Sinaxar 30 iulie

📑 Cuprins:

• Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic, din numărul celor 70
• Sfântul Sfințit Mucenic Valentin și cei împreună cu dânsul
• Sfântul Polihronie, Episcopul Babilonului, și cei împreună dânsul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic, din numărul celor 70

<b>Sfântul Apostol Sila, pe care cei mai mari apostoli l-au ales spre slujirea cuvântului lui Dumnezeu, mai întâi cu Sfântul și Marele Apostol Pavel, apoi și singur a suferit multe osteneli pentru bunăvestirea lui Hristos. De la început s-a trimis poruncă de la adunarea apostolilor din Ierusalim Bisericii din Antiohia, ca să nu taie împrejur pe cei ce vin de la neamuri la sfânta credință. Deci s-a trimis cu alți bărbați vestiți și Sfântul Sila, precum de aceasta scrie Sfântul Luca în Faptele Apostolilor: Au voit apostolii și bătrânii cu toată adunarea, alegând dintre dânșii pe niște bărbați, i-au trimis în Antiohia cu Pavel și cu Varnava, pe Iuda cel ce se numea Varsava și pe Sila bărbatul cel vestit între frați.

Deci, mergând ei în Antiohia, au adunat poporul și le-a dat scrisoarea de care, citind-o, s-au bucurat de mângâiere. Iar Iuda și Sila, fiind prooroci, cu cuvântul au mângâiat mult pe frați și i-au întărit. Sila a voit să petreacă în Antiohia, iar Iuda s-a întors la Ierusalim. După aceasta Sfântul Pavel a voit să meargă în alte țări la propovăduire și, alegând pe Sila, s-a dus cu dânsul, încredințându-se darului lui Dumnezeu de către frați. El a străbătut Siria și Cilicia, întărind bisericile. Mergând ei în Derbe și în Listra, au luat de acolo pe Timotei și s-au dus în Macedonia și în Filipi, unde au găsit o fecioară, care prin vrăji aducea mult câștig stăpânilor săi. Deci, au izgonit din ea duhul cel câștigător. Văzând stăpânii ei că a pierit nădejdea câștigului lor, au prins pe Pavel și pe Sila și i-au dus în târg la boieri, clevetind și zicând: Acești oameni tulbură cetatea noastră. S-a strâns la dânșii mult popor și voievozii rupându-le lor hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dându-le lor multe lovituri, i-au băgat în temniță, iar picioarele lor le-au băgat în butuci. La miezul nopții Pavel și Sila cântau, rugându-se lui Dumnezeu.

Atunci, deodată s-a făcut cutremur mare, încât și temeliile temniței s-au clătinat, ușile s-au deschis și legăturile au slăbit. Păzitorul temniței, deșteptându-se, a văzut ușile temniței deschise și, scoțându-și cuțitul, voia să se înjunghie, părându-i-se, că au scăpat cei legați. Dar Pavel, strigându-l, l-a oprit de a se ucide pe sine. Atunci păzitorul, tremurând, a căzut la picioarele lui Pavel și ale lui Sila și, scoțându-i, i-a dus în casa sa și le-a spălat rănile și s-a botezat cu toți casnicii săi. De acolo Sfântul Apostol Pavel și Sila s-au dus în Antipoli, în Apolonia și în Tesalonic. Mulți din elini și multe din femeile cele de bun neam s-au alăturat lor. Pentru acest lucru zavistuind, neînduplecații evreii au luat pe oarecare bărbați răi, gâlcevitori și au tulburat poporul împotriva apostolilor lui Hristos și voiau să-i ucidă. Frații au trimis noaptea pe Pavel și pe Sila în Veria, dar evrei din Tesalonic, mergând și acolo, au pornit poporul împotriva propovăduitorilor Cuvântului lui Dumnezeu. Deci, Pavel s-a dus pe mare, iar Sila și Timotei au rămas acolo. Nu după multe zile, ducându-se, au aflat pe Sfântul Pavel în Corint. Atunci Sfântul Sila s-a făcut episcop al Corintului, și ostenindu-se destul întru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu și făcând semne și minuni, s-a dus către Domnul.

