Sinaxar 16 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Sfințit Mucenic Atinoghen și cei zece ucenici ai săi
Pe vremea lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creștinilor. Pe atunci erau în primejdie toți cei ce viețuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura și mulți se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate și rudenie pe rudenie. Venind în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh, a adunat mulțime de slujitori idolești și le-a poruncit să-și pună cununi pe capete și să aducă jertfe cu veselie și dănțuire necuraților lor zei, zicând din trâmbițe, glăsuind din țimbale și cântând din viori și din fluiere. Iar el, stând în divanul din fața poporului, a poruncit propovăduitorului, să strige astfel: „Cetățeni și oameni de seamă, ascultați porunca împăratului și apropiați-vă de aduceți jertfe zeilor”.
Atunci toată mulțimea poporului a strigat, zicând: „Suntem creștini și nu ne vom închina idolilor!” Ighemonul a poruncit ostașilor să-i ucidă pe toți. Deci, mulți au murit pentru Hristos, luând cununile cerești. După aceasta, un om, anume Nicolae, mai-marele oștilor, apropiindu-se de muncitor, a zis: „Stăpâne, aici este un bărbat cu numele Atinoghen, episcop creștin, care întoarce pe mulți la credința sa și petrece în satul Pidaton”. Atunci ighemonul a trimis îndată ostași să-l prindă. De satul acela fiind aproape o mănăstire mică, Sfântul Atinoghen petrecea acolo, într-un loc deosebit și liniștit în post și rugăciuni. El viețuia acolo împreună cu zece ucenici ai săi.
Venind ostașii la mânăstirea lui, n-au găsit pe sfântul episcop, fiindcă se dusese de acolo cu o trebuință pentru nevoile mânăstirii. Deci, au prins pe ucenicii lui și, legându-i, i-au dus în Sevastia. Ighemonul, văzându-i, a poruncit să-i bage în temniță, să-i lege și să-i păzească cu strășnicie. Iar către ostași a zis: „Să-mi căutați și pe învățătorul acestora”.
Ostașii, ducându-se, au căutat pe Atinoghen pretutindeni, dar nu l-au găsit. Atinoghen, omul lui Dumnezeu, venind în mânăstire și negăsind pe frații săi, a intrat în casa de rugăciune și, uitându-se spre Sfânta Cruce care era acolo, a grăit cu lacrimi: „Unde sunt frații pe care ți i-am încredințat? Cine va face cu mine rugăciunile cele obișnuite lui Dumnezeu? Unde sunt ramurile cele frumoase de măslin? Nu știu ce li s-a întâmplat”. Deci, sfântul era în mare mâhnire și umbla împrejurul mânăstirii, mirându-se și nepricepând unde s-au dus frații. Atunci a alergat la dânsul o cerboaică, pe care el o hrănise nu de mult cu mâinile sale și, bucurându-se la dânsul, i-a lins mâinile. După aceea, a întâlnit pe un oarecare om cunoscut, care i-a zis: „Stăpâne sfinte, unde ai fost când ostașii ighemonului au prins pe ucenicii tăi și i-au dus în cetate legați, ca să-i muncească?”
Sfântul, auzind aceasta, s-a umplut de bucurie și, căutând spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, îți mulțumesc că ai chemat la cereasca Ta împărăție pe aleșii robii Tăi!” Deci, dând drumul cerboaicei în pustiu, s-a dus cu sârguință în cetatea Sevastiei la ucenicii săi. Ajungând în curtea ighemonului, a început a striga cu glas mare: „O, muncitorule, pentru ce mi-ai furat și mi-ai prădat biserica! Dumnezeu să vadă lucrul tău cel rău pe care l-ai făcut și să-și îndrepte mânia Sa asupra ta”. Ostașii, prinzând îndată pe sfânt, l-au dus înaintea ighemonului, zicând: „Iată, Atinoghen, pe care ne-ai poruncit să-l căutăm, ocărăște foarte rău stăpânirea ta”.
Ighemonul îndată a poruncit să-l arunce în temniță, unde erau închiși ucenicii lui. Sfântul, văzând pe frații săi, s-a bucurat foarte mult și a zis către dânșii: „Fiii mei, pacea voastră să se înmulțească și darul lui Hristos să fie cu voi. De vreme ce v-ați făcut bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru aceea El v-a chemat la prânzul cel ceresc. Îmbărbătați-vă și nu vă temeți de îngrozirea muncitorului, pentru că Domnul vă va dărui nevoința, dacă mâine de dimineață vă veți săvârși. Și astfel, vă sălășluiți întru bucuriile raiului cu îngerii și cu cetele sfinților și întru veselie veți slăvi în veci pe Stăpânul cerului”.
