Sinaxar 3 iulie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Iachint
• Sfântul Sfințit Anatolie, Patriarhul Constantinopolului
• Cuviosul Alexandru, Întâiul începător al Mănăstirii Neadormiților

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mucenic Iachint

Pe când Traian împărățea în Roma, se făcuse prigonire mare împotriva creștinilor, pentru că era dată poruncă împărătească, ca toți de sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfă zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie dați la munci. În acea vreme era în palatele împărătești un tânăr ales, anume Iachint, de neam din Cezareea Capadociei, având vârsta de 20 de ani. Acesta stătea totdeauna înaintea feței împăratului, fiind cu dregătoria postelnic. El era de credință creștin adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu și împodobindu-se cu curăția, cu înfrânarea, cu blândețea și cu toate lucrurile cele bune.

Sosind o prăznuire oarecare a necuraților zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea jertfe idolilor. Dar Iachint, tânărul cel frumos, nu s-a dus cu împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărătești, unde, intrând într-o cameră deosebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul Dumnezeu. Văzând aceasta un alt tânăr de o vârstă cu dânsul, anume Urvechie, care avea aceeași rânduială de postelnic și auzind rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcând porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l Dumnezeu. Împăratul Traian tocmai prânzea înaintea poporului la acea necurată prăznuire; deci, a poruncit să aducă acolo pe Iachint.

Venind Iachint, împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite, poruncindu-i să mănânce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaș al lui Hristos, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi fie mie, cel ce sunt creștin, a mânca aceste bucate necurate. Eu aș fi voit ca și tu să te depărtezi de înșelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire și de necuratele jertfe și să vii să cunoști pe Unul adevăratul Dumnezeu și să-I slujești Lui”.

Toți cei ce prânzeau cu împăratul și cei care îi stăteau înainte, văzând o îndrăzneală ca aceasta din partea tânărului Iachint, s-au mâniat asupra lui cu iuțime. Împăratul a zis către dânsul: „Iachinte, tinerețile tale te fac mândru, și tu, nevrednicule, mă înveți pe mine să nu slujesc zeilor părintești, ci unui Hristos oarecare, pe Care noi nu-L știm și nici părinții noștri nu L-au știut”. Sfântul Iachint a răspuns: „Nu-L știi, pentru că ești nevrednic de cunoștința Lui. Acela este Dumnezeu adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul și marea și toate cele dintr-însele; Cel ce a orânduit luminătorii cei cerești spre luminarea oamenilor și a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L știi pe Acela, pe Care nici părinții tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai mâniei. Dar eu, fiind născut și crescut din părinți dreptcredincioși și iubitori de Hristos, sunt învățat a-I sluji și a mă închina Lui”.

Împăratul, mâniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfântului, a poruncit slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Aceia, repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, îl loveau tare nu numai peste gură și peste obraz, dar îl călcau și cu picioarele cumplit, fiind căzut la pământ, și-i ziceau: „De ce răs-punzi împăratului cu așa îndrăzneală?” Împăratul a poruncit să înceteze a-l bate, de vreme ce zăcea la pământ, neputând să se scoale de cumplitele lovituri și de călcările picioarelor. Apoi a poruncit să-i bage în gura sfântului cu sila, mâncări din cele jertfite. Dar sfântul mucenic al lui Hristos, strângându-și tare gura și dinții, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură necurata jertfă a idolilor. După aceea, împăratul a poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi și să-l închidă în temniță.

A doua zi, împăratul cu poporul, săvârșind același praznic idolesc, a poruncit să se aducă înaintea lui toate uneltele cele de muncire, apoi să scoată din temniță pe mucenicul Iachint, la cercetare. Sfântul fiind adus, Traian a zis către dânsul: „O, tânărule, oare te vei supune poruncii noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gândul tău cel mândru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine și jertfește zeilor, ca să nu suferi rău”. Dar, robul lui Hristos, tare ca un diamant, trăind cu trupul și cu sufletul și având în ajutor puterea lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sunt creștin! Cinstesc pe Hristos și Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar diavolilor tăi nu voi jertfi și nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am nici o grijă de chinuri și nu vei putea să mă pleci păgânătății tale, pe mine care sunt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înșela, ca pentru viața cea de scurtă vreme, să las viața cea veșnică; deci, fă ceea ce voiești!”

Împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să întindă la pământ pe acel sfânt tânăr și să-l bată multă vreme, fără de cruțare; apoi l-au pus la muncire, spânzurându-l și strujindu-i trupul cu unghii de fier. Mucenicul, răbdând cu vitejie, striga către împărat: „Sunt creștin! Sunt robul lui Hristos și nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scornește încă și mai multe chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mult mai mult pentru Domnul meu, până ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpânului meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credință cheamă preasfânt numele Lui”.

Fiind ceasul al șaptelea și toți cei din priveliște minunându-se foarte mult de răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire și, legându-l, să-l ducă iarăși în temniță. El a mai poruncit păzitorilor să nu-i dea altă hrană și băutură decât numai din cele jertfite idolilor, ca, astfel, fiind silit de foame și de sete, să guste din ele. Păzitorii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele mâncăruri din jertfele idolești și le puneau înaintea sfântului în temniță. Dar, venind dimineața, le găseau pe toate întregi, de vreme ce sfântul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mâncăruri jertfite idolilor, ci îi erau ca o urâciune pângărită.

Deci, petrecând el multe zile în foame și în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu și se veselea cu duhul, ca la un ospăț prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul Sfântului Duh. Dar Traian, trimițând slujitorii săi, a întrebat pe păzitori dacă Iachint a gustat din jertfele puse înainte. Aceia l-au încredințat, că nici cu degetul nu se atinsese de cele ce i se aduseseră, ci se bucură, petrecând fără hrană și băutură, și face rugăciuni către Dumnezeul său. Traian, auzind aceasta, s-a mâniat împotriva păzitorilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu moartea pe acei păzitori, iar aceia îl încredințau cu jurământ, că nimeni altul nu vine la dânsul, deoarece ei păzesc temnița foarte bine, nelăsând să se apropie cineva.

Trecând 38 de zile, unul din păzitori a intrat, după obicei, în temniță, aducând cele jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Păzitorul acela a văzut temnița plină de o lumină negrăită și doi îngeri stând lângă sfântul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfântului cu o haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată. Păzitorul, văzând aceasta, s-a umplut de mare frică și, aruncând cele aduse, a alergat la împărat și i-a spus ceea ce a văzut. Împăratul nu credea cele spuse, socotind că sunt oarecare năluciri făcute prin vrajă. Deci, voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai cumplite.

