Sinaxar 27 iulie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată

Pe vremea împărăției păgânului Maximian, cumplitul muncitor al creștinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgânătății închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni celor ce credeau în Hristos. Deci, mulți mărturisitori ai preasfântului nume al lui Iisus Hristos au fost uciși. Între aceștia a pătimit pentru Hristos și Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părțile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici și răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit și bogat, cu numele Evstroghie și din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credința păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creștină. Ea a învățat de la strămoșii săi sfânta credință, slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind însoțiți cu trupurile, erau însă despărțiți cu duhul, el jertfind mincinoșilor zei, iar ea aducând jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Născând ea acest prunc, despre care ne este cuvântul, l-a numit pe el Pantoleon, care se tâlcuiește „cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăția asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv. El tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărțind averile părintești celor ce aveau trebuință.

Fiind el însă copil, maica sa îl creștea în credința creștină, învățându-l să cunoască pe Unul și adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să creadă într-Însul, să-I placă Lui cu lucruri bune și să nu se abată la închinarea idolilor. Deci, copilul lua aminte la învățătura maicii sale și cunoștea în parte, pe cât putea a înțelege în anii copilărești. Dar, ca pagubă și lipsire, maica lui cea bună și învățătoare, încă din tinerețe s-a dus către Domnul, lăsând pe copil nevenit în vârstă și în înțelegerea cea desăvârșită. După sfârșitul ei, din neștiință, copilul a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli și învățând păgânătatea lor.

Deci, pruncul a fost dat mai întâi la învățătura gramaticii și, după ce a sporit în cărțile elinești, a învățat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat la meșteșugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meșteșug. Copilul, fiind isteț la minte, a învățat toate cu înlesnire și degrabă a întrecut pe cei de o vârstă cu el, aproape asemănându-se cu învățătorul său. El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la față, iubit de toți și cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creștini. El, la praznicul Nașterii lui Hristos, a ars douăzeci de mii de sfinți mucenici, iar pe Sfântul Antim episcopul și pe mulți alții i-a omorât cu diferite feluri de chinuri.

Eufrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat și la oamenii din palatele lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Ducându-se acela la palat, a luat cu dânsul și pe copilul Pantoleon și toți, văzându-l, se mirau de frumusețea și înțelegerea lui cea bună. Deci, văzându-l și împăratul, l-a întrebat de unde este și al cui fiu este. Aflând cele despre dânsul, împăratul a poruncit învățătorului să învețe bine, pe copil, tot meșteșugul doctoricesc, vrând ca întotdeauna să-l aibă pe lângă dânsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului și a sluji lui.

În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae. El, cu puțini creștini, se ascundea de frica păgânilor într-o casă oarecare mică și neștiută, iar Pantoleon, mergând de la casa sa către învățătorul său, îi era calea pe lângă casa aceea mică, în care se ascundea Sfântul Ermolae. Acesta, văzând pe ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori, cunoștea de pe față și din obiceiul lui cel bun, că va fi vas ales al lui Dumnezeu. Deci, odată, a ieșit din casă înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo, și l-a rugat ca să intre puțin în casa lui. Tânărul, fiind smerit și ascultător, a intrat în casa bătrânului, iar el, pu-nându-l aproape de dânsul, l-a întrebat de neam, de părinți, de credință și de întreaga lui viață.

Tânărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creștină și a murit, iar tatăl lui trăiește după legile elinești, închinându-se zeilor. Atunci Sfântul Ermolae l-a întrebat pe dânsul, zicându-i: „Dar tu, fiule, de ce parte și credință voiești să fii? De credința tatălui tău sau a maicii tale?” Tânărul a răspuns: „Maica mea, pe când trăia, mă învăța credința sa și eu am iubit credința ei. Însă tatăl meu, ca cel mai tare, mă silește la legile elinești și dorește să mă rânduiască în palatele împărătești, adică în rândurile ostașilor împăratului”. Sfântul l-a întrebat iarăși: „Ce fel de învățătură te învață pe tine dascălul tău?” Tânărul a răspuns: „Învățătura lui Asclipie, a lui Hipocrate și a lui Galen, pentru că așa voiește tatăl meu. Iar dascălul meu zice că de voi învăța acele învățături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Sfântul Ermolae, găsind prilej spre vorba cea de folos, a început a semăna, ca într-un pământ bun, în inima tânărului, sămânța cea bună a cuvântului lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Crede-mă pe mine, bunule tânăr, că învățăturile și meșteșugurile lui Asclipie, Hipocrate și Galen sunt mici și puțin pot să ajute celor ce le întrebuințează pe ele. Asemenea sunt și zeii pe care împăratul Maximian, tatăl tău și ceilalți elini îi cinstesc. Sunt deșerți și de nimic. Deci, Unul este Iisus Hristos, adevărat și Atotputernic Dumnezeu, în Care, de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproșii a curățit și morților viață le-a dăruit. Iar diavolii, care se cinstesc de elini, i-a izgonit din oameni cu cuvântul.

