Sinaxar 4 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Andrei din Ierusalim, Episcopul Cretei
Dumnezeiescul părinte Andrei își avea patria în vestitul Damasc, care acum se numește de turci Siam. El s-a născut din părinți cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți, care se numeau Georgie și Grigoria. Până la vârsta de șapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât și părinții lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut șapte ani, ducându-se împreună cu părinții săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba și grăia fără de împiedicare.
După aceea, părinții lui l-au dat la școală să învețe Sfintele Scripturi. Bunul Andrei, fiind foarte deștept la minte, se îndeletnicea la învățătură cu multă osârdie și sârguință. Deci, nevoindu-se cu dor covârșitor la fiecare învățătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Dar, ca să spun pe scurt, el având dascăli învățați, deprinsese cele mai bune învățături. Într-acest chip, el și-a deprins limba să vorbească cu meșteșug, făcându-și sufletul iscusit spre câștigarea faptei bune și a adevărului, iar mintea, să sporească la privirile cele mai înalte. Cugetând el cu știință la dumnezeieștile și sfințitele Scripturi și luminându-se dintr-însele cu socoteala minții, s-a făcut învățător fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni.
El, socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înțelepciune decât numai să se depărteze de lucrurile cele pământești și materiale, a rugat pe părinții săi să-l dăruiască lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Părinții lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat și s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viață, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt și îmbunătățit. Deci, primindu-l cu multă bucurie, l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârșit și la măsura vârstei plinirii lui Hristos.
Drept aceea, nimerind și pământ bun, patriarhul avea nădejdi de la sufletul tânărului că, prin dumnezeiescul cuvânt al învățăturii sale și cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârșit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Și, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocârmuitor și epitrop al lucrurilor bisericești pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinerețea sfântului nu-l lăsa să-l facă locțiitor al scaunului său. Deși sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obște și cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor. El era în Biserica Ierusalimului părinte, dascăl, iconom, slujitor și pildă strălucită de toată știința binelui.
În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliților. El a scris un sfințit tom cu dogmele dreptei credințe, și a trimis la fiecare Biserică scrisori împărătești, care întăreau și pecetluiau tomul cel sobornicesc și îndemnau pe toți dreptcredincioșii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns și la Biserica Ierusalimului și au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credință, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iar luminat. De aceea, toți cei mai întâi din Ierusalim, de obște au socotit că trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că și ei primesc dogmele Sfântului Sinod. Ei au judecat, cu alegere de obște, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alți doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credințe și ca unul ce era mai învățat decât oricare altul cu puterea cuvântului și a Sfântului Duh.
Andrei a ales doi clerici cuvântăreți, pe care luându-i cu el, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, – zis nas tăiat – moștenitor al împărăției. El i-a dat în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, iar cele ce lipseau la mărturisire, le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toți minunându-se de sfințenia și înțelepciunea lui și el, povățuind bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalți ce sfârșit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se ușureze de pricinile bisericești și să petreacă viață liniștită și monahicească.
Drept aceea, strângându-se din toate părțile și lipsindu-se de toată grija cea cu cale și fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare și privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri și cu vărsări de lacrimi. Deci, în acest chip s-a curățit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul și s-a luminat cu mintea. El, urmând întru toate lui Dumnezeu, din toate părțile se unea tăinuit cu Dânsul și dobândea arvuna bunătăților ce aveau să fie. Stând multă vreme în liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiind luminat la lucruri și la cuvinte, nu era cu putință să se ascundă de cei mulți și să se tăinuiască până la sfârșit sub obrocul liniștii. Pentru aceasta, s-a făcut arătat atât împăratului, cât și Bisericii și, despărțindu-l cu sila de viața cea liniștită, l-a rânduit, deși nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.
