Sinaxar 14 iulie

📑 Cuprins:

• Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci
• Cuviosul Elie Monahul
• Sfântul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci

Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci de apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel și a fost pus episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părțile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos. Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toți iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soția sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma și Sfântul Apostol Petru venind și el acolo, au primit sfânta credință în Hristos, dar mai mulți petreceau întru necredință. Dar ei aveau multe certuri între dânșii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alții se lepădau de El, hulindu-L.

Necredincioșii iudei, precum în Ierusalim și în celelalte părți, tot astfel și în Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creștinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar și pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioși. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioși; din această pricină se ridica între dânșii cearta. De acest lucru s-a dat de știre lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creștini că este Fiul lui Dumnezeu și împărat al lui Israil, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor și să se arate între dânșii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toți iudeii cei credincioși și necredincioși, să-i izgonească din Roma și din toată Italia.

Se mai povestesc încă și alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioși amăgiseră la credința lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu. Deci iudeii, fiind izgoniți de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâini-lor sale, pentru că era cu meșteșugul făcător de corturi.

Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei și, aflând acolo pe Acvila cu soția sa, Priscila, a găzduit la dânșii și, fiind de același meșteșug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învățându-i pe ei a crede în Hristos, i-au botezat. Petrecând Pavel în Corint câtăva vreme, se întreba cu iudeii și cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învățat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an și șase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila și pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânșii și cu ceilalți următori ai lui la Efes și, voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Paștelui, au lăsat în Efes pe Acvila și pe Priscila, ca să învețe pe efeseni sfânta credință cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le că iarăși o să se întoarcă la dânșii în Efes.

După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat cuvântăreț și tare în Scripturi. Acesta era învățat în calea Domnului și, arzând cu duhul, grăia și învăța cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu știa încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila și Priscila de această învățătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânșii și mai cu încredințare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes și a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârșit le grăiește: Închină-se vouă întru Domnul Acvila și Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu slugile lor).

După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăși s-a dat libertate iudeilor să viețuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci și Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.

Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăși la Corint și a scris de acolo epistola cea către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către acești iubiți ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: Sărutați pe Acvila și Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu și-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulțumesc, ci toate Bisericile neamurilor. Sfântul Acvila, zăbovind câtăva vreme în Roma, s-a dus iarăși în Asia, cu soția sa. Pentru că a fost rânduit de învățătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, când s-a pus de dânsul episcop. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăiește în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia…

După aceasta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim și a fost dus la Roma în lanțuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeași epistolă vorbește de acești iubiți ucenici ai săi, zicând: Sărută pe Priscila și pe Acvila… Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia și în Eracleea, a adus la mântuire mulțime mare de suflete omenești. Pe mulți i-a întors de la idoleasca nebunie la dumnezeiasca cunoștință, botezându-i.

El a trecut și prin alte țări diferite, binevestind pretutindeni împărăția lui Dumnezeu și luminând pe mulți cu sfânta credință. A sfărâmat mulți idoli și a ridicat multe biserici, punând preoți, și suferind multe ispite. În urmă a fost ucis de cei necredincioși și a aflat odihnă la ceruri cu ceilalți Sfinți Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Cuviosul Elie Monahul

Cuviosul Elie este strălucit între monahii din pustiile Egiptului, bineplăcând lui Dumnezeu. Acesta s-a dus din copilărie în mânăstire și s-a dat în slujba Domnului. Deci, învățându-se în întreaga înțelepciune, s-a învrednicit deplin cu darul lui Dumnezeu, de a face minuni din tinerețile sale. El, fiind încă copil, când îl trimiteau ceilalți monahi să aducă foc, lua cărbuni aprinși și îi aducea la stareț în haină, fără însă a i se aprinde haina. Acest lucru văzându-l frații, se mirau de acea minune și doreau ca să urmeze vieții celei minunate a tânărului copil, care covârșea cu sfințenia lui pe cei bătrâni.

