Sinaxar 28 iulie

📑 Cuprins:

• Sfinții Apostoli și Diaconi: Prohor, Nicanor, Timon și Parmena, din numărul celor 70
• Sfântul Mucenic Iulian
• Cuviosul Pavel Xeropotamianul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Apostoli și Diaconi: Prohor, Nicanor, Timon și Parmena, din numărul celor 70

În zilele Sfinților Apostoli, după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, pe când încă nu se despărțiseră ei prin toată lumea la propovăduirea lui Hristos, bisericile creștinilor din Ierusalim se înmulțiseră. Deci, s-au ales spre slujba diaconiei acești șapte bărbați mărturisiți, plini de Sfântul Duh și de înțelepciune: Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae Antiohianul. Sfinții Apostoli, rugându-se, și-au pus mâinile peste dânșii și i-au făcut diaconi. Dintre aceștia, pomenirea Sfântului Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan se cinstește la 27 decembrie, iar a Sfântului Filip la 11 octombrie. Sfânta Biserică îi prăznuiește pe toți împreună, afară de pomenirea Sfântului Nicolae, care nu este scris în numărul sfinților în ziua de astăzi. Ei s-au sfârșit prin pătimire, propovăduind apostolește pe Hristos în diferite locuri.

Sfântul Prohor a urmat mai întâi Sfântului Mare Apostol Petru, împreună cu ceilalți ucenici, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a fost pus episcop al cetății Nicomidiei, în țara Bitiniei, precum adeverește despre aceasta fericitul Simeon Metafrast, în viața Sfântului Apostol Petru, de la 29 iunie. Apoi, după Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu a fost multă vreme împreună călător și părtaș al ostenelilor lui, cercetând multe țări împreună cu dânsul și suferind dureri și chinuri de la cei necredincioși, pentru buna vestire a lui Hristos. Sfântul Prohor a fost surghiunit cu dânsul în insu-la Patmos și cele ce-i spunea Cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan, din descoperirea lui Dumnezeu, pe acelea le scria din gura lui. După aceea, iarăși s-a ostenit în cetatea Nicomidiei, în care întâi a fost episcop, întorcând pe oamenii cei rătăciți la Hristos Dumnezeu și înmulțind biserica cea adunată din nou. Mergând în Antiohia, s-a sfârșit mucenicește, fiind ucis de cei necredincioși pentru propovăduirea lui Hristos.

În aceeași zi în care a fost ucis cu pietre Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, după cum este scris în Faptele Apostolilor, Sfântul Nicanor a fost ucis împreună cu două mii de oameni, care crezuseră în Hristos. Felul uciderii se pomenește în canon, că iudeii, înjunghiindu-l ca o oaie, s-a jertfit lui Hristos.

După slujba diaconiei, Sfântul Timon a fost pus de Sfinții Apostoli, episcop al cetății Vostrichia din Arabia și, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei și de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor, a ieșit din foc nevătămat. Iar în Prologul românesc cel mucenicesc se spune despre dânsul, că, după nevătămarea focului, răstignindu-l pe cruce, s-a sfârșit.

Sfântul Parmena, săvârșind slujirea cea încredințată lui de Apostoli, în propovăduirea cea plină de credință, a murit înaintea ochilor apostolilor și a fost îngropat de dânșii, cu plângere și cu smerenie. Cei ce vorbesc de dânsul, spun că a avut sfârșit mucenicesc și s-a încununat cu cununa mucenicească.

Sfântul Mucenic Iulian

Pe vremea împărăției lui Antonin, creștinii erau siliți ca, ori să aducă jertfe zeilor, ori să moară de munci cumplite. Atunci era în Campania un ighemon cu numele Flavian, aspru și urâtor al numelui lui Hristos. Acela a trimis prin toată Campania pe slugile sale cele păgâne, ca pe toți creștinii pe care îi vor găsi, să-i prindă și să-i aducă legați în cetatea Atena, în care locuia el în acea vreme. Atunci era prin părțile Dalmației un bărbat numit Iulian, tânăr cu vârsta, dar cu numele și înțelepciunea creștinească bătrân, cu fața cinstit și cu tot trupul ales; luminat cu neamul cel bun, dar mai luminat cu credința. Acesta, mergând odată pe drum, aproape de cetatea Anagnia, s-a întâlnit cu ostașii ighemonului și i-a întâmpinat cu închinăciune creștinească, zicându-le: „Pace vouă, fraților!”