A doua zi, muncitorul a venit la judecată și a poruncit să aducă înaintea lui pe Atinoghen și pe cei zece ucenici ai lui. Ei fiind aduși, ighemonul a zis către dânșii: „Jertfiți zeilor, după porunca împăratului, căci de nu veți asculta, vă voi munci cu chinuri cumplite și vă voi pierde din viața aceasta, precum am pierdut mai înainte de voi pe cei ce petreceau în nesupunere și rău au pierit acei răi”. Sfântul Atinoghen, i-a răspuns, zicând: „O, răule ighemon, acei care zici tu că sunt pieriți, n-au pierit; ci sunt în cer, dănțuind cu sfinții îngeri”. Acela a zis: „Atinoghene, nu mă osteni, ci ascultă-mă împreună cu tovarășii tăi, jertfește zeilor, ca să nu pieriți rău”. Sfântul a zis către ighemon: „O, chinuitorule fără de lege, întinat și nerușinat, nu ne vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Fă ceea ce voiești pentru că suntem gata să răbdăm toate pentru Dumnezeul nostru”. Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit ca pe cei zece ucenici ai lui Atinoghen, să-i dezbrace și, spânzurându-i la muncire, să-i bată cumplit și să le strujească trupurile lor cu piepteni de fier. Iar ei, suferind, grăiau: „Gata suntem la bătăi pentru Hristos cel fără de moarte și nu ne vom lepăda de Tine, Stăpânul și Dumnezeul nostru!”
Văzând muncitorul mărimea lor de suflet cea neschimbată și răbdarea cea cu bărbăție, căci ei cu nici un fel de munciri nu se biruiau, a poruncit să-i taie cu sabia. Așa s-au sfârșit sfinții în bună mărturisire și au trecut cu slavă în lăcașurile Raiului. După uciderea celor zece sfinți mucenici, ighemonul, întorcându-se spre Sfântul Episcop Atinoghen, a zis către dânsul: „Unde este Hristosul vostru, de care ziceți voi că este Dumnezeu? Pentru ce n-a venit aici și n-a izbăvit pe ucenicii tăi din mâinile mele?” Ighemonul, zicând aceasta, a poruncit ca și pe el să-l spânzure de lemnul de muncă și să-l bată. Deci, sfântul, fiind bătut, grăia: „Slavă Ție, Dumnezeule, că m-ai învrednicit și pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Ighemonul a zis către dânsul: „Pentru ce Dumnezeul tău nu te izbăvește pe tine și din mâinile mele?” Mucenicul a răspuns: „Nelegiuitule, el m-a izbăvit și mă va izbăvi din meșteșugirile tale cele rele”. Atunci ighemonul a poruncit ca, luându-l la muncire, să-l bată cumplit peste coaste. Dar sfântul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, mântuiește-mă cu mila Ta!”
Atunci el a auzit de sus un glas dumnezeiesc, zicându-i: „Îndrăznește alesul Meu, Eu sunt cu tine; Eu sunt Dumnezeul tău, Cel ce te păzește pe tine!” Acest glas a fost auzit nu numai de sfânt, dar și de slujitorii care îl munceau. Deci, îndată s-au cuprins de frică, nemaiputând să muncească mai mult pe omul lui Dumnezeu, pentru că înțepeniseră mâinile lor. Atunci, un oarecare prieten al ighemonului, cu numele Filip, șezând cu dânsul, a zis către ighemon: „Oare nu ți-am spus eu ție mai înainte, că acești creștini sunt niște vrăjitori? Pierde îndată pe acesta, ca să nu se înșele cei ce privesc la dânsul”. Atunci ighemonul a osândit îndată pe mucenic la tăiere cu sabia. Sfântul a grăit către ighemon: „Ighemoane, mă rog ție, poruncește acestora să mă ducă la mânăstirea mea și acolo să mă omoare”. Ighemonul i-a îndeplinit ultima lui dorință.