Într-o vreme, acest fericit Elie, umblând singur prin pustie, a dorit să mănânce miere. Deci, văzând un fagure de miere așezat pe o piatră și cunoscând că aceea este meșteșugirea vrăjmașului, a început singur a se ocărî pe sine, zicând: „Du-te de la mine poftă înșelătoare, căci scris este: Să umblați cu duhul, iar pofta trupească să n-o săvârșiți..., și îndată s-a dus din locul acela. Intrând în pustiul cel mai dinăuntru, petrecea în postire, chinuindu-și trupul său cu înfrânarea și cu foamea. Fiind în pustie, în săptămâna a treia a postirii sale, a văzut pe pământ niște mere și alte roade de saduri alese și, cunoscând că aceea este înșelăciunea vrăjmașului, a zis: „Nu voi gusta, nici mă voi atinge de ceva dintr-acestea, ca să nu se smintească sufletul meu, pentru că scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Postind el, a patra săptămână a adormit puțin și a văzut în vis pe îngerul Domnului, stând înaintea lui și zicându-i: „Scoală-te și cele ce vei afla puse înaintea ta, să le mănânci și să te întărești, fără să stai la îndoială”. Deșteptându-se din somn, a văzut un izvor de apă vie și împrejurul lui niște verdețuri foarte dulci la gust. Deci a mâncat din verdețurile acelea și a băut apă din izvor și și-a întărit trupul. După aceea, povestea fraților că niciodată în viața sa nu i s-a întâmplat, ca să se îndulcească de o hrană ca aceea.

Ducându-se el puțin de acolo, a găsit o peșteră și s-a sălășluit într-însa, unde a petrecut câtăva vreme. Însă, când firea cea trupească avea trebuință de hrană, își pleca genunchii și se ruga și atunci îndată i se punea înaintea lui, de o mână nevăzută, pâine curată și caldă, măsline și diferite poame.

O dată, cuviosul s-a dus să cerceteze pe frații care petreceau cu nevoință în pustie, ducându-le lor hrană din bunătățile care i le trimitea Dumnezeu. Mergând el pe cale și îngreunându-se de sarcina hranei pe care o ducea, a văzut niște măgari sălbatici, umblând și păscând în pustie. El a strigat la ei, zicând: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vină aici unul din voi și să ducă sarcina mea”. Atunci, îndată a venit la dânsul un măgar ce era mai puternic, dar cu multă blândețe, iar cuviosul și-a pus sarcina pe asin și însuși a încălecat pe dânsul. Și astfel a ajuns repede la chiliile fraților din pustie și i-a înveselit cu hrana ce le-a adus, iar dobitocului care îi adusese sarcina, i-a dat drumul în pustie.

Altă dată a mers dimineața, într-o zi de Duminică, la o mânăstire pustnicească și, văzând că nu se săvârșește Sfânta Liturghie, a întrebat: „Pentru ce ziua Domnului a rămas fără slujbă?” Frații i-au răspuns: „Preotul, fiind în partea cealaltă de râu, n-a venit la noi de frica unui crocodil care este în râu și care a mâncat mulți oameni”. Sfântul le-a zis: „De veți voi, eu voi merge și voi aduce pe preotul vostru”. Frații i-au zis: „Nu este cine să te treacă pe tine în partea cealaltă, pentru că toți se tem de a se apropia de acea trecere, de frica crocodilului”. Iar Sfântul Elie a mers, nădăjduind spre Dumnezeu.

Când a ajuns pe malul râului, a chemat numele Domnului și îndată a venit la dânsul acel crocodil, care se obișnuise a mânca oamenii pe care îi găsea. Acela, cu poruncă dumnezeiască, s-a făcut trecătorul cuviosului, pentru că, luând pe sfântul pe spatele său, cu frică și cu blândețe l-a trecut peste râu la celălalt mal. Cuviosul, ajungând la locuința preotului, îl ruga să vină la frați. Preotul, necunoscându-l pe el, îl întreba cine este și de unde vine. Iar el i-a răspuns că vine de la o mânăstire. Preotul, văzând pe fericitul că avea o haină veche și cu multe cusături și cunoscându-l din cuvinte și din obiceiul cel bun că este om al lui Dumnezeu, a zis către dânsul: „O, frate, ai proastă haină trupească, dar ai bună și negrăită haină sufletească”.