Apoi i s-a încredințat iconomia și povățuirea de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoință, s-a făcut părinte și hrănitor al sărmanilor și scăpătaților. El purta grijă cu mare cuviință de amân-două azilele de scăpătați ale Constantinopolului, și a crescut nu numai venitul lor, dar și strâmtorarea de mai înainte, care o aveau în casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidurile cele mari ce făcuse. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat și mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul cel mai înalt al arhieriei, făcându-se mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor și dascăl la toată Biserica lui Hristos.
Andrei, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său, a purta grijă fără de pregetare de povățuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creșterea și mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înțelepciune pe cei sfințiți în rânduială încuviințată, vorbindu-le cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii. Cu acestea voia să arate cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai însuși a se apropia de întâia și neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze și pe alții și să-i împrietenească cu Dumnezeu. Deci, se cade ca preotul să fie luminat și curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieștii lumini, și printr-însul să dea lumină și celorlalți. Sfântul Ierarh Andrei a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mânăstirilor de monahi și monahii le-a dat legi, cum să se conducă.
Apoi purta grijă de trăire, învățându-i să aibă dragoste și râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup și către lume. El defăima dezmierdările cele lumești și păzea poruncile lui Dumnezeu, ca astfel să se nevoiască pentru mântuirea sa. Ca pe niște copii îi învăța pe cei tineri, iar pe cei bătrâni îi înțelepțea. Pe cei păcătoși îi întorcea la pocăință și dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. Îndemna la nevoințele faptelor bune, pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptați, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuți îi ridica; celor neputincioși le dădea putere; celor întristați, mângâiere; celor leșinați, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaților, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte, și ce spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toți. Căci, Domnul vrea a se face în veacul ce va să fie, lumină sfinților, viață, slavă, hrană, îmbrăcăminte, bucurie și orice alt bine al fericirii. În acest fel era eparhioților săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci și trupesc și cu care poate cineva să treacă fără întristare viața aceasta de față.
După aceasta, a deschis vistieria cea bună a inimii sale și scotea dintr-însa cuvinte bune, lărgind gura socotelii minții sale, pe care a umplut-o de darul Sfântului Duh. El a alcătuit și cărți cu înțelepciune, cu pricepere și cu dumnezeiască insuflare, cărți prin care se arată orator iscusit și cuvântător insuflat de Dumnezeu. Sfântul Andrei, cu cuvintele lui, lăuda strălucit pe Preacurata Maică a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători sau praznice. Lăuda și Sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Mântui-torului lui, pe care, răbdând fericitele patimi, Dumnezeu cel fără de patimă, prin moartea cea de bună voie, ne-a făcut părtași ai împărăției și slavei Sale. Lăuda încă și alte stăpânești praznice și, pe lângă acestea, lăuda și pe unii sfinți și, prin lăudările lui a făcut ca și cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire lăuda pe marele Mergător Înainte Ioan.
El a alcătuit cu mult meșteșug în versuri și muzică multe canoane și tropare, cu care nu numai că luminează praznicile, dar îndeamnă și pe creștini la dumnezeiasca veselie și bucurie, le pricinuiește umilință și face pe cei ce cântă și citesc să verse șiroaie de lacrimi. Pe lângă celelalte cântări bisericești, a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă din săptămâna a cincea a marelui post al Sfintelor Paști, care nu numai că pricinuiește pocăință și umilință, dar și multă învățătură. Învăța pe creștini cu ce așezare se cade a citi sfințitele istorii ale dumnezeieștii Scripturi, și cum se cade a le pricepe pe dânsele materie și pricină de mai înalte și iscusite priviri. Dar, sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa și veselea orice Biserică a creștinilor, ci și cu lucruri și cu isprăvi de mare cuviință, pentru că el a înnoit lui Dumnezeu bisericile cele dărăpănate, le-a tocmit cu ajutor bogat și cinstit, le-a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.
