Sinaxar 6 iulie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Iulie
  5. /
  6. Sinaxar 6 iulie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Cuviosul Sisoe cel Mare

Cuviosul Sisoe, iubind din tinerețe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii și cu osârdie a urmat lui Hristos. El a petrecut cu pustnicești nevoințe în pustiile Egiptului. Prin smerenie și prin rugăciuni se asemăna în viață cu îngerii, biruind taberele vrăjmașilor celor nevăzuți. Petrecerea lui era în pustiul muntelui, în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare. Deci, fericitul Sisoe era următorul lui. El a luat atâta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încât a înviat și morți, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta:

Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvântare la Părintele Sisoe în muntele lui Antonie, având cu el un copil mic – fiul lui. Deci, s-a întâmplat că, copilul pe cale, s-a îmbolnăvit și a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credință l-a adus pe mort la stareț. Intrând în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punându-l cu fața în jos, stătea ca și cum ar fi cerut binecuvântare și rugăciune. Făcând starețul rugăciune, și dându-i binecuvântare, a ieșit afară, lăsând copilul zăcând mort la picioarele sfântului. Starețul n-a știut că copilul este mort, ci, socotind că șade pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te, fiule, și du-te de aici”. Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat și a mers în urma tatălui său. Văzând omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareț și închinându-se i-a dat mulțumire. Cunoscând starețul învierea mortului ce se făcuse, s-a mâhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui, ceea ce făcuse, până la sfârșitul lui.

Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate într-o greșeală oarecare, îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. „Dar șase luni, se cade să se pocăiască cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși au zis frații: „Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta a zis: „Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, trei zile sunt de ajuns pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.

Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Scoală-te, fiule, și te vei mântui”. Zis-a fratele: „După sculare, iarăși am căzut”. Starețul a zis: „Scoală-te iarăși”. Fratele i-a zis: „Până când va fi căderea și scularea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce sfârșitul te va ajunge și te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Până atunci, totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfârșitul”.

La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meșteșugirile vrăjmașului, pe lângă alte ispitiri și dorințe, i-a venit și pofta de rânduiala preoțească. Deci, dracii i se arătau lui în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deșteptându-se din somn, ruga pe stareț ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfințirea preoțească. Iar starețul îi poruncea și-l învăța, spunându-i să nu caute rânduială mai presus de vrednicia lui. Supărându-se el de multa învățătură și pedepsire a starețului, a fugit în taină de la dânsul și s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată câștiga rânduiala preoției.

Mergând el pe cale și diavolul ieșind în întâmpinarea lui, i s-a arătat în chip de om înalt la statură, dar era negru la vedere, murdar la chip, având unghii de fier și arătând asemănare de fiară. Acela era buzat, avea sânuri femeiești, arătându-se prin aceasta că este și o parte și alta a firii; deci, era foarte îngrozitor. El arăta atât de mare nerușinare înaintea ochilor lui, încât nici nu se cuvine a le spune. Acela căzând pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea și-l săruta adeseori. Dar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci și se retrăgea din mâinile lui. Dar el zicea către dânsul: „Pentru ce fugi de mine? Știu că ești al meu și îmi ești iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am și venit ca să călătoresc cu tine, până ce voi sfârși toate poftele tale”.

Apolos, neputând suferi murdăriile și nerușinarea lui, și-a ridicat ochii spre cer și a strigat foarte tare, zicând: „Dumnezeule, ajută-mi pentru rugăciunile Părintelui meu, Sisoe, și izbăvește-mă din această primejdie!” Îndată diavolul, depărtându-se puțin de la dânsul, s-a închipuit în femeie frumoasă și a zis către dânsul: „Primește-mă și satură-ți pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gândurile tale”. Și iarăși a zis: „Eu am voit să te fac pe tine preot și episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, starețul cel lacom, mă gonesc de la tine”.

Diavolul zicând aceasta, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareț și, căzând la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră, cerând iertăciune. El a spus încă și fraților ce a pătimit din înșelăciunea vrăjmașului și cum i-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, care și dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Toate duhurile ispititoare fugeau de la dânsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul și nebiruitul ostaș al lui Hristos.

