Sinaxar 5 iulie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Iulie
  5. /
  6. Sinaxar 5 iulie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Cuviosul Atanasie din Aton

Preacuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, a crescut în viața cea muritoare și omenească în cetatea cea mare Trapezunda și a învățat carte în Bizanț, iar munții Chimenului și ai Atonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinții lui erau de neam bun și dreptcredincioși. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida și viețuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de nașterea Cuviosului Atanasie tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l și luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând din scutece sărman de părinți, l-a luat o călugăriță din cele de bun neam și l-a hrănit.

Încă din vârsta prunciei se arătau într-însul semnele vieții lui, care aveau să fie, când va ajunge bărbat desăvârșit, pentru că pruncul, deși era mic, însă se arăta înțelept în toate și bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilărești cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau voievod, ci egumen. Și cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viața monahicească, văzând pe monahia care-l creștea, petrecând în rugăciuni și în postiri. Deci, el se sârguia să-i urmeze ei pe cât era cu putință, postind și făcând rugăciuni; crescând cu trupul și cu înțelegerea, a trecut vârsta pruncească și, dându-se la învățătura gramaticii, sporea mai mult decât vârstnicii.

În acea vreme, călugărița aceea care i-a fost în loc de maică, s-a dus către Domnul. După aceea, pruncul Avramie, rămânând sărman a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată și dorea ca să meargă în Bizanț pentru căutarea înțelepciunii cărților. Această dorință a lui a fost rânduită de Dumnezeu, Care se îngrijește de cei sărmani:

În vremea aceea, împărățind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul și cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanț și l-a încredințat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învățătura filosofiei. Deci, în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca și dascălul.

În acei ani, era în Bizanț un voievod, anume Zefinazer, care luase ca soție fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie, deși petrecea în casă bogată și îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugărița care-l hrănise. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci își împlinea nevoia foamei sale cu verdețuri nefierte și cu poame. El era atât de treaz, încât adeseori, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă și-și spăla fața sa, ori de câte ori adormea, ca să nu se îngreueze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-și trupul și robindu-l pe el duhului.

Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta și pentru înțelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Vestea aceasta a venit chiar la cunoștința împăratului și a fost pus dascăl de dânsul în școală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar, de vreme ce învățătura lui Avramie se lăuda mai mult decât a lui Atanasie și se adunau mai mulți ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul lui Avramie, care i-a fost mai înainte ucenic, a început a-l pizmui și a-l urî. Acest lucru înțelegându-l fericitul Avramie, nu după multă vreme, și-a lăsat rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător dascălului său, și s-a dus să viețuiască în casa celui mai sus zis voievod, petrecând în obișnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit voievodului să meargă pentru o trebuință pe Marea Egee. Voievodul, plecând, a luat cu sine și pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul și a plecat la Avid și de acolo a ajuns la Lemnos.

Văzând Avramie Muntele Atonului, i-a plăcut foarte mult și gândea să se sălășluiască în el. După ce s-a săvârșit slujba împărătească, s-a întors acasă. Apoi a venit la Constantinopol. Dar, venind acolo din Mânăstirea Chimenului, după rânduiala dumnezeiască Cuviosul Mihail, numit Malein, Avramie, înștiințându-se și auzind de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mers la dânsul. Vorbind el cu starețul, s-a îndulcit și s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorința ca să se lepede de lume și să slujească lui Dumnezeu în rânduială monahicească. El a descoperit gândul său cuviosului și i-a spus cele pentru sine, adică, de unde este, de ce neam, cum a fost crescut și pentru ce petrece în casa voievodului.

Cuviosul, văzând că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult și-l învăța pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, semințele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Îndeletnicindu-se el cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, voievodul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Vorbind cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie și a întrebat pe stareț despre dânsul cine este. Sfântul i-a spus toate despre Avramie și că voiește să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.

După câteva zile, Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la mânăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul zgomotului lumesc, ci, defăimând toate cele lumești și retrăgându-se din dragoste la cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Ajungând la locașul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfântului stareț Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc și să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos. Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste și îndată, fără să-l mai treacă prin cei începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu, numindu-l Atanasie în loc de Avramie. În mânăstirea aceea, nefiind obicei să se îmbrace monahii la tundere cu cămăși de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămașă de lână ca într-o platoșă, întrarmând pe ostașul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.

Atanasie rugă pe sfântul stareț să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înțeleptul povățuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Atanasie făcea toate slujbele mânăstirești și bisericești care i se porunceau, arătând osârdie în nevoințele călugărești. Iar în vremea care-i prisosea din lucrările mânăstirești, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărți, după porunca părintelui său. El era iubit de toți frații și pentru această iubire de osteneală a lui, în patru ani s-a arătat desăvârșit în viața monahicească.

Apoi i s-a poruncit de Cuviosul Mihail, să viețuiască în liniște, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mânăstire ca de o stadie și i-a dat poruncă starețul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se obișnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată și puțină apă. Iar la toate praznicile dumnezeiești ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni și în preamărirea lui Dumnezeu.

Trecând câtăva vreme, Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârșind slujba cea împărătească și trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în mânăstirea unchiului său Mihail. Vorbind cu dânsul, și-a adus aminte și l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Starețul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah și s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor și fratele lui, Leon patriciul. Auzind amândoi de viața îmbunătățită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, starețul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întâmpinat și a vorbit cu dânșii cuvinte din duhovniceasca înțelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putință a se libera de dregătoriile lor și de zgomotul lumii.

Întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în țarina păstoriei tale”. Deci starețul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvânt de învățătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau și se sfărâmau cu inimile lor și plângeau. Deci, însuși starețul se minuna de darul învățăturii lui.

Din acea vreme, voievodul Nichifor și Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc și, scăpând de grijile vieții, să slujesc lui Dumnezeu în liniștea monahicească. Această dorință s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu și am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câștiga dorința”. Fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ți spre Dumnezeu nădejdea ta și El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, voievodul și patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.

Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mânăstirii, căci el îmbătrânise și se apropiase de sfârșit. Atanasie, înștiințându-se de aceasta, deși nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temându-se de greutatea începătoriei, s-a judecat a fi nevrednic de rânduiala păstoriei. Deci a fugit de acolo și umbla prin Muntele Atonului, înconjurând pe părinții cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoință, din viețile lor cele îmbunătățite. El, găsind pe câțiva frați petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălășluit lângă aceia și urma vieții lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câștig; ci gerul, zăduful și foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creșteau prin pustia aceea și din care gustau puțin la vremea lor.

