Sinaxar 31 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul și dreptul Evdochim
Mare folos găsește în povestirea vieții dreptului Evdochim, atât cel ce povestește, cât și cel ce ascultă. Acest sfânt nu numai că s-a arătat fierbinte săvârșitor al faptei bune, după cum au fost și mulți alții în pustnicie; dar, aflându-se mai vârtos în grijile lumii și purtându-se ca o corabie în mijlocul mării prin valurile tulburărilor și supărându-se de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile poftei, până la cel mai mic cuget. Deci, a săvârșit bine aceste isprăvi ale faptei bune, încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani și cărora li s-a făcut pildă de faptă bună. El, cu mult mai vârtos, s-a făcut pildă celor îmbunătățiți care petrec în lume. Căci ei, dacă vor privi la faptele lui, pot să viețuiască cu întemeiere și să se mântuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovnicești, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.
Minunatul Evdochim își avea neamul în Capadocia. El s-a născut și a fost crescut de părinți binecredincioși. Tatăl său se numea Vasile și maica sa, Evdochia, fiind renumiți cu neamul, bogați cu avuția, slăviți și străluciți cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba patriciului. Evdochim, având astfel de neam strălucit, nu se cinstea atât de strălucirea neamului său, pe cât era slăvit și lăudat prin faptele cele bune, pe care le săvârșea cu osârdie. Căci a fi copii slăviți, poate și dregători, din părinți de neam bun, se află mulți în lume; dar a păzi viața îmbunătățită și înțelepciune desăvârșită, petrecând în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte și se uneltește mai mult plăcerea și desfătarea, aceștia se găsesc cu anevoie.
Acest fericit copil, fiind dat de părinții lui la învățătura cărții, n-a avut trebuință să fie îndemnat la învățătură, de frica și de bătăile dascălilor, ci însuși din firea sa se îndemna la aceasta. El se silea mai ales cu toată sârguința, ziua și noaptea, la citirea dumnezeieștilor Scripturi, în a căror îndeletniciri se înveselea de trei ori mai mult acel fericit suflet, decât acei care se aflau la mese scumpe și la petreceri cu jocuri și cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decât mierea și fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieștile biserici, să asculte sfintele slujbe și cuvintele dumnezeiești și cu totul se sârguia să se facă locaș curat al Dumnezeului Celui viu.
Dar vrăjmașul adevărului, îndemna pe mulți tineri de o vârstă cu Evdochim, să-l silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vânătoare și la veselii. Însă el, de-a pururea pomenitul, avea altă desfătare și plăcere, adică să se roage și să se sârguiască cu citirea cărților folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă, neavând mintea lor la rugăciune și petrec neluând aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alții; ci el, adevăratul rob al Domnului, când se ruga și când citea, își avea toată mintea și tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le citea.
El a iubit din tot sufletul înțelepciunea și curăția cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune care fac pe om întocmai cu îngerii, încât putea cu îndrăzneală să zică și el ca și acel mult pătimitor Iov: Niciodată n-a urmat inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare ar fi văzut ceva fără voie. Lucrul cel mai mare decât acesta este că, de-a pururea pomenitul Evdochim, s-a hotărât să nu privească în față parte femeiască, cât va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în față altă femeie, nici n-a vorbit cu vreuna.
Pe lângă înțelepciune, el a adăugat împreună și milostenia, însoțită cu desăvârșita veselie a feței, ca prin întreaga înțelepciune să strălucească fața înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât și pe acelea de care el avea nevoie să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuință. El atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuință să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie. Deci, el știa că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era și tată al săracilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte celor lipsiți, săturare flămânzilor și mângâiere mâhniților.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, și de împărăteasca vrednicie. Însă cu toate acestea, n-a căzut câtuși de puțin din strălucirea și frumusețile cerului, mai ales socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire și s-a afierosit pe sine dumnezeiescului dar. Acest sfânt s-a mai rânduit a fi și voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numește Harsiana. El, ca un iconom înțelept, nu dorea dregătoria pentru cinstea și slava sa, după cum fac mulți nepricepuți care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească și să se lăcomească. Dar ticăloșii nu pun în mintea lor înfricoșata cercetare, care va s-o facă dreptul și înfricoșatul Judecător. Fericitul Evdochim nu era din aceștia, ci toată sârguința și grija lui era dată spre a ocârmui pe cei mici și pe cei mari cu cuvioșie și dreptate și chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuință, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar ce să spun multe; fericitul Evdochim era desăvârșit în toată fapta bună, înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neurmat în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Dar nu numai el se păzea de osândire, ci și pe ceilalți îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt potrivnic, care să jignească pe aproapele. El învăța pe fiecare cum se cuvine să se deprindă, adică mai mult să asculte decât să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii, dascăl cu cuvântul și cu fapta; chip, pildă și icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, până ce a ajuns la fericitul sfârșit al vieții de acum. El a trăit în Capadocia treizeci și trei de ani, fiind tânăr cu vârsta, iar cu priceperea și cu socoteala preabătrân.
