Sinaxar 15 iulie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Chiric și Iulita
• Sfântul și întocmai cu Apostolii, Vladimir, marele domn al Kievului

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Chiric și Iulita

În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita. Ea se trăgea din seminția împăraților Romei și era creștină cu credința. Petrecând puțin timp cu un bărbat legiuit, a zămislit și a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească. Apoi a rămas văduvă. Pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfântul Botez și i-a dat numele de Chiric.

În acea vreme, Dioclețian, ținând împărăția Romei, ridicase prigonire mare împotriva creștinilor de prin toate părțile stăpânirii sale. El a pus ca ighemon în țara Licaoniei pe un oarecare Domițian, om sălbatic la fire și fără de omenie, ce avea chip de fiară și nărav asemenea, bucurându-se de vărsarea sângelui creștinesc. Deci, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos și căuta cu tot dinadinsul pe cei ce țineau în taină credința creștinească. Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, văzând aceasta și știind că dreapta sa credință nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gândit să fugă. Ea se temea ca nu cumva, neputând suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.

Deci, și-a lăsat toată averea sa și toată frumusețea lumii acesteia, casa, rudele, robii, slava deșartă, pentru dragostea lui Hristos și, luând pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, și două roabe credincioase, au ieșit noaptea din cetatea Iconiei și au plecat în străinătate, aducându-și aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Ea s-a dus în Seleucia și acolo a aflat aceeași prigonire împotriva creștinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luând de la împărat stăpânirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia și acolo ucidea fără milă pe toți cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Fericita Iulita, aducându-și aminte de ceea ce se scrie: Nu dați loc mâniei, adică fugiți de mânie, și iarăși: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, a ieșit din Seleucia și s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. După o vreme oarecare, același Alexandru s-a dus și în Tars, ca să muncească pe creștini. Sfânta Iulita, fiind cunoscută de unii, au spus-o ighemonului. Acela îndată a poruncit s-o prindă și a șezut înaintea poporului în divanul din priveliște. Prinzând-o ostașii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujnicele. Însă de departe o urmau, voind ca să-i vadă pătimirea și sfințirea ei. Mucenița a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, prunc de trei ani.

Întrebată de ighemon de nume, neam și patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creștină și zicând: „Acesta este numele și neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăția cerească a lui Hristos”. Ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace și să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruțare cu vine de bou. Pe când ostașii băteau pe muceniță, pruncul privea spre ea, plângând, și se smulgea din mâinile celor ce-l țineau, ca să se ducă la maica sa.

Văzând ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului și sărutându-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgându-se din mâinile lui și capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul și să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe când ei o băteau, striga: „Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!” El zgâria fața ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mâinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzând de pe treptele de piatră, s-a zdrobit și a umplut tot locul acela de sânge. Astfel, Sfântul Chiric și-a dat sufletul cel sfânt și fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicii.

Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimțind ca un stâlp neînsuflețit. Ea nu striga altceva decât aceasta: „Sunt creștină și nu voi jertfi idolilor voștri”. După ce a bătut-o și a ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge. Drept aceea s-a umplut de bucurie și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveștejită întru slava Ta!” După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure și cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfânta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: „Miluiește-te, Iulito, pe tine singură; cruță-ți tinerețile tale și închină-te zeilor, ca să te izbăvești din munci, și să nu pieri cu moarte cumplită ca și fiul tău”. Dar mucenița răspundea: „Nu mă voi închina idolilor celor surzi și muți, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăției cerești”.

Văzând ighemonul răbdarea și puterea cea nebiruită de suflet a muceniței, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luând-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiți. Sfânta, bucurându-se, mergea ca la o nuntă. Ajungând la locul acela, a cerut puțin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și înfricoșat, și i-ai dat lui, în locul acestei vieți deșarte, viața cea veșnică! Primește-mă și pe mine, nevrednica roaba Ta, și mă învrednicește să dobândesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înțelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvânteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început și pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o ființă în veci. Amin”.

Sfânta rugându-se astfel, călăul, ascuțindu-și sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mânca câinii și fiarele. Asemenea a pătimit și trupul Sfântul Chiric, căci, târându-l din cetate, l-au aruncat lângă trupul maicii lui și au plecat. Sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus și au luat trupul stăpânei lor și a fiului ei și, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ. Una din aceste slujnice a trăit până în vremea marelui Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în zilele căruia a biruit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.