Sfântul Apostol Silvan s-a ostenit în propovăduirea cuvântului cu amândoi apostolii, Petru și Pavel. Căci amândoi acești apostoli în scrisorile lor îl pomenesc pe el. Sfântul Apostol Petru, în soborniceasca sa scrisoare, scrie astfel: Cu Silvan, credinciosul frate, precum socotesc, puține v-am spus vouă. Asemenea și Sfântul Pavel scrie în Epistola a II-a către Corinteni: Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă de noi prin mine și prin Silvan. De aceea adevărat este că Sfântul Silvan fiecăruia dintre acei mai mari apostoli le-a slujit în acea vreme și a fost părtaș al ostenelilor și al durerilor lor întru bunavestire a lui Hristos. Deci, făcându-se episcop în Tesalonic, a suferit multe primejdii pentru nevoințele credinței și s-a suit la Hristos, Dătătorul de cununi.

Sfântul Apostol Crescent, pe care îl pomenește Sfântul Pavel în epistola a II-a către Timotei, care este alcătuită în limba elinească, zice: Crescent în Galatia, trimis de mine la propovăduire. Acesta a fost episcop în Galatia, apoi în Galia a propovăduit pe Hristos. În Viena, cetatea nemților, a pus episcop pe Zaharia, ucenicul său, iar el s-a întors în Galatia și s-a sfârșit mucenicește pe vremea împărăției lui Traian.

Sfântul Apostol Epenet, pe care Pavel, în scrisoarea cea către Romani, îl pomenește, zicând: Închinați-vă lui Epenet, iubitul meu, care este începătură a Ahaiei întru Hristos. El a fost episcop în Cartagina.

Sfântul Apostol Andronic (Notă – Pomenirea Sfântului Andronic, afară de această zi, se mai cinstește încă deosebit în 17 zile ale lunii Mai, împreună cu Iunia, ajutătoarea lui; deci, vezi acolo viața lui mai pe larg), pe care Pavel tot în aceeași scrisoare îl pomenește: Închinați-vă lui Andronic, zicându-i și numindu-l rudenie și împreună robit cu sine, vestit între apostoli, care mai înainte decât sine a crezut în Hristos. El a fost episcop în Panonia.

Sfântul Sfințit Mucenic Valentin și cei împreună cu dânsul

Într-un hotar din părțile Italiei, care se numește Umbria, în cetatea care se chema Interamna, a fost episcop Sfântul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor. El tămăduia toate neputințele și toate bolile oamenilor cu rugăciuni și cu chemarea preasfântului nume al lui Iisus Hristos. Pe cei necredincioși îi întorcea spre Dumnezeu de la păgânătatea închinării de idoli, pentru că atunci credința idolească cuprindea multă lume și împărații păgâni stăpâneau Apusul și Răsăritul și prigoneau pe creștini. În acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul și cu credința elini, cu numele Proclu, Efiv și Apolonie, au mers la Roma pentru învățătură, vrând să se deprindă mai bine cu limba și filosofia romană.

Acolo, găsind ei pe un ritor preaînțelept și iscusit în amândouă limbile – latină și elină -, cu numele Craton, s-au încredințat aceluia spre învățătură și petreceau în casa lui. Unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare și în boală i s-a gârbovit spatele, astfel că capul lui ajunsese la genunchi și nu putea să se întindă deloc. El a chemat mulți doctori și nu puteau să aducă bolnavului nici un folos; deci, a pătimit trei ani, părăsit fiind și de doctori. S-a întâmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzând pe cel bolnav, a zis: „O boală ca aceasta s-a întâmplat unui frate bun al meu și l-a tămăduit un episcop creștin, care se numește Valentin și care petrece în cetatea Interamna”. Tribunul spunând aceasta, sfătuia pe Craton, să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă și aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste.