Casele primitoare de străini le-a zidit din temelie, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor și spre acoperământul străinilor și scăpătaților, cărora le dădea cu îmbelșugare nu numai toate cele de nevoie și de hrană, cheltuind bani înțelepțește și cu plăcere de Dumnezeu, ci și, după cum la celelalte urma pe Stăpânul și dascălul său, Hristos, așa și la aceasta Îl urma, slujind la primirea străinilor și bolnavilor cu însăși mâinile sale. El își încingea fota la mijloc și spăla mâinile, picioarele, capetele și curăța rănile bolnavilor, lingând chiar cu limba sa rănile cele nevindecate și sângerarea lor, atât de mult îl învăpăia dragostea către Dumnezeu și către aproapele.
Nu este afară de cuviință a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfințenia și îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.
Odată, o flotă de barbari s-a dus în Creta, ca să supună și să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurându-l, au uneltit tot felul de meșteșuguri împotriva lor; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că și-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci și în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Din fuga lor cea fără rânduială și grabnică, mulți au pierit, atât de valurile mării, cât și de creștinii care îi luptau.
Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul și ploaie nu era deloc. Așa că semănăturile toate se vestejiseră și erau în primejdie să se usuce desăvârșit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi și deznădăjduiți de viață. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor și milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălțând mâinile și ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Și, o, minune! Îndată s-a umplut cerul de nori și a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat și au făcut rod mare, iar oamenii au luat răcorire și mângâiere.
Sfântul Andrei a făcut și multe alte minuni, pe care de le voi spune, nu-mi va ajunge toată viața. Fiindcă avea pe Dumnezeu sălășluit în sufletul său, eparhioților săi totdeauna le pricinuia cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea mântuire sufletele eparhioților, ca pe un prinos bineprimit și vrednic pentru toată lumea.
Într-o vreme, întâmplându-se ciumă în eparhia lui și mulți murind, sfântul, cu rugăciunile și cu lacrimile lui către Dumnezeu, a oprit pornirea morții.
Altădată, sfântul, având oarecare trebuință, a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea și cucernicia, atât de toată sfințita adunare a Bisericii, cât și de împăratul și de toți boierii. Petrecând acolo puțină vreme, împărțea pâinea cea cerească flămânzilor, adică cuvântul învățăturii, și adăpa pe cei însetați din apa cea făcătoare de viață a Sfântului Duh, și nu numai aceasta, ci și trupește sătura pe cei flămânzi. El ajuta celor nedreptățiți, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani și mângâia pe cei necăjiți.
Mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, deși a cunoscut înainte că nu va mai vedea de aici înainte păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mișca pe dânsul și, intrând într-o corabie, a plecat în Creta. Dar corabia, sosind până la Mitilina, a stat acolo. Sfântul, întrebând cum se numește locul acela și înștiințându-se că se numește Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul meu lui Dumnezeu, adică Celui ce mi l-a dat. Aici voiesc să mor!” Ceea s-a și făcut. Deci s-a dezlegat din legătura trupului și s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, strălucind de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulcește de bunătățile împărăției Sale celei negrăite. Iar sfințitele lui moaște s-au așezat în biserica Sfintei, bunei și biruitoarei Mucenițe Anastasia, ca o vistierie și izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.
Sfânta și Dreapta Marta, Maica Sfântului Simion
Sfânta și dreapta Marta s-a născut în Antiohia, din părinți binecredincioși. Ea, fiind silită de ei spre nuntă și neînvoindu-se, a dorit să viețuiască în feciorie. Pentru aceasta i s-a poruncit ei, printr-o dumnezeiască vedenie în biserica Mergătorului Înainte, ca să se supună părinților săi și să se însoțească cu bărbat. Deci, a zămislit fiu pe Sfântul Simeon, după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit prin arătarea Sfântului Ioan Mergătorul Înainte, precum se scrie pe larg despre aceasta, în viața Sfântului Simeon. Însă, nepetrecând mulți ani cu bărbatul său, a rămas văduvă, iar pruncul creștea cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfântului Mergătorului Înainte, de vreme ce acela era să fie vas al Sfântului Duh. Ea se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dânsa spre slujba sa, ca altădată de la proorocița Ana, pe Samuil.