Cuviosul Sisoe, petrecând șaizeci de ani, s-a apropiat de sfârșitul său. Deci, când era să moară, monahii șezând lângă dânsul, s-a luminat fața lui ca o lumină și a zis către ei: „Iată, a venit Părintele Antonie”. Și tăcând puțin iarăși a zis: „Iată a venit ceata proorocilor”. Și iarăși fața lui mai mult a strălucit. Și a zis: „Iată a venit ceata apostolilor”. Fața lui s-a luminat îndoit, și vorbea cu fețele cele nevăzute. Frații l-au rugat, zicând: „Spune nouă, părinte, cu cine vorbești?” El le-a zis: „Iată, au venit îngerii să mă ia, și mă rog lor, ca să mă lase puțin să mă pocăiesc”. Frații i-au zis: „Părinte, nu-ți este de trebuință ție pocăința”. Starețul a răspuns: „Cu adevărat nu mă știu pe mine să fi pus început pocăinței mele”. Atunci toți au cunoscut că este desăvârșit.

Deci, el s-a luminat și mai mult, și fața lui se făcuse ca soarele, încât toți s-au temut. Starețul le-a zis: „Iată, vedeți toți că vine Domnul, și zice: „Aduceți-Mi vasul alegerii din pustie”. Cuviosul zicând acestea, îndată și-a dat duhul său Domnului; și s-au făcut niște fulgere, încât chilia s-a umplut de bună mireasmă.

Cu astfel de fericit sfârșit, Cuviosul Sisoe și-a săvârșit vremelnica viață și s-a mutat la viața cea fără de sfârșit. Iar cetele sfinților care le-a văzut la sfârșitul său, cu acelea acum sălășluindu-se, se îndulcește de vederea lui Hristos.

Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim și noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe și cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinții Mucenici Marin, Marta, Avdifax și Avacum, și cei împreună cu dânșii

Pe vremea lui Claudiu, împăratul Romei, a venit din Persia la Roma, un bărbat de neam bun și bogat, fiind de dreapta credință creștinească, cu numele Marin, împreună cu femeia sa, Marta, și cu doi fii ai lor, Avdifax și Avacum. Ei au venit ca să se închine la mormintele Sfinților Apostoli și ale celorlalți sfinți. Atunci au început a cerceta în Roma pe creștinii cei ținuți în legături și a îngropa trupurile celor uciși pentru Hristos. Deci, trecând râul Tibrului, au găsit acolo într-altă cetate ținut în temniță pe Sfântul Mucenic Chirin, care pătimise multe bătăi pentru Hristos. Ei mergând, s-au aruncat la picioarele lui, rugându-l să se roage Domnului pentru dânșii. Deci au început din averile lor a-i sluji lui și celor legați cu el pentru Hristos, și spălându-le picioarele, le stropeau cu apa aceea. Astfel au petrecut acolo opt zile, slujind sfinților.

În vremea aceea, Claudiu a poruncit să ucidă fără judecată pe toți creștinii ce se aflau acolo. Nu cu mult mai înainte de acea vreme, fuseseră prinși 260 de creștini, pe care-i osândise împăratul să sape la pământ; iar temnița lor era afară din cetate la locul olarului, lângă calea ce se numește Salaria. Deci, împăratul a poruncit ca pe aceștia să-i săgeteze soldații cu săgeți în ziua priveliștii, iar trupurile lor să le ardă cu foc. Înștiințându-se de aceasta Marin și Marta cu fiii lor, s-au mâhnit foarte mult. Deci, ducându-se la acel loc, împreună cu Sfântul Ioan preotul, scoteau în taină trupurile sfinților din foc, pe care le puteau lua, și învelindu-le cu pânze curate, le îngropau în peștera cea de lângă calea Salariei, care se numea Cucumer. El a îngropat împreună cu ei și pe un tribun împărătesc, cu numele Vlast, fiind ucis pentru Hristos. Deci, au petrecut acolo în pustiuri, împreună cu Ioan preotul, multe zile în rugăciuni.

Înștiințându-se împăratul Claudiu de aceasta, a poruncit ca să caute pe Marin și pe soția lui; dar nu-i găsea pentru că se ascunseseră. Când s-au întors din acea peșteră și au venit la temnița de mai înainte, n-au găsit în ea pe Sfântul Mucenic Chirin; pentru că în noaptea aceea, mai înainte de venirea lor, îl uciseseră cu sabia, și-l aruncaseră în râul Tibrului. Înștiințându-se ei de locul unde era aruncat, au așteptat noaptea. Și fiind întuneric, au căutat pe mucenic în apă, și l-au găsit, apoi l-au îngropat în peșteră în gropnița lui Pontion.