Craton, auzind acestea, a trimis niște bărbați cinstiți, prieteni de-ai săi, la acel episcop, rugându-l să vină la dânsul, de vreme ce nu era cu putință să poarte atâta cale pe copilul cel bolnav. Dar omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema și de care a fost primit cu cinste. Craton arătând arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, l-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit și pe fratele tribunului. Sfântul Valentin i-a zis: „De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!” Craton a zis: „Jumătate din avuția mea o voi da, de vei putea să tămăduiești pe fiul meu”.

Sfântul a zis: „Mă minunez de tine că ești dascăl înțelept și nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci, iarăși îți spun, că de vei vrea tu, se va tămădui fiul tău; adică, de vei crede în Hristos, toate se vor putea da credinciosului, căci credinciosul este mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decât cel necredincios. Necredinciosul își pune nădejdea sa în cele deșarte și în lucruri proaste; iar pe idolii făcuți din lemn, din piatră și din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe niște zei. Au, doar pot oamenii să creadă că aceia sunt zei, care se tăvălesc în lucruri necurate și se îndeletnicesc cu păcate cumplite, neavând nici un ceas liber de fărădelegile cele urâte? De aceea, de vei primi credința la care eu te sfătuiesc, și te vei lepăda de păgânătatea zeilor și îți vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut și atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum dorești. Jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduiești, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine și pentru fiul tău. Iar pe mine cu nici un chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decât numai singură credința ta îmi trebuie. Deci, să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu și să te lepezi de toți idolii tăi și atunci vei vedea sănătos pe fiul tău”.

Craton i-a zis: „Deși nu știu în ce fel de rânduială se cuprinde credința voastră, însă am auzit, că fiecare se mântuiește cu credința sa. Căci credința unuia nu poate să ajute altuia, nici credința cuiva să vatăme pe a altuia”. Sfântul Valentin a răspuns: „Sunt cazuri în viețile omenești, care altuia nici nu pot să ajute, nici să-l vatăme; pentru că necredința tatălui nu poate să vatăme credința fiului, dar la nevoie și la trebuința sănătății, credința cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta tatăl ajută fiului, sora, fratelui și stăpânul, slugii. Noi citim că sutașul, pentru credința lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viață pe fiica sa, care murise. Și surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise și-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi și s-au bucurat. Sunt și alte multe în Scriptura veche și nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovezi, că credința unuia poate să ajute altora. Se întâmplă încă și aceasta, ca necredința cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci și necredința unui om ca a lui Faraon, a adus diferite pedepse asupra Egiptului, încât și pe el însuși l-a pierdut cu toată oastea”.

Acestea și mai multe altele zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui și a zis: „Cred că Cel propovăduit de tine este adevăratul Dumnezeu și nu este altul afară de El. El poruncește bolilor și morții să fugă. El poruncește vieții și vine”. Sfântul episcop Valentin i-a zis: „Credința creștinească se cade a o arăta nu numai prin cuvinte, ci și cu faptele”. Ritorul a zis: „Care sunt faptele prin care poate să se arate credința?” Episcopul a zis: „Să te lepezi de idolii cei făcuți de mâini și să primești Sfântul Botez, ca să te rânduiești între fiii lui Dumnezeu!” Craton a zis: „Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele și păcatele?” Arhiereul a răspuns: „Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primește într-însa pe Sfântul Duh, Care curățește toate păcatele omului, ce se botează în apa aceea”. Craton a zis: „Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viața fiului meu Herimon”. Sfântul Valentin a zis: „De nu vei crede acestea pe care niciodată nu le-ai putut auzi și vedea, fiul tău nu va putea să fie sănătos”.