După două zile, Traian, șezând la judecată, a trimis la temniță să-l scoată pe cel legat la muncire, zicând: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe el din mâinile mele?” Slujitorii, intrând în temniță, au găsit pe sfântul mucenic sfârșit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri prealuminoși, stând împrejurul trupului și ținând în mâini lumânări; astfel se umpluse temnița de nespusă lumină și de bună mireasmă. Slujitorii, fiind cuprinși de frică, au fugit din temniță și au spus acestea împăratului. Împăratul, umplându-se de rușine și de mânie, a trimis mai mulți slujitori ca să scoată afară din temniță trupul cel mort. Iar aceia, intrând în temniță, n-au văzut nimic altceva decât pe cel mort zăcând și l-au scos afară. Atunci împăratul a poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din cetate și să-l arunce în loc pustiu spre mâncarea fiarelor, a câinilor și a păsărilor; pentru aceasta a poruncit păzitorilor să vegheze de departe, ca să nu-l fure creștinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor, nevătămându-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu.

Într-o noapte, îngerul, arătându-se unui preot cinstit, care era rudenia mucenicului, cu numele Timotei, i-a poruncit să ia trupul mucenicului. Acela, luând niște credincioși din casa lui, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopții și a luat acel sfânt trup, nefiind nimeni să-l oprească. Acel preot, luând sfântul lui trup, l-a dus în casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pânză curată, ungându-l cu aromate, și, aprinzând în toate zilele o făclie lângă racla lui, îl cădea cu tămâie.

Preotul acela, mai trăind câțiva ani, când era aproape de sfârșitul său, a încredințat moaștele sfântului mucenic unei văduve bătrâne și cu viața sfântă. Aceea, luând cu bucurie acea vistierie fără de preț, o păzea la sine cu cinste. Asemenea, ea în toate zilele aprindea candela și îl cădea cu tămâie, iar din sfintele lui moaște ieșea o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Femeia aceea n-a spus nimănui de moaștele sfântului, de vreme ce toată cetatea slujea idolilor. Ea singură se ruga cu lacrimi lângă dânsele ziua și noaptea.

După ce a trecut multă vreme și când văduva aceea era aproape de sfârșit, s-a întâmplat unui bărbat din cei vestiți, că a orbit de ochi din durerea capului. El nu văzuse lumina de un an și nu putea nici să afle vreun ajutor de la doctori. Arătându-i-se aceluia noaptea în vis, Sfântul Mucenic Iachint, i-a zis: „O, omule, voiești să te tămăduiești de durere și de orbirea ochilor?” Iar acela a întrebat: „Cine ești tu, cel ce-mi grăiești aceasta?” Răspuns-a sfântul: „Eu sunt Iachint, robul lui Hristos, doctor a toate bolile”. Omul acela i-a zis: „Mă rog ție, ia toată averea mea câtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sunt în primejdie și în durere, petrecând în întuneric”. Iar Sfântul Iachint i-a zis: „În dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ți va porunci: trupul meu, care este la o văduvă și care petrece aproape de tine, luându-l, să-l trimiți în patria mea, în țara Capadociei, în cetatea Cezareei; iar ochii tăi, cu untdelemn din candela care arde lângă racla mea, să-i ungi și apoi vei vedea”. După aceea, bărbatul acela, sculându-se din patul său și crezând vedeniei aceleia, a mers înaintea ei și i-a spus arătarea și porunca mucenicului. Văduva aceea, băgându-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfântul, i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungându-și ochii cei orbiți, îndată a căpătat vederea.

Dar, uitând el de porunca dată lui de sfânt și trecând câtăva vreme, s-a pus iarăși o ceață întunecoasă pe ochi și a orbit. Atunci el s-a dus iarăși la moaștele sfântului mucenic, cerând tămăduire. Apoi, intrând în camera aceea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Cel ce a batjocorit, batjocorit a fost”. Iar el, căzând înaintea moaștelor sfântului, grăia cu lacrimi: „Plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere și îndată voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine”. Apoi, sculându-se, și-a uns ochii săi iarăși cu untdelemn din candelă și a văzut și mai luminos, căci nu numai ochii trupești i s-au deschis, dar și cei sufletești. Deci, crezând în Hristos, s-a luminat cu Sfântul Botez.

În acel timp, a murit acea văduvă fericită. Bărbatul cel nou luminat a luat racla cu moaștele sfântului și, pecetluind-o a trimis-o cu oameni credincioși în Cezareea Capadociei. El le-a poruncit ca, atunci când se vor apropia de cetate, să lase liberi catârii care trăgeau căruța cu moaștele sfântului, să meargă în voie și unde se vor opri, acolo să pună moaștele sfântului, pentru că așa i-a poruncit sfântul în vedenie. Deci, oamenii cei trimiși cu moaștele, fiind credincioși, au ajuns în cetatea Capadociei. Când erau aproape de porțile ce se chemau „Sevastienești”, au lăsat catârii în voie și astfel, nefiind duși de nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul. Dar acum, părinții lui se mutaseră din viața aceasta.

Adunându-se toți credincioșii câți erau atunci în cetatea aceea și umplându-se de multă bucurie pentru venirea mucenicului la dânșii, au pus cu cinste în casa aceea sfintele lui moaște într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Mucenicul lui Hristos, Iachint, s-a sfârșit la Roma în trei zile ale lunii iulie, omorându-se cu foame și cu sete, dar fiind hrănit cu credința, cu rugăciunea și cu darul Sfântului Duh; stăpânind în acea vreme păgânul împărat Traian, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Sfințit Anatolie, Patriarhul Constantinopolului

Acesta, fiind preot, era purtătorul de răspunsuri al Bisericii Alexandriei. A fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului în vremea lui Teodosie cel Mic, pentru că rătăcitul Dioscor avea nădejde să-i fie ajutător în erezia sa. Dar nimic n-a reușit acesta cu meșteșugirile sale, căci, fericitul Anatolie l-a caterisit la Sinodul al IV-lea a toată lumea de la Calcedon din anul 451 și a pus în diptice numele Sfântului Flavian, care fusese caterisit de Dioscor și de tâlhărescul lui sinod. Apoi a trimis Sfântul Anatolie epistole episcopilor, îndemnându-i să-i anatematizeze pe începătorii eresurilor, adică pe Nestorie, Eutihie și Dioscor.

Sfântul Anatolie a urmat Sfântului Flavian și, păstorind Biserica cu dreaptă credință opt ani, s-a mutat la Domnul, lăsând în locul său pe Sfântul Ghenadie.

Cuviosul Alexandru, Întâiul începător al Mănăstirii Neadormiților

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părțile Asiei. Când era tânăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăța gramatica. Astfel a învățat înțelegerea cărții din destul și s-a făcut desăvârșit în filosofia cea din afară. Făcându-se bărbat desăvârșit cu vârsta, s-a rânduit în oaste, iar după un timp a fost făcut comandant al oștilor. El iubea cărțile și, când îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viața, îmbunătățit, statornic și temător de Dumnezeu, se împodobise cu întreaga înțelepciune și cu înfrânarea.

