Sinaxar 17 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfânta Mare Muceniță Marina
Sfânta Mare Muceniță Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu binecredincioși, fiind întunecați cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămânând orfană și în scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copilița, fiind hrănită și venind în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere și cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creștinilor, preoții și clericii, învățătorii cuvântului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăți, alții prin munți și peșteri, iar alții prin sate, printre oamenii cei proști. Ei se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învățau sfânta credință în taină și pe mulți întorceau de la înșelăciunea idolească la creștinătate.
Deci, s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare și cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni și a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălțat la cer și a pregătit celor ce cred în El și-L iubesc, viața cea fără de sfârșit, slava și împărăția cea veșnică. Sfânta Mare Muceniță Marina cea cu bună înțelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea și nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot așa nu se rușina a-L mărturisi pe El cu gura, deși era încă nebotezată. Sfânta Marina dorea să-și verse sângele său pentru Hristos și cu El să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulți din sfinții mucenici, din amândouă părțile, s-au botezat în sângele lor, punându-și sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia și ea să se facă următoare lor.
Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urât-o și o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar Fecioara Marina își punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Deci, venind în vârsta cea desăvârșită, ca la 15 ani, a plecat odată la oile tatălui său, care pășteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că eparhul Olimvrie din părțile Răsăritului, un muncitor cumplit al creștinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum și, văzând-o că este frumoasă, s-a mirat de neobișnuita ei frumusețe.
Deci, îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gândit să o ia de soție. El, stând în loc și privind-o, a început a o întreba: „Fecioară, să-mi spui mie despre tine tot adevărul de ce neam ești, a cui fiică ești și cum te numești, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere. De ești din părinți liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de ești roaba cuiva, te voi răscumpăra și te voi face femeia mea”. Dar fecioara, înfrumusețându-se mai mult cu înțelepciunea decât cu podoaba feții și răspunzând cu blândețe, i-a spus a cui fiică este și cum se numește. Dar n-a tăinuit că este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul, și cu Acela însoțindu-se prin dragostea inimii, nu mai are trebuință de alt mire.
Eparhul, auzind că fecioara este creștină, îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împărați asupra creștinilor ca să-i muncească, a poruncit ostașilor să o ia pe dânsa și să o aducă în cetate după dânsul. Însă cu cinste, pentru că auzise cuvintele ei cele feciorești cu bună înțelegere. De aceea, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă de la Hristos și să o aducă spre a sa voie.
Fecioara, fiind dusă de către ostași, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa și nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmașii mei. Auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene. Înțelegerea mea să nu se schimbe din înșelăciunile lor cele spurcate, inima mea să nu se înfricoșeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credință să fie aruncată în noroiul lor și să nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine. Ci, trimite-mi ajutor din înălțimea sfântului Tău scaun și-mi dă înțelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmându-mă cu puterea Ta și cu darul Tău înțelepțindu-mă, să stau fără de frică și să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vânează și ca peștele în mreajă. Deci, vino și mă izbăvește de toate meșteșugirile vrăjmașului”. Astfel rugându-se sfânta pe drum, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Eparhul, intrând în cetate după obiceiul său păgânesc, a adus jertfă necuraților săi zei și a făcut praznic în numele împăraților săi, iar pe câți creștini a prins, pe toți i-a aruncat în temniță, ca să fie bine păziți pentru munci. Pe fecioara Marina a încredințat-o la niște femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, șezând la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Marina la întrebare, pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în față, el privea cu plăcere și cu dragoste trupească fără de măsură la negrăita ei frumusețe. Apoi a început a vorbi către dânsa, zicând: „Preafrumoasă fecioară, toți zeii știu că-mi este milă de tinerețile tale și-ți cruț trupul tău cel tânăr care cu podoabă înflorește. Te rog, ascultă-mă și pe mine și adu jertfă zeilor, ca să-ți fie bine, pentru că multe averi și bogății vei lua. Tu vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine și mai cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învățându-mă a cunoaște pe Tatăl cel ceresc, pe Unul născut Fiul Lui, pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeul cel adevărat și viu, deprinzându-mă a mă închina Lui și a-I aduce jertfă de laudă totdeauna, zeilor voștri, pe care nu i-am cunoscut, nu mă voi închina, nici le voi aduce jertfă, ca unii ce sunt fără de suflet și nesimțitori. Deci, unora ca acelora nu le voi da cinstea mea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăși mă rog ție, ascultă-mă și cinstește pe zeii cei nebiruiți, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetățenilor te vei învrednici de mare cinste. Eu te voi lua de soție și toți vor începe a te cinsti, ca pe soția mea cea iubită. Eu îți voi fi spre slavă și cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia și îndulcirea vieții mele. Deci, de nu mă vei asculta și vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să știi că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, și vei pierde în zadar o așa frumusețe, sănătate și viață dulce. Astfel tu vei lua multe, amare și nesuferite munci, și de foc și fiare vei pieri”.