Odată, întrebându-se fericita Marta despre prunc ce ar putea să fie când va veni în vârstă, a văzut în vis o vedenie ca aceasta: I se părea că se vede pe sine înaripată, zburând deasupra și, ținând pruncul pe mâini, îl înălța ca dar Domnului, zicând: „O, fiule, astfel am dorit să văd înălțarea ta; deci, să mă libereze pe mine Ziditorul meu cu pace, pentru că am aflat dar de la El, ca una ce m-am învrednicit a-I da rodul pântecelui meu”. Această vedenie precum și descoperirile cele ce i s-au făcut ei mai înainte, ea le ascundea în inima sa și mulțumea lui Dumnezeu.
Fericita Marta totdeauna mergea la biserica lui Dumnezeu, nelăsând niciodată pravila bisericească; de aceea își câștigase și petrecerea sa aproape de biserică, unde se afla mai înainte de toți la cântare și ieșea în urma tuturor. Ea avea o osârdie a merge la praznice pe la sfintele biserici unde se făceau și stătea cu mare luare aminte la rugăciunile cele de noapte și la dumnezeieștile slujbe și cu sfărâmarea inimii vărsa lacrimi din ochi, împărtășindu-se adeseori cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Iar cu câtă vrednicie se împărtășea, aceasta era mărturia: după primirea dumnezeieștii împărtășiri, fața ei era strălucită cu o lumină minunată, ca altădată fața lui Moise.
Fericita Marta, la casa sa, în toate nopțile se scula la rugă-ciune înainte de miezul nopții și o săvârșea în căldura duhului, udându-și fața cu lacrimi. Toată mintea ei era îndreptată către Dumnezeu, pe care Îl iubea cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată virtutea. Ea era și nespus de milostivă spre cei săraci, hrănind pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi. Intrând adeseori în bolniță, slujea cu mâinile sale bolnavilor, iar celor morți le pregătea din ostenelile sale cele de îngropare. Asemenea și celor ce se botezau, le dădea haine albe, lucrate cu mâinile sale. Era atât de blândă la obicei, smerită și fără de răutate, încât nimeni nu a văzut-o mâniindu-se cândva sau grăind împotrivă sau mâhnindu-se. Fericita Marta își păzea gura de multă grăire și nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învață mintea și gândirea despre Dumnezeu. Nu se auzea din gura ei cuvânt deșert sau mincinos, ori altceva neplăcut lui Dumnezeu, ci din comoara inimii sale scotea cele bune. Era și făcătoare de pace între prietenii care se mâniau, sfătuitoare celor ce nu trăiau bine, arătându-se model de viață curată, cucernică și plăcută lui Dumnezeu și tuturor, nu numai femeilor, ci și bărbaților, fiind plină de toate bunătățile, pe care este cu neputință a le spune cu de-amănuntul. Însă ajungea ca mărturie pentru viața ei sfântă, sfințenia cea mare a Cuviosului Simeon, care s-a născut dintr-însa, căci un fiu ca acesta, o astfel de maică se cădea să aibă.
Cuviosul Simeon stând pe stâlpul cel de la Muntele Minunat, i s-a făcut ei după rugăciunea cea din miezul nopții, într-o ușoară adormire, o vedenie ca aceasta: Sfântul Ioan Botezătorul, către care ea, după Dumnezeu și după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, avea mare osârdie cu credință, și în toate zilele se ruga către dânsul, acela i s-a arătat ei cu Sfântul Apostol Timotei și a zis către dânsa: „Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine și niciodată nu te voi lăsa!” Ea, umplându-se de spaimă și de bucurie dintr-acea vedenie, s-a deșteptat și cu frică preamărea pe Dumnezeu. Deci vedenia aceasta a spus-o fiului său, Cuviosului Simeon, la care se ducea uneori spre cercetare.