Deci ei, cunoscându-l din cuvintele și obiceiul lui cel blând că este creștin, au început a-l întreba cine și de unde este, cum se numește și de ce credință este. Dar robul lui Dumnezeu, dorind ca pentru Hristos să pătimească și să moară, a răspuns fără temere: „Sunt creștin, mă numesc Iulian, iar din neam sunt din Dalmația. Eu umblu prin toate părțile, îndemnând popoarele cu sârguință ca, lepădându-se de cinstirea idolilor, să cunoască pe Unul și adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos, Fiul Lui, ca pe Acela să-L cinstească, pe Care eu propovăduindu-L, voiesc ca sufletul meu să-l pun pentru Dânsul”. Ostașii, mirându-se de răspunsul lui atât de îndrăzneț, l-au prins și l-au legat bine.

Apoi, bătându-l, îl duceau pe el, zicându-i: „Vom vedea dacă sunt adevărate cuvintele tale, că dorești să mori pentru Cel răstignit”. El, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca până în sfârșit să rabde pentru numele Lui cel sfânt. Deci, el a fost auzit de Domnul, pentru că a venit către dânsul un glas de sus, întărindu-l și zicându-i: „Nu te teme, Iuliane, că Eu voi fi cu tine și-ți voi da putere și biruință!” Iar tânărul sfânt, dând mulțumire lui Dumnezeu, s-a dus la ighemon și îndată, din porunca lui, a fost închis într-o temniță înfricoșată, care se numea „groapa rece”. Acolo a fost ținut șapte zile fără hrană și băutură, vrând să-l omoare cu foamea și setea. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe robul Său, pentru că a trimis la dânsul pe sfântul înger, de a cărui vedere și vorbire îndulcindu-se, primea hrană cerească din mâinile lui.

După ce au trecut cele șapte zile, ighemonul a venit la locul de priveliște – unde mai târziu s-a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – și a stat la judecată înaintea mulțimii poporului ce se adunase. Deci, aducând pe mucenic la cercetare înaintea lui, a zis către dânsul: „Nu-ți este ție rușine, un tânăr atât de frumos și ales, să te lipești de un nazarinean, Care a fost răstignit pe cruce? Nu este mai bine să te lepezi de acea urâtă credință și să te închini zeilor, ca să fii plăcut împăratului?” Mucenicul a răspuns: „Slava și lauda mea este Dumnezeul meu, adică Hristos Cel răstignit. Deci, să nu-mi fie mie a mă lăuda în altceva, decât numai în Crucea Domnului meu. Însă pentru sfânta credință, pe care tu cu minciună o numești urâtă, sunt gata a muri. Iar zeii tăi cu adevărat sunt urâți, pentru că sunt diavoli și toți aceia care se închină lor să se rușineze”.

Niște cuvinte ca acestea ale sfântului auzindu-le ighemonul, s-a pornit spre mânie. El a poruncit să-l bată peste gură, apoi, întinzându-l la muncire, să-l chinuiască. Sfântul, răbdând bătăi, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Spre Tine, Doamne, am nădăjduit; izbăvește-mă cu puterea Ta! Tu ești Dumnezeul meu, ajutorul meu, scăparea mea și izbăvitorul meu; deci, să se rușineze cei ce se închină idolilor ciopliți și cei ce gândesc rele asupra mea. Către Tine, Doamne, am strigat să nu mă dai pe mine întru răpirea vrăjmașilor mei. Atunci iarăși a venit către dânsul un glas din cer, întărindu-l și zicându-i: „Iuliane, nu te teme, ci nevoiește-te cu bărbăție”. Și îndată mucenicul, întorcându-se spre popor, a început a vorbi: „Vedeți voi, zeii voștri, ticăloșilor? Nu nădăjduiți spre aceia pe care i-ați făcut cu mâinile voastre, ci cunoașteți pe Dumnezeu, Care din nimic a făcut cerul și pământul!” Cu niște cuvinte ca acestea Sfântul Iulian, îndemnând poporul, a câștigat lui Dumnezeu mai mult de treizeci de bărbați. Apoi a fost dus iarăși în temniță.

