Sinaxar 13 iulie

📑 Cuprins:

• Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil
• Sfântul Iulian, Episcopul Chenomaniei, din Galia
• Sfânta Muceniță Golinduhia
• Cuviosul Ștefan Savaitul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil

Pe binevestitorul mântuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cântări. Această sărbătoare se prăznuiește de două ori; întâiul sobor al acestuia se prăznuiește a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 21 martie, iar acum, cu același sobor al lui se înnoiește Sfânta Biserică și iarăși se pomenesc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.

Acesta l-a învățat pe Moise în pustie scrierea cărților, spunându-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam – omul cel dintâi, viața aceluia și a celor ce au fost după dânsul. L-a învățat a scrie despre neamurile cele de mai înainte, despre potop și despre despărțirea neamurilor. L-a mai povățuit pe el să înțeleagă rânduiala corpurilor cerești, stihiile, aritmetica, geometria și toată înțelepciunea. Acesta a tălmăcit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împărați și împărății, și care se închipuiau prin diferite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului și despre vremea venirii celei dintâi în lume a lui Hristos, prin întruparea cea din Preasfânta Fecioară.

Acesta s-a arătat sfintei și dreptei Ana, care se tânguia pentru nerodirea sa între pomii cei din grădină și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu, și a zis către dânsa: „Ano, Ano, rugăciunile și suspi-nurile tale au străbătut norii și s-au auzit, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, vei zămisli și vei naște pe fiica cea preaslăvită, prin care se vor binecuvânta toate semințiile pământului. Numele ei va fi Maria și prin ea se va da mântuirea lumii”. Asemenea s-a arătat Sfântului și dreptului Ioachim, care postea în pustie. Sfântul Arhanghel Gavriil, arătându-se și acestuia, i-a spus același lucru ca și Sfintei Ana, că vor naște pe fiica cea mai aleasă din veci, adică pe Maica lui Mesia, Care avea să vină spre mântuirea neamului omenesc.

Sfântul Arhanghel Gavriil a fost păzitorul Preasfintei Fecioare Maria când se afla în biserică. El o hrănea, aducându-i hrana cea de toate zilele. Tot el s-a arătat Sfântului Zaharia arhiereul, stând de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, și i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrânită de zile multe, și nașterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul Domnului, și a legat cu amuțire limba celuia ce nu credea, până la vremea împlinirii cuvintelor sale.

Acest înaintestătător al Domnului, trimițându-se de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrânul Iosif, și i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea și lucrarea Sfântului Duh. Acesta i s-a arătat și lui Iosif în vis, încredințându-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

Când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care păzeau turmele împrejurul Betleemului, și le-a zis: Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mântuitorul lumii! Apoi îndată au cântat cu mulțimea oștilor cerești: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace; între oameni, bunăvoire! Despre acest înger se mai povestește că s-a arătat Mântuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe când se ruga în grădină. Numele acesta de Gavriil se tâlcuiește puterea lui Dumnezeu; de aceea și Gavriil, arătându-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, Îl întărea, ca cel ce are pe lângă alte slujiri ale sale și aceasta: a întări pe cei ce sunt în nevoințe.

Deci și Domnul nostru, fiind în nevoințe și rugându-se mai fierbinte, avea trebuință de întărire. Acest înger s-a arătat femeilor mironosițe șezând pe piatra mormântului și spunându-le despre Învierea cea din mormânt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii și al Nașterii Domnului, tot acela s-a arătat și vestitor al Învierii Lui. Acesta, arătându-se și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe când se ruga în Muntele Eleonului, i-a spus despre apropierea cinstitei ei adormiri și de mutarea ei de la cele pământești la cele cerești; și, ca încredințare, i-a dat ei o stâlpare purtătoare de lumină.

Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, povestite atât din Legea cea veche cât și din cea nouă, pomenindu-le Sfânta noastră Biserică și știind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, acum îi aduce prăznuire sobornicească. Iar aceasta o face ca poporul lui Dumnezeu să se deștepte spre osârdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea și ajutorul mijlocitorului cel atât de mare și binefăcătorul neamului omenesc, ca să ia, cu rugăciunile lui, iertare de păcate de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Notă – Despre Sfântul Arhanghel Gavriil, vezi cuvântul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvârșește întâiul lui sobor. Dar pentru care pricină s-a așezat acest al doilea sobor? De aceasta nu se știe, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericești. Se pare însă că atunci când în Constantinopol și în celelalte țări grecești s-au zidit biserici prin diferite locuri în numele acestui Sfânt Arhanghel, tot de atunci și prăznuirea soborului său cel pus la 40 de zile după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea marelui post oprește prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate să se săvârșească aceasta mai cu libertate. Precum și pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care a murit în 14 zile ale lunii septembrie, în ziua Înălțării Cinstitei Cruci, pentru praznicul și postul ce se ține în acea zi, s-a mutat la 13 ale lunii noiembrie.

Sfântul Iulian, Episcopul Chenomaniei, din Galia

Sfântul Iulian – care a viețuit în timpul Sfinților Apostoli și care se pare unora că este Simon stricatul, și despre care se pomenește în Evanghelie, deoarece din Sfântul Botez și-a schimbat numele din Simon în Iulian – a fost numit episcop de Sfântul și marele Apostol Petru. El a fost trimis de dânsul în Galia, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Deci, mergând în cetatea Chenomaniei, a fost într-însa mai întâi apostol, după cum a fost și Sfântul Dionisie Areopagitul, episcop al parisianilor. Că în aceiași ani, amândoi puneau temeliile sfintei credințe în țările acelea și zideau biserici lui Hristos, ostenindu-se apostolește întru bunavestire și îngrijindu-se de mântuirea sufletelor omenești.