Dar nu numai singur Hristos, ci și hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sângelui de 12 ani, numai cât s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putință a număra stelele cerului, nisipul mării și picăturile de ploaie, tot așa nu putem număra nici minunile și măririle Lui. El este și acum ajutător robilor Săi, că mângâie pe cei mâhniți, tămăduiește pe cei bolnavi, izbăvește de primejdii și scoate din toate răutățile potrivnice, neașteptând să fie rugat de cineva; ci, mai înainte de rugăciune și de pornirea singură a inimii, întâmpină și dă unele ca acestea. Celor ce-L iubesc pe El, încă și mai mari faceri de minuni le dăruiește și le dă lor desăvârșit viață fără de sfârșit, întru slava cea veșnică a împărăției cerurilor”.

Niște cuvinte ca acestea ascultându-le Pantoleon, le credea adevărate. Deci, ascunzându-le în inima sa, cu dulceață se adâncea în ele cu mintea și zicea sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea și am văzut-o adeseori rugându-se și chemând pe acel Dumnezeu, de care tu vorbești”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea pe la bătrân și se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu și se povățuia spre cunoștința adevăratului Dumnezeu. Astfel, când se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce mai întâi nu cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Odată, i s-a întâmplat lui că, plecând de la dascăl și abătându-se puțin din cale, a găsit pe drum un prunc mort, mușcat de o viperă mare. Iar vipera aceea ședea aproape de acel mort. Văzând aceasta Pantoleon, la început s-a temut și s-a depărtat puțin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade mie să știu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae”.

Și, căutând spre cer a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voiești ca să fiu robul Tău, arată-Ți puterea Ta și fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul, deșteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două și a rămas moartă. Pantoleon, văzând această minune, a crezut desăvârșit în Hristos, și-a ridicat ochii săi trupești și sufletești spre cer și a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie și cu lacrimi, mulțumindu-I că l-a scos pe el din întuneric și l-a adus la lumina cunoștinței Sale.

Apoi îndată, alergând la Sfântul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând Sfântul Botez și spunându-i cele ce i s-au întâmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos și cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Sfântul Ermolae, sculându-se, s-a dus cu dânsul să vadă vipera moartă și, văzând-o, a mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse și prin care a adus pe Pantoleon la cunoștința Sa. Apoi, întorcându-se acasă, a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și, săvârșind Sfânta Liturghie în cămara cea mai dinlăuntru, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos.

După primirea Sfântului Botez, Pantoleon, a petrecut lângă bătrânul Ermolae șapte zile, ascultând dumnezeieștile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrânului și adăpându-se ca dintr-un izvor viu, și-a făcut sufletul său spre îmbelșugarea roadelor duhovnicești, cu darul lui Hristos. A opta zi, când s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atâtea zile, că eu în grijă mare am fost pentru tine”. Sfântul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărătești, de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului și nu ne-am depărtat de la dânsul șapte zile, până nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfântul, nu ca și cum ar minți, ci ca o pildă. Căci prin aceasta, îi spunea în taină adevărul. În mintea sa numea dascăl pe Sfântul Ermolae preotul, palatele împărătești numea cămară cea mai dinlăuntru, în care s-au săvârșit dumnezeieștile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Împăratului ceresc, care s-a tămăduit în șapte zile prin doctorie duhovnicească.

A doua zi, mergând el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat: „Unde ai stat atâtea zile?” El i-a răspuns: „Tatăl meu, cumpărând o moșie, m-a trimis acolo, fiind cumpărată cu mare preț”. Aceasta i-o spunea, înțelegând despre Sfântul Botez, pe care îl primise și pentru înștiințarea celorlalte taine ale credinței creștinești, care sunt comori neprețuite, covârșind toate bogățiile, căci s-a îmbogățit prin sângele lui Hristos”. Eufrosin, auzind aceasta, nu a mai îndrăznit a-l întreba mai mult.