A doua zi, fiind scos din temniță și dus la judecată, a auzit de la ighemon niște cuvinte ca acestea: „Te cruț pe tine, cel ce singur nu te cruți și nu voiești să te închini zeilor celor nebiruiți”. Împotriva acestora sfântul mucenic a răspuns astfel: „În deșert îmi vorbești mie aceasta, pentru că nu-mi vei schimba mintea mea. Eu mă închin lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Căruia toți sunt datori a se închina”. Atunci ighemonul Flavian, mâniindu-se, a poruncit să spânzure la muncire pe sfânt și să-l chinuiască cu bătăi, strujindu-i trupul. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Săi, mâinile ighemonilor au slăbit și s-au îmbolnăvit, încât nu puteau nici să se atingă de sfânt, nici să țină în mâini uneltele cele de muncire, nici altceva să facă. De acest lucru se mira ighemonul Flavian foarte mult.

Atunci, deodată a venit un vestitor, spunând de capiștea zeului lor, care se numea Serapis, că a căzut și idolul acela împreună cu ceilalți idoli s-au sfărâmat în bucăți. Atunci ighemonul și slujitorii diavolilor care erau împreună cu dânsul s-au umplut de mirare și de rușine. Iar creștinii care erau în popor și care în taină țineau sfânta credință, se bucurau cu duhul și preamăreau pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta, poporul necredincioșilor a strigat, zicând: „Îndată să pierzi pe vrăjitorul acesta”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie și iuțime, s-a învoit la glasul poporului și a dat asupra mucenicului judecata de moarte, zicând: „Pe Iulian cel învățat de creștini la meșteșugul vrăjitoresc, pe hulitorul zeilor și pe potrivnicul poruncii împărătești, poruncim să i se taie capul cu securea, chiar pe locul capiștei dărâmate. Aceasta spre izbândirea necinstirii zeilor ce s-a adus de dânsul”. Deci, sfântul, fiind dus în acel loc, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeul bunătății celei fără de sfârșit, mulțumesc Ție că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul de o moarte cinstită ca aceasta! Mulțumesc Ție că m-ai învrednicit să mor pentru numele Tău cel Sfânt! De aceea, mă rog Ție să mă speli cu această vărsare a sângelui meu, să mă cureți de păcatele mele și să mă duci în binecuvântata Ta împărăție. Primește în pace duhul meu și pe toți cei ce vor voi, ca, întru slava Preasfântului Tău nume, să cinstească pomenirea pătimirii mele, să nu-i uiți întru milostivirea Ta cea preamare”.

Astfel rugându-se sfântul, i-a venit un glas din cer, vestindu-i că i s-a auzit rugăciunea lui, chemându-l pe dânsul la cele de sus. Apoi au tăiat capul Sfântului Mucenic Iulian cu securea. Sufletul lui cel sfânt, dezlegându-se din legăturile trupului, s-a suit în ceruri, la Hristos, Dumnezeul nostru, Care împărățește împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh și Căruia I se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Pavel Xeropotamianul

Cuviosul Părinte Pavel se trăgea cu neamul din Constantinopol. Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalat, care se numea și Rangabe. El, nesuferind să vadă nerânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace și temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăție și s-a făcut monah într-o mânăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia. Deci, viețuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Maica sa a fost Procopia, cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor. Ea se mai poreclea Ghenicos. Pe când era îngreunată cu sfântul, de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenia sa că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească. După ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-l sfâșie, iar mielul se lupta cu ei. Deci, împărăteasa, văzând un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguință să ajute mielului. Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil parte bărbătească, care ținea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Maica lui, deșteptându-se din somn, a născut pe fericitul Procopie, căci așa s-a numit din Sfântul Botez.

Această vedenie are înțelegerea următoare: mielul însemna bunătatea și blândețea copilului, iar partea bărbătească, însemna bărbăție și vitejie. Că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah și să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor și a necazurilor celor multe, care au venit asupra lui. Cu crucea va birui și va omorî pe cei doi lei înfricoșați, adică pe cei doi vrăjmași ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui și lumea cu toate slavele și îndulcirile ei. Stogul de grâu însemna că prin cuvântul său cel dăscălesc și prin pilda vieții lui celei îngerești, multe suflete flămânde va hrăni și pe mulți neroditori și netrebnici îi va face vrednici a se încuia în hambarul cel ceresc și a se arăta lui Dumnezeu pâine dulce.