După aceea, mergând ei pe cealaltă parte a Tibrului și fiind încă întuneric de noapte, s-a auzit un glas de cântăreți în foișorul unei case. Acolo se adunaseră creștinii cu episcopul Calist și săvârșeau rugăciunile de toată noaptea. Auzind aceasta, Marin și soția lui s-au bucurat și s-au apropiat de poarta acelei case. Creștinii care erau înăuntru nu voiau să deschidă, pentru că se temeau să nu năvălească asupra lor închinătorii de idoli. Atunci, Sfântul Calist episcopul a zis celor ce erau cu el: „Îndrăzniți, nu vă temeți, Hristos bate în ușa voastră, să-i deschidem, deoarece El ne cheamă pe noi”. Zicând episcopul aceasta, a mers singur și a deschis poarta. Văzând Marin, Marta și cei doi frați ai lor pe episcop, s-au aruncat la picioarele lui, cerând binecuvântare. Episcopul împreună cu toți credincioșii, s-au bucurat de ei, și ducându-i înăuntru, i-au sărutat, făcând rugăciuni împreună. Ei au petrecut în acel loc două luni, ziua ascunzându-se, iar noaptea se adunau la rugăciune.

În vremea aceea, împăratul Claudiu a pus la întrebare, înaintea judecății, pe un bărbat cinstit cu numele de Valentin preotul, care a fost prins și legat cu lanțuri grele, pentru mărturisirea lui Hristos, zicându-i: „Pentru ce nu te împrietenești cu noi, tu care petreci printre poporul nostru? Am auzit destul de înțelepciunea voastră creștinească, iar tu care ești deștept, de ce te smintești în basmele cele deșarte ale credinței voastre?” Răspuns-a fericitul preot Valentin: „De ai fi știut Darul lui Dumnezeu și ce este în credința noastră, ai fi primit-o cu bucurie și tu și poporul tău, și ai fi lepădat diavolii și idolii cei făcuți de mână; apoi ai fi mărturisit pe Unul Dumnezeu, Tatăl cel atotputernic și pe Iisus Hristos, Fiul Lui, Ziditorul a toate, pe Făcătorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor dintr-însele”.

Un oarecare din cei ce stăteau înaintea împăratului, îndreptător de lege al lor, a zis cu glas mare către sfântul preot: „Ce ți se pare de zeul Die și de Hermes?” Răspuns-a preotul: „Eu nu socotesc altceva de ei că sunt decât numai aceasta, că au fost oameni ticăloși și spurcați, care în zilele vieții lor au petrecut numai în necurății și desfătări trupești. Chiar și tu, de-mi vei arăta neamul și faptele lor, vei vedea cât de spurcați au fost”. Atunci acel îndreptător de lege a strigat cu glas mare: „Acesta hulește pe zeii îndreptători împărăției Romei”. Împăratul Claudiu, ascultând cu îngăduire, a zis către preot: „Dacă Hristos este Dumnezeu, de ce nu-mi arăți adevărul despre Dânsul?” Grăit-a preotul: „Ascultă-mă pe mine, împărate, și ți se va mântui sufletul tău, împărăția ta se va înmulți și vrăjmașii tăi se vor stinge, iar tu vei fi biruitor peste toți. Aici te vei îndulci de vremelnica împărăție, iar în viața ce va să fie te vei îndulci de cea veșnică, numai să faci aceasta: Pocăiește-te de sângele sfinților, pe care l-ai vărsat și crede în Hristos, primind Sfântul Botez!” Atunci Claudiu a zis către cei de față: „Auziți, cetățeni ai Romei și tot poporul, cât de sănătoasă învățătură ne grăiește nouă omul acesta?” Eparhul, cel cu numele Calpurnie, a strigat: „Te înșeli, împărate! Învățătura acestuia e mincinoasă; oare cu dreptate ne este nouă să lăsăm zeii aceia, cărora din scutecele noastre ne-am învățat a ne închina? Singur judecați de aceasta!”