Fericitul Pantelimon era plin de darul lui Dumnezeu, purtând înlăuntru comoara sfintei credințe. El se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idolești și să-l aducă la lumina cunoștinței lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dânsul în toate zilele pilde înțelepte și îi punea întrebări, zicându-i: „Tată, pentru ce zeii stau până astăzi tot așa precum au fost puși de la început; iar cei făcuți șezând pe scaun, stau tot așa până astăzi și nu se scoală niciodată?” Tatăl i-a răspuns: „Fiule, îmi este greu de socotit această întrebare și nu pot să răspund la ea”.

Deci, Sfântul Pantelimon totdeauna punea tatălui său și alte întrebări, asemenea acesteia, până l-a făcut a se îndoi de zeii săi și a cunoaște înșelarea și rătăcirea închinării de idoli. Deci, tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, când le aducea jertfe și li se închina în toate zilele, și a început a-i sfărâma și a-i necinsti. Pantelimon, văzând aceasta, se bucura că cel puțin a reușit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deși nu-l întorsese desăvârșit de la ei. El voia de multe ori să sfărâme idolii tatălui său, dar se oprea. Pe de o parte, ca să nu mânie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aștepte până ce singur tatăl său va cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și el singur îi va sfărâma cu mâinile sale.

În acea vreme, au adus la Pantelimon pe un orb care cerea tămăduire și zicea: „Mă rog ție, miluiește-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toți doctorii din această cetate m-au căutat și nici un folos nu mi-au adus; ba chiar și cea din urmă zărire ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit tot. Deci, am luat mai multă vătămare și pagubă, decât tămăduire”. Iar sfântul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine și de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămășiță care o am, ți-o voi da cu osârdie”. Sfântul a zis: „Vederea luminii ți-o va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduiești, să nu-mi dai mie, ci s-o împarți la săraci”.

Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, auzind acestea, a zis către dânsul: „Fiule, să nu îndrăznești a te atinge de acel lucru pe care nu poți să-l faci, ca să nu te faci și tu de râs! Oare tu poți mai mult decât doctorii cei mari, care l-au căutat pe el și n-au putut să-l tămăduiască?” Sfântul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu știe să pună acestui om acel fel de doctorie, ca mine, căci este multă deosebire între dânșii și între dascălul meu, care m-a învățat aceasta”.

Tatăl său, socotind că vorbește despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că și dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantelimon a răspuns: „Așteaptă puțin, tată, și vei vedea puterea doctoriei mele!” Zicând aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicând: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută și vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului și a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care s-a tămăduit și a fost botezat de Sfântul Ermolae, preotul. Din acel moment s-a umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul și puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărâma toți idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta și fiul său, Sfântul Pantelimon, care, făcându-i bucăți, i-a aruncat într-o groapă adâncă și i-a acoperit cu pământ. După aceea, Evstorghie, mai trăind puțină vreme, s-a mutat la Domnul. Pantelimon, rămânând moștenitor al averii părintești, îndată a dăruit libertate robilor și roabelor sale, dându-le multe daruri. Bogăția el a început a o împărți la cei ce aveau trebuință: săracilor, scăpătaților, văduvelor și sărmanilor. Înconjura temnițele, cercetând pe toți cei ce pătimeau în legături și pe care îi mângâia cu doctoriile și cu dările cele de trebuință. El era doctor nu numai de răni, ci și de sărăciile omenești, căci toți primeau de la dânsul milostenie îndestulată și, cu îndurările lui, săracii se îmbogățeau. Lui îi ajuta darul lui Dumnezeu ca doctorie, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor. Și nu tămăduia toate bolile, atât cu doctoriile cele cumpărate, pe cât cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci el s-a arătat că nu mai este Pantoleon, ci Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire și cu lucrul, arătând la toți mila, nelăsând pe nimeni să plece de la dânsul nemângâiat. Căci celor lipsiți le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a dus la dânsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsând pe toți doctorii, pentru că de la nimeni nu câștigau atât de grabnice și desăvârșite tămăduiri, precum câștigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta și nu lua plată de la nimeni. Deci, se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv și fără de plată, iar ceilalți doctori erau defăimați și luați în râs. Din această pricină, multă ură și vrajbă s-a ridicat de doctori împotriva sfântului și mai ales în acea vreme când a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Aceasta a început astfel.