Atunci acea slujnică a arătat credincioșilor creștini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, povestind și pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sânul pământului sfintele moaște, nestricate și pline de bună mireasmă, care dădeau și tămăduiri de neputințe. Iar pătimirea aceasta au dat-o în scris, spre pomenirea și cinstirea sfinților mucenici, spre folosul credincioșilor și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Sfântul și întocmai cu Apostolii, Vladimir, marele domn al Kievului

Marele Vladimir, domnul Kievului și singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor și al Sfintei Olga și strănepotul lui Ruric, cel chemat de nemți la domnia Rusiei, care își trăgea seminția sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev și a născut din Sfânta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg și Vladimir, nu însă dintr-o femeie.

Sviatoslav, împărțind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luând scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul dreblenilor, și l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă și lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflând aceasta, a luat întru a sa stăpânire și domnia marelui Novgorod, ca și pe a dreblenilor.

Vladimir, nu după multă vreme, adunând multă putere de oaste, atât de la nemți, cât și din alte părți ale pământului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, și l-a ucis. Deci, luând domnia Kievului, și pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste tot pământul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte și s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând poporul la închinarea lor. Cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morții. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creștinul și fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtași închinătorilor la idoli, nici să-și dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Ceilalți creștini, care erau luminați de Sfânta Olga și cărora le-a zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neștiuți. Pentru că unii fugeau, alții păzeau în taină sfânta credință, iar alții se întorceau la păgânătate; și de era undeva vreo biserică creștinească, pe aceea o risipea cu mâna închinătorului de idoli.

Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleși, mai întâi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor și al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul roadelor pământului; al șaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, și alții ce li se păreau a fi zei. El i-a pus nu numai în Kiev, ci și prin toate părțile stăpânirii rusești, și pe toți îi cinsteau prin închinăciune păgânească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea și în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcând în Kiev, tot asemenea a făcut și el acolo, punând de asemenea idoli și numindu-i cu același nume.

Vladimir, pe lângă închinarea de idoli, avea și altă răutate, adică trăia fără de înfrânare în poftele trupești. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca și Solomon cel de demult, și nesățios în trupeștile patimi. El avea multe femei, dar și mai multe țiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viața lui Vladimir, cât a fost în neștiință de Dumnezeu și în păgânătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sânge, despre vitejie și multele războaie, despre diavoleștile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfântului Nestor al Pecerscăi și în alte istorii rusești scrise cu mâna. Se mai află și în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit și cine voiește să afle mai multe, să citească acolo. Dar noi nu voim să descriem viața lui cea necurată și păcătoasă, ci pe cea dreaptă și sfântă. Aceasta o facem ca să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credințe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înțelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la luminarea lui prin botez și la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mântuitor la toate neamurile Rusiei.

Când Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor la mântuire, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părțile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară până la sfârșit, ci cu lumina sfintei credințe să fie luminate și să se povățuiască la calea mântuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor și grecilor pe marele Împărat Constantin, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfântul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut și aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, și a deșteptat într-însul dorirea de cunoștința adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgân și închinător de idoli, în creștin drept- credincios; din prigonitor, precum oarecând pe Sfântul Saul, în apostol și învățător al rușilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghițirea iadului și din veșnica moarte și le-a adus prin Sfântul Botez la a doua naștere, în viața cea veșnică.

Deci, este de cuviință ca aici să pomenim pe scurt și de asta. Rușii, mai înainte de Vladimir cu câtăva vreme, s-au botezat, deși nu toți, însă o parte din ei. Întâi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, care a creștinat pe sciți. Căci, ajungând în munții Kievului, i-a binecuvântat și, înfigând o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetății și de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe câți oameni a aflat atunci acolo, i-a învățat sfânta credință și i-a botezat. După aceea, a mers în alte părți ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod și unde sunt alte cetăți vestite, și pretutindenea pe câți a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfântul Botez. O parte din ruși s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedon, și pe vremea patriarhiei Preasfințitului Fotie, fiind trimis de dânșii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vârstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia și povățuitorul voievodului.