În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înștiințându-se de sfârșitul cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după părintele său. El s-a mai înștiințat că voievodul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor trece prin locul acela. Deci, s-a temut să nu fie pentru dânsul cercetare. Atunci el a lăsat pe pustnicii aceia – ca pe unii ce erau cunoscuți de alți frați și adeseori cercetați, ca să nu fie cunoscut și el de cei ce veneau – și s-a dus într-o mânăstire mai departe, care se numea grecește Tuzig.

Acolo, găsind pe un stareț din afară de mânăstire liniștindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dânsul și și-a schimbat numele său, în loc de Atanasie, Varnava, ca nu cumva, cercetându-l să-i afle numele. Starețul îl întreba, zicând: „Cine ești, frate, de unde și pentru ce pricină ai venit aici?” Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier și, căzând în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume și să plâng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povățuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinția ta, dorind să petrec cu tine și să învăț calea mântuirii. Numele meu este Varnava”. Starețul, crezând cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunându-se starețului în toate, ca unui părinte.

După un timp a zis către stareț: „Părinte, te rog ia osteneală și învață-mă și pe mine carte, ca să pot să mă obișnuiesc cât de puțin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decât numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Starețul i-a scris mai întâi literele și-l învăța pe el, ca pe un om ce niciodată nu învățase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înțeleagă. Aceasta a făcut-o mult timp, ceea ce mâhnea foarte mult pe stareț, așa că de multe ori, amărându-se, îl gonea de la dânsul. Dar, cel ce se numea Varnava, zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul și nepriceputul; ci, rabdă pentru Dumnezeu și mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înțelegerea literelor”. După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înțelege puțin alcătuirea literelor, dând nădejde starețului că va învăța carte.

În acel timp, Nichifor, slăvitul voievod al Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din mânăstirea Chimenului, s-a mâhnit foarte mult și gândea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. De aceea, a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergând până la Muntele Atonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfântul Munte și, chemând pe cel mai mare al mânăstirii, adică pe cel ce era mai vechi egumen peste toți egumenii mânăstirii Atonului, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunându-i fața, vârsta și iscusința lui în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Mai-marele Atonului i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutați, n-a venit până acum în muntele acesta. Însă în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sunt datori să vină toți câți locuiesc în muntele acesta. Deci, dacă monahul pe care-l căutați va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca și ceilalți, și atunci îl vom cunoaște pe el”. După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.

Pe atunci, era obiceiul în Aton de a se aduna frații de trei ori pe an în lavra care se numește Careia, la aceste trei mari praznice: Nașterea Domnului Hristos, Învierea Domnului și Adormirea Maicii Domnului. La aceste praznice, toți, adunându-se, prăznuiau împreună și se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, și mâncau la masă de obște. Sosind praznicul Nașterii Domnului, și adunându-se toți părinții și frații de prin mânăstirile și chiliile cele din pustie, a venit și starețul acela împreună cu ucenicul său, Varnava. Deci, uitându-se mai-marele mânăstirii printre frați și căutând pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela și l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numește Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci Atanasie era scris numele ce se cerea. Deci, s-a gândit că-l va cunoaște pe el din citirea cărții.

Sosind timpul citirii și punându-se cartea dinainte, mai marele mânăstirii a poruncit monahului care se numea Varnava, să citească înaintea soborului; el se lepăda, zicând că nu știe carte. Văzând aceasta starețul lui, a început a zâmbi și a zis către cel ce poruncea: „Încetează, părinte, că fratele acesta nu știe să citească, căci abia acum învață la psalmul întâi”. Dar mai-marele mânăstirii îi stătea împotrivă, poruncindu-i cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpânirii ce era de la Dumnezeu și a început a citi, precum știa. Văzând și auzind ceea ce nu se așteptau, starețul împreună cu toți ceilalți s-au minunat de el, având vorbirea frumoasă și cuvintele, ce ieșeau din gură, dulci. Dar se și bucura, mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învățător unui bărbat ca acela iscusit, vărsând și lacrimi din ochi. Atunci Atanasie a fost cunoscut și cinstit de toți. Iar unul din cei mai cinstiți părinți, cu numele Pavel, care era din părțile Xeropotamului, a zis către frați acestea: „Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decât noi. Deci, mai întâi cu slava decât noi va fi întru Împărăția cea cerească, pentru că multora va fi părinte și povățuitor spre mântuire”.

Atunci, mai marele mânăstirii a spus lui Atanasie că voievodul Nichifor și cu fratele său, Leon, îl caută. Cuviosul, auzind acestea, îl ruga să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfântul Munte. Deci, mai-marele mânăstirii, înțelegând că va fi spre paguba Atonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniștească deosebit într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Cuviosul Atanasie, slujind lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria frumos și repede. El în șase zile era în stare să scrie toată Psaltirea, fără să-și lase pravila cea obișnuită. Deci, pentru acele scrieri i se dădea pâine de către frați.

Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era voievod peste oștile Apusului, câștigând biruință slăvită asupra celor sălbatici cu ajutorul lui Dumnezeu și al Preasfintei Născătoare, pe când se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Atonului, ca să dea mulțumire lui Hristos și Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmașilor. Deci, săvârșind cele de mulțumire, a cercetat cu dinadinsul pe Atanasie, care viețuia în liniște. Aflându-l, a alergat la chilia sa și văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în brațe cu dragoste, plângea. Astfel a vorbit cu dânsul ziua și noaptea și s-a îndulcit de cuvintele lui cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu.

Monahii, văzând dragostea cea atât de mare a voievodului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel voievod, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Careii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică și nu putea să încapă tot soborul fraților. Atanasie a vorbit despre aceea cu voievodul, iar el, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulțime de aur și argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând pe Atanasie și pe ceilalți părinți, s-a dus în calea sa la Constantinopol și a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulți pentru folos, fiind foarte cinstit și lăudat de toți părinții Atonului. El, iubind liniștea și fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo și a înconjurat locurile cele dinlăuntru și pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povățuindu-se de Dumnezeu, s-a dus până la marginea Atonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate și fiind departe de alte pustnicești locuințe.

Dealul acela având lărgime la vârf, acolo și-a făcut o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu nevoințe mai mari. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaș, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci, îl frământau gândurile să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfârșitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”.

Trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineață voi ieși de aici și mă voi întoarce în lavra Careii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârșind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, și îndată i-au dispărut acele gânduri. El s-a umplut de veselie negrăită și se îndulcea cu bucurie de dorință dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. Cuviosul Atanasie de atunci a luat darul umilinței și plângea oricând voia. El a iubit locul acela atât de mult, pe cât de mult îl ura mai înainte, și viețuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.

În vremea aceea, voievodul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpâneau atunci agarenii (turcii). Voievodul, neavând nădejde în puterea oștilor grecești, avea trebuință și de ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a trimis cu corabia la Aton pe unii din credincioșii lui, scriind către tot soborul părinților și poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor de biruință asupra agarenilor. El se mai ruga să trimită la dânsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Aton. Părinții Atonului, citind scrisoarea voievodului, săvârșeau rugăciuni pentru dânsul fără de lenevire. Deci, cercetând în pustie despre Atanasie, l-au chemat la sobor și îi porunceau să se ducă la voievod. El la început nu voia să se ducă, dar, fiind silit de părinții ceilalți, s-a supus.

Părinții au trimis cu dânsul și pe unul din stareții cei cinstiți, pe care Atanasie îl socotea ca învățător al său și căruia îi urma ca un ucenic. Intrând ei în corabie, au pornit spre Creta. Ajungând la Nichifor, binecredinciosul voievod, văzând pe Atanasie, a alergat și a căzut pe grumajii lui. El l-a sărutat, plângând de bucurie, și l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Apoi, văzându-l că se face ucenicul acelui stareț, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsându-și toate rânduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovnicești cu Cuviosul Atanasie. Voievodul i-a adus aminte lui Atanasie de făgăduința sa de demult, cum că are să se lepede de lume și să se facă monah. Pentru aceea, el ruga pe cuvios, ca mai întâi să-i zidească chilii liniștite în pustiul acela, în care petrece singur, dându-i mult aur și argint pentru zidirea chiliilor.

Părintele Atanasie, iubind viața cea fără de grijă și fără de gâlceavă, s-a lepădat de grija chiliilor și n-a primit aurul și argintul. Voievodul s-a mâhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecând împreună câteva zile și îndulcindu-se unul cu altul de vederea feței și de vorbele cele iubite, s-au despărțit. Atanasie s-a întors la Aton, iar voievodul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinților părinți, a biruit pe agareni și a supus insula Creta împărăției grecești. După aceea, a trimis îndată la Aton pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie – care a fost egumen al Mânăstirii Chimenului – la Cuviosul Atanasie ca să înceapă zidirea chiliilor, dându-i ca la șase litre de aur.

Fericitul Atanasie, socotind dorința cea bună și dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor și cunoscând că acel lucru este după voința lui Dumnezeu, a luat aurul și a început a se îngriji de zidire. Curățind mai întâi acel loc pustiu, a zidit chilie de liniște lui Nichifor. Apoi a făcut casă de rugăciune în numele Sfântului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a făcut și o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urâtorul vrăjmaș, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau amorțeau și se făceau nemișcate cu totul, încât nu era cu putință să le ducă nici la gură. Cuviosul, înțelegând că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură și a izgonit meșteșugul vicleanului și astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.

Săvârșind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zidit chilii împrejurul ei, a făcut mânăstire preaminunată, a zidit trapeză, bolniță și casă de străini. Săvârșind el cu înțelepciune și celelalte zidiri trebuincioase mânăstirii, a adunat mulțime de frați, și, așezând bine toate rânduielile vieții monahicești, după asemănarea celor mai vechi mânăstiri din Palestina, s-a făcut egumen și păstor al turmei cuvântătoare cea adunată acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu și în care binevoia și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mânăstirea și biserica sa, zidită de Cuviosul Atanasie.

Cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acela, stând cu frică la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, cu luare aminte și cu cucernicie, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați; un înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; și ea umbla printre frați și le împărțea lucruri. Astfel, fraților care stăteau în străni și cântau, le-a dat câte un galben; iar celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat câte doisprezece bani; celor ce stăteau în tindă, câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat câte șase galbeni. Matei a văzut aceasta și singur s-a învrednicit a lua șase bani din preacuratele ei mâini.

Sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui loc în ceata celor ce cântă și a spus sfântului ceea ce văzuse. Părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărțirea galbenilor la frați a cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit. Cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească și să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.

Din această arătare s-a cunoscut bunăvoința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mânăstirea lui. Dar în ce fel era economisirea mânăstirii cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel erau tipicul și așezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg într-o carte deosebită a vieții sale. Deci, cel ce voiește să știe și acestea, să le citească acolo. Aici alegem și povestim pe scurt numai faptele cele mai alese.

Cuviosul Atanasie s-a mâhnit foarte mult auzind că voievodul Nichifor (Notă – Să se știe că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărățit după împărăteasa Irina și care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, cu câțiva ani mai în urmă), după moartea împăratului Roman, a fost pus el peste greci pentru izbânzile și biruințele lui cele multe asupra agarenilor, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă mânăstire, căci făgăduise să devină monah. Sfântul se scârbea de neîndeplinirea legământului lui Nichifor, gândindu-se să lase toate și să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte de acest lucru, a spus fraților că voiește să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mânăstirești. Apoi, luând câțiva frați, a plecat și, mergând până la Avid, a lăsat trei frați pe lângă el, iar pe ceilalți i-a întors la mânăstire, zicând: „Mi-e de-ajuns acești trei frați, ca să mă duc la Constantinopol”. După ce au plecat aceia, a scris o carte împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduințele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun, îi spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu multe griji. La sfârșit, a adăugat și aceasta: „Eu nu sunt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru menținerea ta de cuvânt. Deci, îți las turma lui Dumnezeu cea adunată din nou, ca tu s-o încredințezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viață și la cuvânt”.

Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei frați și, încredințând-o aceluia, l-a trimis la împărat. După puțină vreme, a trimis la mânăstire și pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, ca să cerceteze pe frați și să vadă rânduielile mânăstirii. Dar el, rămânând numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dânsul spre Cipru. Acolo, ajungând la o mânăstire oarecare ce se numea a Sfinților, a rugat pe egumen să-i lase să viețuiască în pustia care era aproape de acel așezământ. Câștigându-și cererea, viețuia în liniște cu Dumnezeu, căpătându-și hrană din osteneala mâinilor sale, adică scriind cărți, precum făcea mai înainte.