Zicând eparhul acestea, s-a schimbat inima împăratului și i-a încredințat lui pe preot, zicându-i cu mâhnire: „Să-l asculți cu îngăduire și dacă învățătura lui ce o grăiește nu va fi sănătoasă, să faci cu dânsul după legea cu care se judecă furii de cele sfinte; iar dacă va fi sănătos și drept sfatul lui, atunci de ce nu-l ascultăm?” Atunci eparhul Calpurnie, luând pe Sfântul Valentin, l-a încredințat unuia din cei ce erau sub stăpânirea lui, dregător mai mare, cu numele Asterie, bărbat înțelept, zicându-i: „De vei putea să pleci pe acesta spre socoteala noastră cu cuvintele tale, voi spune împăratului de înțelepciunea ta, și vei fi prietenul lui”.

Luând Asterie pe preot, l-a dus în casa sa. Sfântul Valentin, intrând în casa lui Asterie, și-a plecat genunchii la rugăciune și a zis: „Dumnezeule a toată făptura cea văzută și nevăzută, Ziditorul neamului omenesc, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne mântuiască pe noi de înșelăciunea vrăjmașului și să ne aducă din întuneric la lumina adevărului, Care ne-a chemat pe noi la Sine, zicând: Veniți la mine toți cei osteniți și însărcinați, și Eu vă voi odihni pe voi; întoarce casa aceasta la Tine, și dă ei după întuneric lumină, ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeu Fiul, întru unirea Sfântului Duh, în veci. Amin!”

Astfel rugându-se sfântul și Asterie auzind cuvintele lui, a zis către dânsul: „Mă mir, cum zici că Hristos al vostru este lumină!” Răspuns-a sfântul: „Cu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut de la Duhul Sfânt și din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, este lumină adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Asterie a zis: „Dacă El luminează pe tot omul, atunci voi încerca, dacă sunt adevărate cele grăite de tine. Eu am o fiică oarbă încă de când n-avea doi ani; deci, dacă o vei vindeca cu numele Hristosului tău, atunci voi face tot ceea ce-mi vei porunci”. Preotul a zis: „S-o aduci la mine”. Asterie, alergând cu sârguință, a adus pe copila cea oarbă. Sfântul Valentin, înălțându-și mâinile și ridicându-și ochii cu lacrimi spre cer, s-a rugat mult. Apoi, punând mâna sa pe ochii cei orbi, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminează pe roaba Ta, Tu, Care ești lumina cea adevărată!”

În urma acestora, copilița a văzut îndată. Asterie și femeia lui văzând aceasta, au căzut la picioarele sfântului, zicându-i: „Ne rugăm să faci ceea ce vei voi cu noi, ca să fim robii lui Hristos și să se mântuiască sufletele noastre!” Sfântul a zis către dânșii: „Să faceți ceea ce vă poruncesc. Dacă credeți în Hristos din toată inima, sfărâmați toți idolii care sunt în casa voastră, postiți, iertați datoriile tuturor datornicilor voștri, primiți Sfântul Botez și așa vă veți mântui!” Iar ei au voit să facă cu bucurie toate acestea. După aceea, poruncindu-le trei zile de post, îi învăța taina sfintei credințe. Deci, Asterie, care avea sub stăpânirea sa pe mulți închiși, i-a dezlegat pe toți din legături și i-a liberat din temniță. După ce au postit trei zile, sosind ziua Duminicii, Asterie s-a botezat cu toată familia sa, care era de patruzeci și șase de suflete, parte bărbătească și femeiască. După aceea au chemat în casa lor și pe Sfântul Calist Episcopul și au luat binecuvântare de la el.

Fericitul Marin auzind aceasta împreună cu Marta, femeia lui, și fiii lor Avdifax și Avacum, s-au dus la casa lui Asterie cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu. Deci au petrecut acolo treizeci și două de zile. După aceasta, împăratul aflând că Asterie a crezut în Hristos și s-a botezat cu toată casa, după învățătura lui Valentin preotul, a trimis îndată ostași să prindă pe Asterie și pe toți ai casei lui. Ostașii, năvălind fără de veste, au prins pe toți care se aflau în casa lui Asterie, între care era și Sfântul Marin cu casnicii lui, și pe toți i-a dus la împărat. Împăratul a poruncit să-i despartă, pe preotul Valentin și pe Marin cu ai lui să-i pună deosebit, iar pe Asterie cu ai casei lui i-a trimis legați în cetatea ce se numea Ostie, ca acolo să primească judecata și pedeapsa.