Propovăduirea cea nouă, care se grăia necredincioșilor chenomanieni prin gura Sfântului Iulian, era unora sminteală, iar altora spre râs și batjocură. Dar când au văzut și minunile care se făceau în numele Mântuitorului Hristos, toți au început a se încredința de aceasta. Căci prin mâinile propovăduitorului lui Dumnezeu se săvârșeau multe minuni; diavolii se izgoneau, stricații se curățeau, orbii se luminau și toate bolile se tămăduiau. Deci, cele ce le spunea cu gura despre adevăratul Dumnezeu, pe acelea le întărea cu minunatele lui tămăduiri, chemând spre cei bolnavi numele lui Hristos. Căci, însemnându-i pe dânșii cu semnul Sfintei Cruci, le tămăduia trupurile, și împreună le tămăduia și sufletele, încredințându-i despre Iisus Hristos și luminându-i prin Sfântul Botez. Sfântul avea de la început locuința sa într-o casă mică, care era înaintea cetății; deci, au început a veni la dânsul mulți din cei nou luminați, pentru învățătură, iar necredincioșii pentru tămăduiri, care, câștigând îndoită tămăduire, se adăugau la numărul credincioșilor.

Dar, de vreme ce locul acela în care petrecea sfântul era fără de apă și toți cei ce veneau la dânsul și zăboveau pe lângă el aveau mare nevoie de apă – căci apa se aducea de departe -, omul lui Dumnezeu, cu bărbații ce veniseră la dânsul, ieșind la o pădurice mică aproape de chilia lui, a înfipt toiagul său în pământ și s-a rugat lui Dumnezeu în auzul tuturor, zicând: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai izvorât în pustie apă din piatra cea vârtoasă poporului Tău celui însetat, caută și spre noi robii Tăi și ne deschide vistieria milostivirii Tale și poruncește ca să curgă izvor de ape vii din acest pământ uscat, ca să cunoască cei ce stau de față, că Tu ești adevăratul Dumnezeu, Care ai trimis în lume pe Fiul Tău, ca să ducă pe cei ce cred în Tine la Pământul Făgăduinței”.

Astfel rugându-se, credincioșii ziceau: „Amin”. Atunci, îndată a curs izvor de apă din locul acela în care era înfipt toiagul; și astfel s-a arătat popoarelor atotputernicia lui Dumnezeu, credința și îndrăzneala cea mare a Sfântului către Dumnezeu. Atunci, credincioșii s-au întărit în credință, iar necredincioșii, căzând la picioarele omului lui Dumnezeu, cereau Sfântul Botez. Deci, sfântul îi boteza pe dânșii în apa izvorului aceluia și astfel, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos.

Sfântul Episcop Iulian preamărindu-se cu minunile, mai marele cetății aceleia, cu numele Defensor, a voit să-l vadă pe omul lui Dumnezeu; deci a trimis cu cinste să-l cheme pe el la sine. Mergând sfântul la acel boier, când s-a apropiat de casa lui a văzut pe un orb șezând lângă poartă și cerând milostenie. El, milostivindu-se spre dânsul, a chemat numele lui Iisus Hristos și, însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci pe ochi, l-a făcut pe orb să vadă. Cel tămăduit s-a bucurat foarte mult, iar cei ce se întâmplaseră să fie acolo s-au mirat mult și îndată au înștiințat pe mai marele cetății de sosirea lui. Drept aceea, sârguindu-se, a ieșit să întâmpine pe sfânt și să vadă și pe orbul cel luminat.

Văzându-i pe amândoi, mai întâi s-a închinat propovădui-torului lui Dumnezeu și, ducându-l în casa sa, a căzut la picioarele sfântului, rugându-l cu smerenie să-l povățuiască pe el cum ar putea să câștige viața cea veșnică. Sfântul Iulian, întinzând apostolește propovăduirea, a învățat din destul pe mai marele cetății și pe toți casnicii lui cunoștința adevăratului Dumnezeu și a sfintei credințe. Apoi le-a poruncit să postească, învățându-i spre Botez.

După puține zile, el a botezat pe mai marele cetății împreună cu tot neamul său; iar acela a dat casa sa sfântului, ca să o prefacă în biserică și i-a dăruit și averi îndestulate spre toate trebuințele bisericești. Asemenea și o parte din cetățenii mai de seamă, urmând pe mai marele cetății, au primit sfânta credință în Hristos și s-au botezat. Ei au făcut multe dăruiri din averile lor arhiereului lui Dumnezeu; iar el a făcut o biserică aleasă și a înfrumusețat-o cu multe podoabe. Poporul se aduna în toate zilele în biserică și se învăța de la dânsul, încredințându-se din minunile ce le făcea, și se lumina prin Sfântul Botez, pentru că sfântul avea atâta putere de la Dumnezeu, încât învia și morții.

În cetate era un bărbat vestit, anume Anastasie, care nu primise încă sfânta credință, ci tot se mai ținea de închinarea idolilor. El avea un fiu iubit care, îmbolnăvindu-se greu, a murit. Tatăl său, umplându-se de mare jale și întristare din pricina morții fiului său, a alergat la Arhiereul Iulian, văitându-se cu tânguire și zicând: „Iuliane, slujitorul lui Dumnezeu, care Îl propovăduiești pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, te jur pe tine cu același Hristos Dumnezeu pe care Îl propovăduiești, de poți, înviază pe fiul meu!” Sfântul a zis către dânsul: „Anastasie, de vei crede în Cel propovăduit de mine, vei avea pe fiul tău viu și tu însuți vei câștiga viața cea veșnică”. Atunci Anastasie se făgăduia cu jurământ, zicând: „De voi vedea pe fiul meu viu, voi mărturisi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; iar de idoli mă voi lepăda cu totul!”

Deci, sculându-se Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, cu clerul său, a mers cu Anastasie la casa lui, în care zăcea trupul copilului celui mort și, văzând pe mulți plângându-l și tânguindu-se cu strigare mare, a poruncit să fie tăcere. Atunci toți și-au întors ochii spre dânsul, zicând în sine: „Ce voiește acesta să facă trupului celui mort?” Iulian, făcătorul de minuni, apropiindu-se de pat, a luat de mână pe cel mort și, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai înviat pe fiul văduvei din cetatea Nain și pe Lazăr, cel de patru zile și împuțit, l-ai chemat cu cuvântul puterii tale din morți, poruncește și acestuia, ca să învieze din morți, ca, prin acesta, să învieze mulți cu sufletele. Deci, crezând în Tine, să cunoască cei ce stau de față că Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a mântuit lumea prin porunca Tatălui și Căruia Îi dăm prin Tine vrednică mulțumire în vecii nesfârșiți”. La aceasta clericii au răspuns „Amin”.