Citind Așezământul cel Vechi și cel Nou, s-a adâncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voiești să fii desăvârșit, vinde averile tale și le dă săracilor, și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa și crezându-le fără îndoială, a început a-și vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, și a le împărți săracilor și scăpătaților. Pentru aceasta, el avea gând neschimbat, ca să se lepede de lume și să se facă următor lui Hristos.

Auzind el că în Siria este rânduială a unor sfinți bărbați în obște, a căror viață era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădându-și dregătoria sa, și-a lăsat prietenii, casa, slugile și toată grija vieții și s-a dus în Siria. El a mers la o viață de obște, în care era un părinte cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească și pe el în rânduiala călugărească și în numărul fraților. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a viețuit în această viață de obște patru ani, săvârșind slujbele poruncite cu sârguință. El, deprinzându-se cu nevoințele cele pustnicești, se silea ziua și noaptea la rugăciuni și la citirea cărților sfinte; dar, mai cu seamă se învăța la înțelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată ști puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiți, se îndulcea cu inima și se umilea cu duhul, rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înțelegerea tainelor celor neștiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a și câștigat cu darul Duhului Sfânt.

Văzând prin toate viețile cele de obște grija cea multă și de prisos care se făcea de către frați pentru hrană și haine, își aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care poruncește a nu se îngriji de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte și de cele de mâine, de vreme ce oamenii sunt mai de preț decât păsările și iarba din țarine. Dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrănește păsările și țarina o îmbracă cu iarbă, cu cât mai vârtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni și a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și apoi toate se vor adăuga lor.

Odată, luând Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la Părintele Ilie și a zis către dânsul: „Părinte, sunt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?” Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobișnuită, s-a mirat și s-a tulburat, pentru că socotea că este înșelat de diavol prin vreo necredință și, nerăspunzându-i nimic la întrebarea lui, ședea plecat în jos. Apoi a zis către frații care erau la dânsul: „Fraților, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmașul diavol în oarecare curse”. Ei, sculându-se, au început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcându-se către Alexandru, i-au zis: „Frate, de unde ți-a venit acest gând de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfânta Evanghelie?” Alexandru a răspuns: „Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sunt adevărate”. Frații i-au răspuns: „Sunt adevărate cu siguranță, și nu este nici un fel de îndoială într-însele”. Alexandru a zis către dânșii: „Dacă sunt adevărate, atunci pentru ce nu le săvârșim?” Frații au răspuns: „Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta”.

Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul și, socotind că viața sa de mai-nainte a fost deșartă, pentru că n-a ajuns desăvârșit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sârguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, zise mai-nainte. Deci, cerând binecuvântare de la Cuviosul Ilie și închinându-se fraților, s-a dus punându-și nădejdea în Domnul, neluând nimic cu el, decât numai Evanghelia. El a petrecut șapte ani în pustie, neavând nici o grijă de cele pământești. Dar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înțelege din cele ce vor urma de aici înainte.

După săvârșirea petrecerii de șapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflând de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, și unde toți slujeau diavolilor și se închinau idolilor cu jertfe, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu și, ducându-se acolo, a dat foc capiștei idolești. Sătenii, văzând acest lucru, s-au adunat la capiștea care ardea și au găsit pe Alexandru lângă dânsa, căci nu fugise, ci aștepta într-adins venirea elinilor la dânsul. Deci, el n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebându-l cine a aprins capiștea, le-a răspuns zicând: „Eu am aprins-o”. Ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu, văzând pe robul Său, a făcut ca unii dintre ei să nu se învoiască la acea ucidere, nici să-i dea drumul; ci s-au sfătuit să-l dea judecătorului cetății.

Deci, după ce s-au liniștit puțin din mânie, sfântul a strigat către dânșii, zicând: „O, bărbați, înțelegeți singuri rătăcirea voastră și cunoașteți adevărul. Voi fugiți de judecata cea veșnică și de împărăția cerului”. Apoi le-a propovăduit apostolește cuvântul mântuirii. Unii îl ascultau cu luare aminte, iar alții nu-l băgau în seamă; deci, ducându-l, l-au dat judecătorului cetății. Acolo era mai mare al cetății un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvântul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dânsul despre credință și din cărțile cele elinești; astfel, cuviosul îl îngrozea mult cu certările.

Acela, văzându-l blând cu obiceiul, înțelept în răspunsuri și nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rânduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte și a început a grăi către dânsul: „Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveți voi creștinii, de treceți așa cu vederea viața voastră?” Cuviosul, zâmbind, i-a răspuns: „Nu este așa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viața noastră, ci ne sârguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viață, ca să trăim în veci; iar a viețui vremelnic, nu este viață, ci moarte. Deci, această viață vremelnică și muritoare o trecem cu vederea, pentru viața cea veșnică și fără de moarte, care are să fie. La noi este scris: Cel ce-și va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viața cea veșnică„.

Ravul a zis: „Unde credeți voi că vă duceți, după ce treceți din această viață?” Sfântul a început a-i spune despre împărăția cerului și despre bunătățile pregătite celor drepți. Dar elinul cel necredincios socotea ca niște basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfântului, l-a întrebat de începutul sfintei credințe. Cuviosul, învățându-l cunoștința de Dumnezeu și milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii până la Cruce, până la moartea lui Hristos cea de voie, până la Înviere și până la Înălțarea la cer întru slavă. Ei au petrecut în această vorbă o zi și o noapte, negustând nici hrană, nici băutură, nici plecându-se spre somn.

Apoi a venit vorba despre Sfântul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvântul și a pogorât foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc, slujitorii lui Baal n-au putut să-l stingă, nici cu ajutorul lui, nici cu a celorlalți zei. Ravul, auzind acestea, râdea și zicea: „Toate basmele voastre creștinești sunt minciuni. Eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noștri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neștiință, arzându-le capiștea”. Sfântul a grăit: „Dacă aceia pe care îi numești tu sunt zei adevărați, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigând toată ziua către dânșii, nu i-au ascultat, nici le-au pogorât foc din cer pentru jertfe? Robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, și o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, și îndată a căzut foc din cer, arzând nu numai lemnele și jertfele, dar a mistuit și apa, pietrele și țărâna. După aceea și spre cei o sută, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus și i-a ars împreună cu ostașii lor”.

Ravul, râzând de acesta, a zis: „Dacă este adevărat aceea, apoi fă asemenea și tu, care te numești rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulțime de rogoz și de vreascuri. Roagă-te acum Dumnezeului tău, ca și Ilie, să se pogoare foc din cer și să le ardă. Atunci voi zice și eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creștinilor”. Sfântul i-a grăit: „Roagă-te tu mai întâi la zeii tăi să facă aceasta”. Ravul a răspuns: „Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău”. Atunci Sfântul Alexandru, aducându-și aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credință neîndoită. Dar când și-a ridicat mâinile spre cer și a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz și peste vreascuri, arzându-le pe ele înaintea feței lor.