Sfântul, fiind dus spre mânăstirea sa, cânta oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurându-se și veselindu-se, că sufletul său are să se dezlege de trup și să treacă la Domnul. Apropiindu-se el de mânăstirea cea zisă mai sus, a ieșit din pustie cerboaica. Aceea, a întâmpinat pe sfânt și i s-a plecat la picioarele lui, iar sfântul a zis către dânsa: „Te-ai lipsit de frați, iar acum te vei lipsi și de acela care odinioară te-a hrănit pe tine. Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine și seminția ta spre vânarea vânătorilor, ci seminția ta astfel să fie, adică să-și aducă puii aici spre junghiere și mâncare pentru slava lui Dumnezeu și întru pomenirea noastră, a celor ce vor veni la prăznuirea pomenirii noastre”.
Cerboaica, vărsând lacrimi din ochi, a căzut la picioarele sfântului, iar el, însemnând-o pe ea cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dânsa: „Mergi cu pace în sânul pustiei”. După aceea, intrând Sfântul Atinoghen în mânăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, primește în pace sufletul meu și mă învrednicește să fiu împreună cu frații mei, ca să slăvim sfântul Tău nume, în toți vecii. Dă, Doamne, celor ce vor cinsti cu dragoste pomenirea mea, binecuvântarea cea veșnică. Tuturor celor ce se vor ruga Ție cu pomenirea numelui meu, arată-le darul Tău și le dă ajutor grabnic întru toate nevoile lor”. Astfel rugându-se el, s-a auzit un glas din cer, zicându-i: „Astăzi, cu Mine și cu ucenicii tăi, vei fi în rai și toată dorința ta se va împlini”.
Mucenicul, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie. Deci, plecându-și cu veselie capul sub sabie, s-a sfârșit întru Domnul, iar cinstitul lui trup a fost îngropat de credincioși în același loc. Acolo creștinii se adunau în tot anul, în ziua sfârșitului lui, și săvârșeau pomenirea lui cu prăznuire mare. În fiecare an se făcea o mare minune, pentru că acea cerboaică pe care sfântul a hrănit-o și a binecuvântat-o, venea după porunca lui la praznic și aducea un pui al său spre jertfire. Apoi, lăsându-l pe el, se ducea în pustie, neoprind-o nimeni pe ea. Aceasta o făcea în toți anii, căci ea, venind la praznic, își aducea puiul său, care se junghia și se mânca de creștini, întru cinstea și pomenirea Sfântul Mucenic Atinoghen episcopul și a celor zece ucenici ai lui. Acestea se făceau spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Muceniță Iulia Fecioara
Când perșii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie și o mulțime de robi. În acel timp, împreună cu alți robiți, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, și au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vândut-o unui oarecare negustor, care era de credință păgân. Fecioara, deși era la stăpân necredincios, însă ținea cu tărie la sfânta credință cea întru Hristos în care se născuse și la obiceiurile cele bune creștinești, cu care se învățase de pe când era în scutece. Ea adeseori se ruga și postea. Ajungând la anii desăvârșiți, își păzea foarte mult curăția sa cea feciorească, petrecând în înțelepciune și în multă înfrânare. Ea slujea stăpânului său cu credință, după cuvântul Apostolului: În curăția inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înțelegere toate lucrurile ce i se porunceau și care nu erau potrivnice lui Dumnezeu și vieții ei celei înțelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dânsa.
Stăpânul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos și să viețuiască în necurăție, după obiceiul lor cel păgânesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decât să se lepede de Hristos și să se lipsească de înțelepciunea Sa. Stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujba ei credincioasă, o cruța. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blândețea și răbdarea ei, de smerenia și de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sâmbătă și Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deșert și în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărților pe care le învățase din copilărie. Numai câteodată se odihnea în timpul nopții și totdeauna era galbenă la față și trupul îi era slab și obosit de osteneală și de înfrânare. De acest lucru stăpânul ei se mira foarte mult. Deci, văzând-o că petrece neschimbată în această hotărâre, a început a-i fi milă de dânsa, a o iubi și a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfânta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.
Când era ea mai mult de 20 de ani, stăpânul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine și pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulțește prin mâinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvântat pentru dânsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preț, a luat și pe roaba sa, care era mai scumpă decât toată negustoria, și a pornit pe mare. Plutind pe lângă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăți creștinești și păgî-nești. Deci, negustorul acela, când s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credință cu el, făcând prăznuire și jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toți slujitorii lui și, cumpărând un vițel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor și au început a se veseli mâncând, bând și dănțuind. Iar Sfânta Iulia a rămas în corabie, suspinând din adâncul inimii și plângând pentru rătăcirea și pierzarea acelor oameni.