Ajungând fratele acela care a fost trimis la Constantinopol cu scrisoarea cuviosului, a dat-o în mâinile împăratului; acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar, după ce a rupt pecetea și a citit-o, s-a mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte aflând despre Cuviosul Atanasie că a lăsat locașul și nu știe unde s-a dus. Fratele acela, înțelegând cele scrise, a început a plânge și a se tângui, că a pierdut pe părintele său. Atunci împăratul a scris îndată la mânăstire, ca Eftimie să primească egumenia până la o vreme. Apoi a trimis prin toate părțile stăpânirii sale să se facă cercetare despre Atanasie.

Sosind acea solie a împăratului până în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul și s-a dus la malul mării. Acolo, a găsit o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa și, suflând vânt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu știa în ce parte să se ducă. Se gândea să se plece în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părțile grecești nu voia să se abată pentru cercetarea care se făcea despre el de împărat.

Sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerând sfat și povățuire de la Dumnezeu. Deci, i s-a făcut o dumnezeiască descoperire și poruncă, adică să se întoarcă în Aton la locașul său, care, prin ostenelile lui, are să vină în cea mai desăvârșită înfrumusețare și lărgime; și astfel mulți vor câștiga mântuire prin povățuirea lui. Cuviosul, luând de la Dumnezeu o înștiințare ca aceea, a spus-o lui Antonie și îndată a plecat pe uscat, întorcându-se întru ale sale.

Mergând ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră și se i înfierbântaseră foarte tare; deci, nu putea să pornească mai departe. Cuviosul a adunat niște buruieni din cele ce creșteau pe acolo, le-a frecat în mâini, le-a pus la picioarele ucenicului și, acesta, îmbăindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluța sa. Apoi cuviosul l-a luat de mână și l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a ușurat durerea!” După aceea, umbla ca și mai-nainte, având picioarele sănătoase.

Fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe frați, ducându-se în mânăstire, i-a găsit pe toți mâhniți pentru plecarea cuviosului, pentru care s-a întristat și mai mult. El, nesuferind lipsirea starețului său, s-a întors în Cipru, căutându-l pretutindeni.

După dumnezeiască rânduială, trecând prin Italia, l-a întâlnit pe el pe cale și, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte mult. Părintele, auzind despre tulburarea fraților care se făcea în mânăstire, s-a schimbat din bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraților de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mânăstire din Lampida, unde era un oarecare frate cu mintea abătută. Atanasie, punându-și mâinile pe dânsul, l-a tămăduit; apoi, învățându-i pe ei puțin, s-a dus în Aton la locașul său. Văzându-l frații, li s-a părut că văd soarele și de bucurie au strigat: „Slavă Ție, Dumnezeule!” Apoi, venind cu toții la dânsul, unii îi sărutau mâinile și picioarele, iar alții îi sărutau rasa. Deci, cuviosul a început, ca și mai înainte, a rândui bine toate cele din mânăstire.

După aceasta, trecând câtva timp, cuviosul părinte s-a dus singur la împărat pentru trebuința mânăstirii. Ajungând el la Constantinopol și înștiințându-se împăratul de venirea lui, se bucura și se rușina. Se bucura pentru că dorea să-l vadă, și se rușina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el, nu ca un împărat, ci ca un om simplu. Apoi, luându-l de mâna dreaptă și sărutând-o, l-a dus în palatul său și cu lacrimi de bucurie ședeau singuri și vorbeau cu dragoste unul cu altul. Apoi împăratul a zis : „Știu, părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor și supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică și nu mi-am ținut făgăduința. Însă te rog ca să-mi mai rabzi și să-mi aștepți pocăința mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I răsplătesc făgăduințele mele”.

Cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv și îndurat dătător. Deci, îl învăța pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creștinilor, aducându-i aminte de răsplata ce are să fie în viața cea veșnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, vorbind prietenește cu împăratul. Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuință pentru mânăstire, și încă și cu scrisoarea a întărit ca în toți anii să se dea dajdie mânăstirii din insula care se numește Lemnos, câte două sute patruzeci și patru de galbeni. După aceasta, cuviosul s-a întors la frați, cu îndestulată milostenie împărătească.

Cuviosul nevoindu-se bine și povățuind la calea mântuirii mulțime de frați, diavolul, urâtorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea și s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaș al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareții nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Atonului o ceată de diavoli. Între aceștia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoșător și groaznic, arătând o mare stăpânire. Apoi, despărțind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele și să vâneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mânie la lavra Cuviosului Atanasie.

Înainte de a spune această vedenie cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel: Pe când lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii la limanul mării, un lemn mare a căzut din întâmplare peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărți. Astfel în 40 de zile a sfârșit Patericul. El, zăcând, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaș și, biruindu-l, îi izgonea meșteșugurile.

Vrăjmașul, văzând că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus și a îndemnat prin scrisori pe niște monahi vechi și nepricepuți, punându-le lor urâte gânduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă Sfântului Munte și strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat ziduri de mare preț, a făcut liman nou, a făcut izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat țarini, a sădit vii și a făcut muntele ca o locuință mirenească? Apoi, sfătuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după moartea lui Nichifor și, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Atonului. Atunci împăratul a trimis de a chemat la dânsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.

Deci, văzându-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc și, în loc să se mânie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l și dăruindu-l cu multe faceri de bine împărătești. Apoi a întărit și scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mânăstirii ca dajdie, două sute patruzeci și patru de galbeni. Și astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.

Atunci, acei bătrâni, umplându-se de rușine, s-au căit de scrisoarea lor și, mergând la cuvios, și-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, rușinându-se, s-a mâniat și mai mult. Deci, iarăși a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfântului părinte. Acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareț, anume Toma, care avea ochii sufletului curați. Acela, după cântarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toți munții, dealurile, copacii și vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mâniindu-se cumplit și suflând cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război și la tabără, strigând cu mânie: „Prietenilor, până când vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinții pe cei ce s-au sălășluit aici? Pentru ce nu-i pierdem mai degrabă de aici, și pe egumenul lor, vrăjmașul nostru, până când să-l suferim? Oare nu vedeți cum ne-a izgonit pe noi de aici și ne-a luat locul nostru?” Acestea zicându-le, Cuviosul Părinte Atanasie a ieșit din chilie ținând toiagul în mână, pe care văzându-l arapii, s-au cutremurat și s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea și îi rănea, izgonindu-i neîncetat, până ce au fugit cu toții departe de lavră.