Aceasta văzând-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temându-se ca să nu cadă foc și peste dânsul și să-l ardă, precum s-a întâmplat pe timpul lui Ilie. Deci, a strigat cu glas mare, zicând: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!” El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfântul, certându-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul până ce Cuviosul Alexandru nu va mai fi între cei vii. După fericitul lui sfârșit, a spus acea minune înaintea episcopilor și monahilor, mărturisind pe Dumnezeu, și adevărată a fost mărturisirea lui; iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte.

Ravul, mai marele cetății, după minunea aceea înspăimântătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămână întreagă; și din cuvintele sfântului cele insuflate de Dumnezeu, învăța cunoștința cea luminoasă a tainelor sfintei credințe, povățuindu-se pe calea mântuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfântul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase și prealuminatul praznic al Paștilor. Dar diavolul, care urăște mântuirea oamenilor, vrând să facă împiedicare celui din nou încredințat, i-a pus lui în gând să nu primească Sfântul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmați de o mulțime de femei și copii. După ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Iar Ravul, spăimântându-se, a zis: „Nu voiesc să mă fac creștin; iată, și pe această fată o pedepsesc fiindcă a primit credința creștină, de vreme ce mă tem să nu mi se întâmple și mie asemenea”.

Aceasta zicând, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfântul, ajungându-l, l-a oprit, zicându-i: „De ce te înșeli de meșteșugul vrăjmașului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, își ia pedeapsa; deoarece, sfințindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu și-a păzit făgăduința sa, și de aceea pătimește. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mântuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergând singur, să asculți cuvintele ce vor ieși din gura ei”. Ravul, mergând la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dânsa, mărturisind cu glas mare căderea ei în păcat; pentru care, cu voia lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa și o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, și-a lepădat îndoiala și a cerut Sfântul Botez. După aceea, botezându-se el și ieșind din sfânta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creștinesc îi era gătită spre Sfântul Botez, s-au aflat cu totul de sus până jos cruci roșii. Astfel toți se uimeau de minunea aceea, iar bărbații și femeile care veniseră acolo, se rugau să fi botezați.

Sfântul Alexandru, vrând să se încredințeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dânșii: „Mai întâi se cade cu lucrul a arăta credința. Deci, să mergem în cetate și, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetății și cu mâinile lor să-i sfărâme în bucăți; iar după aceea să primească Sfântul Botez. Atunci îndată cu toții s-au învoit la aceste cuvinte și, ducându-se acasă, au scos afară din casele lor o mulțime de idoli și i-au sfărâmat în mijlocul cetății; așa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfântul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dânșii câtva timp, întărindu-i pe ei în sfânta credință.

Deci, văzându-i pe dânșii atât de bine întăriți în dreapta credință și dând mulțumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul și către ceilalți aceste cuvinte: „Până acum v-ați hrănit cu lapte, însă de acum încolo veți primi hrană mai vârtoasă; deci, de voiește cineva din voi să fie desăvârșit în viața creștină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine, ci căutați împărăția lui Dumnezeu, că Tatăl cel ceresc toate cele de trebuință le va da vouă, pentru că El știe de ce aveți voi trebuință”.

Auzind Ravul aceste cuvinte, a zis: „Nu pot să fiu un creștin desăvârșit ca acesta; pentru că, de voi vinde toate și le voi împărți, apoi cine va hrăni mulțimea casnicilor mei? Cum va putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sunt de trebuință vieții? De voiești să mă încredințezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta, ca măcar o zi să mă hrănești pe mine și toată casa mea, fără să am vreo grijă. Dar știu eu că, fiind sărac, nici pentru tine nu ai hrană măcar pentru o zi ca aceasta, atunci cum vei putea să hrănești o mulțime ca aceasta? Ce vei face în pustie, dacă, toate lăsându-le, vom merge după tine?”

Sfântul, având mare nădejde spre Dumnezeu, a zis cu îndrăzneală: „Ia-ți din ostașii tăi câți voiești. Ia și din prietenii tăi pe care-i știi și să-i duci toată ziua în pustia care o vei ști mai îndepărtată de oameni. Acolo voi fi și eu cu voi. Dar să nu ia nimeni cu dânșii nici o bucățică de pâine, nici altceva de ale mâncării; și, de nu vă va hrăni pe voi Dumnezeu, precum altădată a hrănit pe israiliteni în pustie, apoi nici cuvintele mele să nu le credeți mai mult!” Deci, Ravul s-a învoit la aceasta și a doua zi, sculându-se de dimineață, a luat cu dânsul o mulțime de casnici și de prieteni și s-a dus într-o pustie oarecare neumblată, având cu dânșii pe Cuviosul Alexandru, a cărui împlinire a cuvintelor lui voiau să o vadă prin fapte. Deci, mergând toată ziua și fiind ceasul al unsprezecelea din zi, au stat între doi munți, neavând spre dânșii nici o cărare sau urmă. După aceea, Sfântul Alexandru a început după obiceiul său a săvârși cântarea cea de seară, iar Ravul cu tovarășii săi, fiind flămânzi, se gândeau ce vor mânca.

Sfârșindu-și sfântul rugăciunea, a văzut venind spre dânșii un sătean oarecare, simplu, ce ducea un dobitoc încărcat cu sarcini mari atârnând de amândouă părțile, în care erau pâini curate și calde, și alte mâncări de saduri și grădini. Cuviosul a zis către Ravul: „Primiți această hrană și nu fiți necredincioși, ci credincioși”. Atunci ei cu bucurie primind acelea, Ravul cu prietenii săi au zis: „De unde a venit omul acesta în pustie cu astfel de hrană? Pentru că noi, mergând toată ziua, abia am ajuns aici. Deci, se cădea lui ca, sculându-se la miezul nopții, să iasă din casă ca să ajungă în ceasul acesta aici. Măcar să fi ieșit și la miezul nopții, apoi cum aceste pâini se află calde, ca și cum s-ar fi scos din cuptor tocmai acum?”

Astfel minunându-se, a întrebat pe omul acela: „De unde ești și cine te-a trimis aici?” Iar omul a zis: „Stăpânul meu v-a trimis vouă acestea, ca să nu fiți flămânzi”. Când voia să mai zică ceva acelui om, acela și cu dobitocul îndată s-au făcut nevăzuți, pentru că cel ce se arătase în chip de om simplu era îngerul lui Dumnezeu. Atunci ei s-au minunat cu spaimă și au crezut cuvintelor cuviosului și mai ales ale Evangheliei lui Hristos, ca să nu se îngrijească cei ce slujesc Domnului, ci să se lase la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Închinându-se ei lui Dumnezeu cu mulțumire, au mâncat și au rămas acolo, iar a doua zi s-au întors în cetate.