Ducând în cetatea aceea pe Sfântul Asterie și pe toți cei cu dânsul, i-a dat unui judecător cu numele Ghelasie. Acela, văzându-i, i-a aruncat în temniță. După douăzeci de zile, scoțându-i la judecată, le-a zis: „Ați auzit ce a poruncit împăratul și tot sfatul lui?” Sfinții au răspuns: „Nu!” Judecătorul a zis: „Este poruncă ca toți care se închină zeilor să fie vii și liberi; iar cei ce nu voiesc să se închine lor, aceia să fie uciși cu diferite chinuri”. Sfântul Asterie a răspuns: „Să se închine lor aceia care sunt ca dânșii și care voiesc să piară împreună cu ei; iar noi ne închinăm Dumnezeului cel adevărat și atotputernic, Care petrece în cer, numai Lui singur ne aducem jertfă”. Judecătorul, mâniindu-se, a poruncit ca pe Sfântul Asterie să-l spânzure la muncire și să-l chinuiască; iar pe toți ceilalți să-i bată cu toiege fără de cruțare. Astfel, chinuindu-i în acea zi, i-a aruncat iar în temniță, zicând: „Se cade a găti chinuri mai cumplite asupra lor!” A doua zi a poruncit să fie gata prive-liștea și să se adune poporul.

Venind ziua următoare, judecătorul Ghelasie a șezut la judecata din priveliște și, aducând de față pe Sfântul Asterie cu ceilalți sfinți mucenici, a zis către dânsul: „Lasă-ți nebunia ta cea deșartă și te făgăduiește a jertfi zeilor, ca să nu pieri în chinuri tu și cei cu tine!” Sfântul Asterie a răspuns: „Noi toți dorim ca să murim pentru Hristos, Mântuitorul nostru, precum El a murit pentru noi păcătoșii, ca, curățindu-ne de întinăciunile lumii acesteia, să ne învrednicim a trece la împărăția cerească cea dorită!” Judecătorul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i arunce pe toți spre mâncare fiarelor.

Sfinții au fost duși la locul care se numea al fiarelor, aproape de o capiște de aur, pentru că acolo se hrăneau fiarele. Deci, intrând în groapă, s-a deschis îngrădirea fiarelor și le-au dat drumul asupra lor. Sfântul Asterie a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Cel ce ai miluit pe robul Tău, Daniil, în groapa leilor și prin Proorocul Avacum l-ai cercetat și l-ai întărit, cercetează-ne și pe noi, robii Tăi, prin îngerul Tău cel sfânt!” Fiarele, ieșind, n-au vătămat pe nimeni dintr-înșii, ci se plecau înaintea Sfântului Asterie și celor ce erau cu dânsul. Ghelasie, văzând aceasta, a zis către popor: „Vedeți cum aceștia, cu meșteșugiri de farmece, au îmblânzit fiarele?” Mulți din popor au grăit: „Dumnezeul lor îi păzește!”

După aceea, judecătorul a poruncit să-i scoată pe mucenici din groapă, să gătească un foc mare și să-i arunce în el, ca să ardă. Fiind aprins acel foc mare, Sfântul Asterie a zis către ceilalți sfinți: „Îndrăzniți, nu vă temeți; pentru că Cel ce a fost văzut al patrulea cu cei trei tineri în cuptorul Babilonului, Acela stă acum în mijlocul nostru!” Când a aruncat pe mucenici în foc, îndată s-a stins văpaia și focul s-a schimbat în răcoreală, iar sfinții au rămas nevătămați. Judecătorul, văzându-se biruit și rușinat, a poruncit să scoată pe mucenici afară din cetate și să-i omoare cu moarte groaznică; adică pe unii să-i taie cu sabia, iar pe alții să-i ucidă cu pietre. Și astfel s-a sfârșit nevoința muceniciei lor.