Astfel, arhiereul grecesc, mergând din Constantinopol pe pământul Rusiei ca să învețe sfânta credință pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dânsul. Deci, i-a întrebat arhiereul: „Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis: „Cartea aceea care învață credința voastră cea creștinească să se arunce în foc și, de nu va arde, vom cunoaște din aceasta căci credința voastră este bună și adevărată și Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”. Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare și, ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat, zicând: „Preamărește numele Tău, Hristoase Dumnezeule!” Aceasta zicând, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzând și focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzând această minune popoarele, foarte mulți dintre ei au crezut în Hristos și s-au botezat.

Poporul Rusiei s-a mai botezat și în zilele marii doamne Olga, soția marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav și bunica lui Vladimir. Dânsa, după cum se scrie în viața sa, ducându-se la Constantinopol, a primit sfânta și dreapta credință și s-a numit Elena din Sfântul Botez. Apoi, întorcându-se de acolo, pe mulți din Kiev și din celelalte cetăți ale Rusiei, i-a adus la sfânta credință și la Sfântul Botez. Dar n-a putut pe toți să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la creștinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfânta credință nu s-a putut lărgi și întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgâneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvârșit în zilele marelui domn Vladimir. Căci el, luminându-se mai întâi singur și cunoscând calea cea adevărată a mântuirii, a povățuit pe toți la aceasta, îndemnându-i să-i urmeze, și chiar poruncind. Creștinarea rușilor s-a făcut astfel:

Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpânirea și cu mântuirea împărăției sale, mai mult decât alți împărați și domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dânsul diferite popoare, lăudându-se către dânsul cu credința lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credința voastră?” Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri și avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, câte voiește cineva și să ne desfătăm din toate dulcețile trupești; numai ne poruncește să ne tăiem împrejur, să nu mâncăm carne de porc și să nu bem vin”. Apoi mai spuneau și alte multe lucruri de necinste și de rușine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur și înfrânarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dânșii: „Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia și beția se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemți, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului și de la ceilalți domni, fiecare spunând că credința lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă și evreii au venit, spunându-i despre credința lor că este mai bună decât toate credințele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pământul și împărăția voastră?” Ei au răspuns: „Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina și cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre l-a dat creștinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învățați voi pe alții la credința voastră, când voi înșivă sunteți lepădați de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspândit prin pământuri străine. Oare și nouă ne doriți o risipire ca aceea?” Acestea zicându-le, i-a izgonit din fața sa.

După toți aceștia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile și Constantin, împărații grecești, și de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreț și insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întâi la Cozari (cazari) și apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Și acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani și mai mult, iar acesta de pe urmă se numește de alți istorici și Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credința creștină, începând de la zidirea lumii, explicându-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, până la pătimirea care a suferit-o de bună voie, până la moartea pe cruce, pentru mântuirea omenească, și până la Învierea cea de a treia zi din morți și Înălțarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvântul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morților, despre înfricoșata judecată, despre munca cea fără de sfârșit pregătită păcătoșilor și despre răsplătirea drepților întru împărăția cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pânză mare țesută cu aur, pe care era închipuită înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și despărțirea păcătoșilor de drepți. Drepții stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeași parte dreaptă era și Raiul; iar păcătoșii stăteau de-a stânga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoșatele chipuri ale diavolilor și se mai vedeau și diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunându-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Când va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pământ întru slava Sa, să judece vii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe câți va afla drepți, îi va pune de-a dreapta Sa, și-i va trimite în împărăția Sa cea cerească, la veșnica veselie. Iar pe câți îi va afla păcătoși, îi va pune de-a stânga și-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfârșite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat și a zis: „Fericiți cei ce vor sta de-a dreapta și amar celor ce vor sta de-a stânga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele și de vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăție, locul tău va fi la stânga”. Atunci Vladimir, luând aminte la cele grăite de filosof și socotindu-le, a zis: „Voi mai aștepta încă puțin până ce mai cu dovedire voi cerceta toate credințele”. Apoi, dăruind daruri filosofului și celor dimpreună cu dânsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecând Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dânsul pe toți boierii și dregătorii săi, și le-a zis: „Iată, au venit la mine înțelepți din diferite țări, de la mahomedani, de la nemți, de la romani, de la jidovi și de la celelalte neamuri, lăudându-și fiecare din ei credința lor. Iar la urma tuturor au venit creștinii. Aceștia îmi spuneau despre credința lor lucruri multe și minunate, mai mult decât alții, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii și până acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac și o altă viață și cum, după moarte, toți vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, viețuind cu viață fără de moarte, iar păcătoșii se vor munci în veci”.