Din această minune se poate cunoaște cu ce s-a hrănit Cuviosul Alexandru șapte ani în pustie, petrecând fără nici o grijă pământească pentru sine. Prin acea minune, Ravul, mai-marele cetății, întărindu-se bine și vrând ca în toată liniștea să se îndeletnicească în gândirea către Dumnezeu, și-a lăsat mai întâi dregătoria începătoriei sale, apoi a început a-și vinde averile și a le împărți săracilor, cu învoirea femeii și a fiicei sale – căci fii nu avea -, cărora le-a împărțit spre chiverniseală destulă avere.

Deci, acea femeie cu fiica sa au zidit o mânăstire și au slujit într-însa lui Dumnezeu cu toată inima, Căruia bine I-au plăcut; iar Ravul, împărțind toate ale sale și liberând robii săi, s-a dus în pustie. După câțiva ani a fost luat din pustie la Episcopia cetății Edesei și a petrecut mulți ani în arhierie, luminând turma sa ca o lumină. Dar să ne întoarcem la povestirea cea despre Cuviosul Alexandru.

Cetatea pe care Sfântul Alexandru a luminat-o cu sfânta credință, văzând-o înflorind și sporind în darul Domnului, se înveselea cu duhul, dar dorința inimii Cuviosului îl trăgea în pustie. Poporul voia să-l aibă ca episcop, și cu multă rugăminte îl supărau de aceasta. Apoi el, voind să se ducă în taină de la ei, poporul îl păzea la porțile cetății ziua și noaptea, nevrând să lase să plece de la ei pe părintele și învățătorul lor. Deci, cu coșnița – ca altădată Sfântul Apostol Pavel – a fost lăsat noaptea peste zid, de niște ucenici ai săi și s-a dus la liniștea pustiei cea dorită lui.

Mergând el prin pustie două zile, a nimerit într-o locuință tâlhărească și, prinzându-l tâlharii, l-au dus la mai-marele lor. Cuviosul, cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu, a îmblânzit nu numai sălbăticia sa cea cu nărav de fiară, ci și asprimea cea împietrită a inimii lui a sfărâmat-o prin umilință. Deci, l-a făcut să creadă în Hristos și astfel în puține zile l-a luminat cu Sfântul Botez. După aceea, cuviosul l-a întrebat: „Ce lucru ai cerut în mintea ta de la Dumnezeu înaintea botezului?” Acela a răspuns: „Am cerut ca, după spălarea păcatelor prin sfânta scăldătoare, Dumnezeu să-mi ia îndată sufletul”. Sfântul a zis: „Va fi ție ceea ce ai cerut”.

Opt zile după Sfântul Botez, noul încreștinat, spălând bine păcatele sale, nu numai prin baia sfintei scăldători, ci și cu multele lacrimi ale pocăinței celei adevărate, s-a mutat către Domnul. Ceilalți tâlhari, văzând aceasta, s-au apropiat de sfânta credință și s-au botezat. Ei au luat aspră pocăință asupra lor și nu după multă vreme, acea locuință tâlhărească s-a făcut mânăstire; căci acei tâlhari, lepădându-se de lume, s-au făcut monahi aleși. Cuviosul, petrecând cu ei multă vreme și așezându-le rânduieli monahicești, punându-le egumen iscusit și sărutându-i întru Domnul, s-a dus în cea mai adâncă pustie, bucurându-se cu duhul pentru mântuirea sufletelor omenești.

Mergând el două zile, a ajuns la râul Eufratului și, trecându-l, a găsit așezat undeva pe pământ un vas mare, deșert și s-a sălășluit într-însul. Deci, ziua umbla prin munți și prin văile pustiului, iar noaptea venea în vasul acela, dar cu ce se hrănea, nu este de trebuință a întreba, când și lui Ravul, cum și pentru tovarășii lui – precum s-a zis -, le-a cerut de la Dumnezeu pâine în pustie. Viețuind el acolo multă vreme, au început a veni la dânsul mulți frați, trimițându-i Dumnezeu, și a se sălășlui lângă dânsul, vrând să fie următori vieții lui celei asemenea cu îngerii. Petrecerea cuviosului în acel loc a fost de 20 de ani, timp în care s-a făcut acolo, lângă Eufrat, o viață de obște mare, prin venirea unei mulțimi de frați, numărând ca la patru.

Aceștia erau de diferite națiuni: greci, romani, sirieni și egipteni. Dumnezeu, adunând atât de mare turmă, a încredințat-o păstorului celui bun, Cuviosului Alexandru. Și mai de mirare este că nu cu multă purtare de grijă de hrană și îmbrăcăminte, la o atât de mare adunare, în toate zilele era îndestulare de cele de trebuință. Cele ce rămâneau, nu se păstrau pe a doua zi, ci toate le împărțeau săracilor și străinilor care veneau; pentru că Domnul, prin purtarea Sa de grijă, în toate zilele trimitea hrană robilor Săi. Acolo, mai întâi s-a așezat noua rânduială a neadormiților, care n-a fost mai înainte niciodată, căci, Cuviosul Alexandru a așezat, ca de șapte ori în zi și în noapte, să se meargă la biserică pentru lauda lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Prooroc David, care zice: De șapte ori în zi Te-am lăudat, pentru judecățile dreptății Tale.

Apoi, gândind și socotind în sine acest cuvânt al aceluiași prooroc: La legea Ta voi cugeta ziua și noaptea, zicea în sine: „Oare este cu putință omului să săvârșească cuvântul acesta cu lucrul, ca ziua și noaptea fără de dormire să se deprindă în legea laudei lui Dumnezeu?” Și iarăși zicea: „De n-ar fi fost cu putință, Sfântul Duh nu ar fi zis aceasta prin gura proorocului”. El dorea ca în viața sa cea de obște să așeze acea rânduială, ca în biserică ziua și noaptea să fie neîncetată și neadormită cântare de psalmi, pentru că zicea: „De nu este cu putință unui om, ca în chilie să săvâr-șească acestea pentru neputința trupească, apoi este cu putință la mulți să se schimbe în biserică cu vremea”.

Astfel cugeta în sine, însă nu îndrăznea fără de dumnezeiască descoperire. Aducându-și aminte de cuvântul Domnului: cereți și se va da; căutați și veți afla; bateți și se va deschide…, a început prin rugăciuni a cere și a bate la ușa milostivirii lui Hristos, ca să i se dea lui încredințare despre aceea; adică, dacă gândul acela este plăcut Lui și dacă îi va fi primită rânduiala aceea. Căci, precum îngerii în cer, tot astfel și oamenii pe pământ, care petrec în viața de obște, sunt în rânduiala îngerească și în biserică – care este cer pământesc -, se cuvine să slăvească pe Dumnezeu ziua și noaptea cu cântare de psalmi. Pentru aceasta, cuviosul s-a rugat trei ani cu multă postire și cu rugăciuni de toată noaptea. Și i s-a arătat lui Domnul, zicându-i: „Să începi lucrul ce ai pus în gând, că îl primesc”.