După ce starețul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune și, cu lacrimi fierbinți, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinții vrăjmașului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca și cu un toiag de fier, bătea și gonea fiarele cele nevăzute. Însă ele, deși au fugit, după puțin timp întorcându-se, nu încetau a ridica război prin meșteșugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta urâciune au pus către cuvios, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; atât se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.

Astfel, într-o noapte, pe când toți dormeau și numai cuviosul părinte nu dormea, ci stătea în chilia sa, petrecând la rugăciune, ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ținea sabia trasă. El a bătut în ușă fără de frică, zicând: „Binecuvântează, părinte”. Glasul lui era ca al lui Iacov, iar mâinile lui ca ale lui Isav. Cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu știa că chiar Cain stă afară și-l cheamă spre ucidere. Deci, îl întreba dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine ești tu?” Și a deschis ușa puțin.

Ucigașul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năpraznică; i-au slăbit mâinile și sabia i-a căzut la pământ, iar el însuși zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui cu fața în jos ca un mort. Cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat și s-a spăimântat. Deci, a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Dar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluiește-mă, părinte, pe mine ucigașul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta și-mi lasă păgânătatea inimii mele!”

Părintele, aprinzând lumânarea și văzând la pământ sabia ascuțită ca briciul și înțelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci, vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ți ierte greșeala”.

Astfel era bunătatea Cuviosului Atanasie, și de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. El, totdeauna aducându-și aminte de greșeala sa și văzând bunătatea și dragostea părintelui către sine, se tânguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce făcuse, ocărându-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a părintelui. El a murit în mare pocăință, după care cuviosul a plâns atât de mult, ca după nimeni altul.

Un alt frate, de asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Și, neștiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile și farmecele diavolești. Făcând el multe farmece și vrăji părintelui, nimic n-a sporit. Din întâmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios și care viețuiește după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se căia pe sine în știința sa, și, înștiințându-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a umilit și a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la părintele, a căzut la picioarele lui și cu multă tânguire își mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a și câștigat-o de la părintele cel fără de răutate.

Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greșeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni și s-au adunat la păstoria lui din diferite țări mulțime de frați, nu numai din Grecia și din Italia, ci chiar din Roma cea veche, din Calabria, Amalfia și din Iberia, nu numai din cei proști, ci și din cei de neam bun și bogați. Nu numai atât, dar și egumenii de la multe mânăstiri, lepădându-și egumeniile lor, veneau sub povățuirea cuviosului. Și nu numai egumeni, ci și arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povățuirea sfântului părinte și doreau să fie păstoriți de dânsul. Dintre aceștia era marele între patriarhi Nicolae, apoi Hariton, Andrei, Hrisopolit și Acachie, care mulți ani a strălucit în pustnicie. Asemenea și pustnicii care îmbătrâniseră în pustietăți neumblate, veneau la părintele, după rânduiala lui Dumnezeu, și locuiau în lavra lui, vrând să se folosească de chipul cel îmbunătățit al vieții lui. Dintre unii ca aceștia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munții Calabriei împreună cu Sfântul Fantinon.

Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca să meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Aton, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a murit și a fost îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaștele lui din pământ și, când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate aromatele. Niște sfinți mari ca aceștia erau trimiși de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, ca arătat să poată ști viața lui cea mai plăcută lui Dumnezeu decât a altora. Căci, precum se cunoaște rădăcina din odrăslirea ramurilor și pomul din roade, tot astfel este cunoscut învățătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiți și păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvântul spre sfârșit.

Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi cu minuni, n-a lipsit și pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. Într-o vreme, căzând ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, și a zis către dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi îndată la locul Chesariei – astfel se numește acel loc lângă Aton -, iar când vei fi în dreptul Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei oameni aproape morți de foame și de ger, dintre care unul este monah. Deci, întărește-i cu pâine, ca să se poată încălzi, și adu-i aici”. Teodor, ducându-se, a găsit așa precum a zis părintele proorocește și se minuna de înainte-vederea sfântului.

Odată, s-a întâmplat că a plecat cuviosul cu câțiva frați cu corabia spre o insulă pentru trebuințele mânăstirii. Cu îngăduința lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaș, vrând să înece pe părintele cu frații, a ridicat un vânt mare cu furtună; și, pornind învăluire înfricoșată, a răsturnat corabia în mijlocul mării și îndată apa i-a acoperit pe toți. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-același ceas și a alinat furtuna. Deci, sfântul s-a aflat șezând la cârmă și chemând pe frați la sine, iar apa îi aducea ca și cu niște mâini.

Deci, cuviosul părinte, trăgându-i din apă unul câte unul, pe toți i-a adunat vii în afară de Petru din Creta, care nu se afla. Pe acela nevăzându-l, părintele s-a rănit cu inima și foarte tare a strigat, zicând: „Fiule, Petre, unde ești?” Dar împreună cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adânc și a fost adus de apă la corabie și s-a primit de mâinile părintelui. Astfel s-a mântuit cuviosul de la înecare și a mântuit și pe frații lui și nu s-a bucurat de dânsul răul vrăjmaș, ci mai vârtos s-a rușinat. Deci, fericitul părinte pretutindeni îl umplea de rușine, biruindu-l și izgonindu-l. Din monahul Matei, care era muncit de duhul necurat, a izgonit pe diavol; și din alții care pătimeau de aceasta, cu rugăciunile sfântului se izgoneau demonii.

Cuviosul mai avea încă și puterea tămăduirii bolnavilor, tămăduind cu mâinile sale pe mulți. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pântecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mânăstirii și mâncau rodul pământului.

Odată, mergând el cu frații într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut și frații sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare și, binecuvântând-o, a prefăcut-o în apă dulce și, bând, frații s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viță înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătinând cu mâinile vița de două-trei ori și neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos și din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui și cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.

Gherasim, punând martor pe Dumnezeu, spunea și această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâini, aveam nevoie să merg la părintele și să întreb de un lucru oarecare. El s-a întâmplat de era singur în biserica Sfinților Apostoli la rugăciune. Deci, m-am dus la dânsul și, privind pe ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar fața lui era ca o văpaie de foc. M-am înspăimântat și m-am depărtat puțin, așteptând; apoi iarăși m-am arătat și i-am văzut fața strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, înconjurându-l o asemănare de foc, și de frică am strigat: „O, părinte!” Văzându-mă el îngrozit și știind de ceea ce am văzut, m-a certat să nu spun la nimeni. Aceasta a spus-o Gherasim fraților, după moartea cuviosului.