Deci, sculându-se, mergea cu dânsul spre mânăstire. Când au sosit la râu, el neavând cu ce să treacă, cuviosul a zis către preot: „Nu te îndoi, părinte, Dumnezeu ne va găti îndată o luntre”. Și strigând cu glas mare a chemat la sine pe crocodil. Crocodilul, auzind glasul sfântului, îndată a venit la dânșii și cu blândețe își dădea spatele său, ca să se suie pe el. Cuviosul Elie, suindu-se cel dintâi pe crocodil, chema pe preot, zicând: „Suie-te, părinte, și nu te teme!” Dar preotul, văzând crocodilul, s-a înfricoșat și a fugit înapoi. Frații, stând pe celălalt mal, priveau la acea minune, adică cum omul lui Dumnezeu trecea râul, fiind purtat de crocodil și toți se minunau de el cu spaimă. Cuviosul, trecând râul și ieșind la mal, a scos împreună cu el și pe acel crocodil, către care a zis: „Mai bine este să mori tu singur, decât să dai pe oameni morții și să mănânci trupurile lor”. Și crocodilul, căzând, îndată a murit.

Sfântul Elie a petrecut în mânăstirea aceea trei zile, învățând pe frați cu cuvinte insuflate de Dumnezeu. El, fiind mai înaintevăzător, știa gândurile fiecăruia și vedea științele tuturor și fiecăruia îi spunea deosebit de ceea ce era bântuit. Unuia îi zicea: „Frate, ești aprins de duhul necurăției”. Altuia: „Te aprinzi de mânie”. Iar altuia: „Te robești de lăcomie”. Altuia îi spunea că se biruiește de altă patimă. Asemenea și faptele cele bune ale monahilor celor îmbunătățiți le spunea la arătare spre folosul altora, numind pe unul blând, pe altul drept, pe altul răbdător și pe altul ascultător. Iar altuia îi zicea că are altă faptă bună, pentru că viețile tuturor și toate lucrurile cele făcute în taină, și bune și rele, îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Deci, toți cei ce erau biruiți de patimi, spuneau despre sine că așa este precum grăiește Elie; apoi se umileau cu inimile și își îndreptau viața lor.

Cuviosul părinte, după multe vorbe duhovnicești, a zis către dânșii: „Pregătiți masa, căci, iată, acum vor veni niște frați străini”. Fiind masa pregătită, după cuvântul sfântului, niște frați, venind de departe, au intrat în mânăstire. Sfântul Elie, primindu-i și ospătându-i cu cinste, s-a dus după aceea în pustie. Unul din frații cei tineri îl ruga să-i poruncească să petreacă cu dânsul în pustie. Sfântul i-a zis: „Frate, acest lucru este greu și îți trebuie multă osteneală, pentru că se cuvine a răbda cu tărie împotriva ispitelor diavolești”. Fratele acela se făgăduia că le va suferi pe toate; deci, sfântul, primindu-l, i-a poruncit să viețuiască în cealaltă peșteră. Sosind noaptea, diavolii au năvălit asupra lui, mai întâi nevăzuți și cu gânduri spurcate, tulburându-i mintea; apoi, prin năluciri înfricoșate se repezeau la el, sugrumându-l și vrând să-l ucidă.

Fugind el din peșteră, a alergat la cuviosul și i-a spus primejdia. Starețul, mângâind pe acel frate cu puține cuvinte și întărindu-l în răbdare și în credință, l-a dus iar în peșteră; și, însemnând cu degetul acel loc împrejur și îngrădindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit ca, înarmându-se cu numele Domnului, să petreacă fără frică. După aceea, fratele petrecea în pustiul acela nevătămat de asupririle diavolești, învrednicindu-se de aceeași hrană, care se aducea de mână nevăzută, cu care era hrănit de Dumnezeu și cuviosul lui povățuitor.

Sfântul Elie, ajungând la adânci bătrâneți și făcând multe minuni, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia I-a plăcut. El s-a mutat în ceata cuvioșilor care stau în cer înaintea scaunului Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia Se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinții săi, evlavioși și cu frică de Dumnezeu, i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae și l-au încredințat preotului satului pentru a-l învăța să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase ale celorlalți copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie, ci, de asemenea, și cu o memorie excepțională, care-i permitea să rețină și să repete ime-diat tot ceea ce citea.

Apoi a fost trimis la Smirna, la vârsta de 16 ani, pentru a deprinde învățătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toți, atât de învățători, cât și de frați, pentru dulceața și bunătatea deprinderilor sale. În afară de cultura laică și studiul cărților sfinte a învățat latina și franceza și a devenit iscusit cunoscător al Sfinților Părinți, al aghiografiei și sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit să fie un profund teolog ortodox, făcând cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Tradiției Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întâlnit pe părinții Grigorie, Nifon și Arsenie, exilați din Sfântul Munte în urma controversei colivarilor, care susțineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucât este ziua Învierii Domnului. Aceștia i-au aprins dragostea pentru viața monahală și l-au inițiat în practica ascezei și a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hâdra trăia un om cu virtuți deosebite, cunoscător adânc al Sfinților Părinți, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, și în apropierea acestui sfânt ierarh a înțeles nevoia urgentă de a edita și traduce cărți din izvoarele Sfintei Tradiții.