Craton a zis: „Ce este aceea, pe care eu niciodată n-am putut auzi și nici vedea?” Arhiereul a zis: „Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea neîntinată care a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut și după naștere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cândva pe cineva umblând pe apele mării ca pe uscat și cu cuvântul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare de Hristos, Care mai în urmă a fost răstignit, mort și îngropat și a treia zi a înviat din morți și apoi S-a înălțat la cer? Și la a Cărui înălțare îngeri în vederea ochilor arătându-se oamenilor, au mărturisit că iarăși va veni din cer ca să judece viii și morții? De le crezi acestea că sunt așa, apropie-te și te botează, ca să câștigi sănătatea fiului tău și singur să te învrednicești vieții veșnice”. Ritorul a zis: „Toate câte mi le grăiești le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos”. Atunci episcopul a zis: „Deoarece înțelepciunea lumii acesteia, se pare că este nebunie la Dumnezeu, dă-mi cuvânt că dacă fiul tău prin credința mea va câștiga sănătate, tu împreună cu toată casa ta te vei întoarce spre Hristos și te vei boteza”.

Atunci ritorul Craton, chemând pe femeia sa și pe toți casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toți se vor face creștini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau și tinerii cei mai sus ziși: Procul, Efiv și Apolonie, care și ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creștini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră deosebită și în ziua aceea și în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luând pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dânsul. Deci, bolnavul își strânsese tot trupul ca un ghem, având capul între genunchi și picioarele pe umeri, încât nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nu putea vorbi cu limba ci numai gemea. Deci, nici unul dintre doctori nu putea să cunoască și să vindece neputința lui. Dar Sfântul Valentin episcopul, a așternut pe pământ rasa de păr, pe care obișnuia a se ruga, și punând pe dânsa pe bolnav, mai mult mort decât viu, s-a rugat toată noaptea lui Dumnezeu. Iată, la miezul nopții a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încât celor ce erau afară li s-a părut că s-a aprins camera.

Iar după ce a trecut miezul nopții, copilul s-a sculat sănătos cu trupul și a început cu glas mare a lăuda pe Dumnezeu. Atunci părinții lui și toți care erau cu dânșii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte mult, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decât numai gemând. Deci, apropiindu-se, au bătut în ușă, rugând pe sfânt să le deschidă și să vadă pe Herimon. Însă sfântul le-a răspuns lor: „Până ce nu voi săvârși obișnuitele mele rugăciuni și cântări de laudă, nu vă voi deschide”. Deci, așteptând ei până la ziuă, sfântul episcop le-a deschis ușa și scoțând pe copil sănătos cu trupul, ca și cum niciodată n-ar fi fost bolnav, l-a dat pe el părinților lui. Atunci ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos și s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mântuitorul lor.

Deci, Herimon, copilul cel tămăduit, după primirea Sfântului Botez, nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea și cei trei tineri, pomeniți mai sus, după botez, lăsând filosofia cea din afară, s-au alăturat cu toată osârdia de duhovnicescul învățător, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu și s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieții lui cele sfinte și căutători ai mântuirii lor. Pentru că pe școlarii cei tineri și de o vârstă cu dânșii, prin îndemnările lor și cu chipul vieții celei cinstite și înțelepte, îi aducea la credința în Hristos și la Sfântul Botez. La dânșii se adunau mulțime de școlari, care, ascultând învățătura lor cea insuflată de Dumnezeu, se învățau la cereasca înțelepciune și se povățuiau la calea cea adevărată. După ce și fiul eparhului cetății, cu numele Avundie, a crezut în Hristos și s-a botezat, s-a aprins de dragoste dumnezeiască și mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos.

Atunci tatăl lui și ceilalți senatori, umplându-se de mânie, au prins pe învățătorul credinței creștine, pe Sfântul Valentin și bătându-l fără cruțare îl sileau la închinarea de idoli. Dar el, nevrând să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au dus la închisoare în temniță. Dar sfântul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său, rănile cele suferite, căci se înfrumuseța ca și cu niște podoabe scumpe și se lăuda apostolicește, zicând: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port. Acelea împlinesc patimile lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dânsul, pe când ședea în temniță, îi întărea în sfânta credință. De acest lucru înștiințâdu-se eparhul, s-a mâniat foarte mult și, trimițând noaptea, l-a scos din temniță și i-a tăiat capul.

