. Asemenea, Episcopul Teodor a luat pe ucenicul lui, Vasile, care a scris viața acestuia și au mers la sfântul pustnic.

Cuviosul Ioan, văzând înainte cu duhul venirea împăratului și a episcopului, a ieșit în întâmpinarea lor, purtând în mâini foc și tămâie. Deci, închinându-se lor, i-a sărutat și i-a băgat în peștera sa și vorbea cu ei cele de folos. Zis-a pustnicul către împărat: „Fericit ești, împărate, că ai fugit de întuneric și te-ai învrednicit să fii fiu al luminii. Fericit ești că ai lepădat cele deșarte și mincinoase și ai iubit adevărul care te duce pe tine în viață. Fericit ești căci, cu cunună mucenicească, ai să te încununezi și în locul vremelnicei împărății pământești vei câștiga împărăția cea cerească și veșnică. Slavă lui Dumnezeu, Unul Singur în Treime, că te-a scos din groapa patimilor și din adâncul spurcăciunilor! El a pus picioarele tale pe piatră, a îndreptat pașii tăi și a pus în gura ta cântare nouă”.

După aceasta, cuviosul stareț a pus înaintea celor ce veniseră hrană pustnicească și apă. Gustând ei, au mulțumit lui Dumnezeu, iar împăratul a zis: „Cu adevărat vă spun că niciodată în zilele împărăției mele nu s-a îndulcit gura mea de o mâncare și de o băutură ca de aceasta de astăzi! Adevărat este, duhovnicescul meu părinte, că tu ești împărat, iar eu sunt sărac și scăpătat!” Starețul a răspuns: „Dumnezeu degrabă îți va da să câștigi împărăția cea adevărată, căci la mine săracul ai venit ca să mă cercetezi”. Atunci împăratul i-a dat mult aur, pe care el nu l-a primit zicând: „Cel ce petrece în pustie n-are nevoie de aur, dar să-l împarți săracilor în cetate și vei lua însutit în cer”. Împăratul se minuna de viața cuviosului stareț ce se asemăna cu a îngerilor. După multă vorbire, sărutându-l și învrednicindu-se de binecuvântarea și rugăciunea aceluia, s-au dus.

Adunându-se slujitorii și ostașii lui, cu toții s-au întors în cetate. Împăratul a zis către Sfântul Teodor: „Multe mulțumiri sunt dator să-ți dau ție, sfinte părinte, că m-ai învrednicit a vedea un om cu adevărat ceresc, căruia toată lumea nu-i este vrednică”. După aceasta, nevoile turmei sale atrăgeau pe bunul păstor Teodor, pentru că se temea ca nu cumva să intre iarăși ereticii, ca niște lupi răpitori, și să vatăme oile cele cuvântătoare. Deci, a rugat pe împărat să-l lase să plece în Edesa. Împăratul, plângând, a zis: „Părinte, după plecarea ta nu nădăjduiesc că voi petrece mult între cei vii, pentru că nu vreau să fiu cinstitor de Dumnezeu noaptea, nici să mă numesc creștin în taină. De aceea mergi cu pace la locul tău și să iei cu tine cinstitul lemn al Crucii Domnului cea făcătoare de viață, ca, după sfârșitul meu, să nu fie călcat de picioarele necredincioșilor. De vei auzi de mine, după anul acesta, că sunt între cei vii, să vii iarăși să mă cercetezi și să aduci acest cinstit lemn, iar de vei avea știință de mine că m-am sfârșit, atunci să te rogi pentru odihna sufletului meu”.

Împăratul, zicând aceasta, a dat Sfântului episcop Teodor mult aur și argint și tot felul de lucruri de mult preț, unele spre împodobirea dumnezeieștilor biserici, iar altele spre împărțire la săraci și scăpătați. Deci, sărutându-se unul cu altul, s-au despărțit cu multe lacrimi. Episcopul, pornind în calea sa, a lăsat în Babilon pe unul din credincioșii săi, ca să vadă ce va fi după dânsul. Plecând din Babilon, a ajuns cu bine în Edesa la oile sale.