Mergând odată la fiul său, a văzut mulți din cei cuprinși de tot felul de boli, care se adunaseră lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduirile ce se dădeau cu rugăciunile lui, pentru că ea nu se înălța cu mintea, ci privea spre el cu frică, ca nu cumva vrăjmașul să întindă cursă picioarelor fiului său. Fericita Marta se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meșteșugirile potrivnicului, iar către el zicea: „Fiul meu, ți se cade pentru toate acestea să preamărești pe Dumnezeu, Cel ce lucrează prin tine, iar tu să-ți aduci aminte de neputința ta și să-ți păzești inima cu toată luarea aminte”. Deci, cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale și de viața ei cea plăcută lui Dumnezeu se bucura cu duhul, înălțând mulțumire lui Dumnezeu.
Fericita Marta, petrecând mulți ani în fapte bune și plăcând lui Dumnezeu, înainte de sfârșitul său cu un an, pe la miezul nopții, în timpul când își făcea fierbințile ei rugăciuni către Dumnezeu, a căzut într-o mare uimire. A văzut o mulțime de îngeri cerești cu lumânări, dănțuind și zicând către dânsa: „După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ție de Domnul”. Tot asemenea i s-a descoperit și Cuviosului Simeon. Iar unuia dintre frați i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria șezând pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicându-și spre dânsa mâinile sale în chipul crucii și prefăcându-se într-o cruce de aur, strălucea ca o lumină asemenea razelor soarelui; și astfel se vedea că toată crucea aceea era luminoasă.
Cuviosul Simeon, auzind despre această vedenie, a zis: „Acesta este semnul că s-a apropiat fericitul sfârșit al maicii mele”. Deci, Sfânta Marta, sfârșindu-se anul cel de pe urmă al vieții celei plăcute lui Dumnezeu, a mers spre cercetare la Cuviosul Simeon, fiul său, iar el s-a rugat către dânsa, zicând: „Binecuvânteză-mă, maica mea, precum Avraam a binecuvântat pe Isaac”. Iar sfânta a zis: „De aceea am și venit aici, ca să mă învrednicesc binecuvântării și rugăciunilor tale, pentru că de acum au mai rămas numai trei luni din viața mea. După aceea, mă voi duce la Domnul Dumnezeul meu, care te-a zidit pe tine din pântecele meu. Acela să-ți dăru-iască ție darul și binecuvântarea Sa, ca să-ți săvârșești cu bine alergarea ta cea bine începută și să te învrednicească împărăției Sale”.
Acestea grăindu-le, vărsa lacrimi din ochi, iar frații care erau acolo plângeau, deoarece cu greu li se părea lor a auzi că după trei luni nu vor mai vedea fața ei. Deci, ziceau: „Maică, viu va fi sufletul tău și va lăuda pe Domnul”. Iar ea întărea cuvântul, grăind: „De nu va fi așa precum v-am spus, apoi pe mine, roaba voastră, să mă socotiți ca pe o mincinoasă”. Atunci Cuviosul Simeon a zis către dânsa: „Binecuvântarea ta o cerem noi acum, iar cuvintele tale ne sunt foarte dureroase inimii noastre”. Sfânta a zis: „Binecuvântați sunteți voi Domnului și binecuvântați sunt cei ce vă binecuvântează pe voi”.
După aceasta, toți i s-au închinat fericitei Marta, asemenea și ea, închinându-se lor, s-a întors în Antiohia la casa sa. După plecarea ei, Cuviosul Simeon, chemând a doua zi pe cei mai iscusiți dintre frați, a zis către dânșii: „Cu adevărat se apropie vremea ducerii maicii mele din cele pământești, pentru că în noaptea trecută am văzut în vedenie un scaun pus înaintea mea și maica mea șezând pe el, iar noi toți stăteam împrejurul ei. Atunci ea, ca o învățătoare, a zis către noi cuvântul cel dintâi al psalmului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor… Și multe alte cuvinte sfătuitoare ne-a zis nouă, ca o maică. Apoi s-a sculat și, mergând înaintea noastră la biserică, ținea în mâini o cruce luminoasă, iar noi urmam după dânsa, cântând psalmi de umilință”.