Astfel și-a sfârșit nevoința sa cea mucenicească Sfântul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv și Apolonie, luând cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna și acolo, înaintea cetății, cumpărând o parte mică de pământ, l-au îngropat cu cinste. Ei au petrecut lângă mormânt ziua și noaptea în post și rugăciuni, lăudând pe Dumnezeu. La dânșii se adunau toți credincioșii câți erau în cetate și mulți din cei necredincioși veneau și ascultau cuvintele lor cele mântuitoare de suflet și la propovăduirea lui Hristos, luminându-se cu credința.

După o vreme oarecare, ajungând toate acestea la cunoștința lui Leontie, dregătorul cetății, a poruncit de a prins pe cei trei sfinți și i-a băgat în temniță. Dar, de vreme ce a văzut pe popor făcând zgomot pentru prinderea lor, pentru că tuturor erau iubiți, a poruncit să-i ucidă pe dânșii noaptea, pentru că se temea ca să-i osândească pe dânșii la moarte ziua, ca să nu fie liberați de mâinile poporului.

Deci, sfinții mucenici au fost tăiați noaptea și s-au dus la lumina cea neînserată a cereștii împărății. Iar Sfântul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiții săi prieteni, când a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte mult. Deci, luând cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Valentin, învățătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază și împărățește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Polihronie, Episcopul Babilonului, și cei împreună dânsul

Deciu, păgânul împărat al Romei, muncind pe mulți creștini, s-a dus cu toată puterea oștirii sale împotriva Persiei, pe care biruind-o a prădat țara lor și a luat în stăpânire Babilonul, Vactrianul, Ircania și Asiria; iar mulțimea creștinilor care se aflau în acele țări, a pierdut-o cu diferite munci. Atunci era episcop în Babilon, Polihronie și cu dânsul trei preoți, Parmenie, Elima și Hrisotel; iar ca diaconi: Luca și Muco. Pe aceștia, prinzându-i Deciu, a poruncit să-i aducă îndată la jertfă idolească. Sfântul Polihronie a zis cu îndrăzneală: „Noi ne aducem jertfă pe noi înșine Domnului nostru Iisus Hristos, iar diavolilor și idolilor celor deșerți și făcuți de mâini omenești, niciodată nu ne vom închina!”

Atunci Deciu a poruncit să arunce în temniță pe episcop împreună cu preoții și cu diaconii lui. Împăratul începuse a zidi în cetatea Babilonului o capiște zeului Saturn, făcându-i un idol aurit. El a scris la Roma eparhului Valerian de fericita sa biruință asupra perșilor, că aceasta i s-a dat lui de la zeii săi și a poruncit să facă în Roma prăznuire mare zeilor, iar pe creștini cumplit să-i muncească și să-i ucidă.

Deci, Valerian a îndeplinit întocmai porunca lui Deciu. Să-vârșindu-se în Babilon capiștea zeului Saturn, păgânul a pus înaintea judecății sale pe Polihronie, episcopul, cu preoții și cu diaconii lui și a zis: „Oare, tu ești fur de cele sfinte, necinstind pe zei și neascultând poruncile împărătești?” Iar sfântul nu i-a răspuns nici un cuvânt, ci stătea tăcând. Atunci împăratul a zis către preoți și diaconi: „Oare este mut povățuitorul vostru?” Preotul Parmenie a răspuns: „Părintele nostru n-a amuțit, dar, nevrând să-și spurce cinstita și sfânta sa gură, face după porunca Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce cu picioarele lor și întorcându-se să vă rupă pe voi. Deci este cu dreptate ca gura cea curată să nu se întineze cu gunoiul!” Deciu, mâniindu-se, a zis: „Oare noi suntem gunoi?” Și îndată a poruncit să taie limba acelui preot.

După ce i-au tăiat limba, Sfântul Parmenie a strigat luminos către Sfântul Polihronie, zicând: „Sfinte părinte, roagă-te pentru mine, pentru că văd asupra ta pe Sfântul Duh, Cel ce împărățește și care îți pecetluiește gura, iar într-a mea pune fagurul de miere!”