Atunci copilul, deșteptându-se ca din somn, s-a sculat viu și sănătos. Văzând toți aceasta, s-au înspăimântat și s-au mirat foarte tare. De atunci s-a făcut bucurie negrăită casei lui Anastasie și toți preamăreau pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, și au crezut în El. Asemenea au crezut toți cei ce au văzut și au auzit aceasta și s-au botezat.

După câtăva vreme, Domnul Hristos a binevoit să facă și altă minune prin plăcutul Său Iulian, și întru slava preasfântului Său nume. Odată, Iulian, ieșind cu clerul din cetate ca să treacă prin hotarele Chenomaniei căutând sufletele omenești cele pierdute, a văzut ducând la cimitirul păgânilor, spre îngropare, pe un tânăr mort. Acela era singurul fiu al unui oarecare boier, cu numele Iovinian, și mult popor urma mortului acela. Sfântul Iulian, venind la dânșii, a poruncit celor ce-l duceau să stea și, făcând semn cu mâna spre popor ca să tacă, a zis cu glas mare către tatăl celui mort: „Ioviniane, Hristos, pe care eu Îl propovăduiesc și Care S-a făcut om pentru oameni, a înviat din morți, a izgonit pe diavoli cu cuvântul și toate câte a voit a făcut viețuind cu oamenii, ca să-Și arate puterea dumnezeirii Sale. De vei crede în acel Dumnezeu cu toată inima ta și de te vei boteza, vei avea bucurie de mântuire și de învierea fiului tău”.

Atunci Iovinian și tot poporul cu dânsul, căzând la picioarele sfântului, cerea milă să învieze pe cel mort. Iovinian zicea cu lacrimi: „Sfinte Iuliane, mare slujitor al lui Dumnezeu, de-mi vei învia pe unul născut fiul meu, care era lumina ochilor mei și bucuria vieții mele, nu numai eu voi mărturisi pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, ci și tot poporul acesta, lepădându-și zeii, va primi cu osârdie credința cea propovăduită de tine”.

Dumnezeiescul arhiereu, cel plin de darul facerii de minuni, plecându-și genunchii la rugăciune, înălțându-și ochii și ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat către Domnul în auzul tuturor, zicând: „Stăpâne Atotputernice, Doamne, Iisuse Hristoase, Care ești pretutindeni și Care ai binevoit a Te face om pentru mântuirea noastră, Cel ce ai petrecut cu oamenii pe pământ și prin semnul Sfintei Tale Cruci ai alungat moartea din neamul omenesc, poruncește să învieze tânărul acesta, și cu puterea Ta, cea atât de mare, să se întărească credința celor ce cred în Tine; iar inimile necredincioșilor să se supună Ție, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe Care, cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Îl mărturisim că împărățește în vecii vecilor”. Cei ce stăteau de față au zis „Amin”.

Atunci, îndată s-a sculat mortul de pe patul pe care era purtat și toți s-au mirat cu spaimă de acea minune. Tânărul care a înviat, a început a striga cu glas mare: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor pe Care Îl propovăduiește Iulian, robul Lui.” Iar către tatăl său a zis: „Cu adevărat, până acum rătăceam, neștiind pe adevăratul Dumnezeu; căci zeii care se cinsteau de noi sunt adevărat idoli, pentru că i-am văzut în iad, și am cunoscut că nu au odihnă în cumplitele și neîncetatele lor munci”. Deci, toți au început a striga cu glas mare și a slăvi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu. El, învățându-se de Sfântul Iulian, a primit Sfântul Botez împreună cu Iovinian, tatăl său. Astfel, păstorul cel bun căutând oile cele rătăcite, s-a dus în cale și mulți din popor, urmând după dânsul, doreau să se îndulcească din cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu și să vadă minunile Lui.

Sfântul Iulian, apropiindu-se de satul care se numea Procliac, și înnoptându-se, a intrat în sat vrând să se odihnească într-însul. Dar, de vreme ce în acel ceas murise un copil mic al stăpânului acelui sat, se auzea de departe tânguirea din casa lui. Deci sfântul a intrat acolo, aducându-și aminte de cuvintele ecclesiastului: Mai bine este a merge în casa tânguirii, decât a merge în casa unde este veselie. Și i s-a dat lui o cămară deosebită pentru odihna cea de noapte, iar el a poruncit să aducă la dânsul pe copilul cel mort. Închizându-se în odaie, a petrecut în rugăciune până la ieșirea luceafărului, și astfel, cu rugăciunile lui, a înviat copilul și l-a dat părinților viu și sănătos, schimbând plângerea lor în bucurie. După ce s-a făcut ziuă, a străbătut vestea prin tot satul de minunea aceea și toți s-au adunat în casa stăpânului, ca să vadă pe cel înviat și pe cel ce l-a înviat.

Deci, văzând pe Iulian, făcătorul de minuni, au dus la dânsul pe neputincioșii lor; iar el, rugându-se pentru toți și binecuvântându-i, i-a făcut sănătoși. Atunci, întreg satul acela a primit sfânta credință în Hristos și s-au luminat cu Sfântul Botez. Pe copilul cel înviat, părinții săi l-au făgăduit lui Dumnezeu, împreună cu satul acela, care era să fie moștenirea copilului, ca, venind el în vârstă, să se rânduiască spre slujba bisericească, iar satul să fie de obște pentru venitul bisericii.