Un frate oarecare a fost trimis de Părintele Atanasie la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înșelat prin ispita vrăjmașului, a căzut în păcatul cel trupesc. Cunoscându-și greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se la mânăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi și cu tânguire și i-a mărturisit păcatul și deznădejdea sa. Cuviosul, învățându-l multe cuvinte folositoare și îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi rânduială a fraților.

Unul dintre bătrâni, anume Pavel, știind căderea fratelui și mila cea din inimă a părintelui, cârtea spre fratele cel căzut și spre părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-și făgăduința curăției, iar Cuviosul Atanasie îi zicea în față: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse”. Iar blândul părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine și să nu cauți păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!”

Din ceasul acela, cu îngăduința lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început, cu săgețile necuratelor gânduri, a răni inima lui Pavel. Deci, i-a aprins cu focul poftei trupul lui și n-a avut odihnă trei zile și trei nopți, arzând de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise și de mântuirea sa. Dar ce este și mai rău, este că se rușina a-și mărturisi războiul său părintelui.

Cunoscând Cuviosul Atanasie aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el și vorbea despre oarecare lucruri mânăstirești, iar prin vorba aceea trăgea încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupești. Deci, Pavel, căzând la picioarele părintelui, își mărturisi primejdia sa și cerea ușurare de război. Iar cuviosul, învățându-l să nu osândească pe fratele cel greșit, l-a trimis la slujba aceluia, că era chelar. Stând el singur la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a ușurat de patimă, simțind o răcoare ce s-a vărsat peste capul lui și prin tot trupul până la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.

Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se aprinsese de aceeași poftă trupească a păcatului. Deci, mergând la părintele, și-a mărturisit patima și cerea ajutor de rugăciuni de la dânsul. După câteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicând către el: „Cum ești frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!” Și i-a zis cuviosul: „Întinde-te cu fața la pământ”. Întinzându-se el cu fața la pământ, părintele l-a călcat cu piciorul pe șale. Iar el, deșteptându-se din greutatea piciorului, s-a simțit tămăduit de patimă, și din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puține minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viața lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre moartea lui.

Deoarece se adunase la cuviosul o mulțime de frați de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraților și să zidească paraclise și pridvoare lângă pereții bisericii. Fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie, ca singur părintele, să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul din Constantinopol, pentru trebuințele mânăstirești. Deci, chemând mai întâi pe frați, le-a citit învățătura fericitului Teodor Studitul, adăugând și din gura sa sfaturi folositoare și binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieșit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfințitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari și în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile lui Hristos Taine.

În ziua aceea s-a arătat ca la praznic și era luminos la față ca un înger al lui Dumnezeu. Luând cu el șase frați, s-a suit la acel lucru. Și pe când era pe vârful zidirii, cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf și toți au căzut, fiind împresurați cu pietre și cu țărână. Deci, cinci și-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar Părintele și cu un zidar, anume Danin, au rămas prinși între pietre de vii. După aceasta, s-a auzit timp de trei ceasuri glasul cuviosului părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție, Dumnezeule!” Deci, adunându-se frații, au scos cu plângere și tânguire pietrele și țărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alții cu mâinile și cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie mort în Domnul, cu trupul întreg, fiind rănit numai la piciorul drept, iar lângă dânsul au găsit și pe zidar rănit foarte rău; și așa i-au scos pe amândoi de acolo.

Astfel a fost sfârșitul Cuviosului Atanasie, care, deși s-ar părea cuiva că a fost necinstit pentru că nu a murit în pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului; căci, pricinuitoare de cununa mucenicească s-a făcut plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără înștiințare a fost el, pentru că a văzut-o mai dinainte cu duhul și lui Antonie, ucenicul său cel mai de aproape, a spus-o mai înainte, zicând: „Drumul pe care trebuia să-l fac eu la Constantinopol ai să-l faci tu, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, așa voind Dumnezeu!”

După sfârșitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinții de pe la toate mânăstirile, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfântul la trup nu s-a schimbat deloc, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit deloc, ci fața lui era ca a unui om ce doarme, nici nu mirosea, cum miros morții. Deci, mare tânguire era pentru dânsul de la toți. Când a început cântarea la groapă, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzându-l oarecare din stareții cei cinstiți, l-au strâns în basmalele lor și se ungeau cu el ca și cu o mare sfințenie spre binecuvântare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.

Trupurile sfărâmate de pietre ale celor cinci frați, găsindu-le înainte, le-au îngropat și pe ele cu cinste. După aceasta, Daniil, care era rănit, mai trăind câteva zile, a mărturisit o vedenie care i s-a arătat înaintea sfârșitului cuviosului: „El a văzut un trimis luminos, venind și chemând pe părintele la Împărat. Apoi, în acel ceas, părintele plecă din lavră cu trimisul acela și cu șase frați, între care eram și eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărătești și ne-am apropiat de ușă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci frați, a intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tânguindu-mă foarte mult. Și am auzit un oarecare om dinăuntru, zicându-mi: „În zadar te tânguiești, omule, pentru că nu poți să intri înăuntru, de nu-ți va dărui ție voie părintele cu care ai venit”. Auzind eu aceasta, am început și mai mult a mă tângui, chemând pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puțin timp, ieșind părintele, m-a luat de mâna dreaptă și m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat și a mă închina Lui”. Acestea spunându-le Daniil, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Se cade să mai pomenim și alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.

O dată, s-a întâmplat lui Antonie, ucenicul cuviosului, de a plecat cu oarecare frați în părțile Gangrei pentru trebuințele mânăstirii. Ajungând acolo, au găsit un păstor păscând oile și acela avea un singur fiu pe care-l răpise o fiară. Deci, fiind aproape de sfârșit, tatăl lui se tânguia foarte mult după dânsul. Văzând el pe acei monahi străini trecând pe alături, i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine și lapte, iar monahii s-au minunat de buna lui faptă, cum, fiind într-atâta mâhnire, nu și-a lăsat iubirea de străini și suferea durerea în supărarea lui. Între acei monahi era și un frate cu numele Simeon. Acela avea cu dânsul o basma muiată în sângele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului și îndată a adormit un somn dulce până a doua zi, rămânând și ei acolo. Dimineața, copilul s-a sculat sănătos având rana tămăduită și cerea să mănânce. Atunci toți au preamărit pe Dumnezeu.