Dreptul Evdochim, cunoscându-și sfârșitul său nu s-a tulburat, fiindcă toată viața lui n-a cugetat decât la moarte. Un lucru numai îl mâhnea: că maica sa era departe și nu era la sfârșitul vieții sale. Sosind ceasul cel din urmă să se ducă către Domnul, au venit mulți la el să-l cerceteze. După ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu să-l îngroape cu aceleași haine cu care era îmbrăcat și să nu-i facă cele obișnuite, care se fac la ceilalți morți. Atunci a făcut semn și după ce au ieșit toți afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând acestea pe care le-au auzit unii dintre ei și le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca și sfârșitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ți-am bineplăcut Ție!” Apoi a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!” Ieșind preasfântul său suflet, cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfântului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar și patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, așa cum erau, le-a pus în mormântul sfântului.
Dar nu era cu putință să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoșat și după ce au trecut câteva zile de la moartea sfântului, s-a întâmplat să treacă prin partea aceea. Deci, stând în locul unde zăceau sfintele moaște, cum s-a atins de mormântul sfântului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie și, scuturându-l cu înfricoșare, l-a aruncat la pământ ca pe un mort. Și așa a ieșit și a scăpat omul. Deci, Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părți minunea care s-a făcut cu Ilie, și mulțime multă venea, aducând bolnavi de multe feluri de patimi și se tămăduiau la mormântul sfântului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amândouă mâinile, încât nu putea să le miște nicidecum. Deci, îndată ce a venit la mormântul sfântului, în acea zi s-a și tămăduit. Un alt copil era iar slăbănog, nu numai de mâini, dar și de picioare. Acela venind, de asemenea, cu credință la locul acela minunat a căpătat sănătate ca și copilul cel dintâi. Astfel, candela sfântului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelii, se tămăduiau.
Altă femeie, având duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormântul sfântului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită mai înainte cu mulți ani de o patimă cumplită și nevindecată, s-a dus cu credință la mormântul sfântului și, luând pământ, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decât cu apă și l-a făcut tină; apoi ungându-și rana, îndată și-a câștigat sănătatea cea dorită. Pământul acela de la mormântul sfântului, făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci și acelora care erau departe; pentru că se trimitea din el la cei bolnavi și se ungeau cu dânsul. Și astfel își căpătau sănătatea după credința lor. La Sfântul Evdochim aceasta era încă o covârșire a darului, fiindcă îndată ce se ungeau bolnavii și chemau numele lui, se tămăduiau numaidecât.
Este lucru cu neputință a scrie cineva toate minunile acestui sfânt. Deci, acum socotesc că este vremea să spunem și despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfântului Evdochim a ieșit și a trecut prin toată cetatea și latura, încât toți se minunau și nu se dumireau cum un om tânăr cu vârsta, ce se afla în mijlocul atâtor tulburări, fiind în dregătorii și boierii înalte, a săvârșit atâtea fapte bune, pe care abia le săvârșesc sihaștrii din pustietățile cele adânci, păzind atâta curăție și întreagă înțelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite și preagrabnice ce le făcea, toți s-au spăimântat pentru aceea și cei mai mulți oameni povesteau, cugetând la el.
Aflând și părinții de moartea fiului lor, s-au mâhnit foarte mult. Dar, auzind și de minunile pe care le făcea, se mângâiau și aveau dorința să se încredințeze și cu vederea. Astfel, maica sfântului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile și primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osârdie și s-a dus la mormântul preaiubitului și preasfântului său fiu. Acolo, văzând mulțimea celor ce se duseseră cu toată evlavia și minunile ce se făceau la acest sfințit loc, unde se vindecau foarte repede îndrăciții și cei ce sufereau de multe patimi, a căzut și a îmbrățișat mormântul fiului său. Ea îl plângea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se și minunându-se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mângâia că este maica unui sfânt ca acesta, pentru care făcea și plânsul amestecat cu lauda, zicând unele ca acestea:
„Fiul meu preadulce; fiule, lumina ochilor mei. Noi nimic n-am auzit de bine despre tine, de unde se află la tine atâta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care viețuiesc în curăție și cu nevoință, cu ascunse osteneli și cu fapte bune. Robii Săi adevărați îl primesc de la Domnul, ca un început al bunătăților ce vor să fie în slava împărăției cerești. Prin tine, fiul meu, m-am făcut și mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ți mai fac plânsuri și tânguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îți aduc cântări și laude duhovnicești. Nu te mai numesc rod al pântecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Pe tine te-am născut trupește, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovnicește.