Sfântul Iulian, plecând de acolo și apropiindu-se de alt sat numit Ruiliac, ce era lângă râul Lida, l-au întâmpinat pe el niște trimiși ai stăpânului acelui sat, rugându-l să vie la dânșii. Căci fiica stăpânului, fiind îndrăcită, se muncea foarte mult cu necuratul duh, astfel că și mâhnirea părinților și prietenilor era mare din pricina aceea. Deci, arhiereul lui Hristos a mers cu sârguință acolo și, izgonind pe diavolul din fecioara aceea, pe părinții ei i-a adus la credința lui Hristos, iar idolii lor i-a sfărâmat și a zidit o biserică. El a zăbovit la dânșii până ce pe toți din satul acela și pe cei dimprejur i-a luminat cu Sfântul Botez.

De acolo, Sfântul Iulian s-a dus la un alt sat, ce se numea Artina. Acolo era o mare capiște idolească și un idol vestit al necuratului Joe, în care locuia un diavol și înșela cu multe năluciri pe oamenii cei rătăciți. Auzind cei ce trăiau în satul acela că episcopul creștinilor vine la dânșii, s-au adunat întru puterea lor, nevrând să-l lase pe el la dânșii. Ei se temeau să nu facă zeului lor, ceea ce a făcut zeilor de prin celelalte sate, sfărâmându-i pe aceia ca praful. Deci, când arhiereul lui Dumnezeu a venit la dânșii, strigau împotriva lui cu mânie, zicând: „Să se ucidă ca un răzvrătit al obiceiurilor celor vechi, părintești”. Iar alții strigau: „Să se ardă ca un vrăjitor, amăgitor și vrăjmaș al zeilor noștri”. Ei se mâniau asupra lui, dar nu puteau să-i facă nici un rău, căci dreapta Celui Preaînalt îl apăra.

Deci, Sfântul Iulian, înarmându-se cu zaua cea nevăzută a puterii lui Dumnezeu și cu arma trecând ca un viteaz ostaș fără de temere prin mijlocul tulburării poporului, a intrat în capiștea idolească, unde, chemând numele Celui Atotputernic, a poruncit idolilor să cadă și diavolului să iasă de acolo. Atunci idolul îndată a căzut la pământ și s-a sfărâmat în bucăți; iar din idolul cel sfărâmat a ieșit diavolul la vederea ochilor, în asemănare de balaur mare și înfricoșat, care, scoțând foc de pucioasă din gură și repezindu-se spre slujitorii săi – pentru că intrase în capiștea aceea mult popor necredincios -, a început a-i ucide pe dânșii și a-i omorî.

Poporul, neavând unde să fugă de mânia și de otrava balaurului, a început a striga către Sfântul Iulian, cerând ajutor, ca să-i izbăvească pe ei din primejdia aceea. Sfântul Iulian, slujitorul lui Dumnezeu, întinzându-și dreapta spre balaur și cu semnul Sfintei Cruci, ca și cu un toiag de fier, bătându-l pe acela și gonindu-l, a poruncit diavolului celui văzut ca, încetând a vătăma pe oameni, să se ducă în adâncul pierzării sale. Deci, fugind balaurul din capiște, s-a făcut nevăzut.

Atunci poporul necredincioșilor, cunoscându-și rătăcirea lor, striga către Episcopul Iulian: „Robule al Dumnezeului Celui adevărat, mântuiește-ne pe noi!” Sfântul Iulian, învățându-i pe dânșii din destul, pe toți i-a adus la cunoștința lui Hristos; pentru că toți au primit cu osârdie sfânta credință și s-au botezat. Capiștea aceea îndată au risipit-o, iar în locul ei au zidit o biserică, întru slava lui Hristos Dumnezeu și toți idolii ce se mai aflau pe aiurea i-au sfărâmat. Deci, s-a făcut mare bucurie în țara aceea, pentru izbăvirea din înșelăciunea idolească, astfel că păstorul cel ales, înconjurând hotarele păstoriei sale, a adus la pășunea cea duhovnicească oile cele cuvântătoare. El i-a scos din gura lupului cel din iad pe toți aceia, fără numai puțini au rămas în partea celor pieriți, care nu s-au lăsat de înșelăciunea cea mai dinainte.

Auzind Defensor, cel mai înainte pomenit, de toate cele făcute, adică cum arhiereul lui Dumnezeu, Iulian, a luminat hota-rele Chenomaniei, făcând minuni multe cu darul lui Hristos, se bucura de aceasta foarte mult și slăvea pe Hristos Dumnezeu. Sculându-se el odată, s-a dus la Sfântul Iulian și, cu dragoste sărutându-l, l-a rugat să vină în satul său, unde avea o casă aleasă și avere multă. El l-a chemat acolo pentru a izgoni îndrăcirile idolești, bucurându-se duhovnicește și făcând cu veselie ospătare trupească întru slava lui Dumnezeu, mulțumind bunătății Sale celei iubitoare de oameni. Iulian, plăcutul lui Dumnezeu cel ce pretutindeni căuta mântuirea sufletelor omenești, nu s-a lepădat de rugămintea lui Defensor și a mers cu dânsul în satul lui.

Mergând el, a aflat pe un prunc tăvălindu-se în cale, pe lângă care se încolăcise un balaur mare, cu coada legându-i picioarele ca și cu o funie; astfel că tot trupul copilului era încins împrejur și toți s-au temut văzând aceea. Dar Iulian, omul lui Dumnezeu, mergând aproape de el, s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit prin Crucea Ta neamul omenesc cel căzut din rai prin amăgirea șarpelui, izbăvește și acum această zidire a Ta, de balaurul care a legat-o pe dânsa, ca să cunoască cei ce stau de față că Tu ești păzitorul tuturor celor ce nădăjduiesc spre Tine”. Atunci balaurul îndată a crăpat în două și a murit, iar copilul, scuturându-se de el, s-a sculat sănătos și toți au slăvit pe Dumnezeu.