După plecarea Sfântului Teodor la locul său, trecând puțină vreme, Ioan, binecredinciosul împărat al Babilonului, nevrând mai mult ca să ascundă sub obroc credința și dragostea sa cea fierbinte pe care o avea în taină către Hristos, ci vrând să o arate la toată lumea prin fapte, a chemat la sine pe toți boierii și voievozii săi și pe rânduitorii de cetăți, și le-a zis: „Taina lui Dumnezeu vreau să vă spun, și nimeni să nu fie necredincios cuvintelor mele. Mi s-a descoperit de la Dumnezeu, că s-a apropiat sfârșitul vieții mele și nu după multe zile mă voi duce din viața aceasta. Deci, vă poruncesc ca mâine dimineață să vă adunați cu tot poporul la mine în câmp – spunându-le numele locului -, pentru că așezământul meu voiesc să vi-l spun vouă”.

Aceasta zicând-o, i-a liberat mâhniți. Deci, a poruncit propovăduitorilor să strige prin cetate, ca de dimineață tot poporul să se adune în câmpul acela. El însuși a petrecut toată noaptea în rugăciuni și foarte de dimineață a chemat pe mitropolit, căruia i-a spus scopul său și pe care l-a rugat să săvârșească Sfânta Liturghie în cămara cea mai dinăuntru a palatului. Făcându-se slujba, s-a împărtășit cu multă umilință din mâinile mitropolitului cu dumnezeieștile Taine ale lui Hristos și, dăruind arhiereului daruri de mult preț, l-a liberat. După aceea a încălecat pe un cal împodobit cu îmbrăcăminte împărătească și a ieșit din cetate cu slavă la câmpul numit. Acolo se adunase mult popor: perși, ismailiteni, evrei și creștini, toți boierii și stăpânitorii. Acolo a fost pregătit un loc înalt și un scaun împărătesc pus pe el, ca el să fie văzut de tot poporul. Toți cei din adunarea aceea se mirau, și unul pe altul se întrebau: „Ce înseamnă aceasta și despre ce va vorbi împăratul?” Venind împăratul, a șezut pe scaunul său și, alinându-se puțin, a poruncit să fie tăcere.

Sculându-se el de pe scaun, a început a vorbi cu glas mare astfel: „Ascultați voi toți: perși, turci, evrei și tot poporul creștinesc cel ales! Eu sunt creștin și numele meu este Ioan; cred în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, într-o dumnezeire în trei Ipostasuri, pentru că nu este altă credință dreaptă, în partea cea de sub cer, decât numai credința creștină. Și, de vreme ce Domnul meu Iisus Hristos a zis în Evanghelie: Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe el înaintea Tatălui meu Care este în cer…, pentru aceasta Îl mărturisesc înaintea cerului și a pământului, înaintea îngerilor și a oamenilor”. Acestea zicându-le a scos din sânul său o cruce de aur, împodobită cu pietre de mare preț și a ridicat-o sus ca s-o vadă toți; apoi, însemnându-se cu Sfânta Cruce și închinându-se până la pământ, privind spre răsărit, a sărutat-o, zicând: „Mă închin Crucii Tale celei cinstite, Hristoase, și pe Tine te știu de Dumnezeu și Mântuitor al meu. Ție Îți înalț slavă, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, în veci. Amin!”

Toți auzind acestea s-au mirat și stăteau ca niște muți. Apoi boierii și voievozii cu ceilalți stăpânitori, umplându-se de mânie, au strigat: „Să se ucidă batjocoritorul credinței noastre!” Și, năvălind asupra împăratului cu săbiile și cu sulițele, l-au rănit mult și l-au ucis. Împreună cu dânsul au ucis și pe cei trei tineri credincioși, care mărturiseau numele lui Hristos. Astfel s-a sfârșit în Babilon mucenicește binecredinciosul împărat Ioan, împreună cu cei trei tineri ai săi, în a treia zi a lunii mai. Atunci creștinii, văzând ceea ce se făcuse, s-au temut de mânia perșilor și fugind din priveliște, s-au ascuns. Iar trupul cel împărătesc a fost aruncat în câmpul acela, neîngropat.