Cuviosul, văzând această arătare a Domnului, a spus-o unora din frații cei mai duhovnicești, ca și cum altuia i s-ar fi întâmplat, după asemănarea Sfântului Apostol Pavel, care a zis: Știu pe un om, care s-a răpit până la al treilea cer; dar acela era chiar el. Deci, a început astfel: a împărțit pe frați în 24 de cete, după numărul celor 24 de ceasuri ale zilei și nopții, ca fiecare ceată în vremea sa să se afle la locul rugăciunii. Iar cântarea erau psalmii lui David, care se ziceau încet, după stihuri, afară de rânduielile bisericești obișnuite, la care adăugase această rânduială și așezământ nou a cântării de psalmi.

Așa că ei preamăreau neîncetat pe Dumnezeu în biserică ziua și noaptea. Pentru această viață de obște a lor, mânăstirea a fost numită a „Neadormiților”. Cuviosul a mai așezat pe lângă acea cântare de psalmi și un număr de închinăciuni în toate zilele, după numărul acelor iertăciuni prin care Domnul poruncește în Evanghelie a ierta pe cel greșit de șaptezeci de ori câte șapte, adică de patru sute nouăzeci de ori. Apoi a poruncit și aceasta: „Ca după săvârșirea slujbei bisericești și mânăstirești și după tot lucrul, să se grăiască cuvintele acestea: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

Așezând în locașul său o rânduială ca aceasta, gândea în sine ce le mai trebuie spre dumnezeiasca plăcere. Apoi, aducându-și aminte de cuvântul psalmistului, care zice: Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce…, zicea în sine: este de trebuință a se îngriji nu numai pentru mântuirea sa, dar și pentru mântuirea altora și mai ales pentru întoarcerea celor necredincioși. Dar, deoarece în acea vreme erau încă mulți închinători la idoli prin acele părți, s-a gândit să trimită pe unii din frați la propovăduirea lui Hristos. Deci, a ales pentru acea slujbă șaptezeci de frați, dintre cei mai iscusiți și mai fierbinți în credință, după numărul ucenicilor lui Hristos, despre care scrie Sfântul Evanghelist Luca: Domnul a ales și alți șaptezeci, și i-a trimis câte doi înaintea feței Sale, în toată cetatea și locul. Cuviosul Alexandru, următorul lui Hristos, rânduind tot atâția ucenici pentru propovăduirea credinței și rugându-se pentru dânșii, i-a trimis câte doi prin toate locuințele cele dimprejur ale închinătorilor de idoli. Deci, le-a ajutat darul lui Dumnezeu și rugăciunile cuviosului părinte, căci nu le-au fost în deșert ostenelile lor; deoarece pe mulți din elini i-au adus la Hristos.

După săvârșirea celor 20 de ani de petrecere lângă râul Eufrat, Cuviosul Alexandru, văzând că se rânduise bine viața sa de obște și se întărise rânduiala Neadormiților și toate așezămintele vieții pustnicești, se veselea cu duhul; pentru aceea a mulțumit foarte mult lui Dumnezeu. El, având în inimă mare râvnă și dorință pentru mântuirea sufletelor omenești, s-a gândit să iasă spre hotarele Persiei, unde se înmulțise păgânătatea elinească. Deci, și-a ales o sută cincizeci de frați, pe care i-a luat cu dânsul la drum, iar pe ceilalți i-a încredințat unui stareț iscusit, anume Trofim, făcându-l și egumenul mânăstirii celei de obște.

Apoi, dându-le pace și binecuvântare, a trecut râul Eufrat cu frații pe care îi luase cu el și a plecat pe drumul care ducea spre țara și pustia Persiei. Ei n-au luat nimic din cele de trebuință, decât numai cărțile sfinților; de vreme ce și în cale pe unde mergeau, nu înceta a cânta cu frații cântarea de psalmi ca și în biserică, adică în câte două cete, schimbându-se din ceas în ceas, ziua și noaptea. El, voind să ispitească răbdarea fraților săi, îi ducea prin pustie fără de hrană, poruncindu-le ca la vremea trebuincioasă să se hrănească numai cu poamele pădurii. Unii dintr-înșii, fiind nerăbdători, au început a cârti între ei, precum de demult israelitenii au cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ne-a adus în pustia aceasta, ca să ne omoare cu foamea…”. Deci, se gândeau să se întoarcă la mânăstire în taină. Aceia erau treizeci la număr. Cuviosul, înțelegând gândurile lor prin dumnezeiasca descoperire, i-a mustrat ca pe niște puțin credincioși și le-a poruncit să se întoarcă înapoi, iar către ceilalți a zis cu glas mare: „Fraților, să mă credeți, că astăzi ne va cerceta Dumnezeu cu hrană îndestulată și va rușina necredința voastră!”

Apropiindu-se ei de hotarele Persiei, au văzut într-însa cetăți mici și mari, zidite de împărații din Bizanț, având într-însele străjeri împotriva năvălirii barbarilor. Cuviosul mergând cu frații în pustie prin apropierea acelor cetăți, cu dumnezeiască poruncă au ieșit înaintea lor mai marii oștilor, care se numeau tribuni. Aceia i-au întâmpinat pe ei cu pâine aleasă și cu diferite mâncăruri și au rugat pe sfânt să intre în cetățile lor și să le lumineze, deoarece se află într-însele o mulțime de slujitori idolești. Deci, mai întâi toți au gustat cu mulțumire din bucatele cele aduse. După aceea, cuviosul a trimis înapoi la viața de obște pe frații care erau puțini în credință și nerăbdători, apoi a intrat în cetățile acelea. Ajutându-i darul Domnului, în puțină vreme, prin propovăduirea Evangheliei, i-a câștigat pe toți la Hristos.

Una din acele cetăți, însă n-a voit să primească învățătura lui, mai ales când îl auzea că învăța despre milostenie și despre darea cu îndurare celor ce aveau trebuință, căci bogații ziceau către dânsul: „Ai venit să ne sărăcești!” Cuviosul, văzând acestea, a plecat de la dânșii, iar Dumnezeu i-a pedepsit prin neplouare, pentru că trei ani a fost secetă la dânșii, până ce, cunoscându-și păcatul lor, au căutat pe cuviosul și, găsindu-l în Antiohia, l-au rugat să le ierte păcatul. Deci, în al patrulea an, vărsându-se ploaie mare, s-a făcut la dânșii îndestulare mare de roadele pământului, iar Dumnezeu le-a câștigat sufletele lor.