Acolo s-a întâlnit și cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanță de Corint. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieții ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos și, luând scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.

Aici a intrat în obștea Mânăstirii Dionisiu și, la puțin timp, a fost făcut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar și citeț; el devine curând model pentru toți frații, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fără murmur și cu râvnă pentru post și rugăciune. El sporea în fiecare zi, supunându-se învățăturii duhovnicești și pregătindu-se pentru luptele vieții isihaste. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte și l-a rânduit să corecteze și să pregătească pentru tipar „Filocalia”, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și vieții spirituale.

Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karâes, pentru a săvârși această lucrare dumnezeiască a celor mai înaintați părinți ai isihasmului și care cerea o profundă cunoaștere a sufletului. La fel a făcut și pentru alte scrieri, cum sunt „Everghetinos” și „Tratatul despre Sfânta Împărtășanie” scris de Sfântul Macarie, dar pe care l-a îmbunătățit mult. După terminarea corecturii acestor cărți, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinților filocalici și lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus l-au preocupat toată viața.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamț, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minții în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providența dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-și atingă acest scop.

Arzând de dorința de a se dărui total rugăciunii în liniște, a părăsit Mânăstirea Dionisiu și s-a retras la o chilie aproape de Karâes, apoi la schitul Capsala, care ține de Mânăstirea Pantocrator, sihăstrie dedicată Sfântului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufletești, dăruindu-se neîncetatei rugăciuni și cugetării la scrierile Sfinților Părinți. După puțin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos și s-a așezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic bătrânului. Apoi se retrage într-o insulă aproape pustie lângă Eubeea, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune”, sau „Paza celor cinci simțiri”, despre păzirea simțurilor și a gândurilor și despre activitatea minții. În vârstă de 32 de ani și singur, lipsit de cărți și notițe și neavând ca resurse decât bogăția imensei sale memorii și dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a tuturor învățăturilor spirituale ale Sfinților Părinți, arătate printr-un mare număr de citate, texte însoțite de referințe exacte. El învață cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlănțuirea plăcerilor simțurilor, pentru a-i permite înălțarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovnicești ale contemplației. În timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l războiască; dar el își păzea mintea și nu-și ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea să primească marea schimă și culionul Sfântului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un discipol, pe Ierotei, și s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii și cercetării fraților care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înțelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredințat grija traducerii și editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care conține profunde analize asupra contemplației, Sfântul Nicodim precizează că astfel de cărți nu sunt scrise doar pentru călugări, ci și pentru laici, pentru că toți creștinii sunt chemați să trăiască desăvârșirea evanghelică.

El a redactat apoi un „Îndreptar de spovedanie” care este folosit regulat în Biserica Greacă de azi și a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri și fiecărei zile a săptămânii „Canoanele Maicii Domnului”, cântate la sfârșitul Vecerniei în mânăstiri. Dincolo de alte numeroase cântări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după vestitele cărți duhovnicești din Apus, adică „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli (1589) și „Deprinderi duhovnicești”, care au cunoscut până în zilele noastre un mare ecou.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfântului Nicodim să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise și o comentase. Sfântul, pentru care viața și disciplina Bisericii erau mai prețioase decât propria sa viață, a luat câțiva caligrafi și a terminat această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică îndreptar. El a muncit zi și noapte, timp de doi ani, adunând și corectând textele îndoielnice, respectând canoanele Sfintelor Sinoade ale Părinților și decretele legislației bizantine și îmbogățind Pidalionul cu un număr mare de note și subînsemnări, care au format o garanție pentru aplicarea corectă a canoanelor în viața Bisericii. Când cartea a apărut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoașterea sfântului, el a fost profund îndurerat și a scris: „Era mai bine să mă fi împuns direct în inimă cu o sabie, decât să mi se adauge sau să mi se retragă ceva din ceea ce am scris în această carte”.

Sfântul Nicodim a corectat și pregătit pentru tipar scrierile complete ale Sfântului Grigorie Palama, o adevărată lucrare dogmatică și mistică de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusă la Viena pe timpul războiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.

Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbrăcat rău ca un cerșetor, hrănindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere și măsline. Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuții, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoștea decât două activități: rugăciunea și studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărți sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetată rugăciune, căci prin această unire intimă cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Când scria, era așa de absorbit, încât nu simțea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr, venind la el și găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe sfânt în aceeași poziție, cu bucata de pâine în gură, ca și când n-ar fi avut nimic.

El a făcut un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca și al Epistolelor Sobornicești. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului” și a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depășea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinți Părinți ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colecție de vieți de sfinți vechi, o culegere nouă și „Noul martirologiu”, adică antologia vieților noilor sfinți martiri, oprimați sub jugul otoman, datorită cărora numeroși apostați puteau fi convertiți ca să fie numărați în ceata sfinților martiri.

Mereu preocupat de educația poporului lui Dumnezeu, a compus un „Manual al bunelor maniere creștine”, în care a adunat scrierile morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Zi de zi, toți cei care erau răniți de păcate sau de apostazie, neglijând episcopii și duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare și mângâiere sufletelor. Și veneau nu numai călugări, ci și mireni sosiți de departe, astfel încât sfântul a ajuns să se plângă că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57 de ani. Însă, era epuizat de asceză și de munca editării de cărți, care puteau să umple o bibliotecă.

El era atins de o așa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia fraților săi din Kaîres. Aici a redactat, după doi ani de muncă, „Sinaxarul”, care cuprinde toți sfinții Bisericii. Întorcându-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor și ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa știință teologică și esență spirituală, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au apărut, condamnând nedrept pe Atanasie din Paros și alți trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim nu a putut să le ia apărarea și s-a mulțumit să redacteze o Mărturisire de credință.

Starea sa de sănătate se înrăutăți mult. Apoi a zis: „Domnul mă cheamă! Domnul mă cheamă! Eu sunt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, scuzându-se în fața fraților că nu putea să o țină în taină. După ce s-a spovedit și a primit Sfânta Împărtășanie, a luat în mâinile sale moaștele Sfântului Macarie din Corint și cele ale lui Partenie Skourtaios și, îmbrățișându-le cu lacrimi, a zis: „Voi ați plecat spre cer și păstrați virtuțile pe care le-ați semănat pe pământ, gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele! Pe voi, care ați fost părinții mei, vă rog să stăruiți pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine și să mă aducă unde sunteți și voi”. În timpul nopții, el striga: „Eu mor! Eu mor! Aduceți-mi Sfânta Împărtășanie!”

După ce a primit Sfânta Împărtășanie, a dobândit o liniște deosebită și, încrucișând mâinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfântul și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre cei prezenți a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creștini, decât Nicodim!” Dar, chiar dacă astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta să lumineze Biserica, iar cărțile sale rămân un izvor permanent de învățătură, de mângâiere, de încurajare pentru împlinirea vieții în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască și să ne mântuiască în veci. Amin.

Notă – Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris și a tradus peste 20 de cărți bisericești, dintre care amintim:

1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcușul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu – anul 1782;

2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice și fapte ale unor sfinți – anul 1783;

3. Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog – anul 1790;

4. Carte foarte folositoare de suflet – anul 1794;

5. Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion – anul 1796;

6. Războiul nevăzut – anul 1796;

7. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului și împăratului David, anul 1799;

8. Noul martirologiu – anul 1799;

9. Pidalionul – anul 1800;

10. Deprinderi duhovnicești – anul 1800;

11. Paza celor cinci simțiri – anul 1801;

12. Culegere nouă (Sinaxar) – anul 1803;

13. Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creștine;

14. Tâlcuire la cele șapte Epistole sobornicești ale sfinților și prealăudaților apostoli Iacob, Petru, Ioan și Iuda – anul 1806;

15. Cartea Sfinților Varsanufie și Ioan – anul 1816;

16. Sinaxar – anul 1819;

17. Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei – anul 1819;

18. Grădina harurilor – anul 1819;

19. Mărturisire de credință – anul 1819;

20. Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului și regelui David – anii 1819-1821;

21. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor – anul 1836;

22. Scara cea nouă, adică „Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiți scriitori bisericești” – anul 1844;

23. Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama – anul 1883;

24. Despre dumnezeiasca Împărtășanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;

25. Opera poetică a Sfântului Nicodim.