Într-una din zile, umblând prin cetate, orbul cel tămăduit de Sfântul Pantelimon, l-au văzut pe el doctorii și își ziceau fiecare în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb și cerea de la noi tămăduire și n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci, cum vede acum?” Și îl întrebau pe el, cum de vede.

Dar omul acela n-a tăinuit pe doctorul său, pe Sfântul Pantelimon. Acei doctori, aflând despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu știau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neștiind, au mărturisit adevărul, că marele Pantelimon este ucenicul Marelui Învățător, Iisus Hristos. Ei, deși lăudau cu fățărnicie pe sfânt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău și îl pândeau, căutând pricină împotriva lui, cum ar putea să-l piardă.

Apoi, văzându-l că intră în temniță și tămăduiește rănile celor legați, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian ighemonul și i-au zis: „Împărate, tânărul căruia i-ai poruncit să învețe meșteșugul doctoricesc, voind să-l ai în palatele tale, defaimă mila ta către dânsul și cercetează temnițele, tămăduind pe legații cei hulitori ai zeilor noștri, socotind, la fel cu dânșii, împotriva zeilor. Deci, el duce și pe alții la același gând rău al lui, și de nu-l vei pierde degrabă, apoi nu puțină mâhnire vei avea, pentru că pe mulți îi vei vedea întorcându-se de la zei, prin înșelătoarea lui învăță-tură; că meșteșugul doctoricesc pe care îl are și tămăduirile care le face, nu le socotește ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, și astfel toți, care sunt tămăduiți, cred în El”.

Clevetitorii zicând aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantelimon. Împăratul a poruncit, să caute îndată pe orbul cel vindecat. Fiind adus acela înaintea împăratului, a fost întrebat: „Omule, spune cum ți-a tămăduit Pantelimon ochii?” El a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei și am văzut îndată!” Împăratul a zis către dânsul: „Tu cum socotești? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El a răspuns: „Împărate, doctorii aceștia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sârguință și multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea și nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, și puțina vedere câtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvârșire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socotește tu singur și vezi, care doctor este mai bun și mai adevărat? Asclipie cu ceilalți zei? Sau Hristos, Care, fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”

Împăratul, neștiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgânătate, după obiceiul păgânesc, zicându-i: „Omule, nu te lăsa înșelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ți-au dat vederea ochilor!” Dar cel tămăduit, neavând nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoșându-se de îngrozirea ighemonilor, a răspuns lui Maximian, mai cu îndrăzneală decât orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, se vede că ești nebun, de numești pe zeii cei orbi, dătători de vedere ai luminii, căci și tu, fiind ca ei, nu voiești să vezi adevărul!” Împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l taie îndată cu sabia. Deci, fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă pe Acela, în care a crezut, în neînserata lumină cerească față către față. Sfântul Pantelimon, răscumpărând trupul lui de la ucigași, l-a îngropat lângă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dânsul pe Pantelimon. Când ostașii duceau pe Sfântul Pantelimon la împărat, el cânta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea să n-o trece cu vederea, că gura păcătosului și gura vicleanului s-a deschis asupra mea… Deci, a stat cu trupul înaintea împăratului pământesc, iar cu mintea stătea înaintea Împăratului ceresc. Împăratul Maximian, privind spre dânsul fără mânie, a început a-i vorbi cu blândețe, zicând: „O, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că hulești și defaimi foarte mult pe Asclipie și pe ceilalți zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Îl slăvești, te nădăjduiești spre Dânsul și Îl numești Dumnezeu. Știi că de multe ori am trecut cu vederea cele ce auzeam de tine și mila ți-am arătat-o, când te-am primit în palatele mele. Eu am poruncit și dascălului tău, Eufrosin, să te învețe meșteșugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lângă mine; iar tu, defăimând toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. Însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obișnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul și să arăți mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta. Pentru aceea se cade să aduci înaintea tuturor jertfe zeilor celor mari”.

Sfântul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decât cuvintele, pentru că nu atât din cuvinte, pe cât din lucruri se cunoaște adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie și de ceilalți zei ai voștri, iar pe Hristos Îl preamăresc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul și adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pământul, a înviat morții, a luminat orbii, a curățit leproșii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvântul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Deci, de vei voi să cunoști puterea lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Poruncește să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în pat deznădăjduit de doctori. Aici să vină și slujitorii voștri și să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; și care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela să fie mărturisit, că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalți să se lepede”.