Cuviosul, trecând prin pustia aceea, s-a dus în cetatea care se numea Palmira, pe care Solomon o zidise în pustie. Într-acea cetate, deși locuitorii se numeau creștini, însă cu credința erau și iudei, ținându-se atât de Legea Nouă, cât și de Legea Veche. Ei, aflând că se apropie de dânșii Cuviosul Alexandru cu frații, au închis porțile cetății înaintea lui, zicând: „Cine să hrănească atâta mulțime de monahi?” Deci, nu i-au lăsat să intre. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, a zis: „Fraților, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre oameni. Să nu vă împuținați cu sufletul, căci fără de veste Dumnezeu ne va cerceta”.

Mergând ei de la cetate la o depărtare de câteva stadii, niște barbari, care locuiau nu departe de acolo, plecându-le inima Dumnezeu, au ieșit întru întâmpinarea lor și, aducându-le pâine și tot felul de bunătăți ale pământului, i-au ospătat din destul. Apoi, cuviosul s-a dus în Antiohia, îndreptându-i Dumnezeu calea spre folosul multora. Apropiindu-se el de cetate cu obișnuita rânduială a neîncetatei cântări de psalmi, a aflat de venirea lui episcopul acelei cetăți, anume Teodot; pentru că numele lui Alexandru era slăvit și cinstit pretutindeni. Dar diavolul a ridicat asupra sa niște oameni răi și zavistnici, ca să-l clevetească la episcop pe el și pe frații lui, cum că toate câte le face, adică postirile și rugăciunile, sunt din fățărnicie, pentru slava deșartă, ca să fie văzut de oameni.

Episcopul, socotind că sunt nemincinoase clevetirile acelea, a trimis îndată mulți slujitori ai săi, împreună cu clevetitorii aceia, să gonească din cetate pe Alexandru și pe cei cu dânsul. În acea vreme, tocmai intra în cetate, cu obișnuita cântare, cinstita ceată de îngeri pământești, care se povățuia de Cuviosul Alexandru. Deci, trimișii episcopului, întâmpinându-i în cetate, au năvălit asupra lor tâlhărește și, prinzându-i, i-au bătut și i-au scos afară. Iar Cuviosului Alexandru, ca unui mai mare, i-au îndoit bătăile și necinstea. Însă, el și frații lui se bucurau că s-au învrednicit să pătimească fără vină unele ca acelea.

Înțelegând sfântul că este meșteșugul vrăjmașului, care voia să împiedice folosul multora, s-a pornit cu duhul și în taină a intrat noaptea în cetate împreună cu frații, unde, găsind o baie veche și pustie, își săvârșeau într-însa cântarea lor de psalmi. Episcopul, aflând a doua zi după aceea, deși se mânia, însă s-a plecat spre milă și nu le-a mai făcut nici un rău, temându-se nu numai de Dumnezeu, dar și de popor, de vreme ce toți cetățenii Antiohiei erau bucuroși de venirea cuviosului la dânșii, și-l aveau ca pe un mare prooroc. Iar împotriva episcopului cârteau pentru răutatea și necinstea făcută de dânsul cuviosului părinte și fraților lui. Deci, s-a umilit și episcopul și a binecuvântat pe Alexandru și pe frații lui să petreacă în cetate. Apoi baia aceea pustie li s-a făcut mânăstire și, în puține zile, cetățenii le-au zidit biserică, cu învoirea și binecuvântarea episcopului.

Ei făcând acolo mânăstire, mulți din popor își lăsau bisericile și se adunau la Cuviosul Alexandru la cântarea bisericească, dorind să asculte cuvintele lui cele curgătoare de miere, cu care învăța pe cei ce veneau, iar duhul tuturor era arzând cu dragoste către cuviosul și îi dădeau în toate zilele cele trebuincioase lui și fraților. Ei, în ceasul cel cuviincios – o dată pe zi -, gustând hrană după al nouălea ceas, pe toate celelalte le împărțeau săracilor, nelăsând nimic pe a doua zi. Dar Dumnezeu în toate zilele le trimitea hrană din cele ce le erau de trebuință, prin mâinile celor milostivi și iubitori de săraci. După câtăva vreme, cuviosul a voit să aibă pe lângă locașul său casă de oaspeți și bolniță.

Deci, cerând pentru aceasta binecuvântarea episcopului, a săvârșit ceea ce voia, că, deși era sărac și neavând nimic, însă vistieriile celor bogați îi erau deschise. Astfel că toți îi dădeau cu bucurie cele ce avea trebuință și făceau cu osârdie ceea ce le poruncea. Cuviosul slujea bolnavilor și odihnea pe cei străini, prin cele trebuincioase ce i se dădeau de la iubitorii de Dumnezeu, iar mai ales de la singur Dumnezeu. La slujirea celor bolnavi, el le tămăduia bolile prin cinstitele lui mâini, prin care se făceau multe minuni, slăvindu-se Dumnezeu printr-însul.

El, văzând pe episcop că în chemarea lui făcea oarecare lucruri din nebăgare de seamă și pe voievodul cetății și pe alți dregători mari făcând nedreptăți, pentru aceea s-a îmbrăcat în râvna lui Ilie și cu netemere, cu blândețe și cu îndrăzneală îi mustra pe toți, învățându-i din cuvintele lui Dumnezeu dreptatea și adevărul, încât era ca un învățător și pedepsitor al tuturor. Dar acea râvnă a lui nu era primită de fiecare, mai ales de cei mari și de unii din clerici; că, deși se mirau de viața lui îmbunătățită, însă unii îl urau foarte mult și totdeauna întărâtau pe episcop împotriva lui. Episcopul a trimis la cuviosul un ipodiacon prea înrăutățit, anume Malh, cu mulțime de slujitori, ca să-l gonească din cetate. Malh, ducându-se cu mânie, a lovit pe sfântul cu mâna peste obraz, zicându-i: „Necuratule, ieși din cetatea aceasta!”

Cuviosul, nefăcând nimic, ca un miel fără de răutate, a răspuns cu blândețe acest cuvânt al Evangheliei: și era numele slugii Malh. Dar când Malh ipodiaconul cu slujitorii care veniseră cu dânsul, voiau să facă mai mare rău cuviosului și să-l gonească din cetate, s-a adunat poporul și s-a făcut gâlceavă mare; pentru că toți apărau pe Sfântul Alexandru și pe frații lui. Astfel, abia a scăpat Malh și cei cu dânsul de tulburarea poporului. Episcopul, umplându-se de mare mânie, s-a sfătuit cu voievodul, care asemenea se mâniase pe sfânt și au luat pe cuviosul noaptea din locașul său, neștiind nimeni din popor, și l-au gonit în Halchid. Apoi au gonit și pe frații lui și s-au risipit care pe unde au putut.