Așa de minunat este Dumnezeu între sfinții Săi, căci celui ce avea limbă, i-a poruncit să tacă, iar celuilalt, ce-i era limba tăiată, i-a dat putere a vorbi, spre arătarea puterii Sale. Apoi Deciu a zis către episcop: „Polihronie, jertfește zeilor și-mi vei fi mie prieten, iar capiștea cea nou zidită a lui Saturn o voi încredința ție”. Dar episcopul nimic nu i-a răspuns. Atunci Deciu, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată cu pietre peste gură. Iar când îl bătea, sfântul și-a înălțat mâinile spre cer și, ridicându-și ochii, și-a dat duhul. Deciu, a lăsat trupul mucenicului trântit înaintea capiștei lui Saturn. În noaptea următoare au mers doi bărbați cinstiți, cetățeni persieni: Avdon și Senis, care, luând în taină trupul Sfântului Episcop Polihronie l-au îngropat lângă zidul Babilonului. Deciu s-a dus la cetatea ce se numea Cordova și care este în țara Persiei, poruncind să aducă după el pe acei preoți și diaconi legați cu lanțuri de fier.

Sfinții fiind duși, fiarele au căzut de pe grumajii lor și de pe mâinile lor. Împăratul Deciu, mergând în cetatea Cordova, a pus înaintea judecății sale pe legații cei aduși și a zis către dânșii: „O, nebunilor, voiți și voi să pieriți? Eu vă îndemn să jertfiți zeilor celor fără de moarte”. Atunci preotul Parmenie, căruia îi era limba tăiată, a răspuns cu glas mare: „O, ticălosule, care ne silești pe noi să ne închinăm idolilor celor făcuți de mâini, închină-te tu Domnului nostru Iisus Hristos, căci de nu te vei închina Lui, vei pieri împreună cu toți zeii tăi”. Atunci Deciu a poruncit să-i spânzure pe toți la muncire.

Sfinții, fiind întinși la muncire, mulțumeau lui Dumnezeu și ziceau către preotul Parmenie: „Roagă-te pentru noi, părinte!” Iar el a zis: „Dumnezeu, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, să ne dea nouă mângâierea Sfântului Duh, Care împărățește în vecii vecilor”. Ei i-au răspuns: „Amin”. Deciu, mâniindu-se, a zis: „Iată farmecele! Este oare vreun semn arătat, ca omul să grăiască, fiind fără de limbă?” Preotul Parmenie a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care a dat altădată mutului grăire, Acela mi-a dat și mie a grăi; iar tu având limbă și grăind, ești mut, de vreme ce nu slăvești pe adevăratul Dumnezeu”. Atunci Deciu, a poruncit să-i ardă în foc și să le lipească table de fier arse pe coastele lor și cu unghii de fier să le strujească trupurile lor.

Pe când sfinții erau astfel munciți, s-a auzit un glas din cer, zicându-le: Veniți la Mine cei smeriți cu inima. Deciu, auzind acel glas, îl socotea vrăjitorie. Deci a poruncit să coboare pe mucenici de la muncire și să le taie capetele, iar trupurile lor să le arunce afară din cetate, lângă calea poporului și să pună păzitori ca să nu le ia cineva și să le îngroape. Astfel și-au săvârșit pătimirea lor pentru Hristos, Sfinții Mucenici, cei trei preoți: Parmenie, Elima, Hrisotel și cei doi diaconi Luca și Muco. Trupurile lor cele aruncate le-au luat cei doi cetățeni, de care s-a zis mai sus, și le-au îngropat într-un sat al lor, aproape de Cordova.