Atunci boierii și dregătorii au zis către dânsul: „Nimeni nu hulește ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce ești, de voiești să cunoști mai cu încredințare adevărul, ai mulți oameni înțelepți, trimite dintre dânșii pe cei mai aleși pe la diferite popoare, ca să vadă și să știe felul de credință, adică, cum slujește cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcându-se, îți vor spune ție și nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbați pricepuți și înțelepți în diferite țări, ca să cerceteze credințele și slujbele fiecărui popor. Ei, străbătând multe țări și împărății, s-au dus la urmă și la Constantinopol și au scris împăraților grecești, Vasile și Constantin, pricina venirii lor. Împă-rații s-au bucurat și îndată au spus despre dânșii Preasfințitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veșminte arhierești și au săvârșit dumnezeiasca Liturghie cu mulți episcopi și preoți.

Deci s-au dus la Sfânta Liturghie împărații cu trimișii lui Vladimir și, ducându-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă și să audă toate. Văzând ei frumusețea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, și auzind glasurile cele dulci ale cântărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult și li se părea că nu mai stau pe pământ, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încât se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca și cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, împărații și patriarhii au făcut cinste și ospăț mare solilor din Rusia și, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Când s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toți boierii și bătrânii săi și a poruncit ca trimișii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut și auzit. Ei, începând, au spus toate pe rând despre credința fiecărui popor și de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credințe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creștini, când s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, și cum au văzut acolo o frumusețe și o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veșminte ale preoților, rânduiala slujirii foarte cinstită și cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cântările atât de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încât nu se mai simțeau, nici nu cunoșteau dacă mai erau pe pământ sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă și o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creștinii din Constantinopol. „Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credința lor și numai cu acei oameni locuiește Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir: „Dacă credința creștinească n-ar fi bună și adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credință, pentru că era femeie foarte înțeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrând într-însul darul Sfântului Duh, a început a se lumina câte puțin în mintea sa, a cunoaște dreapta credință creștinească și a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lângă dânsul care să-l aducă degrabă spre săvârșirea lucrului ce gândise, pentru că toți boierii și sfetnicii fiind întunecați cu întunericul păgânătății, s-a prelungit încredințarea și botezul lui până la o vreme, până ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraților grecești, să ia cetățile lor și să câștige dascăli creștinești care să-i învețe credința.

Adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson și a luat întâi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pământului acela, stând lângă malul Mării Negre, unde era liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea și, luptându-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, și oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăție. Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să câștige milă de la dânsul. Iar de nu, va sta multă vreme sub cetatea lor, până o va lua și în ceasul acela nu va avea nici o milă.

Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deși sufereau strâmtoare în cetate. Căci de șase luni erau înconjurați și aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă, căutând prin judecățile cele neștiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci și la tot poporul Rusiei, a rânduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a și întâmplat. Atunci, un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel: „Împărate Vladimir, dacă voiești să iei cetatea, caută în pământ spre părțile Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia și vei lua apa cetății, poporul ți se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul și i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului și cei ce au văzut-o au luat-o îndată și, văzând pe dânsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii grecești, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pământ, spre părțile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutând și aflându-le, le-au tăiat și, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete și, nevrând, s-a supus lui Vladimir. Acesta, luând cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănțuire, nefăcând oame-nilor nici un rău, nici strâmbătate.

După luarea Hersonului și a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împărații grecești, zicând: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, și tot pământul Tavrichiei: Acum aud că aveți o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o dați mie spre însoțire. Iar de nu veți voi, voi face cetății voastre împărătești ceea ce am făcut Hersonului”. Împărații grecești primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mâniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoțească cu un păgân. Dar ei, temându-se de multa putere a oștilor Rusiei și de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dânsul, astfel: „Nouă, creștinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credință păgânească, dar dacă voiești s-o iei, leapădă-te de legea ta și crede, ca și noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și primește Sfântul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoțire pe sora noastră și vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credință cu noi, moștenind încă și cereasca împărăție”.

Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împărații grecești, a trimis la dânșii, zicându-le: „Eu am iubit credința voastră din vremea aceea, când cei trimiși de mine să cerceteze diferitele credințe au fost și la voi și când s-au întors și ne-au spus cu amănuntul, că credința voastră este mai bună decât toate credințele și slujirea cu care slujiți Dumnezeului vostru este mai aleasă decât a tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credința voastră, însă voi trimiteți un episcop la mine, ca să mă boteze. Voi înșivă, dacă voiți, veniți cu sora voastră, sau trimiteți-mi pe sora voastră spre însoțire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul și toată Tavrichia”.

Împărații grecești, primind această bună înștiințare, s-au bucurat foarte mult și au îndemnat cu rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicându-i: „Milostivește-te de împărăția creștinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pământul nostru și frică ne este, ca să nu facă și cetății împărătești ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine și prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pământul Rusiei și pe cel grecesc îl va elibera de războaiele cele grele și de năvălirile rușilor. Deci, de la toți vei avea slavă veșnică și fericire nemuritoare”. Ana, sora împăraților, deși nu voia, însă socotind mântuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă și patriei sale, împărăției grecești, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul și cu rugămintea fraților săi și a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!” Împărații au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoți și cu cinstiți boieri. Ajungând ea la Herson, a întâmpinat-o cu slavă și a dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împărătești, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi și a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfânta credință și de Sfântul Botez și, tulburându-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mâniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las și să primesc altă credință; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Atunci, sora împăraților grecești a trimis la el, zicându-i: „De voiești să fii sănătos și să vezi cu ochii, primește Sfântul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci și de cea sufletească!”

Vladimir, auzind, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaște din aceasta că Dumnezeul creștinilor este mare!” Chemând el îndată pe episcop, a cerut Sfântul Botez; iar episcopul mai întâi l-a luat și l-a învățat bine dreapta credință, apoi l-a botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetății Herson (Crimeea), dându-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfântul Apostol Pavel pe calea către Damasc, când prigonea Biserica lui Dumnezeu și care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci Vladimir, care era orb la ochi, când a intrat în sfânta scăldătoare și episcopul a pus mâna pe el, după rânduiala Sfântului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca niște solzi. De atunci a văzut și a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credință, mulțumind Domnului Hristos, bucurându-se și veselindu-se.

Boierii și oastea lui, văzând acea minune, cu toții s-au botezat și s-a făcut bucurie mare rușilor și grecilor, dar mai ales sfinților îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăiește, cu atât mai vârtos s-au bucurat de atâtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu și au cântat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui și a oștirilor s-a săvârșit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 977.

După Botez, împărații grecești au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie și nu după multe zile s-a cununat cu dânsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia și, întărind pacea cu ei, s-a întors în pământul său, luând cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraților. Acel arhiereu a fost întâiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punând Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredințând prin această minune pe mulți din popor. Ci acesta este altul cu același nume și mai în urmă cu anii, căci de la Mihail cel dintâi, până la acesta, au trecut o sută de ani și mai mulți. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul și mulți preoți, clerici și monahi.

El a mai luat de acolo și moaștele Sfântului Sfințit Mucenic Clement, întâiul episcop al Romei și ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărți și multe podoabe bisericești. A mai luat încă și pe protopopul Anastasie, care l-a învățat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sârguință pentru creștinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum și toată stăpânirea sa cea rusească.

Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: „Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leșească; Sviatopolc cu femeia fratelui său, de neam grec; Vișeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav și Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris și Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav și Sudislav cu o altă femeie. Pe aceștia toți i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărâmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lângă râul Nipru, se numește din vremea aceea și până acum, Creștatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toții la râul Poceiniu, care curge din Nipru și se varsă iarăși în Nipru, toți bătrâni și tineri, mari și mici, bogați și săraci, bărbați și femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la râu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu și marelui voievod. Făcându-se ziuă, însuși voievodul cu boierii au mers la râu, și cu dânsul, arhiereul și toți preoții. Deci, s-a adunat toată cetatea la râu, de toată rânduiala și vârsta, mulțime foarte mare din amândouă părțile, în acel loc unde este acum biserica Sfinților răbdători de chinuri Boris și Gleb.

Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adânci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel să stea toți în apă, unii până la grumaji, alții până la brâu, despărțindu-se în cete. Preoții, îmbrăcați în veșminte preoțești, stăteau lângă mal, pe scândurile ce erau pregătite înadins pentru aceea și citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfântul Botez. Ei le puneau nume la fiecare ceată câte un nume deosebit și le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dânșii, chemând după rânduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 și după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfântul Vladimir, privind la botezul unei mulțimi de atâta popor, se bucura cu duhul și, ridicând ochii și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul și pământul, caută spre poporul Tău cel nou botezat și le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întărește-i în dreapta credință și ajută-mi mie asupra văzuților și nevăzuților vrăjmași, ca să preamăresc numele Tău cel sfânt în părțile Rusiei”.

După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărâme idolii și capiștile lor să le risipească până în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întâi, a poruncit să-l lege de coada calului și să-l târască din deal la vale spre râul Nipru, punând 12 oameni să-l bată cu bețe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simțea vreo durere, fiind de lemn neînsuflețit și nesimțitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, târându-l la mal, l-a aruncat în râul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, până ce nu vor trece pragurile ce sunt în josul Niprului, iar vântul și valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care și acum se cheamă al Perunului. Se mai povestește și aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legându-l credincioșii cu funii, l-au târât la râul Nipru ca să-l înece, iar alții îl băteau cu bețe fără de milă și diavolul răcnea în idol ca și cum suferea durere.

Aruncându-l în râul Nipru, pe când se scufunda, poporul, care era întunecat cu credința, mergea pe mal, plângând și strigând: „Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: „Înoată și ieși la mal”. Diavolul, mișcând pe idol, a ieșit la mal acolo unde este mânăstirea Viduvițca. Însă, când necredincioșii au vrut să-l ia, au alergat credincioșii și au legat o piatră de el, aruncându-l iarăși în râu, unde l-au înecat. Locul la care a ieșit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toți ceilalți idoli i-au sfărâmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alții în foc. Văzând kievenii cei necredincioși sfărâmarea și pierzarea idolilor celor vechi, plângeau și se tânguiau după ei, iar cei pricepuți ziceau: „Înțelept este voievodul și boierii lui. Ei știu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă acești zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărâma și nici nu ar fi ales altă credință mai bună, lepădând pe cea proastă”.

După sfărâmarea idolilor și după risipirea capiștilor idolești, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întâi a zidit biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfântului Marelui Vasile, de vreme ce și Vladimir, din Sfântul Botez, s-a numit Vasile, întemeind și alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sârguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.

La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvârșeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înțelepți zidari greci și înfrumusețată cu toate podoabele. Deci, săvârșindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfințirii și, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer și vezi, cercetează via aceasta și o desăvârșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înțelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută și spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credință și osârdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele și dăruiește-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.

Vladimir, rugându-se din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea și din toate cetățile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicând aceasta, a întărit-o cu un înscris și blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredințat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaștele Sfântului Clement, primul episcop al Romei, și toată podoaba bisericească cea de mare preț, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. El a mai făcut o școală pentru învățătura cărții, căci pe fiii săi și pe mulți copii de boieri a poruncit să-i învețe Sfânta Scriptură, punându-le dascăli iscusiți. Asemenea a poruncit ca și pe copiii oamenilor cei proști, să-i ia la învățătura cărții. Dar maicile cele nebune plângeau după copii ca după niște morți.

Nu numai Kievul, dar toată stăpânirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credințe. Deci a trimis în toate cetățile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir viețuia cu plăcere de Dumnezeu și cu dreptate, schimbându-și în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe când era în păgânătate. El era povățuit la toată fapta bună de soția sa, Ana, sora împăraților grecești, cu care viețuia după legea creștinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulându-le cu bogății și dându-le voie, ca fiecare, dacă voiește, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintâi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decât altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicându-i: „Eu am primit credința și legea creștinească, iar tu să-ți alegi dintre boierii mei pe care vei voi și cu el te vei însoți”. Dar ea a răspuns: „Oare numai ție îți trebuie împărăție cerească, iar mie nu? Și către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”. Zicând ea acestea, ședea lângă dânsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era șchiop din naștere. Când acela a auzit de la maica sa niște cuvinte ca acelea, a mulțumit lui Dumnezeu de înțelegerea și de voința ei cea bună și îndată s-a însănătoșit și a început a umbla, el care până atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întâi de Rohmida, că are osârdie spre Hristos și apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfântului Botez, Rohmida s-a tuns în sfântul chip îngeresc al călugăriei, luând numele de Anastasia.