Împăratului i-a plăcut acest sfat al sfântului. Deci, a poruncit ca îndată să caute un bolnav oarecare. Fiind adus acolo pe pat un om slăbănog de mulți ani, care era întocmai ca un lemn nesimțitor, au venit și slujitorii idolești, iscusiți la meșteșugul doctoricesc, și au zis sfântului să cheme el mai întâi pe Hristos al său. Sfântul le-a zis: „Eu, de voi chema pe Dumnezeu și de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voștri pe cine vor tămădui? Chemați voi mai întâi pe zeii voștri și de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”

Deci, popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alții pe alți diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci, ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urâte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Sfântul, văzând osteneala lor în deșert, a râs. Iar împăratul, văzându-l pe el râzând, a zis: „Pantelimon, fă sănătos pe omul acesta, dacă poți, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfântul a grăit: „Să se depărteze de aici popii voștri!”

Depărtându-se popii, sfântul s-a apropiat de pat și, ridicându-și ochii spre cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, auzi rugăciunea mea, când strig către Tine și să nu întorci fața Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta și ori în ce zi Te voi chema, auzi-mă pe mine. Deci, arată tăria Ta cea atotputernică, celor ce nu știu de Tine, pentru că toate îți sunt cu putință!” Astfel rugându-se sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și fii sănătos!” Atunci, sculându-se îndată, slăbănogul s-a făcut sănătos cu tot trupul și umbla bucurându-se; apoi, luându-și patul său, s-a dus la casa sa.

Această minune văzând-o mulți din cei ce stăteau de față, au crezut în Hristos, iar slujitorii idolești scrâșneau din dinți împotriva robului lui Hristos și ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice și vom fi de râs creștinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el îndată”. Împăratul a zis către sfânt: „Pantelimoane, jertfește zeilor, ca să nu pieri în deșert! Nu știi oare câți au pierit neascultând porunca noastră și lepădându-se de zeii noștri? Au doar nu ai aflat cât de cumplit a fost muncit bătrânul Antim?” Răspuns-a sfântul: „Toți cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viața cea veșnică. Deci, dacă bătrânul Antim, fiind neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atât mai mult eu, care sunt mai tânăr și mai tare cu trupul decât el, mi se cade ca fără temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobândă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spânzure gol la muncire, cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu lumânări aprinse să-i ardă coastele. El, pătimind acestea, a căutat spre cer și a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi în ceasul acesta și-mi dă răbdare, ca până la sfârșit să pot suferi muncile păgânilor!” Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae și i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Și îndată mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit și ei s-au făcut ca morți. Uneltele de muncire au căzut din mâinile lor, iar lumânările s-au stins.

Acest lucru văzându-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire și a zis către dânsul: „Care este puterea vrăjii tale, că slujitorii au slăbit și lumânările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, cu a Cărui putere fac toate acestea”. Împăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a răspuns: „În cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dându-mi mai mare răbdare pentru rușinarea ta. Iar eu, răbdând mai multe munci pentru Dânsul, voi lua de la El și mai mari răsplătiri”.

Atunci ighemonul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier și să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbând plumbul și aducând pe mucenic la căldare, el și-a ridicat ochii spre cer și s-a rugat, zicând: Auzi, Doamne, glasul meu, când mă rog către Tine. Scoate sufletul meu din cursa vrăjmașului! Așa rugându-se el, i s-a arătat iarăși Domnul în chipul lui Ermolae și, luându-l pe el de mână, a intrat cu dânsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta, zicând: Eu către Dumnezeu am strigat și Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineața și la miezul zilei spune-voi și voi vesti Lui și El va auzi glasul meu.

Deci, cei ce stăteau de față, s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins și plumbul s-a răcit? Deci, cu ce fel de munci vom mai munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de față au zis: „Să se arunce în adâncul mării și îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Ighemonul poruncind să se facă așa, slujitorii au luat pe mucenic și, ducându-l la mare, l-au pus în caic; apoi, legându-i de grumaji o piatră mare, l-au dus departe de mal și l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Fiind sfântul aruncat în mare, i s-a arătat Hristos, ca și mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la grumajii mucenicului s-a făcut ușoară ca o frunză.