În aceeași vreme, împăratul Deciu a trimis prin toată Persia, să caute pe creștini și să-i pună la muncire. Unii din slujitorii lui, apropiindu-se de dânsul, i-au zis: „O, împărate, prădații aceia, care i-ai miluit și le-ai dăruit viață și libertate, sunt creștini! Aceia îi vedem că adună trupurile cele creștinești, le îngroapă în satul lor și nu se închină zeilor, nici nu ascultă porunca ta”. Deciu a zis cu mânie: „Cine sunt acei credincioși?” Slujitorii au răspuns: „Avdon și Senis”. Împăratul a poruncit să-i cheme la el îndată. Venind ei, le-a zis: „Oare așa sunteți de nebuni, că nu vedeți că pentru aceia sunteți supuși și biruiți de stăpânirea noastră, a romanilor, deoarece nu cinstiți pe zei?” Ei au răspuns: „Hristos pentru aceea ne-a făcut, ca să fim biruitori asupra diavolului, defăimând pe zeii voștri!”

Deciu le-a zis cu mânie: „Nu știți oare că viața voastră stă în mâinile mele?” Sfinții au răspuns: „Viața noastră este în mâinile Dumnezeului nostru și Lui ne închinăm, căci El, plecând cerul, S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră!” Atunci Deciu a poruncit să-i lege cu lanțuri grele și să-i închidă într-o temniță strâmtă. Sfinții, fiind legați cu lanțuri, au zis: „Iată slava noastră pe care totdeauna o nădăjduiam de la Domnul nostru!” Tot în aceeași zi au fost pârâți la împărat că sunt creștini și alți doi bărbați cinstiți, Olimpie și Maxim. Împăratul, prinzându-i, a poruncit să-i bată îndată cu bețe, fără să-i cerceteze, pentru că zicea: „Nu sunt vrednici să le ascult cuvintele lor, deoarece nu cinstesc pe zeii mei; ci sunt vrednici de moarte toți cei ce au de Dumnezeu pe Omul Care a murit”. Sfântul Maxim a grăit: „Ai zis bine, Cel ce a murit, dar pentru ce nu zici că tot Acela a și înviat?”

Deciu a zis: „Spuneți-ne nouă comoara voastră”. Sfântul Olimpie a răspuns: „Comoara noastră, adică aurul, argintul și toată bogăția, este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care nu ne cruțăm viața noastră, defăimând toate bogățiile pământești”. Sfinții, fiind bătuți aspru, strigau: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ai binevoit să ne rânduiești cu robii Tăi!” Deciu, iuțindu-se și mai mult, a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. După aceea i-a încredințat unui oarecare Anisie. Acela, luându-i, i-a muncit și la sfârșit le-a tăiat capetele cu securea, iar trupurile le-a aruncat spre mâncarea câinilor. Ele au zăcut neîngropate cinci zile, dar nimic nu s-a atins de dânsele. Iar după cele cinci zile, creștinii, luându-le noaptea, le-au îngropat cu cinste.

După aceasta, Deciu, păgânul împărat, s-a întors la Roma, fiind aduși, legați cu lanțuri, și sfinții mucenici din Persia: Avdon și Senis. El i-a pus pe aceștia în priveliștea romanilor spre slava sa. În acea vreme, Valerian eparhul prinsese în Roma pe preasfințitul Xist, episcopul Romei, împreună cu tot clerul său și nu puțini din ceilalți creștini, închizându-i pe toți în temnița poporului. Șezând acolo multe zile preasfințitul, veneau la dânsul creștinii cei tăinuiți și aduceau pe fiii lor, pe rude și pe cunoscuți, care se întorceau de la păgânătatea idolească spre Hristos, spre a fi botezați de Sfântul Xist acolo în temniță.

În altă zi, Deciu, chemând sfatul Romei și pe Valentin eparhul, a adus înaintea lor pe toți creștinii prinși în Persia, legați cu lanțuri și îmbrăcați boierește, cu aur, cu argint și cu podoabe de mare preț și pietre scumpe. Astfel fiind împodobiți spre slava lui Deciu, deși pe cale fuseseră chinuiți cu diferite munci, arătând cu degetul spre dânșii, a zis către sfat: „Vedeți pe vrăjmașii pe care zeii și zeițele ni i-au dat în mâinile noastre? Aceștia sunt potrivnicii împărăției Romei”.