Altă dată, unul dintre frați, fiind trimis pentru slujba mânăstirii, i s-a întâmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sângelui și zăcea pe patul durerii, iar bărbatul și toți casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele acela, înștiințându-se de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în băsmăluță sângele Sfântului Atanasie. De veți voi, noi muiem basmaua cea sângerată în apă și o stoarcem pe ea. Apoi apa aceea să o bea bolnava și îndată va fi sănătoasă”. Femeia acea neputincioasă, auzind cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curând să facă aceea. Deci, monahul gătind apa aceea cu sângele sfântului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, și a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă.

Cu alt prilej, monahii Simeon și Gheorghe, fiind trimiși pentru slujba mânăstirii, au ajuns la limanul Pevaului, unde au găsit pe un corăbier mort de opt zile, pe care îl plângeau prietenii săi. Atunci îndată au pus batista cea roșită în sângele cuviosului și omul acela, deșteptându-se din somn, s-a sculat sănătos.

Multe minuni se săvârșeau și de la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni și se tămăduiau diferite feluri de boli ale celor ce veneau cu credință și se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Deci, să pomenim și aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătățit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră toate cele dinlăuntru ale lui și udul ieșea nu apă, ci sânge. De aceasta a pătimit șapte ani și multe feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit. Deci, lepădându-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se Cuviosului Părinte Atanasie. Alergând la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dânsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă și că vede pe cuviosul părinte șezând la acel obișnuit loc egumenesc, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă și un blid cu struguri. Cuviosul, luând puțin din struguri, a pus în apă și i-a dat lui Evstratie să bea. Evstratie, socotind că este vreo doctorie obișnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Părintele a zis către dânsul: „Nu te teme, ci ia și bea, că-ți va fi spre sănătate”. Evstratie, luând și bând, s-a deșteptat din vedenia visului și din acel ceas s-a tămăduit desăvârșit de boala aceea.

Acum este timpul să sfârșim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viața, nevoințele și minunile Cuviosului Atanasie. Deci, fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi și Cel ce a arătat în Cuviosul Atanasie mila și puterea Sa, slava cea fără de sfârșit și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Lampadie

Acest sfânt, din pruncie dându-se pe sine spre viața sihăstrească și duhului supunându-și trupul, prin înfrânarea poftelor și prin dese rugăciuni, a strălucit ca soarele și a luminat pe cei ce erau întunecați cu demonice înșelăciuni. Și trăind, a făcut multe minuni, precum și după ce s-a mutat către Domnul.

Aflarea Cinstitelor Moaște ale Sfintei Fecioare Iuliana

În zilele fericitului întru pomenire Elisei Pleteneanul, Arhimandritul Lavrei Pecersca, a murit în cetatea Kievului, cea păzită de Dumnezeu, o fecioară vestită, care avea să fie îngropată în sfântul locaș al Pecerscăi. Ei au săpat mormântul aproape de biserica cea mare de piatră a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Pecersca, înaintea paraclisului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul, în despărțitura unde este ușa acum; iar mai înainte nu era acolo, ci dinăuntrul bisericii celei mari era intrarea în despărțitura aceea.

Săpând, unii au aflat o vistierie păzită de Dumnezeu de mulți ani – cinstitele moaște ale Sfintei plăcute lui Dumnezeu fecioara Iuliana -, odihnindu-se în nestricăciune, foarte frumoasă, căci era albă la trup și plăcută la chip. Ea se părea că doarme ca vie, împodobită cu îmbrăcăminte de mare preț, din învelitori de mătase cu țesături de aur; la gât avea grivne de aur cu multe mărgăritare; la mâini, brățări de aur și inele de mare preț, iar pe cap, o cunună feciorească de aur cu mărgăritare mai mici și cu pietre scumpe. Ea zăcea lângă peretele bisericii, cu capul spre miazăzi, iar cu picioarele spre miazănoapte. Peste racla ei era pusă o piatră, pe care era însemnată pecetea dreptcredincioșilor domni Olșanschi, iar pe raclă era bătută o tăbliță de argint aurită, pe care era închipuită aceeași însemnare a fecioarei, cu o scriere deasupra în felul acesta: „Iuliana, doamna Olșansca, fiica voievodului Grigorie Olșan, care a murit fecioară în vârstă de șaisprezece ani”.

Toată îmbrăcămintea ei se vedea ca și cum ar fi fost nouă, până ce nu se atinsese nimeni de ea, iar când s-a atins, îndată s-a stricat. Apoi, îmbrăcând acele sfinte moaște într-altă îmbrăcăminte nouă de mătase, le-au pus în biserica cea mare a Pecerscăi, în partea dinspre apus și miazăzi, fără de nici o împodobire vrednică de cinste, ce se cuvine sfinților. Aceasta a făcut-o, pentru că oamenii se atingeau de acele sfinte moaște, nedându-le cuviincioasa cinste. Atunci acele cinstite moaște se acoperiseră de praf și se înnegriseră.

După câtăva vreme, fiind pe scaunul Mitropoliei Kievului fericitul întru pomenire, Preasfințitul Părinte chir Petru Movilă, care avea împreună și ocârmuirea Mânăstirii Pecersca, i s-a arătat în vedenie minunată doamna Iuliana, această sfântă și plăcută lui Dumnezeu fecioară, mustrându-l că sfintele ei moaște sunt lăsate în nebăgare de seamă și părăsire, credința pentru sfințenie împuținându-se. Drept aceea, acel înțelept păstor îndată a poruncit la niște fecioare din rânduiala monahicească, iscusite și temătoare de Dumnezeu, să gătească îmbrăcăminte și podoabe de bună cuviință, cu care să împodobească acele sfinte moaște. Apoi să facă și raclă frumoasă, în care să pună acele sfinte moaște, cu dreaptă credință și frumoasă rânduială; și astfel a le muta într-alt loc cu prăznuire, luând parte la mutarea lor tot poporul. Apoi, mitropolitul s-a îmbrăcat în veșmintele arhierești, a chemat tot sfințitul sobor, făcând rugăciuni și cântări de prăznuire, dădea mulțumire lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare și cuvioșilor părinți ai Pecerscăi. Căci, pentru sfințenia și lauda acelui loc, s-a adăugat și arătarea nestricatelor, cinstitelor și minunatelor moaște ale Sfintei fecioare Iuliana, la care, cei ce aleargă cu cucernicie și cu credință câștigă, cu rugăciunile plăcutei lui Dumnezeu, ajutor folositor de suflet la trebuințele lor. Dacă voiește cineva să știe și vreo minune de la acele sfinte moaște ale Sfintei Iuliana, plăcuta lui Dumnezeu, mai ales aceasta să o cunoască, spre mai vrednică încredințare.