Astfel mucenicul umbla cu dânsa pe deasupra apei ca pe uscat, purtându-se cu dreapta lui Hristos, precum altădată Petru. Deci a ieșit la mal, cântând și slăvind pe Dumnezeu și a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirându-se de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că și marea ai fermecat-o?” Sfântul a răspuns: „Marea se supune Stăpânului Său și face voia Lui!” Împăratul a zis: „Au doară și peste mare stăpânești tu?” Sfântul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos, Ziditorul și Stăpânul a toată făptura cea văzută și nevăzută. Acela, precum stăpânește cerul și pământul, tot așa stăpânește și marea; pentru că în mare sunt căile Lui și cărările Sale în ape multe”.

După aceea, ighemonul a poruncit să pregătească afară de cetate o mare priveliște de fiare, ca să dea pe mucenic spre mâncare fiarelor. Deci, alerga toată cetatea la acea priveliște, vrând să vadă mâncat de fiare pe tânărul cel frumos și nevinovat. Împăratul, mergând la priveliștea aceea și aducându-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicându-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci, ascultă-mă și cruță-ți tinerețile tale; miluiește-ți frumusețea trupului tău și jertfește zeilor, ca să nu-ți fie moartea cumplită, fiind mâncat de dinții fiarelor”. Dar sfântul voia mai bine să fie mâncat de fiare, decât să audă un sfat și o poruncă vicleană ca aceea.

Deci a fost aruncat la fiare sălbatice. Dar și acolo Domnul, arătându-Se sfântului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor și le-a făcut blânde ca niște miei. Acelea, alergând la sfânt, îi lingeau picioarele, iar el cu mâna le netezea pe cap. Deci și fiecare fiară se sârguia să lingă mâna sfântului, una pe alta împingându-se, iar poporul care privea la acea minune se mira și cu glas mare striga: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Slobod să fie nevinovatul și dreptul tânăr”.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a pornit ostașii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mântuitorul Hristos și, ucigând pe mulți din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă și toate fiarele. Mucenicul, văzând acest lucru, a strigat zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar și fiarele mor pentru Tine!” Împăratul a plecat de la priveliște, scârbindu-se și mâniindu-se, iar pe mucenic l-a aruncat iar în temniță.

După aceea, oamenii cei uciși au fost luați de ai lor și îngropați, iar fiarele le-au lăsat spre mâncarea câinilor și a păsărilor mâncătoare de trupuri. Dar și cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcând multe zile, n-au fost atinse nici de câini, nici de păsări, iar corpurile lor nu li se stricaseră. Împăratul, aflând acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adâncă și să le acopere cu pământ. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoșătoare, plină de fiare ascuțite. Făcându-se aceasta, au legat pe sfântul și au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărâmat în bucăți, rănind de moarte pe mulți din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborât întreg și nevătămat. Deci, îi cuprinsese frica pe toți pentru niște minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfântul Său.

Împăratul, văzând acestea, s-a mirat foarte mult și a zis către mucenic: „Cine te-a învățat să faci atâtea farmece?” Sfântul a răspuns: „Nu sunt farmece cele ce fac. Eu am învățat dreapta credință creștinească de la Sfântul Ermolae, preotul!” Împăratul l-a întrebat: „Unde este învățătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Mucenicul, înțelegând cu duhul, că s-a apropiat și lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă poruncești, îl voi chema la tine”. Deci, sfântul a fost trimis cu trei ostași, ca să se ducă și să cheme pe Ermolae preotul.

Ducându-se mucenicul în casa unde ședea preotul, bătrânul Ermolae, văzându-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns: „Părinte, te cheamă împăratul!” Bătrânul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă mi s-a apropiat vremea pătimirii și a morții mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicându-mi: „Ermolae, ți se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit și robul Meu Pantelimon”. Bătrânul, zicând aceasta, a mers cu mucenicul bucurându-se și a stat înaintea împăratului. Împăratul, văzând pe preot, l-a întrebat de nume. El nu și-a destăinuit nici numele, nici credința, ci a răspuns cu glas mare că este creștin. Împăratul l-a întrebat, zicând: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeași credință?” Bătrânul a răspuns: „Am pe doi slujitori adevărați robi ai lui Hristos, pe Ermip și Ermocrat. Împăratul a poruncit să-i aducă și pe aceia înaintea sa.