După aceea, cu câteva zile înaintea sfârșitului său, s-a dus iarăși la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă și i-a spus lui toate dumnezeieștile descoperiri ce i s-au făcut în viața sa. Asemenea și lucrurile cele bune, ostenelile și nevoințele, care le făcuse în taină, pentru slava numelui lui Dumnezeu; și a rămas acolo în acea noapte. În vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălțimea cerului, unde a văzut niște palate preaminunate și luminoase, a căror frumusețe nici un cuvânt nu o poate spune.
Umblând ea prin acele palate și minunându-se de zidirea cea nefăcută de mână, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoși, grăind către dânsa: „Ce te minunezi?” Iar ea cu frică și cu bucurie, închinându-se Preasfintei Născătoare, a zis: „Mă minunez, Stăpână, că în tot timpul vieții mele pe pământ, n-am văzut niște palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: „Și pentru cine socotești tu că sunt pregătite ele?” Dânsa a zis: „Nu știu, Stăpână!”
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dânsa: „Oare nu știi că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău și în care de acum vei petrece în veci?” Acestea zicând, a poruncit îngerilor de a pus în mijloc un scaun minunat, apoi a zis către dânsa: „Această slavă ți se dăruiește ție, deoarece ai viețuit cu dumnezeiască plăcere în frica Domnului”. Apoi iarăși a zis: „Voiești ca să vezi și pe cele mai slăvite?” Atunci i-a poruncit ei să vină după dânsa. Deci, suindu-se la cele mai înalte locuri cerești, i-a arătat ei alte palate mult mai minunate și mai luminate, fără să semene cu cele dintâi și care erau pline de slavă cerească, și a căror frumuseți nici mintea omenească nu o poate ajunge, nici gura nu o poate spune. Atunci Preacurata a zis: „Și pe aceste palate le-a zidit fiul tău și a început și la temelia celui de-al treilea”.
Aceasta spunând a dus-o pe dânsa iarăși spre răsăritul soarelui și i-a arătat ei din înălțime locuințele Raiului și într-însele mulțime de cete de parte bărbătească și femeiască, veselindu-se. Și i-a zis Stăpâna: „Aceste locuri le-a dăruit Fiul meu, celor ce au trăit în curăție și cu dreptate întru păzirea poruncilor Domnului, celor ce au făcut milostenii multe cu osârdie, de aceea singuri de milă s-au învrednicit de la Domnul, pentru că: Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui. Astfel a fost vedenia Sfintei Marta, care a spus-o fiului său.
Fiind într-o zi de Duminică, s-a împărtășit cu Preacuratele și dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Fața ei strălucea din darul lui Dumnezeu și din negrăita bucurie duhovnicească, prin care se veselea, deoarece era încredințată de sfârșitul și de mântuirea sa. Apoi a petrecut toată ziua aceea și noaptea următoare, o parte întru cele de Dumnezeu insuflate multe vorbiri iubite ale ei cu fiul cel cuvios, iar alta, cu rugăciuni și cu lacrimi fierbinți către Dumnezeu.
Luni, dând pace și binecuvântare, precum și sărutarea cea mai de pe urmă fiului său și tuturor ucenicilor lui, s-a despărțit de dânșii, lăsându-i pe toți plângând. Apoi s-a dus la un sat care se numea Tivirint, care era departe de trei stadii de la Muntele cel Minunat, unde era biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Ea a vărsat multe lacrimi în acea biserică și a început a slăbi cu trupul. Locuitorii acelui sat au cinstit-o foarte mult și au rugat-o să se odihnească la dânșii de oboseală. Deci, s-a odihnit în ziua aceea, iar noaptea următoare și mai mult a slăbit cu trupul. Marți au dus-o cu căruța la casa ei în Antiohia, care era în cetățuia ce se numea Dafne. Miercuri s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură. Apoi a vărsat multe lacrimi, având nădejde neîndoită de mântuirea sa. Și astfel și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în cinci zile ale lunii lui iulie.