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă pentru mine El a răbdat cruce și moarte, necruțându-Și sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor și să pătimesc pentru Dânsul, necruțându-mi cu nimic sănătatea și păcătosul meu trup. Să nu socotești că mă vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile și morțile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Cele ce-mi zici pentru însoțire, despre cinste, despre slavă și despre bogății, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Pentru ce să mă lepăd de Mirele meu Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, și să mă însoțesc cu un om tiran și necredincios, mort cu sufletul? Niciodată nu voi face aceasta”.
Eparhul, auzind acele cuvinte îndrăznețe ale Sfintei Marina și socotindu-le drept ocară mare și spre necinstea lui, s-a umplut de mânie și îndată, schimbând dragostea spre vrajbă și spre urâciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ și s-o bată fără cruțare cu vergi. Sfânta fiind bătută fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din răni ca pâraiele, încât înroșea pământul. Poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, că vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită cumplit. Deci, mulți dintre ei plângeau. Dar propovăduitorul striga: „Marino, jertfește zeilor, ca să nu-ți pierzi în deșert frumusețea și să te lipsești mai înainte de vreme de această viață dulce”.
Mucenița, ridicându-și ochii minții către Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor și întărire în nevoința sa cea pătimitoare. Ea nu simțea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos și răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. Încă și unii din popor ziceau către dânsa: „Fecioară, pentru ce îți pierzi frumusețea ta de bună voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde și se va șterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!” Sfânta a răspuns către dânșii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici și ajutători ai răutății! Voi sunteți plini de duhul înșelăciunii, precum demult șarpele a sfătuit cu vicleșug pe Eva în Rai; tot așa și voi acum mă sfătuiți, să mă depărtez de Dumnezeul meu. Deci, depărtați-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veți înșela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniță: „Marino, acesta este numai începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci și mai mari”. Sfânta a răspuns: „Fă toate cele ce-ți plac, atât ție, cât și tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută și El va rușina toate meșteșugirile voastre!” Eparhul, mâniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane și cu ostii de fier să-i strujească trupul. Ea, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Vrăjmașii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; iar Tu, Doamne, caută spre mine și mă miluiește. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viață, ca să mă înțelepțească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt și să mă întărească, să stau cu vitejie împotriva diavolului și a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de rușine. Astfel să fiu spre pildă celor ce Te iubesc și își păzesc cinstea pentru Tine și să câștig cu dânșii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecății Tale”.
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai păgânului muncitor, ca niște mâncători de trupuri, îi strujeau trupul și o chinuiau mai cumplit. Carnea îi cădea și sângele îi curgea pe pământ, încât i se vedeau oasele goale. Eparhul, neputând să se uite la o muncire cumplită ca aceea, își acoperise fața. Și toți care erau de față se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Tiranul grăia către dânsa: „Marino, până când nu-ți va fi milă de tine? Iată că ți s-a zdrobit trupul; deci, măcar acum hotărăște-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârșit”. Mucenița a răspuns: „O, fiară sălbatică, care mănânci trupuri omenești! Tu te arăți că te milostivești și ți-e milă de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece Însuși Hristos, Cel ce nu S-a cruțat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci și mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun și de-mi voi cruța trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăția cerească?” După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe mucenița de la muncire și s-o arunce într-o temniță adâncă și întunecoasă, unde se aruncau cei osândiți la moarte.