Uitându-se spre dânșii tot sfatul Romei, s-au mirat toți de cinstita lor vedere și s-au umplut de jale pentru dânșii. Pentru că Domnul dăduse robilor Săi atâta dar, încât cei ce căutau la dânșii, se umileau mai mult decât să se mânie. Deciu a poruncit să cheme pe slujitorul cel mai mare al Capitoliului, cu numele Claudie. Venind, acela a adus cu sine un idol și trispodul. Deciu a zis către sfinți: „Jertfiți zeilor și veți fi cetățeni liberi ai Romei. Vă veți stăpâni toate averile voastre, vă veți îmbogăți cu mai multe bogății și veți lua de la noi mare cinste”. Sfinții au răspuns: „O dată ne-am adus jertfă Dumnezeului nostru, Domnul Iisus Hristos, iar zeilor tăi jertfește-le tu!”

Împăratul a poruncit ca a doua zi să fie gata priveliștea, ca să dea fiarelor spre mâncare pe Avdon și Senis, cetățenii persani. A doua zi, după ce s-a făcut ziuă și priveliștea era gata, împăratul Deciu n-a mers la priveliște, ci a trimis pe eparhul Valerian în locul său. Valerian, ducându-se și punând pe mucenici de față, mai întâi i-a îndemnat la închinarea idolilor, zicându-le: „Cruțați-vă neamul vostru cel bun și puneți zeilor tămâie pe altar, pentru că de nu veți face aceasta, veți pieri sfâșiați de dinții fiarelor”. Sfinții au răspuns: „Ți-am spus că Domnului nostru Iisus Hristos îi aducem jertfă de laudă și tămâie de rugăciuni și Lui Unuia ne închinăm; iar pe idolii cei făcuți de mâini, nu-i vom cinsti niciodată!”

Idolul soarelui stătea înaintea priveliștii și Valerian a poruncit ostașilor să aducă pe mucenici la idolul acela și să-i silească să se închine lui. Sfinții, apropiindu-se de idol, au scuipat asupra lui. Valerian, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe sfinții mucenici cu vergi de plumb, apoi să-i ducă dezbrăcați la locul care era îngrădit împrejur și unde erau să fie mâncați de fiare, înaintea ochilor poporului care privea de pe trepte înalte. Deci, sfinții stăteau dezbrăcați, dar îmbrăcați întru Hristos, fiind îngrădiți cu semnul Sfintei Cruci. Atunci au dat drumul asupra lor mai întâi la doi lei, apoi la patru urși. Dar nu i-au vătămat deloc, ci ședeau la picioarele lor ca niște păzitori. Valerian a zis: „Acum este dovedită vrăjitoria creștinească”.

Atunci a poruncit să ducă fiarele, iar ostașii cei înarmați să intre la mucenici să-i ucidă. Și astfel i-au înjunghiat cu săbiile. Apoi legându-i de picioare, i-au tras și i-au aruncat înaintea idolului soarelui, din porunca ighemonului, spre înfricoșarea creștinilor. Și așa au zăcut acolo trei zile. Dar un creștin tăinuit, anume Chiric, cu rânduiala ipodiacon, petrecând aproape de priveliște, a luat noaptea trupurile mucenicilor, le-a pus într-o raclă de plumb și le-a îngropat în casa sa.

Astfel s-au sfârșit Sfinții Mucenici Avdon și Senis, cetățeni persieni. După aceea și Sfântul Sixt, episcopul Romei, cu clerul său, a fost muncit după dânșii, a cărui pătimire împreună cu Sfântul Lavrentie arhidiaconul, se cinstește în 10 zile ale lunii august. Cinstitele moaște ale acestor doi sfinți mucenici, Avdon și Senis, au stat în pământ până pe vremea împărăției Marelui Constantin. Iar în zilele lui, prin dumnezeiasca descoperire, au fost găsite de credincioși și au fost mutate în gropnița lui Pontian, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.