Apropiindu-se de satul unde voiau să meargă, le-a ieșit mult popor întru întâmpinare; iar doi îndrăciți au strigat către sfântul, cerând ajutor. El îndată a chemat numele lui Hristos și a izgonit dintr-înșii necuratele duhuri. Apoi, acei oameni care au câștigat izbăvire și toți necredincioșii, câți se aflau acolo, au crezut în Hristos. Sfântul Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, a fost primit în satul acela cu cinste și cu dragoste și au făcut ospăț mare, nu numai trupesc, ci și duhovnicesc; pentru că toate cuvintele lor erau pentru slava și puterea lui Hristos și pentru pierderea diavolilor celor biruiți și rușinați.

După ce a făcut acel ospăț întru slava lui Dumnezeu, Defensor a arătat sfântului episcop toate vistieriile sale și-l ruga să-și ia pentru sine cât va voi. Dar Sfântul Iulian n-a voit să ia nimic, nici aur, nici argint, ci căuta mântuirea sufletelor omenești, care este mai scumpă decât toate vistieriile. Drept aceea, învățându-i din destul cu cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, atât pe dregător, cât și casa lui, și tot satul, câți i-a aflat nebotezați, i-a botezat și, întărindu-i în credință, s-a dus în cetate la casa sa. Intrând el în cetate, legații ce erau în temnița cea de lângă porțile cetății, văzând pe sfântul prin ferestruie, au strigat către dânsul cu glas mare, cerând izbăvire din legături. Iar el, fiind milostiv și părinte iubitor de oameni, s-a umilit de dânșii și nu s-a dus mai întâi la casa sa, ci a mers la acei judecători, cărora le era încredințată rânduiala cetății, și i-a rugat, ca, cu prilejul venirii lui pe acolo, să lase în libertate pe cei legați. Dar aceia, fiind tari la inimă, n-au ascultat rugămintea episcopului, iar el a plecat de la ei mâhnit.

Mergând el la biserică, a făcut lui Dumnezeu cântare de mulțumire și de rugăciune, pentru că i-a ajutat să câștige atât de multe suflete. După aceea a mers acasă la dregător, unde i-au dat să mănânce; dar sfântul nu voia să guste, fiind mâhnit pentru cei legați. Domnul, Care face voia celor ce se tem de El, a trimis pe îngerul Său și a deschis ușile temniței, sfărâmând toate legăturile, iar pe cei legați i-a lăsat liberi. Aceia, ieșind din temniță, mergeau prin mijlocul cetății către casa arhiereului, neobservându-i nimeni, nici zicându-le cineva ceva împotrivă, pentru că toți vedeau, că nu erau dezlegați din legături și liberați din temniță de mână omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu. Văzându-i Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, venind la dânsul, s-a umplut de multă bucurie și i-a făcut pe ei părtași ai mesei sale; deci, ospătându-i din destul cu bucate trupești și duhovnicești, i-a trimis pe fiecare la locul său.

Sfântul Iulian a petrecut pe scaunul său mulți ani ca episcop, conducând bine Biserica oilor celor cuvântătoare, cea luminată din nou, hrănind-o cu pășunea cea duhovnicească. Ostenindu-se el apostolește întru bunăvestirea lui Hristos, s-a apropiat de cinstitul său sfârșit, izgonind din hotarele Chenomaniei închinarea de idoli și slujbele diavolești, ajungând până la adânci bătrâneți. Înainte cu câteva zile de sfârșitul său, a ieșit din cetate la un sat, care era moșie bisericească, și acolo s-a îmbolnăvit. Deci, auzindu-se în cetate de boala lui, clericii s-au adunat la dânsul și mulți din cetățenii cei mai cucernici, câți aveau dragoste duhovnicească către dânsul. Iar el, învățându-i multe pe toți, le-a poruncit ca, după moartea lui, să-l aleagă episcop al lor pe preotul Turevie, care s-a ostenit cu dânsul împreună pentru mântuirea sufletelor omenești. Apoi, dând tuturor cea de pe urmă sărutare, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

La sfântul său sfârșit s-a întâmplat să nu fie Defensor, boierul, fiindcă în acea vreme nu se afla în cetate, ci era dus în satul său cel depărtat. Însă i s-a descoperit lui despre aceasta, astfel: în ziua în care a murit sfântul, Defensor, prânzind cu prietenii în casa sa, i s-au deschis ochii cei sufletești și a văzut pe Sfântul Iulian îmbrăcat arhierește, împreună cu trei diaconi care purtau lumini, intrând la dânsul și dându-i binecuvântare; iar diaconii au pus pe masă cele trei lumini și s-au dus. Defensor a zis către cei ce ședeau cu dânsul: „Vedeți voi slava pe care o văd eu?” Aceia i-au răspuns că nu văd nimic. Atunci, el le-a zis: „Au n-ați văzut pe părintele nostru Iulian, care ne-a arătat atâtea bunătăți și a făcut atâtea minuni? Iată acesta a intrat acum aici la noi cu trei diaconi și cu trei lumini și, privind cu fața luminată și zâmbind, ne-a binecuvântat; apoi, lăsând luminile înaintea noastră, a ieșit. Eu socotesc din acestea, că el acum a murit, pentru că noi am auzit de boala lui”.

Defensor, zicând acestea, îndată s-a sculat și s-a dus degrabă la cetate și în satul acela în care a murit sfântul; și, aflându-l pe el odihnit întru Domnul, a plâns mult. Asemenea și tot poporul a vărsat multe lacrimi după părintele și păstorul lor. El, punând în caretă cinstitele lui moaște, le-a dus în cetate. Când a ajuns aproape de cetate la râul numit Sarta, ce este foarte adânc și peste care se trecea pe pod, mai înainte de a se sui ei pe pod, caii, care trăgeau careta cu trupul sfântului, îndreptându-se cu mână nevăzută, s-au repezit spre râu și mergeau pe apă ca pe uscat, neudându-și picioarele. Astfel au trecut pe celălalt mal, încât toți s-au spăimântat de acea minune preaslăvită; pentru că Sfântul Iulian, nu numai în viață a făcut minuni, ci și după moarte.