Ea a rânduit ca, după moartea sa, să-i îngroape trupul la locul unde se îngroapă cei străini și săraci. Dar Cuviosul Simeon, fiul ei, având descoperire de la Dumnezeu despre mutarea maicii sale, a trimis pe unii dintre ucenicii săi și au adus trupul ei în Muntele Minunat, ca să-l îngroape lângă stâlpul său. Despre dânsa se scrie și aceasta: Pe când sufletul ei se ducea către Domnul, cei care ședeau aproape de cinstitul ei trup, au văzut fața ei zâmbind cu bucurie și au auzit grăindu-se astfel de cuvinte: „Am luat mare dar de la Dumnezeu și sunt în lumină și bucurie negrăită”. Aceia, spăimântându-se, gândeau că a câștigat milă de la Domnul pentru fiul său. Ea a grăit aceasta: „Nu m-am proslăvit atât pentru fiu, cât pentru viața cea îmbunătățită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare și înfrânare în nevoințele pustnicești. Am umblat bine pe calea poruncilor Lui și pe urmele aceleia care L-a născut pe El și am iubit-o din toată inima”.
Deci, cinstitul trup al Sfintei Marta, fiind dus de la cetățuia Antiohiei, care se numea Dafne, la Muntele Minunat, a fost dus cu mare cinste, într-o zi de vineri; și mult popor al Antiohiei cu rânduiala cea sfințită au petrecut-o, ca pe o mare plăcută a lui Dumnezeu, cu lumânări, cu cădiri și cu cântări de psalmi. Iar cei ce duceau racla cu cinstitul ei trup, spuneau că nu simțeau greutate la ducere, pentru că nu era ca trupurile celorlalți morți, care au greutate obișnuită, ci era ușor mai presus de fire, ca și cum mergea singur prin văzduh.
Atunci un om din popor, anume Serghie, fiul unui cetățean cinstit cu numele Antonie, văzând acea slăvită petrecere și poporul îmbulzindu-se spre raclă, unii plecându-și umerii sub raclă, ca s-o ducă cu osârdie, iar alții voind să se atingă de cinstitul ei trup, a râs și a socotit în sine: „Ce trebuință este să te atingi de un trup mort?” Deci s-a întors înapoi. Dar acela îndată a căzut într-o boală grea, încât a și amuțit dintr-însa și s-a prelungit boala aceea treizeci de zile și nu s-a tămăduit decât de la mormântul sfintei, de care lucru se va spune mai pe urmă. Deci, cinstitul trup aducându-se în locașul Cuviosului Simeon, au săvârșit lângă trup cântare de toată noaptea. Într-acea noapte s-a arătat vie la doi din frați, ucenici ai lui Simeon, într-o îmbrăcăminte luminoasă, având și fața luminată. Ei s-au spăimântat de aceasta, știind-o că a murit; dar ea a zis către dânșii: „Nu vă temeți, că Domnul nu m-a rânduit între cei morți, ci între cei vii. Eu am venit la voi, să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l, să câștigați viața veșnică”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzută.
Când a sosit ziua sâmbetei, s-a adunat la îngroparea Sfintei Marta mult popor de prin cetăți și de prin satele dimprejur, cu preoți și cu clerici. Toți au văzut sfânta ei față în mormânt, ne-schimbată de moarte, înflorindu-i frumusețea ca la o tânără, strălucind cu darul, și neieșind din trupul ei nici mirosul cel obișnuit la cei morți, deși era a patra zi după moarte; ci, se vedea dormind ca o femeie vie. Apoi, cântând cele cuviincioase, au îngropat-o cu cinste înaintea stâlpului Sfântului Simeon. Aceasta a făcut-o din po-runca lui, pentru ca să poată vedea totdeauna mormântul maicii sale.