În anul 1671 de la Nașterea Mântuitorului Hristos, a venit în Mânăstirea Pecersca, sub stăreția lui Elisei Preteneanul, mai sus pomenit, un om oarecare necunoscut de nimeni, anume Vasilie, care era eretic, deoarece ținea de blestemata credință a lui Arie. Acela, prefăcându-și cu înșelăciune fățarnica lui credință și cucernicie, se arăta că venise să cerceteze Sfintele Locuri și să se închine moaștelor făcătoare de minuni ale plăcuților lui Dumnezeu sfinți ai Pecerscăi; dar înăuntru își ascundea vicleșugul eresului cel pierzător de suflet al lui Arie. Deci a îndrăznit necuratul a intra în sfânta, marea și de minuni făcătoarea biserică a Pecerscăi. El a rugat cu vicleșug pe ierodiaconul Liverie, care era într-acea vreme eclesiarh, să-i deschidă racla fericitei fecioare Iuliana, ca și cum dorea să se închine cu osârdie cinstitelor ei moaște. Ticălosul, câștigându-și cererea, a început a se închina cu fățărnicie la cinstitele ei moaște, gândind cu vicleșug și căutând vreme îndemânatică, ca să-și săvârșească răutatea cea ascunsă.

Când a văzut pe eclesiarh că se depărtează pentru trebuință, îndată urâtul de Dumnezeu, ereticul, înșelătorul și hoțul, s-a grăbit a se apropia de cinstitele moaște ale Sfintei Iuliana; și, ca și cum voia să le sărute cu toată osârdia, a îndrăznit a apuca inelul din degetul mâinii drepte; apoi, depărtându-se blestematul închinător, se ducea cu îndrăzneală din biserică cu acel câștig închipuit. Dar când a voit să iasă pe ușile bisericii, deodată s-a îndrăcit și a căzut pe pietre, răcnind ca un bou sălbatic, tăvălindu-se și scuturându-se încoace și încolo. Apoi, acel eretic și hoț de cele sfinte, pedepsindu-se cu dreapta răsplătire a lui Dumnezeu, îndată și-a dat necuratul său suflet.

Înspăimântându-se eclesiarhul de lucrul acela, a alergat și i-a spus arhimandritului. Acela a luat pe frați și a mers acolo, și toți se mirau de sfârșitul cel grabnic și înfricoșat al acelui om cumplit. Vrând să știe pricina acelui grabnic sfârșit rău, a poruncit să caute la acel eretic pretutindeni, poate că este la el ceva apucat sau furat din lucrurile bisericești. Deci, căutându-l, a găsit într-un buzunar un inel. Atunci arhimandritul a întrebat pe eclesiarh: „De la ce icoană o fi luat el acest inel?” Cercetând și numărând eclesiarhul toate icoanele, nu a găsit lipsă nici una. După aceea, i-a venit în minte să deschidă și racla Sfintei fecioare Iuliana; pentru că acel înșelător se vedea că se ruga cu dinadinsul la cinstitele ei moaște.

Deschizând racla și căutând, a cunoscut că acel inel de mare preț a fost luat din degetul mâinii drepte a Sfintei fecioare Iuliana; atunci a spus mai-marelui. Făcându-se aceasta, a venit din întâmplare la biserică un bărbat binecredincios, cu numele Vartolomeu. Acela a cunoscut pe acel eretic, care zăcea mort, și a spus numele și familia lui. După aceea, arhimandritul a poruncit, ca, spre mai mare laudă a acelei minuni, să lipească acel inel apucat de la moaștele Sfintei Iuliana la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, între celelalte podoabe de mare preț. Iar pe acel eretic și fur de lucruri sfinte, să-l îngroape afară din mânăstire.

Deci, el zicea către frați: „Socotiți, părinților și fraților, cum Dumnezeu, Care cearcă inimile și rărunchii, asemenea și fapta rea care se ascundea în inima acestui viclean om a vădit-o și nu l-a lăsat fără pedeapsă, ca și ceilalți să aibă frică; pentru că nu este taină care să nu se arate”. Cu o minune ca aceasta s-a adeverit și s-au încredințat toți credincioșii de sfințenia și dumnezeiasca plăcere a Sfintei fecioare Iuliana.

Pentru cinstea Sfintei fecioare Iuliana Olșansca, nu se cuvine a tăcea mărturisirea cea vrednică de credință, care după multă vreme s-a făcut astfel: În anul 1677 de la Nașterea lui Hristos, în șase zile ale lunii iulie, a venit într-adins la Mânăstirea Pecersca preacinstitul părinte Teodosie Sofronovici, egumenul mânăstirii Sfântul Arhanghel Mihail, cea cu vârful aurit. El dorea să i se deschidă racla Sfintei fecioare Iuliana, de cinstitul ieromonah Paisie, care era în vremea aceea eclesiarh, vrând a se închina sfințitelor moaște; deci a zis: „Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă închin la aceste sfinte moaște. Înainte de aceasta, am avut o vedenie în mânăstirea mea. Ieșind din biserică, după cântarea Utreniei și adormind puțin, mi s-a arătat într-o lumină mare o ceată de sfinte fecioare, dintre care una mi-a zis cu mustrare: „Iată, eu sunt Iuliana, ale cărei moaște zac în sfânta biserică a Pecerscăi, iar tu pentru ce mă socotești în deșert pe mine și moaștele mele? Deci, iată de ce ți-a arătat Domnul vedenia aceasta, ca să știi, că și eu sunt numărată de El cu sfintele fecioare, care bine I-au plăcut Lui””.

De atunci, acel preacinstit egumen, de câte ori venea în sfântul locaș al Pecerscăi, niciodată nu trecea cu vederea a se închina cu dreaptă credință și cu toată osârdia și a săruta cu smerită și umilită sărutare aceste sfinte moaște nestricate ale Sfintei Iuliana, plăcuta lui Dumnezeu. Cu ale cărei sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi a fi numărați în ceata plăcuților Domnului Celui lăudat întru sfinții Săi. Amin.