Sfântul lui trup fiind dus cu slavă în cetate, toți alergau spre întâmpinarea sfintelor lui moaște. În acea vreme, o femeie, scăldând pruncul său într-un vas de aramă, a pus puțin foc sub vasul acela, ca să se încălzească apa. Dar, văzând că poporul ducea pe sfântul și mulți erau cu lumânări aprinse, cu tămâieri și cu cântări de laude, a căutat cu mintea spre acela și aprinzându-se de dragoste duhovnicească, a lăsat pruncul în scăldătoare și a alergat la acea slăvită petrecere a cinstitului trup al plăcutului lui Dumnezeu, ca să se uite mai bine. Deci, a zăbovit puțin până ce a trecut de casa ei. Apoi și-a adus aminte de scăldătoarea pruncului și, întorcându-se degrabă la el, a văzut focul de sub vasul acela foarte aprins, iar scăldătoarea înfierbântată. Deci ea a strigat de spaimă și, apucând degrabă vasul de pe foc și vărsând apa cea fierbinte, a găsit pruncul viu și sănătos, nevătămat deloc. Această minune au văzut-o mulți din cei ce se întâmplaseră acolo și toți s-au încredințat că pruncul a fost păzit cu rugăciunile sfântului. Ei au îngropat pe Arhiereul lui Hristos, Iulian, în biserica cea zidită de dânsul, pe locul unde mai înainte fusese casa boierului Defensor, acum dăruită sfântului. La mormântul lui se săvârșeau multe minuni, căci se dădeau tămăduiri la toate bolile, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.

Sfânta Muceniță Golinduhia

Pe pământul Persiei, în împărăția lui Hosroe cel bătrân, era o femeie tânără și frumoasă, care se chema cu nume persan Golinduhia. Ea se trăgea din neam slăvit și din boieri mari, fiind însoțită după un bărbat vestit, mai mare al vrăjitorilor. Această femeie, după trei ani ai însoțirii sale, înțelepțindu-se din dumnezeiasca luminare, a început a cunoaște rătăcirea păgânătății persane și cerceta care este credința cea dreaptă. Auzind de credința creștinească cea neîntinată, gândea în sine despre dânsa: „Oare aceasta este credința cea dreaptă sau alta?” Deci, dorea să se povățuiască spre aceea și să vină la cunoștința adevărului.

Petrecând ea multe zile într-o astfel de gândire, într-o noapte a avut în vis o vedenie: a văzut stând înaintea ei pe un înger luminos al lui Dumnezeu, care, luând-o, a dus-o într-un loc întunecos și aprins, plin de mare frică și de spaimă, unde se munceau mulțime de oameni. Ea a întrebat pe îngerul care o ducea: „Ce este locul acesta înfricoșat și cine sunt cei ce sunt munciți într-însul?” Iar îngerul a zis către dânsa: „Locul acesta este pedeapsa păcătoșilor și a necredincioșilor și într-însul sunt strămoșii tăi, care s-au închinat idolilor persani”. Golinduhia se mâhnea de pierderea strămoșilor săi și suspina. Apoi îngerul a dus-o în alt loc, unde era Raiul, locul de sălășluire al drepților și, printr-o ușă mică, i-a arătat o lumină mare ce era înăuntru. În acel loc dănțuiau mulți bărbați și femei cu bucurie nespusă.

Deci îngerul, arătându-i aceasta, a intrat prin ușa aceea. Golinduhia voia și ea să intre în urma îngerului, dar n-a lăsat-o, zicându-i: „Nu poți să intri aici pentru că nu ești creștină. Nimeni nu intră aici din cei ce nu au Sfântul Botez al Domnului nostru Iisus Hristos”. Ea, deșteptându-se din somn, se mira cu spaimă de acea vedenie și dorea foarte mult să se facă creștină, lepădând păgânătatea persană și vrăjile bărbatului său. Ea se îngrijea cu gândul, cum s-ar putea învrednici de Sfântul Botez și de aceea se ruga cu lacrimi către Dumnezeul creștinilor. Apoi, degrabă și-a câștigat cererea sa, pentru că, povățuindu-se de îngerul Domnului, a ieșit din casă, neștiind nimeni, și s-a dus la un sfințit slujitor al Domnului, care petrecea într-un loc ascuns, ca un înger în trup. Tot de acela s-a învățat sfânta credință și s-a botezat, punându-i numele la Sfântul Botez, Maria.

După primirea Sfântului Botez, ea s-a dus iarăși la casa sa, dar, fiind logodită cu Hristos, nu s-a mai însoțit după lege cu bărbatul său cel necurat, nevrând să se întineze. Deci, petrecea în post și rugăciune, precum o învățase duhovnicescul părinte care a botezat-o. Ea petrecea nopți întregi fără de somn, stând și rugându-se Domnului, iar ziua tăcea, luând aminte la sine, nevoind să vorbească cu cei necredincioși. Pe bărbatul său nu l-a lăsat nici să se apropie de ea, iar el se mira de o schimbare ca aceasta, nepricepând pricina. Deci, era în mare mâhnire pentru ea. El se mâhnea mai ales de împreunarea firii, pentru că nicidecum nu voia să se apropie de el. Deci, silindu-se spre obișnuita împreunare, cu amăgire și rugăminte, cu îngrozire, cu bătaie și cu sila, nimic nu sporea, pentru că era întărită de puterea nevăzută a lui Dumnezeu.

Cunoscând el că soția lui este creștină, a plâns de ea, ca pentru o femeie pierdută, și o îndemna cu lacrimi în tot chipul să se lepede de Hristos și să fie cu dânsul pentru împreunarea însoțirii, precum a fost și mai înainte. Dar n-a putut, căci ea era întărită în credință și în dragostea lui Iisus Hristos. El mai făcea încă și vrăji pentru ea, chemând în ajutor puterea diavolească, dar nici așa nu a făcut nimic, pentru că diavolii nu îndrăzneau să se apropie de ea, văzând-o luminată de darul lui Hristos. Deci, s-a dus la împăratul Hosroe, spunându-i cu jale că femeia sa este creștină.