Sfânta Muceniță Marina, stând singură în temnița aceea, nefiind acolo alți osândiți, se ruga lui Dumnezeu cu căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia Îți stau înainte cu frică toate puterile cerești; Începătoriile și Stăpâniile se cutremură înaintea feței Tale și toată zidirea se ține, se schimbă și se înnoiește cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din înălțimea cerului spre mine, smerita, netrebnica și nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit și pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută și vindecă acest trup rănit de bătăi și rupt ca un sac! Înnoiește sufletul meu și-l păzește în Împărăția Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc și să calc pe vrăjmașul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele. Să sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca și în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!”
Sosind noaptea și sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoșa pe mucenița prin niște înfiorări de năluciri. Dumnezeu a voit acestea, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci, fără de veste s-a cutremurat temnița și s-a văzut ieșind dintr-un foc ca un fum, o oarecare strălucire și s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriț, mare și înfricoșat. El era înconjurat și încins împrejurul trupului său cel văzut, de mulți șerpi mici și de vipere. Diavolul a șuierat înfricoșat și, căscând gura mare și spurcată, lăsa o putoare nesuferită. El, înconjurând împrejur pe muceniță, îi făcea frică mare și spaimă; apoi, deschizându-și gura cea spurcată, a năvălit și a apucat capul sfintei înghițindu-l. Astfel că mucenița se părea că este înghițită de balaur, precum de demult Proorocul Ionă de chit. Ea nu s-a deznădăjduit însă, nici nu s-a îndoit în credință; ci, îndreptându-și toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, și îndată a văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieșit întreagă și nevătămată din înghițirea lui. Din acel ceas a pierit toată înfricoșarea, nălucirea și vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghițit pe balaur și pe toți șerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad.
Sfânta Muceniță, fiind strălucită de o lumină cerească și uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat și raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Ea a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău. Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care, cu înțeleptele fecioare, vei intra în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!”
Porumbița grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negrăită bucurie și plăcere, iar trupul ei cel rupt se vindeca. Ea singură simțea în sine cum creștea carnea în rănile ei și le umplea. Pielea cea rănită s-a vindecat și i-a trecut toată durerea și neputința. Astfel s-a făcut cu tot trupul sănătoasă și frumoasă, ca și mai înainte. Ea s-a întins spre mulțumirea lui Dumnezeu, strigând și zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne; Te preamăresc Doamne, Dumnezeul meu, și laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat și ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit și nu m-ai dat în mâinile vrăjmașilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt. Înfricoșările lor le-ai gonit din mine, iar acum, bucurându-mă și veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătății Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învrednicești pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, așa și cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra în cămara Ta, că ești binecuvântat în veci!” În niște vedenii și descoperiri ca acestea și într-o bucurie ca aceasta prăznuind Sfânta Marina, a petrecut toată noaptea aceea, până ce s-a luminat ziua, când a sosit și vremea sfârșitului nevoinței sale.
A doua zi, eparhul Olimvrie iarăși a șezut la judecata sa cea necurată și nedreaptă, adunându-se la priveliște tot poporul. Poruncind el ca să scoată pe muceniță din temniță, a pus-o înaintea sa la întrebare. Văzând-o pe ea cu fața luminoasă și cu tot trupul întreg și sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte mult și tăcea uimit, nepricepând cum mucenița, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit desăvârșit. Încă se mira și poporul de acea minunată tămăduire. Deci, unii ziceau, că mare este puterea lui Hristos, iar alții o numeau pe aceea vrajă.