După o vreme oarecare, Cuviosul Alexandru s-a întors iarăși în Antiohia, deoarece antiohienii se mâhneau după dânsul, iar asupra episcopului și voievodului cârteau foarte mult. Dar de vreme ce nu și-a găsit pe frații săi, nu voia să viețuiască acolo singur, ci voia să se ducă. Cetățenii, aflând de acest lucru, păzeau porțile ca să nu iasă, pentru că erau cuprinși cu mare dragoste către dânsul și doreau să viețuiască la dânșii. El însă n-a mai voit să stea în Antiohia, ci și-a schimbat îmbrăcămintea călugărească, îmbrăcându-se cu o haină ruptă, și astfel a ieșit noaptea din cetate în chip de sărac. El, mergând câteva zile, a ajuns la o viață de obște care se numea Critinia. Și, văzând într-însa toată rânduiala, care o așezase în viața sa de obște, cea de lângă râul Eufrat, se minuna și zicea în sine: „Care din ucenicii mei a adus aici rânduiala aceasta?” Deci, mulțumea lui Dumnezeu, că s-a arătat în părțile acelea roadele ostenelilor lui. El a fost cunoscut de frații de acolo că este Alexandru, pentru că numele lui era mare pretutindeni și s-au bucurat de venirea lui, pentru că doreau de mult să-l vadă.

Cuviosul, petrecând la dânșii câtăva vreme, s-a dus de acolo la Constantinopol – Dumnezeu chemându-l acolo pentru mântuirea multora -, ducându-se cu dânsul din acea viață de obște și 24 de frați. Mergând la Constantinopol, s-a sălășluit lângă biserica Sfântului Mina. Apoi au început a se aduna la dânsul frați, așa că, în puțin timp, au venit la dânsul ca la trei sute de ucenici de diferite limbi: greci, romani și sirieni. Astfel s-au așezat în mânăstire aleasă și s-a întărit rânduiala celor Neadormiți, deoarece toate cele de trebuință lor li se trimiteau prin dumnezeiasca purtare de grijă, precum despre aceasta se spune aici.

Un om oarecare, însemnat, auzind și văzând viața lor cea săracă și fără de grijă, cum ziua și noaptea se îndeletnicesc numai în preamărirea lui Dumnezeu, iar de cele pământești nu bagă de seamă, nici de cele de mâine nu se îngrijesc, a trimis înadins niște oameni în mânăstire, ca să stea câteva zile și să vadă, de unde au hrana cea de toate zilele. Dar Cuviosul Alexandru, înțelegând aceasta, a zis către unul din ucenici, fiind de față și acei oameni: „Du-te și adă pe omul care stă la porțile mânăstirii”. Fratele, ducându-se, a văzut pe un om care avea o coșniță mare plină cu pâini curate și calde și pe acela l-a adus la părintele împreună cu pâinile. Cuviosul îl întreba înaintea tuturor: „Cine ești și de unde aduci pâinile?” Iar el îl întreba, nu că nu știa singur – pentru că nimic nu era tăinuit lui de la Dumnezeu -, ci numai ca să se rușineze cei puțini în credință, care veniseră să ispitească viața și hrana lor.

Atunci omul acela a început a grăi astfel: „Eu sunt vânzător de pâine și, scoțând pâinea azi din cuptor, mi s-a arătat un bărbat luminos, înalt la statură și minunat la vedere și mi-a poruncit: „Să duci toate pâinile acestea la robii Celui Preaînalt”. Dar eu, spăimântându-mă, am zis: „Nu știu locul unde le voi duce”. Atunci el mi-a zis: „Vino după mine!” Iar el, ducându-mă pe mine până la porțile mânăstirii, s-a făcut nevăzut”. Atunci cuviosul, sculându-se, a mulțumit lui Dumnezeu și a spus la toți credința cea mare a lui către Hristos și purtarea cea mare de grijă a lui Dumnezeu pentru dânsul. Cuviosul era atât de mare văzător, încât toate cele ce făceau și gândeau frații, el le știa, și în singurătate mustra greșelile și îndrepta părintește pe cei greșiți.

Apoi, având și purtare de grijă pentru bolnavi, a pus patru frați să le slujească, poruncindu-le ca în toate zilele să pregătească apă caldă, pentru cei care erau bolnavi. Într-o zi, din întâmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu și ca să se arate credința cea mare a cuviosului către El, slujitorii bolnavilor au uitat să încălzească apa. Cuviosul, înștiințându-se cu duhul de acest lucru, a chemat pe unul dintr-înșii și l-a întrebat de ce n-a încălzit apa. Acela, vrând să-și tăinuiască greșeala sa înaintea părintelui celui mai înaintevăzător, a zis: „N-am avut lemne”. Iar cuviosul a grăit lui: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de dimineață despre lemne? Oare vrei să mă ispitești? Du-te și vezi, că apa s-a încălzit!” După aceea, fratele, ducându-se în bolniță, a găsit o căldare mare plină cu apă, fierbând și clocotind fără de foc, și toți s-au mirat de acea minune și de credința cuviosului.

În acel timp, Biserica lui Hristos era tulburată de eresul lui Nestorie, iar vrăjmașul a făcut vorbă în popor, cum că Alexandru este eretic; pentru că într-acel timp dreapta credință se socotea un eres, iar eresul se cinstea ca o dreaptă credință, deoarece patriarhul Nestorie și mulți alții erau eretici. Deci, cuviosul a fost adus la judecată înaintea celor răucredincioși și, fiind întrebat de eresul de care era vinovat, a răspuns cuvântul psalmistului: …șezut-au boierii și cleveteau asupra mea, iar robul Tău se învăța întru îndreptările Tale; că mărturiile Tale cugetarea mea sunt, iar sfaturile mele îndreptările Tale. Acestea grăindu-le el, diavolul s-a arătat, zicând: „Pentru ce mă muncești pe mine mai înainte de vreme?” Și zicând acestea, s-a făcut nevăzut.

După ce sfântul a grăit acele cuvinte ale psalmistului, nimic n-a mai răspuns către cei ce-l întrebau, ci tăcea, căutând în jos ca un miel fără de glas, către cel ce îl tunde; așa că judecătorii, mâniindu-se, l-au gonit din fața lor. Iar când în poporul cel răzvrătit, slujitorii satanei voiau să pună mâinile pe dânsul și să-i facă rău, el, apărându-se cu dumnezeiasca acoperire, a trecut prin mijlocul lor și s-a dus la locașul său, unde frații făceau multe rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul. Dar după un timp, vrăjmașul iarăși s-a înarmat asupra lui și a ridicat pe niște eretici, care, nu numai pe el singur, dar și pe mulți din frații lui, i-au chinuit cu legături, cu temnițe și cu bătăi. Însă, toate acestea erau cuviosului ca o cunună preaslăvită, iar vrăjmașului erau spre rușine.

Trecând ereticescul vifor, cuviosul a viețuit celelalte zile ale sale în pace. Deci, plăcând lui Dumnezeu și ducând sufletele multora spre mântuire, s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneți, nevoindu-se în călugărie 50 de ani. El a fost îngropat cu cinste, iar la mormântul lui se făceau multe minuni, pentru că la toate neputințele omenești se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Alexandru și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine cinste, slavă, mulțumire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.