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfin-țitul Patriarh Serghie, rugându-l ca să mai trimită la dânsul arhierei și preoți, deoarece are seceriș mult, iar lucrătorii sunt puțini, pentru că la multe cetăți ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioși la duhovniceasca rânduială, pentru că nu demult se începuse între dânșii învățătura cărții. De aceea, Preasfin-țitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alți episcopi și preoți. Vladimir, luând pe episcopii care veniseră la dânsul, s-a dus cu ei în pământul slavon, în părțile Zaliscului, în stăpânirea Rostovului și a Suzdalului, și acolo, lângă râul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni și să zidească biserici, și le-a pus lor episcop. De acolo mergând în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punându-le și episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod și a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, și a poruncit să-l arunce în râul Volhov. Și, punând oameni să bată pe idol cu bețe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca și cum l-ar fi durut: „Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mâinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăți! Vai mie!” Oamenii, târându-l la pod, l-au aruncat în râul Volhov și îndată s-a afundat în adâncime. Dar, după puțină vreme, înotând împotriva râului, s-a arătat iarăși afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băț, pe care idolul, apucându-l, l-a aruncat pe pod și a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el și iarăși, strigând, s-a afundat și a pierit cu sunet.

Sfântul Vladimir, străbătând și prin celelalte cetăți ale stăpânirii sale și pretutindeni botezând popoarele, le zidea biserici și le punea episcopi și preoți. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, și a împărțit pământul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vișeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloțca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vișeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luțca și pe Sudislav, în Iscova. Și le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste și în unire și să nu facă strâmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărâte fiecăruia; ci toți să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit și aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulțească slava lui Hristos Dumnezeu și să caute mântuirea sufletelor omenești, aducând pe cei necredincioși la credință, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop și preoți.

Astfel, rânduindu-i pe ei și trimițându-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adânci bătrâneți. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea și întemeia biserici și mânăstiri, dând tuturor milostenie nelipsită și adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioși, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana și băutura. El avea pace și dragoste cu domniile de primprejur, cu leșii, cu ungurii și cu cehii, nemaiavând războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca și Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfântul Vladimir atât era de milostiv și îndurat, încât și pe oamenii cei răi și vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricât de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulțiseră tâlharii, hoții și toți ceilalți făcători de rele. Atunci mitropolitul și bătrânii au zis către Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepsești pe cei răi?” Iar el a zis: „Mă tem de păcat”. Mitropolitul și bătrânii au zis: „Tu ești pus de Dumnezeu stăpânitor spre pedepsirea celor răi și spre miluirea celor buni. Deci, ți se cuvine să pedepsești pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să știi că faci rău celor buni. Așadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”. Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie și s-a sălășluit în peștera nemțească lângă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.

Apropiindu-se fericitul sfârșit al Sfântului Vladimir, mai întâi s-a apropiat sfârșitul soției lui, marea doamnă Ana, sora împăraților Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creștinării Rusiei și mântuirii atâtor suflete omenești. Ea, cu trei ani înaintea sfârșitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfântul Vladimir a chemat la dânsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decât toți ceilalți. În același timp, s-a întâmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înștiințase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Și, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieșea din Kiev, ci aștepta sau, mai ales, dorea sfârșitul tatălui său. Deci, Vladimir, zăcând multe zile și săvârșind toate cele cuviincioase sfârșitului său, în bună mărturisire și-a dat dreptul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfântului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1005.

Astfel s-a sfârșit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfântul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutându-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani și după botez 27 de ani și câteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvârșit. Sviatoslav, iubitorul de stăpânire, s-a bucurat de sfârșitul tatălui său, vrând să răpească scaunul marii domnii. Întâi tăinuia moartea lui; apoi, neputând să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toți kievenii și mărgi-nașii duhovnicești și mirenești, plângând și tânguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcându-i îngropare slăvită, l-au pus în mormânt de marmură și l-au așezat în biserica zidită de dânsul. Ei au mai rânduit a prăznui și pomenirea lui, ca a unui sfânt și întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfântul Botez tot pământul Rusiei.

Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos și face din om nevrednic, unul cinstit, cu atât mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înșelăciune idolească atâtea popoare de păcătoși, care nu știau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu și s-a rânduit cu sfinții în împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulțumirea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.