Atunci, împăratul a trimis la dânsa pe unul din sfetnicii săi ca s-o povățuiască; dar și acela s-a întors fără de ispravă. Împăratul n-a făcut numai o dată aceasta, ci de mai multe ori, deoarece trimitea la ea bărbați cinstiți și femei de neam bun, ca s-o îmbuneze și s-o înduplece a se întoarce la credința ei de mai înainte și astfel să petreacă cu bărbatul său; însă toate ostenelile erau zadarnice.

Odată împăratul a trimis la dânsa, zicându-i: „Dacă te vei lepăda de credința creștinească și te vei întoarce la cea păgânească, împăratul te va lua de femeie și vei fi împărăteasa lui”. Sfânta a zis către cei ce veniseră la ea: „Vă întreb să-mi spuneți un lucru. Dacă împăratul mă va lua ca să-i fiu femeia lui, el nu va muri? Va fi viu în veci? Dacă va fi fără de moarte în veci, atunci îl voi asculta”. Cel ce venise i-a răspuns: „Nu este cu putință omului să fie fără de moarte, căci și împăratul este om, deci va muri și el!” Atunci sfânta a răspuns: „Eu nu voiesc să mă însoțesc cu împăratul cel muritor și de puțină vreme, căci m-am însoțit cu Împăratul cel fără de moarte, cu Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce petrece în veci, pentru Care sunt gata a pătimi și a muri”. Întorcându-se, trimișii au spus împăratului cuvintele ei. Iar el, foarte mâniat, a poruncit să o lege cu lanțuri de fier peste tot trupul și să o arunce într-o temniță uitată și părăsită. Acolo, de toți să fie uitată ca o moartă.

Sfânta a petrecut în temnița aceea 18 ani. În acei ani a murit împăratul Persiei, Hosroe cel bătrân, și după el a urmat fiul său, Armisdas. Pe atunci grecii au avut ca împărați pe Iustin cel tânăr, pe Tiberie, al doilea cu acest nume, iar după ei au avut pe Mavrichie. În această vreme a venit în Persia un sol, bărbat cinstit, cu numele Aristobul, iubitor și plăcut lui Dumnezeu, care, auzind de Sfânta Muceniță Golinduhia (Maria) că șade în temniță, a dorit s-o vadă și să se învrednicească de binecuvântarea ei. Deci, a rugat pe împăratul Persiei să poruncească, ca să-l lase să meargă la dânsa în temniță. Deci, câștigând învoială, a mers la sfânta, căreia i-a sărutat lanțurile cu care era legată pentru Hristos și a luat o parte din acelea spre binecuvântarea sa. Întârziind bărbatul acela câtăva vreme în Persia, se ducea adeseori la sfânta, învățând-o psalmii lui David. Mireasa lui Hristos, șezând în temniță ca într-o cămară, cânta și mulțumea lui Dumnezeu.

După plecarea lui Aristobul, împăratul Armisdas a dat pe sfânta vrăjitorilor, ca s-o muncească. Aceia o scoteau în toate zilele din temniță și o băteau, rănind-o fără milă. Însă a doua zi o găseau sănătoasă. Într-o vreme, de multe bătăi, i s-a crăpat pieptul în jumătate, pentru că o bătea pe pântece și pe piept; iar a doua zi, fiind scoasă iarăși la bătaie, s-a arătat cu trupul sănătos. Acest lucru văzându-l perșii care o priveau, s-au mirat și au preamărit puterea lui Hristos. Deci, mulți dintre ei s-au plecat la credința creștinească. Vrăjitorii care o munceau, se mâniau spre mielușeaua lui Hristos ca fiarele. Deci, au aflat asupra ei alte munci, astfel: i-au ars capul cu jăratec, au pus-o într-un sac legat și pecetluit și după aceea au aruncat-o într-o groapă adâncă, ca să moară acolo. Dar, cu dreapta cea puternică a lui Dumnezeu, Care îi păzea viața, a petrecut vie multe zile fără hrană și fără băutură. Astfel fiind muncită mucenița mai presus de fire multe zile, împăratul a poruncit la niște oameni ca s-o batjocorească, ducând-o într-o casă deosebită. Când acei oameni intrau în casă, nu găseau pe muceniță pentru că era acoperită de Dumnezeu prin nevedere și ochii lor întunecați nu puteau să vadă pe curata mireasă a lui Hristos. Plecând cei fără de rușine, mucenița se vedea iarăși de către slujitorii ighemonului.

Deci, ducând-o iar la muncire, a răbdat fel de fel de pătimiri. După aceea au aruncat-o spre mâncare unui balaur mare și înfricoșat, pe care îl țineau și-l hrăneau într-o peșteră adâncă. Dar Cel ce a închis gurile leilor, ca să nu mănânce pe Daniil cel aruncat în groapă, tot Acela a trimis pe îngerul Său și a închis gura balaurului, ca să nu vatăme nici să se atingă de trupul cel mult chinuit al muceniței. Ea a înfrânat mânia lui și balaurul era înaintea ei ca un mielușel blând, zăcând și odihnindu-se lângă picioarele ei. Sfânta a petrecut cu balaurul în acea prăpastie patru luni. Balaurului i se arunca în toate zilele hrana cea rânduită, iar mucenița petrecea vie fără de hrană și fără băutură, tot ca mai înainte, ținându-i viața, cu minuni, puterea lui Dumnezeu.

După mai multe zile, a flămânzit și i s-a arătat ei îngerul Domnului, care s-a atins de gura ei, făcând semnul Sfintei Cruci și zicându-i: „De acum nu vei mai flămânzi, nici vei mai înseta, afară numai când de voia ta vei pofti, ca să mănânci ceva puțin, arătându-te prin aceasta că încă ești cu trup; dar aceea va fi întru a ta stăpânire”. Acestea zicându-i, a scos-o din prăpastia aceea. Deci, păgânii păzind-o pe dânsa, iarăși au prins-o și mult s-au mirat că nu a mâncat-o balaurul. Ei se mai mirau cum ea a ieșit din groapă și ziceau că a fermecat pe balaur cu vrăji creștinești, ca să nu o mănânce și a ieșit din groapă tot cu vrăji. Dar iarăși ziceau: „Cât de puternică este vraja creștinească, încât a biruit vrăjile persane”.