După ziua sâmbetei, făcându-se cântarea Învierii, unul din popor, anume Ioan, cu rânduiala de citeț bisericesc, dormitând, a văzut pe Sfânta Marta strălucind ca o lumină și suindu-se pe trepte la stâlpul Cuviosului Simeon. Deasupra mormântului ei a văzut o căruță de heruvimi trasă de niște îngeri cu câte șase aripi. El a spus cuviosului această vedenie cu jurământ. Iar cuviosul i-a zis: „Fiule, dă slavă lui Dumnezeu că te-a învrednicit a vedea căruța de heruvimi; iar maicii mele și mie, fiind zămisliți și născuți în păcate, ne trebuie mila lui Dumnezeu”.
După aceasta a venit la Cuviosul Simeon tatăl și maica lui Serghie, cel pomenit mai înainte, care hulise petrecerea trupului Sfintei Marta și din care pricină căzuse în boală grea. Ei plângeau și se rugau, ca, precum vindecă de boli pe mulți cu rugăciunile sale, să tămăduiască și pe fiul lor. Sfântul le-a zis: „Duceți-vă și-l întrebați să vă spună singur pricina bolii sale, că acum poate să grăiască, fiindu-i mai bine”. Părinții lui, întorcându-se acasă, au început a-l întreba, iar el le-a răspuns: „Această boală a venit asupra mea, fiindcă am hulit cinstita petrecere a trupului Sfintei Marta și mi-am întors fața de la dânsa, nevoind să duc racla pe umeri”. Ei l-au pus într-o căruță și l-au dus la cuviosul din Muntele cel Minunat. Cuviosul le-a spus să-și caute tămăduire la mormântul maicii sale. Deci, ei s-au rugat cu lacrimi la cinstitul ei mormânt și îndată bolnavul s-a făcut sănătos desăvârșit, ca și cum nu bolise niciodată.
După îngroparea cuvioasei, frații se obișnuiseră a aprinde o candelă la mormântul ei, ca să ardă ziua și noaptea, pentru cinstea sfintei. Dar, după mai multă vreme, au uitat a mai aprinde candela. Văzând acest lucru, Cuviosul Simeon tăcea, nezicând nimic de candelă, ca ucenicii lui să nu creadă că cinstește pe maica sa după moarte fără de măsură.
Într-acele zile, iconomul locașului aceluia s-a îmbolnăvit greu și se părea că este aproape de moarte. Deci, i s-a arătat Sfânta Marta în miezul nopții, zicându-i: „Pentru ce nu mai aprindeți candela mea? Să știți că, deși nu am trebuință de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească și veșnică de la Dumnezeu, atunci când faceți aceasta la mormântul meu, pentru mântuirea voastră o rânduiți, deoarece mă îndemnați să mijlocesc pentru voi înaintea Domnului”. Sfânta, grăind acestea, ținea în dreapta sa, ca un mărgăritar prealuminos, o parte din făcătorul de viață Trup al lui Hristos, cu care, atingându-se de cel bolnav, a zis: „Într-aceasta să fii viu și sănătos”. Aceasta spunând, s-a făcut nevăzută.
După aceea, bolnavul s-a sculat sănătos și a alergat la gropnița sfintei unde, căzând înaintea mormântului ei, uda pământul cu lacrimi și, cerând iertare de neîngrijirea sa, a mulțumit pentru tămăduire. Deci, a rânduit ca să ardă candela ei nestinsă și se săvârșeau și alte multe minuni la mormânt. Orbii se luminau, diavolii din oameni se izgoneau și se dădeau tămăduiri grabnice de toate neputințele, cu rugăciunile Sfintei Cuvioasei Marta și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.