În noaptea următoare, sfântul răbdător de chinuri s-a arătat la acei mari stăpânitori, zicându-le cu multă îngrozire: „Degrabă să dați trupul meu mitropolitului creștin, ca să-l îngroape, iar de nu, îndată vă voi pierde!” Aceia deșteptându-se din somn și adunându-se dimineața, și-au spus unul altuia vedenia, și s-au spăimântat. Atunci îndată au trimis la mitropolitul creștin, poruncindu-i să ia trupul împăratului și să-l îngroape. Mitropolitul, mergând degrabă, a luat mucenicescul trup al sfântului împărat Ioan, împreună cu trupurile celor trei tineri ai lui, le-a adus în biserică și le-a îngropat cu cinste. La mormântul lor se făceau multe minuni, căci multe tămăduiri se dădeau la tot felul de boli, pe care le câștigau, nu numai creștinii, ci și perșii care se plecau la credința creștină.

În aceeași noapte, după uciderea sa, sfântul împărat Ioan s-a arătat în vedenie Sfântului Episcop Teodor din Edesa, îmbrăcat în haină albă, care strălucea cu lumină negrăită. El avea pe cap cunună minunată, a cărei frumusețe nu este cu putință s-o spună nici o limbă omenească. Și a zis către episcop: „Iată, cinstite părinte, Domnul Hristos m-a preamărit cu multă slavă și m-a numărat în ceata mucenicilor, pentru că ieri am mărturisit înaintea tuturor Preasfântul Lui nume, și am fost ucis de perși și de turci. Iar sufletul meu, ieșind din temnița cea trupească, a câștigat bunătățile cele propovăduite de tine. Tu ești binecuvântat de Dumnezeu, că te-ai făcut mijlocitorul mântuirii mele și, iată, mă rog Stăpânului celui de obște să-ți poruncească să vii la mine, ca împreună să ne îndulcim de fericita viață în darul Preasfintei Treimi”.

Sfântul Episcop Teodor, deșteptându-se din somn, a mers la Cuviosul Teodosie Stâlpnicul și i-a spus vedenia care i se făcuse lui. El îl încredința că acea vedenie este adevărată, că și lui i s-a descoperit asemenea de la Dumnezeu. După câteva zile, a venit de la Babilon slujitorul pe care-l lăsase acolo și a spus sfântului episcop cu de-amănuntul toată întâmplarea aceea, adică cum a pătimit pentru Hristos binecredinciosul împărat Ioan cu cei trei tineri. Sfântul Teodor s-a bucurat cu duhul, mulțumind lui Dumnezeu că osteneala lui n-a fost în zadar, ci a adus atât de frumos rod în împărăția cerească.

După aceasta, trecând puțină vreme, Cuviosul Teodosie a văzut, prin descoperire, pe fratele său, Ioan pustnicul, ducându-se către Domnul și despre aceasta a spus arhiereului. După aceea, însuși Cuviosul Teodosie, îmbolnăvindu-se puțin, a murit și a fost îngropat de episcop în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unde era mânăstirea sfintelor pustnice. Trecând trei ani de la moartea Sfântului împărat Ioan, s-a arătat acel răbdător de chinuri iarăși Sfântului Teodor, cu asemănarea arătării celei dintâi, și a zis: „Părinte, vino că te cheamă Hristos. El a voit ca amândoi să viețuim împreună în împărăția Lui și să ne săturăm de lumina Lui cea dulce”. Din această vedenie, arhiereul lui Hristos, Teodor, a cunoscut că se apropie plecarea lui către Dumnezeu. Deci, rânduind bine toate cele pentru Biserica Edesei și pentru poporul cel dreptcredincios, a dat binecuvântare și pace oilor celor cuvântătoare, și-a lăsat păstoria și s-a dus la Ierusalim.

Acolo, închinându-se Mormântului lui Hristos cel primitor de viață, a mers la Lavra Sfântului Sava, unde altădată se călugărise, și s-a sălășluit în chilia sa cea sihăstrească de mai înainte. Petrecând într-însa trei săptămâni, s-a mutat în locașul cel nefăcut de mâna omenească, dându-și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 9 zile ale lunii iulie.

Deci, venind preasfințitul patriarh al Ierusalimului cu episcopii, au îngropat cu cinste, în aceeași lavră, trupul cel mult ostenit al plăcutului lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.