Eparhul, abia deschizându-și gura, a început a zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noștri, căci, milostivindu-se spre tinerețea și frumusețea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade și ție ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplătești cu jertfe mulțumitoare, iar mai vârtos se cade ție, ca să fii următoare și moștenitoare tatălui tău, precum el slujește zeilor în rânduiala jertfelor, tot așa și tu te vei face jertfitoare și le vei sluji lor în toate zilele vieții tale”. Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat și viu și să slujesc zeilor voștri celor mincinoși și morți. Mai ales se cade și ție, să cunoști pe Unul Dumnezeul cerului și să crezi în El. Puterea Lui ai văzut-o în mine, căci tu care m-ai rupt ieri în bucăți, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă și sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor și al trupurilor omenești”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăși s-o chinuiască.
Atunci au spânzurat-o din nou la muncire și, aducând lumânări aprinse, îi ardeau spatele și coastele ei, iar ea, afundându-și mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Ea a fost arsă ca un cărbune și friptă ca niște carne de mâncare. După ce au scos-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învrednicește-mă a trece și prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci în împărăția Ta!” Muncitorul, auzind că mucenița a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa”.
Deci, el a poruncit să tragă un poloboc foarte mare și să-l umple cu apă și să arunce într-însul pe muceniță legată, ca, afundându-se în apă, să se înece. Slujitorii când au luat-o ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin bărbăție scoți pe cei ferecați, Care dezlegi legăturile morții și ale iadului și ridici din morminte cu voia dumnezeieștii Tale puteri, caută spre roaba Ta și rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez și spre a doua naștere, cea spre viața veșnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou și să mă arăt Ție în cămara Ta în haina cea de nuntă!”
Așa rugându-se mucenița, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă și, afundându-o, voiau să o înece. Atunci îndată s-a cutremurat pământul și legăturile muceniței s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinși de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei și i s-a arătat iarăși acea porumbiță albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălțime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur și zburând pe deasupra capului muceniței, se atinse cu picioarele de creștetul capului ei și iarăși zbură în înălțime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci și de unii din cei ce stăteau de față, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulți creștini tăinuiți, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta slăvind și binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, care arunca raze luminoase; deci, porumbița aceea, zburând, a șezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ție, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseții cea neveștejită și te vei odihni cu sfinții în împărăția cerurilor!” Poporul auzind acel glas, încă și pe muceniță văzând-o ieșind din apă cu trupul sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul și frumoasă, îndată o mulțime mare de bărbați și de femei au crezut în Hristos și s-au mărturisit că sunt creștini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos. Ighemonul s-a înspăimântat văzând întoarcerea către Hristos a poporului celui atât de numeros. Deci, nu știa ce să facă.
El, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului și a poruncit ca pe toți cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, câți erau acolo necredincioși sau fricoși, aceia au fugit. Iar câți cu adevărat au crezut, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut uciși din amândouă părțile ca la cincisprezece mii. Aceia, botezându-se în sângele lor și curățindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununați cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a condamnat și pe muceniță a fi tăiată cu sabia. Deci, Sfânta Marina, fiind scoasă afară la locul cel de tăiere, a cerut puțină vreme la cei ce o duceau pe ea și, întorcându-se spre poporul cel ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toți să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, și să fugă de înșelăciunea diavolească și de pierderea închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toți. Atunci, deodată s-a cutremurat pământul și a venit frica peste toți. Mulți au căzut la pământ de frică, chiar și călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinții Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa, întinzându-și mâinile ca să-i primească sufletul ei. Ea, umplându-se de negrăită bucurie, a rugat pe călău ca degrabă să-și săvârșească porunca lui. Deci, ea și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și astfel a fost tăiat, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și l-a dus la locașurile cerești.
Sfânta Mare Muceniță Marina și-a sfârșit nevoința muceniciei sale, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea a scris-o cel ce a văzut cu ochii, robul lui Dumnezeu Teofim, care a privit la toate muncile ei. El s-a învrednicit de aceleași vedenii, care i s-au descoperit sfintei. Astfel, el a dat credincioșilor spre folos și spre cinstea și pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, și spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.