Fiind ei aduși la el, a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi ați întors pe Pantoleon de la zeii noștri?” Sfinții au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi știe vrednici, îi cheamă la Sine, scoțându-i din întunericul închinării idolești și îi aduce la lumina cunoștinței Sale”. Împăratul a zis către dânșii: „Lăsați acum cuvintele voastre cele mincinoase și întoarceți pe Pantoleon iar la zei, ca să vi se ierte și vinovăția cea dintâi și să vă învredniciți de cinste de la noi, și așa îmi veți deveni prietenii cei dintâi în palatele mele”. Sfinții au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă și noi voim împreună cu dânsul, să murim pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci, nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici vom aduce jertfe idolilor celor surzi și fără suflare”.

Zicând aceasta, și-au întors toată mintea spre Dumnezeu și au început a se ruga, ridicându-și ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mântuitorul de sus, încât s-a cutremurat locul acela. Împăratul a zis: „Ați văzut că zeii, mâniindu-se pe voi, cutremură pământul?” Sfinții au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voștri s-a cutremurat pământul, pentru că au căzut la pământ de la locurile lor și s-au sfărâmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mâniat pe voi”. Grăind el acestea, un vestitor a alergat de la capiște la împăratul, spunându-i că toți zeii lui au căzut la pământ și s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat, nu zicea că toate acelea sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci le socotea drept vrajă creștinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde pe vrăjitorii aceștia, apoi toată cetatea va pieri pentru dânșii”.

Deci a poruncit, să ducă în temniță pe Pantelimon, iar pe bătrânul Ermolae și pe ceilalți prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osândit la tăiere de sabie. Astfel acești trei sfinți mucenici: Ermolae preotul, împreună cu slujitorii lui Ermip și Ermocrat, săvârșindu-și pătimitoarea lor nevoință, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinți mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfântul Pantelimon și a zis către dânsul: „Eu am întors pe mulți de la Hristos la zeii noștri, numai tu nu voiești să mă asculți. Acum și învățătorul tău, Ermolae, cu amândoi prietenii săi s-au închinat zeilor și le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă și tu asemenea, ca să te învrednicești de cinste cu dânșii”. Mucenicul, știind cu duhul de sfârșitul sfinților, a zis către împărat: „Poruncește-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Împăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăție multă”. Mucenicul a grăit: „Chiar nevrând ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfârșitul cel de moarte, ducându-se la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogățiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Împăratul, văzând pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgânătatea lor, a poruncit să-l bată cu bătăi cumplite. Deci, l-a osândit la moarte, adică să i se taie capul cu sabia, iar trupul să se ardă cu foc. Luându-l ostașii, l-au dus afară din cetate, la locul de tăiere. Sfântul Pantelimon, mergând la moarte, cânta psalmul lui David: De multe ori în tinerețile mele s-au luptat cu mine, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoșii…! Și cealaltă parte a psalmului acestuia.

Ostașii, scoțând pe mucenic din cetate mai departe decât o stadie, au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfârșească robul Său. Ei l-au legat de un măslin ce era acolo și călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă, fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a suferit nimic, pentru că nu-și sfârșise rugăciunile sale. Atunci ostașii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor…!” Apoi, căzând la picioarele sfântului, au grăit: „Rugămu-ne ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, pentru cele ce ți-am făcut din porunca împăratului”.

Sfântul Pantelimon rugându-se mult, a venit un glas de sus către dânsul, întărind schimbarea numelui său, căci în loc de Pantoleon, Domnul l-a numit Pantelimon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toți cei ce alergau la dânsul în toate primejdiile și mâhnirile, chemându-l pe el întru cele cerești. Sfântul, umplându-se de bucurie, poruncea ostașilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau și tremurau. Atunci sfântul le-a zis: „De nu veți săvârși porunca voastră, nu veți câștiga milă de la Dumnezeul meu!” Deci, ostașii, apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi a poruncit unuia din ei, de i-a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sânge, a curs lapte.

Atunci, chiar în acel moment, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină până la vârf. Iar poporul care a fost de față la tăierea lui, văzând acestea, a crezut în Hristos. Toate minunile care se făcuseră le-au spus împăratului, iar împăratul a poruncit să-l ardă împreună cu trupul mucenicului. Stingându-se focul, credincioșii au luat din cenușă trupul sfântului, nevătămat de foc și l-au îngropat cu cinste în satul lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Lavrentie, Vasoiu și Provian, casnicii mucenicului, urmându-l pe el de departe și privind la toate pătimirile și auzind glasul care-i venise sfântului din cer, au scris viața și mucenicia lui și au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului.

Acestea le-au făcut spre folosul celor ce citesc și ascultă și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.