Pe cei rămași în Roma cu fericitul Valentin preotul, Sfinții Mucenici Marin, Marta, Avdifax și Avacum, împăratul Claudiu i-a adus înaintea judecății sale. Mai întâi a bătut fără de milă cu toiege pe Sfântul Valentin, și pe urmă i-a tăiat capul. Apoi a zis către Sfântul Marin și către cei cu dânsul: „De unde sunteți?” Sfinții au răspuns: „Suntem din Persia”. Împăratul a zis: „Pentru ce v-ați lăsat țara voastră și ați venit aici?” Sfinții au răspuns: „Am dorit să ne închinăm la mormintele Sfinților Apostoli și lângă ele să dăm Domnului rugăciunile noastre”. Împăratul a zis: „De unde aveți aur și argint, că aud de voi că sunteți săraci?”

Sfinții Marin și Marta au răspuns: „Din averile noastre care le-am avut în Persia. Pe acelea noi le-am vândut și am împărțit la cei ce nu aveau, iar ceea ce ne-a mai rămas am luat cu noi, nu pentru noi, ci pentru slujirea sfinților. Cum că am fost bogați în Persia, poți să înțelegi din aceasta, că suntem de neam bun. Căci tatăl meu, Maromei, a fost întâiul după împăratul Persiei, iar soția mea este fiica lui Cusinit, un boier slăvit din Persia”.

Împăratul a zis: „Pentru ce ați lăsat zeii cei părintești, care se cinstesc în Persia, și ați venit aici să căutați oamenii cei morți?” Marin a răspuns: „Noi, robii lui Hristos, am venit să ne închinăm Sfinților Apostoli, ale căror nemuritoare suflete viețuiesc cu Dumnezeu, ca ei să fie pentru noi mijlocitori către Hristos, Dumnezeul nostru”. Împăratul a zis: „Unde este aurul și argintul care l-ați adus din Persia?” Sfântul Marin a răspuns: „L-am dat lui Dumnezeu, Care altădată ni-l dăduse nouă”. Atunci împăratul, mâniindu-se, l-a dat pe el judecătorului său, cu numele Muschian, zicându-i: „De nu vor aduce jertfe zeilor, să-i pierzi cu felurite chinuri”.

Atunci acela, luându-i pe ei, i-a dus la judecată în capiștea zeiței lor Teluda și, punându-i de față la cercetare, le-a arătat lor toate uneltele de muncă, îngrozindu-i cu cumplite chinuri și silindu-i la închinarea idolească. Dar, nesupunându-se voinței lui, a început a-i chinui. Deci, mai întâi pe Sfântul Marin, întinzându-l la pământ, a poruncit să-l bată cu toiege. El, fiind bătut mult, nu striga altceva decât numai: „Slavă Ție, Doamne, Iisuse Hristoase!”. Pe Avdifax și pe Avacum, asemenea cu toiege i-au bătut; iar Sfânta Marta, privind la pătimirea fiilor săi, îi întărea cu sfaturi de mamă ca să rabde pentru Hristos, Cel ce a răbdat pentru noi mai mari pătimiri. După aceasta, spânzurând pe acești trei mucenici, adică pe tatăl cu fiii săi, a poruncit să strujească trupurile lor cu unghii de fier și să le ardă coastele cu foc. Dar ei mai tare strigau: „Mulțumim Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit a pătimi toate acestea pentru numele Tău!”

După aceasta, luându-i pe ei de la chinuri, a poruncit să le taie mâinile, iar Marta, adunând sângele lor, se ungea cu el cu bucurie. După aceea judecătorul, atârnându-le mâinile de grumaji, a poruncit să-i poarte prin toată cetatea Romei. Deci, sfinții fiind purtați, propovăduitorul striga: „Nu huliți pe zei, că pentru aceasta sunteți munciți”. Dar sfinții dimpotrivă strigau: „Zeii voștri nu sunt dumnezei, ci diavoli! Ei vă vor pierde pe voi cu împăratul vostru!”

După o pătimire ca aceasta, sfinții mucenici au fost scoși afară din cetate, departe ca la treisprezece stadii, la un loc care se numea Nimfa Catavasi, unde Sfinților Marin și Avdifax li s-au tăiat capetele, iar pe Marta au înecat-o în râu. După aceasta, o femeie oarecare credincioasă, cu numele Filichita, luând trupurile sfinților mucenici și al Sfintei Marta, le-a îngropat cu cinste în satul său, mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.