Deci, s-a făcut bucurie mare în toată cetatea pentru nașterea pruncului, fiindcă de mic se arăta ce fel va fi când se va face mare. Când pruncul trecuse prin învățătura școlii, iar după ce tatăl său a lepădat scaunul împărătesc, după cum s-a zis, a împărățit în locul lui, Leon Armeanul. Acesta, temându-se ca nu cumva și Procopie, după ce va veni în vârstă, să ia lua împărăția tatălui său, a trimis de l-a scopit.

Procopie, când a ajuns la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învățătura Sfintelor Scripturi, cu istețimea cea firească pe care o avea. El cu sârguința și cu ostenelile sale, care le-a pus la învățătură, a covârșit pe toți înțelepții vremii, după cum adeveresc scrierile lui. El a făcut cuvântul de laudă la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum și canoanele celor opt glasuri la Sfinții Patruzeci de Mucenici, canonul cel iambicesc, pe care îl are la cinstita Cruce, după cum mărturisește și împăratul Roman în hrisovul său, numindu-l Ipaton al filosofilor.

După ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptelor bune, pe care le săvârșea din copilărie. El, socotind deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice: „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavolul nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult. Căci atât de frumos a viețuit, încât toți, în fiecare zi, aveau în gura lor pe minunatul Procopie. Adică, unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți; altul, pentru smerenia lui; altul, pentru înțelepciune, pentru înfrânare, pentru milostenie și pentru lepădarea și trecerea cu vederea a slavei și a nălucirii cele lumești. În scurt, altceva nimic nu auzeai, decât lăudându-l pe el.

Fericitul Procopie, ca să scape de laudele oamenilor, a fugit din Constantinopol, schimbându-și îmbrăcămintea sa cu niște haine rupte, îmbrăcându-se ca un cerșetor. Așa a alergat, necunoscut, ca un cerb însetat, la Sfântul Munte al Atonului și, înconjurând tot muntele, a venit la mânăstirea pururea pomenitei fecioare, împărăteasa Pulheria. Acea mânăstire, care acum se numește Xeropotamu, pe care arabii o stricaseră cu puțin timp mai înainte. Ei veniseră tâlhărește la Sfântul Munte și, stricând multe mânăstiri, pe mulți monahi i-au făcut mucenici, precum pe cei din Sinai și din Rait. Fericitul Procopie, văzând așezarea locului frumoasă și liniștită, și-a făcut acolo în zidurile mânăstirii celei surpate, o colibă mică și a rămas acolo singur, vorbind cu Dumnezeu.

În apropierea colibei sale era un om liniștit, preabun și îmbunătățit, cu numele Cosma, care l-a și tuns monah, numindu-l Pavel. De atunci s-a pus pe sine în mare rânduială și în bună așezare. Postea și se ruga mai mult; așternutul lui nu era altul decât pământul, iar la căpătâi avea o piatră. Lucrul mâinilor lui era dragostea, umilința, lacrimile și smerenia cea fără de măsură către toți. A socotit încă că, pentru a ajunge monahul la desăvârșire, are trebuință să câștige roadele Sfântului Duh, pe care le pomenește Sfântul Apostol Pavel, adică: dragostea cea duhovnicească, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea poftelor. Acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală și nevoință, s-a făcut cunoscut tuturor părinților, încât toți se minunau de dânsul și, slăvindu-l, îl măreau pe Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Săi. Asemenea l-a lăudat și Sfântul Atanasie din Aton, precum se arată în viața lui.

Cu toate că preaînțeleptul Pavel se închipuia și se arăta ca un necărturar și ca un țăran simplu, s-a arătat ca o cetate ce stă deasupra muntelui. Drept aceea, a ajuns vestea despre dânsul până și la Protatul, adică mai-marele Muntelui Athos. Cuviosul Pavel avea obiceiul de mergea de trei ori într-un an, la cele trei praznice mari, la mânăstirea chiliilor, care se numește a Protatului. Deci, mergând el odată, după obicei, la unul din cele trei praznice, l-a întrebat îndeosebi Protatul, cine și de unde este. Iar el a răspuns cu glas lin și cu față veselă: „Preasfinte părinte, eu sunt un monah sărac, precum mă vezi, dintr-un loc vechi ce se numește Xeropotamu”. De aici a luat și numirea de Pavel Xeropotamianul, iar acea mânăstire s-a înnoit astfel.

Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle. Deci, trimițând oameni împărătești să-l caute pretutindeni, l-a aflat în Sfântul Munte. Astfel, cu mare rugăminte și silire și cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel și s-a dus la Constantinopol. O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui și toată cetatea, văzând înger în trup și auzind cuvânt dăscălesc! Toate fețele cele împărătești și boierești au căzut și s-au închinat săracului acela, care nu avea altceva decât o rasă veche și o cruce. Lucru vrednic de minune este fapta bună, și în acest fel face pe lucrătorii săi.

Deci, s-a întâmplat atunci ca împăratul Roman să cadă la pat și să zacă bolnav de moarte. Îndată ce s-a dus cuviosul la dânsul și și-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum se scrie aceasta în hrisovul său. Această minune și multe altele au preamărit numele Sfântului Pavel. El a rămas în Constantinopol pentru rugămințile cele multe ale împăratului, păzindu-și însă toate rânduielile sale cele monahicești și nevoințele cele sihăstrești, învățând pe copiii împăratului frica de Dumnezeu.

Când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să șadă acolo, s-a dus la împărat și a zis către dânsul: „Împărate, precum peștele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate și mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Împăratul meu cel veșnic”.

Dacă a auzit aceasta împăratul, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea și mare evlavie către dânsul. Deci, a zis către el: „Doream și socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărțim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere și dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăție câtă voiești, ca să o împarți pentru sufletul meu”. Atunci sfântul a zis către dânsul: „Eu n-am trebuință de bogăție, nici nu țin să o împart; aici ai mulți săraci, deci împarte cât voiești. Atât numai îți zic: dacă voiești, înnoiește mânăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veșnică”.

Împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului. El a trimis îndată oameni împărătești cu cheltuială și a zidit din temelie sfânta mânăstire, cu frumusețe neasemănată. După aceea, a trimis pe fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, și a sfințit biserica. Când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, l-a luat împăratul și l-a dus în vistieria împărătească. Însă este cu cuviință să pun înainte chiar graiurile împăratului, așa cum sunt scrise în hrisovul lui: „Am intrat cu oarecare slujitori din suita noastră în vistieria împărăției mele și am luat partea cea mai mare și mai vrednică de minune a cinstitului lemn și de viață făcătoarei Cruci. Acel sfânt lemn poartă întru sine pomenirea patimii celei stăpânești, pe care s-a pironit Trupul cel îndumnezeit al Domnului, iar prin curgerea Sfântului Sânge, păcatele noastre s-au spălat. Sfântul lemn avea lungimea ca de un cot și o palmă, lățimea ca de două degete, iar grosimea ca de un deget. Greutatea totală a lui era de o sută de dramuri, din care s-au făcut două cruci.

Luând eu în mâini această preasfântă vistierie, pe înfricoșata însemnare a Împăratului ceresc, Cel ce va judeca vii și morții, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer înaintea Judecății de apoi, acest preadumnezeiesc semn al mântuirii noastre, cu evlavie l-am pus în sfintele mâini ale Preacuviosului Pavel, ca să fie odor și afierosire nejefuită preasfintei mânăstiri, cea mai sus pomenită, a împărăției mele, până va veni Domnul. Apoi l-am condus, însoțindu-l pe dânsul cu petrecere bisericească și ostășească, ca să-l așeze în Sfântul Altar, spre sfințirea și întărirea monahiceștii noastre mânăstiri”.

Deci, fericitul Pavel, luând cinstitul Lemn, a venit la Sfântul Munte, iar după înnoirea cea desăvârșită a mânăstirii și după sfințirea ei de către patriarh, a pus acel cinstit lemn al Sfintei Cruci în Sfântul Altar, după porunca împărătească. Deci, fiind adus acel cinstit lemn al Sfintei Cruci, dar, fiindcă și vestea cuviosului a ieșit în tot pământul, s-au adunat mulțime de monahi în acea mânăstire. Însă cuviosul, fugind de tulburare, le-a pus egumen pe un oarecare monah foarte îmbunătățit, iar el, lăsând mânăstirea și ducându-se la un loc deosebit, care se afla la poalele Atonului, s-a dus să-și petreacă viața sa în sihăstrie.

Cu toate acestea, aflându-l pe el acolo, s-au adunat mulți călugări, încât pustia s-a făcut ca o cetate. Fiind ca la șaizeci, numărul ucenicilor lui care se adunaseră acolo și, temându-se să nu-i robească sau să-i omoare arabii, care năvăleau adeseori asupra Sfântului Munte și-l prădau, prin mijlocirea binecredincioșilor împărați, au zidit și o altă mânăstire, în numele și cinstea Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe, care și până astăzi păstrează numirea cuviosului; căci se zice „mânăstirea sfântului”.