Unul din adunarea aceea, mergând la corabie și văzând pe fecioara Iulia plângând și suspinând, și aflând că este creștină, s-a dus și i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicându-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care hulește pe zeii noștri și defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieșit din corabie la jertfe și la prăznuirea noastră toți ai tăi?” Negustorul i-a spus că au ieșit toți, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocorește pe zeii noștri și hulește numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înșelăciunea creștinească și s-o aduc la credința noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, și, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă și de foarte mare trebuință în slujbe, de mult aș fi pierdut-o cu diferite chinuri”.
Mai-marele acela a zis: „Acum s-o silești ca, împreună cu noi, să se închine zeilor și să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îți voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ți dau pentru dânsa prețul de argint, numai să mi-o dai mie și eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noștri”. Negustorul i-a răspuns: „Ți-am spus că este cu neputință a o sili pe dânsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decât să se depărteze de credința sa. Iar să ți-o vând, nici aceasta nu este cu putință; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulți bani pentru dânsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credincioasă, și averile mele se înmulțesc prin mâinile ei; de aceea i le-am încredințat ei pe toate”.
Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rânduit să dea pentru oaspeți o masă mai mare. Și astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpânul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat și a adormit și asemenea s-au îmbătat și toți cei ce erau cu el, atunci nelegiuiții păgâni ai acelei insule, alergând la corabie, au scos pe Sfânta Iulia la mal și au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dânsa: „Fecioară, jertfește zeilor, căci eu voi da stăpânului tău pentru tine prețul, cât va voi, și-ți voi da și ție libertatea”. Sfânta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conștiința curată, iar de rătăcirea voastră mă mâhnesc”.
Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar mucenița zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea!” Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr și, dezbrăcând-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Mucenița, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpânul meu a răbdat cununa de spini și răstignirea pe Cruce, se cade ca și eu, roaba Lui, să fiu părtașă și următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăția Sa”.
Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrând s-o piardă mai înainte de a se deștepta din somn stăpânul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce și să răstignească pe muceniță, ca altădată evreii pe Hristos. Sfânta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuși Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.
Fiind spânzurată pe cruce și apropiindu-se de sfârșit, stăpânul ei s-a deșteptat din somn și, văzând-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Când sfântul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupești, s-a văzut de toți zburând pe deasupra capului ei o porumbiță mai albă ca zăpada, înălțându-se spre cer. S-a văzut încă la dânsa, de către cei ce o munceau, și o arătare îngerească. Acea mare frică căzând peste ei, au fugit de acolo, rămânând numai trupul sfintei, spânzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, până ce a rânduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.
Nu tocmai așa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numește Gorgon. Acolo era o mânăstire de călugări, cărora, arătându-li-se îngerul, le-a spus despre Sfânta Muceniță Iulia și le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă și să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei mucenițe și, aducându-l în mânăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrând în corabie și ridicând pânzele, au pornit. Ajungând la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborând de pe cruce sfântul trup, l-au învelit cu pânze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puțin mai departe de ea, lângă o piatră și, luându-l, l-au lipit la locul lui.
Ducând-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mânăstire și au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoință mucenicească ca aceea. De la mormântul ei se dădeau tămăduiri de toate neputințele; asemenea se făceau minuni și la locul unde a pătimit. Înștiințându-se creștinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că și acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie și dătătoare de tămăduiri; căci toți neputincioșii câți beau din această apă sau se spălau cu ea, câștigau sănătate.
Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toți anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea niște sudori și picături de lapte și sânge, întru mărturisirea fecioriei și a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăția fecioriei și s-a roșit cu sângele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieșeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineață până seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea câștigau tămăduire. După ce au trecut mulți ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei mucenițe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit și începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strâmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintâi, o biserică nouă și mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul și toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineață au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile și celelalte la locul dintâi, unde fusese biserica cea veche, și zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.
După o vreme, le-au mutat iarăși pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăși noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintâi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punând materialul cel pregătit spre aceea zidire și ducându-l la locul cel dintâi. Atunci ei au cunoscut că sfânta voiește ca biserica să se ridice pe locul său cel dintâi. Deci au făcut după bunăvoința ei. Se făceau însă și alte minuni în amândouă insulele, la Corsica și la Gorgon, până ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaște și nu se mutaseră la Brizia.
Dar, după mutarea moaștelor, poporul din Corsica, alergând cu credință la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei și oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmașilor nerisipiți, cu sfintele ei rugăciuni și cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.