Deci, nu mă rușinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este Însuși Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinții îngeri și toate cetele sfinților; deci fă-ne bine și nouă, părinților tăi, care mai mult ne apasă mâhnirea ta, decât bătrânețile noastre de mulți ani. Mie, maicii tale celei trupești, mi-ai fi dat plată pentru creșterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrietenit cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupește, dacă îi vei pricinui odihnă bătrâneților sale în sânul lui Avraam. Fiul meu binecuvântat, o rugăciune ca aceasta aduce ție bătrânețile părintești, ostenelile pântecelui de maică, sânul și laptele pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinții tăi, căci porunca Lui este ca să-L cinstească fiii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinților, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată și Ziditor al tuturor”.
Acestea zicându-le cucernica maică a Sfântului Evdochim, a poruncit de a ridicat lespedea de pe mormânt și, scoțând afară racla cu sfintele moaște, s-a arătat o minune preaslăvită și preaînvederată, ca să încredințeze pe cele zise. Căci trecuseră optsprezece luni de la îngroparea sfântului și, atâta vreme aflându-se în pământ, acele cinstite moaște n-au suferit nici o schimbare, din câte se întâmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici fața nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire, sau măcar puțină stricăciune la vreun mădular al trupului, nu s-a vestejit, nici nu s-a înnegrit câtuși de puțin acel sfânt trup, ci se arăta cu fața strălucită, înflorită și veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme. El n-a murit, ci numai o mișcare lipsea, ca să se arate sfântul viu. Asemenea au rămas și hainele cu care l-au îngropat, nestricate cum au fost la început. Căci știm cu toții că trupurile celor morți le urmează, pe lângă mirosirea cea rea a trupului și hainele să scoată oarecare miros greu și putregăios. Dar la acest de trei ori fericit, însuși trupul și hainele slobozeau bună mireasmă minunată și dulceață, la vedere și la mirosire. Deci, nu se socotea că atunci s-a deschis mormânt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri și flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat și un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaște să le ridice și numai cât le-a îmbrățișat, au stat drepte, ca și cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoșându-se, a căzut înaintea picioarelor sfântului, rugându-l să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. El a început întâi de a scos dulama și l-a îmbrăcat cu alta; apoi a scos din picioarele lui încălțămintea pe care o purta cu atâta înlesnire, încât se arăta, ca și cum însuși sfântul îi ajuta spre a le scoate. Deci, după ce l-au dezbrăcat, l-au așezat iarăși în chipul cel dintâi, slăvind pe Dumnezeu împreună cu cei ce se aflau acolo, care slăvesc pe cei ce Îl slăvesc pe El.
Deci, se adeverește că s-a descoperit cu iconomie mormântul sfântului, ca să se arate darul cel mare cu care l-a slăvit pe Dumnezeu, încât să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătându-se acestea, s-au înfricoșat diavolii și fugeau ca izgoniți de fulger. Cu adevărat, dacă, fiind el ascuns în pământ, se temeau diavolii de oameni, cu cât mai mult s-au înfricoșat de el, după ce s-a arătat și strălucea în slava sfințeniei.
După aceasta s-a ivit neînțelegere între maica sfântului și între cei de acolo; pentru că maica sfântului voia să ia sfintele moaște și să le aducă în Constantinopol, zicând: „Steaua aceasta a răsărit din pântecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a împărățit. Deci, cum este cu putință să ne lipsești pe noi de un dar ca acesta, care aici și-a întins razele atâtor minuni. Această vie este de la voi, dar la noi și-a dat rodul darurilor, fiindcă așa a binevoit Dumnezeu. Deci, să nu te împotrivești hotărârii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuiești dumnezeieștile daruri, să nu voiești a lipsi atâta mulțime de folosul sufletului și al trupului. Îți ajunge pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfânt ca acesta!”
Auzindu-le ea, ca o înțeleaptă s-a dus în liniște la ale sale. De atunci au trecut însă la mijloc multe zile și numitul ieromonah Iosif, aflându-se acolo, a dobândit vreme de a furat comoara și a fugit, neștiind nimeni din cei de acolo. Mergând Iosif cu sfintele moaște pe ascuns, s-a vădit din mirul ce picura dintr-însele și din minunile care se făceau pe drum. Deci, o femeie îndrăcită, fiind dusă de oarecare, s-a întâmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaște. Atunci s-a speriat diavolul și a făcut pe femeie să strige, ocărând pe sfânt și sărind fără rânduială. Astfel a ieșit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfântului Duh. Femeia aceea, făcându-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o fecioară, având oarecare patimă înfricoșată, îndată ce s-a apropiat cu credință de sfintele moaște a luat tămăduire.
Astfel, făcând minuni sfântul, s-a dat părinților săi darul cel de mult preț. Atunci acea maică cinstitoare de Dumnezeu, cu dragoste ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaște o raclă de argint și a pus-o în frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte, făcându-se în toate zilele nenumărate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfântul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui cele multe și bune și, mai ales, pentru covârșirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osârdie spre a da, decât spre a lua. El a semănat cu binecuvântare vremelnică, iar acum seceră roade veșnice în împărăția cerului, căreia să ne învrednicim și noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.