Însă Cuviosul Pavel, când a sfârșit biserica de zidit, fiind foarte bătrân, se apropia de sfârșitul vieții sale, venind vremea să treacă către părinții săi. Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârșitul, a chemat la sine pe toți ucenicii săi și pe cei ai mânăstirii celei noi și, deschizându-și sfânta sa gură, i-a învățat mult, cu învățături folositoare de suflet.

La urmă a adăugat și aceste cuvinte, zicând: „Fiilor, după două zile sufletul meu va ieși din acest trup ticălos, și știți cum am petrecut eu în locul acesta sfânt, și cum, din tinerețile mele, toate poruncile părinților mei le-am păzit. Tot așa vă rog și pe voi, iubiții mei, să le păziți și voi până la sânge. Pentru că eu, în vremea tinereților mele, pe când era eresul luptătorilor de icoane, atât de mult m-am nevoit, încât eram gata să-mi vărs sângele meu pentru Hristos. Deci am răbdat multe bătăi cu toiege, până când cu dovezi ale Scripturii și cu mărturii ale părinților, am pierdut eresul luptătorilor de icoane. Acestea vi le spun vouă, nu mândrindu-mă, ci îndemnându-vă să suferiți toată ispita și necazul cu mărime de suflet, așteptând cununile de la Dumnezeu”.

Auzind frații acestea, au plâns cu amar și cu lacrimi au zis către dânsul: „Părinte, să nu ne lași pe noi sărmani și lipsiți de duhovniceștile tale învățături. Noi, din dragostea care o avem către sfinția ta, socoteam că nu vei muri niciodată, pe când acum, auzind acest amar cuvânt, inima noastră s-a întristat foarte mult, pentru că te aveam pe tine mângâiere și ajutor întru necazurile și ispitele noastre, încât, ca tată, ca mamă și ca frate, te-am cunoscut”. Acestea și multe alte cuvinte auzindu-le cuviosul, a lăcrimat, pentru că era lesne aplecat spre umilință și în toată viața sa a avut darul lacrimilor.

Odată, un frate l-a întrebat: „Ce să fac, părinte, ca să dobândesc lacrimi de umilință?” El i-a zis: „Să ai totdeauna în mintea ta înfricoșatul divan al lui Hristos și, privind la păcatele tale, nu vor lipsi de la tine lacrimile”. Deci, după ce a lăcrimat – după cum am spus -, a zis către cei ce stăteau de față: „Nu plângeți, fraților, ci iertați-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu totdeauna o dorea și de care trupul se temea”. Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de biserică și, făcând multe rugăciuni, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Atunci îndată a strălucit fața lui ca soarele, încât cei ce se aflau acolo au căzut la pământ, neputând să vadă atâta lumină ce strălucea pe fața cuviosului. După ce s-a împărtășit, a stat cu schimbarea cea bună și a zis obișnuita rugăciune, pe care totdeauna o zicea, adică: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție!” Apoi a început iarăși să le grăiască multe sfaturi, dar mai înainte de toate le-a zis: „Fiilor și fraților, să aveți dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, căci monahul care nu are aceste fapte bune, nu se cuvine să se numească monah, ci mirean”.

După ce a isprăvit cuvintele acestea, întinzându-și picioarele sale și așezându-se în bună rânduială, și-a înălțat mâinile și ochii către cer și și-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 28 iulie.

După aceasta, monahii sfintei mânăstiri, gătind caicul și pogorând la malul mării sfintele lui moaște, cu laude și cu cântări duhovnicești, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure, ca acolo să le îngroape precum a poruncit sfântul. Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure. Dar dimineața, o, minunile Tale, Iisuse Împărate, s-au aflat în Constantinopol și, înștiințându-se împăratul, sfatul și tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe și, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat sfintele moaște ale cuviosului cu laude și cu cântări de psalmi și le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie și mulțumind Domnului, Care i-a îmbogățit pe dânșii cu o vistierie ca aceasta.

Ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaște și după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; și, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind de sfânt. Dar, o, cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! Ei în puțină vreme s-au aflat în curtea mânăstirii lor. Apoi, ducându-se în sfânta mânăstire, au povestit părinților cele întâmplate, arătându-le pâinile încă calde. Auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea Pomenitul Pavel către Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.