Împăratul, aflând că sfânta este vie, a poruncit s-o taie cu sabia. Dar, pe când o ducea la tăiere, îngerul Domnului a răpit-o pe ea din mâinile ostașilor fărădelege și a păzit-o nevătămată. Deci, ducându-se mucenița, petrecea între creștini, neștiută de chinuitori. Creștinii, pe atunci, nu erau mulți în Persia și nu viețuiau prin locuri vestite, ci mai mult prin locuri retrase, deși știau de dânșii necredincioșii. Deci sfânta era, după cuvântul îngerului, neflămânzind, nici însetând, fără numai când voia să se arate pe sine că este trup, iar nu nălucire. Ea lua o fărâmitură mică de pâine și, muind-o pe aceea în apă caldă, o mânca. Dar aceasta o făcea rar, uneori după zece zile, iar alteori după mai multe zile. Deci, trecând puțină vreme, după izbăvirea de moarte a sfintei mucenițe, a pierit cu sunet necredinciosul împărat al Persiei, Armisdas, fiind ucis de ai săi.

După el a venit Hosroe, fiul său și nepotul lui Hosroe cel bătrân; dar și asupra aceluia s-au răsculat boierii, încât Hosroe a fugit din Persia. Deci, gândea unde să se întoarcă: în Arabia, unde stăpâneau turci, sau în părțile grecești, la creștini. El nu se pricepea nici pe ce cale să apuce. Drept aceea, a lăsat liber frâul calului său, ca, pe calea pe care o va lua, într-acolo să meargă. Deci, când a sosit la o răscruce, de unde pornea o cale către Arabia, iar alta spre greci, calul a apucat pe cea care ducea către greci și Hosroe a mers cu casnicii săi la stăpânirea grecească, unde a fost primit cu cinste și cu dragoste de Mavrichie, împăratul grec. Deci, Mavrichie a dat lui Hosroe multă putere din oastea sa și, ducându-se în Persia, a biruit pe vrăjmașii săi și iarăși și-a luat scaunul său, dând liniște și libertate creștinilor ce erau în Persia. Căci Hosroe avea pe Mavrichie ca pe un tată al său și pentru dânsul n-a făcut rău creștinilor, până la sfârșitul lui Mavrichie.

Când Hosroe a venit în Persia, împreună cu dânsul a venit și Sfântul Dometian, episcopul Melitinei, care era trimis de Mavrichie. El a văzut cu ochii săi, precum a văzut și Aristobul mai înainte, pe Sfânta Muceniță Maria, care se numea în persană Golinduhia. Dar acum nu mai era în legături, ci în libertate, propovăduind pe Hristos perșilor. El a vorbit cu dânsa, iar de pătimirea ei a aflat din gura alteia, iar aceea a auzit din spusele altora. Deci, întorcându-se în țara grecească, a spus de dânsa multora. Rudeniile ei au primit în Persia sfânta credință, încă și alți însemnați și vestiți oameni și mulți din popor s-au făcut creștini, pentru că vedeau minunile cele multe făcute de dânsa și proorociile celor viitoare; pentru că avea dar de proorocie și de înainte-vedere și cele ascunse le vedea. Astfel se înmulțea prin ea slava lui Hristos în părțile acelea.

După aceasta, Sfânta Muceniță Maria s-a dus în hotarele stă-pânirii grecești, la Chirchesia și la Daria, apoi s-a dus la Ierusalim, unde s-a închinat făcătorului de viață lemn al cinstitei Cruci a Domnului și la Mormântul Lui și la celelalte locuri sfinte. Apoi, ea a mers într-o mânăstire oarecare, unde pătrunsese eresul răucredinciosului Sever, care mărturisea că dumnezeirea a fost pătimitoare, adăugând la rugăciunea „Sfinte Dumnezeule” aceste cuvinte: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, miluiește-ne pe noi”; ca și cum Tatăl, Fiul și Sfântul Duh ar fi pătimit pe Cruce. Deci, sfânta s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere ei despre severiani. Oare se cade ei a se apropia de împărtășirea lor sau nu? Deci, ea a văzut pe un înger ținând două pahare, unul plin de întuneric și altul plin de lumină. Prin aceasta i se arăta ei că paharul cel cu întuneric este ereticeasca credință, iar cel cu lumină este al sfintei Biserici sobornicești. Drept aceea, sfânta s-a mâhnit de ereticeasca învățătură și degrabă s-a dus de acolo. Ea a fost trecută de îngerul lui Dumnezeu și dusă prin alte cetăți și țări. În Ierapolea Siriei a cercetat pe Episcopul Ștefan, care mai pe urmă a scris viața ei.

Când i s-a apropiat fericitul ei sfârșit, s-a îmbolnăvit puțin pe când era în biserica Sfântului Mucenic Serghie, care este între Nisibe și cetatea care se numește Dara. Deci, ea s-a rugat mult pentru mântuirea a toată lumea, a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare pe care a făcut-o cu dânsa și cu bucurie și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului său, pe Care L-a iubit și pentru Care a pătimit multe chinuri. Astfel s-a numărat cu sfintele mucenițe întru împărăția Lui cea cerească. Sfânta Muceniță Maria, care mai înainte s-a numit Golinduhia, și-a săvârșit viața sa pe pământ, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Ștefan Savaitul

Viața Cuviosului Ștefan nu am aflat-o scrisă nicăieri, însă suntem încredințați, din slujba lui scrisă în Minei, că s-a făcut monah din tânăra lui vârstă și cu faptele lui cele bune a strălucit ca o rază în adunările monahicești, păzindu-și curăția trupului său. Și prin dorirea cea mare, urmând purtătorului de Dumnezeu Sava, s-a făcut ucenic al său. Astfel, după moartea aceluia, s-a făcut următor ales și, cercând adâncul înțelepciunii, s-a nevoit împotriva hulitorilor eretici. Deci, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat la El și s-a numărat în ceata cuvioșilor.