Sinaxar 12 iulie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie
• Cuviosul Părinte Mihail Malein
• Sfinții Mucenici Teodor Neamțul și Ioan, fiul său, care au fost uciși în Kiev
• Sfântul Mucenic Serapion

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie

Acești sfinți mucenici, Proclu și Ilarie, au fost din hotarele cetății Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciți pe vremea împărăției lui Traian și a lui Maxim ighemonul. Mai întâi a fost prins Sfântul Proclu și l-au dus chiar la împăratul, care era atunci în acele țări. El a fost pus în fiare și aruncat în temniță; deci, împăratul, cercetându-l și aflându-l nesupus la porunca sa păgânească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.

Maxim, șezând la judecată, a pus de față la întrebare pe legatul lui Hristos și l-a cercetat astfel: „De ce neam ești?” El a răspuns: „Neamul meu este creștin și nădejdea mea este Dumnezeul meu!” Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi ierta”. Și iarăși l-a întrebat: „Știi poruncile împărătești cele puse de față pretutindeni, adică toți creștinii să aducă jertfe zeilor?” Sfântul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fărădelege, pe care le-a pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!” Ighemonul a zis: „Ocărăști pe împărat și îndrăznești a huli legile lui? Au, nu vezi muncile care sunt înaintea ta, ticălosule?”

Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voiești, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu și sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decât de oameni!” Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ți una din două, ori viața, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire și uneltele cele puse dinainte; deci, așteptăm răspunsul tău, ce vei alege!” Sfântul Proclu, a răspuns: „Dacă voi vă temeți a călca porunca împăratului, ca să nu cădeți în muncile cele de puțină vreme, cu atât mai vârtos noi, creștinii, ne temem de a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veșnice și pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El și se închină zeilor voștri celor mincinoși, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfârșită împreună cu cei ce le jertfesc lor”. Ighemonul a zis: „Dar cum îndrăznești a ocărî pe zeii noștri? Apoi să știi căci cu sila te voi face să mărturisești atotputernicia lor!”

Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostașilor și a slugilor tale, să mărturisești pe Stăpânul meu și să scrii cu mâna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu și nu este altul afară de El”. Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea și să-i rupă trupul lui cu unghii de fier. Deci, Sfântul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decât numai privea spre cer; apoi, luându-l de la muncire, îl ținea legat.

După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca și pe mucenic să-l ducă după dânsul. Deci, sfântul a fost dus cu sila pe lângă caii care mergeau iute. Când au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostașii aceștia, ascultându-mă astăzi pe mine robul Tău, ca să se preamărească numele Tău în veci! Tinde mâna Ta cea atotputernică, ține pe acest fărădelege ighemon și nu-l lăsa să călătorească, până ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!”

Astfel rugându-se el, deodată ighemonul a stat în drum legat, pentru că nici caii lui nu puteau să pășească, nici el singur nu putea să se miște din loc, fiind ținut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Cu el stăteau și toți ostașii, care se mirau de un lucru minunat ca acela. Unii se osteneau bătând caii, iar alții, schimbând caii de la careta ighemonului, îi sileau a trage careta, dar nimic n-au sporit, fiindcă pe ighemon n-au putut să-l scoată din careta ce stătea nemișcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dânsul: „Vedeți voi, oare ce minunată putere vrăjitorească ne-a făcut nouă vrăjitorul acesta de creștin? Iată, nu putem păși din loc, ci mergem înapoi!”

Deci, ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era încă mult înapoi, zicându-i: „De ce ai făcut aceasta și ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? De aceea este dovedit că, temându-te de muncile care te așteaptă în cetate, ai făcut acest meșteșug ca să nu fii dus acolo!” Atunci Sfântul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veți putea să vă mișcați din locul acela, până ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!” Ermie a zis: „Chiar de ar și mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stând în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să știi, fiind atât de departe de dânsul?” Mucenicul a grăit: „Ighemonul să scrie mărturisirea aceasta pe o hârtie și să o trimită la mine. Și apoi în acel ceas veți pleca în drumul vostru la cetatea Calipta”. Atunci Ermie, întorcându-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, fără voia sa, a fost silit de primejdia de față și, luând o hârtie, a scris: „Mărturisesc că unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu îl cinstește, și nu este alt Dumnezeu afară de El!” Astfel scriind ighemonul, a trimis hârtia aceea mucenicului și îndată au pornit caii și oastea, ducându-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.

Ajungând în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată și punând în față pe Sfântul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpânirii mele și, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot așa și eu te voi sili pe tine să mărturisești pe zeii noștri și să le aduci jertfe”. Zicând acestea, a poruncit ca să aducă lumânări aprinse și să-i ardă pântecele și coastele lui. Deci, mucenicul atât de tare a fost fript, încât toată carnea lui s-a ars, iar el nearătând nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdând ca fiind în trup străin. Iar ighemonul a zis către dânsul: „Oare nu bagi de seamă muncile?” Sfântul a răspuns: „Nu bag în seamă la acestea, ci mă tem de cele veșnice!” Ighemonul a zis iarăși: „Te vei supune zeilor noștri?” Sfântul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!” Ighemonul a zis: „Dar voiești ca să mori rău?” Sfântul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăși voi fi viu!” Atunci ighemonul a poruncit ostașilor, să-l scoată pe el afară din cetate și, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeți.

Ostașii, luând pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi și jertfește zeilor și îndată te vor tămădui pe tine doctorii cei iscusiți și cu mare dregătorie vei fi cinstit”. Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetați de a mă înșela, și faceți ceea ce vi s-a poruncit!” Astfel vorbind ei și mergând, i-a întâmpinat pe dânșii pe drum un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfântului Proclu. Acela, alergând, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutându-se amândoi, Ilarie striga: „Și eu sunt creștin!” Atunci ostașii, prinzând pe Ilarie, l-au dus în temniță, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn și, încordându-și arcele lor, trăgeau într-însul. Dar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeți prin tot trupul său, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „În mâinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăvește-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!” Astfel, plecându-și capul, Sfântul Mucenic Proclu și-a dat duhul în 12 zile ale lunii Iulie.

Credincioșii, luând în taină cinstitele lui moaște, le-au îngropat. Dar Sfântul Ilarie, șezând în temniță, cânta: Iubite-voi, Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu… și multe altele. Apoi, adormind, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicându-i: „Îmbărbătează-te și te întărește, că eu sunt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!” Deci, a treia zi după sfârșitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicând: „Ești creștin?” Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sunt creștin, precum și neamul meu întru creștinătate a fost, și toți, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfârșit”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe mucenic la muncire și să-l bată multă vreme. Apoi l-a osândit la moarte, poruncind să-l ducă ca la trei stadii afară de cetate și acolo să-i taie capul.

Ostașii, legând mâinile mucenicului, l-au aruncat la pământ și, legându-l de picioare cu o frânghie, l-au târât. Mucenicul, fiind târât cânta: Temeliile Lui pe munții cei sfinți, Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate sălășluirile lui Iacov… Deci, trupul mucenicului, târându-se, se zdrobea iar pământul se înroșea cu sângele lui. Când era ca la trei stadii de cetate, călăul și-a scos sabia, iar sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!” Și i-au tăiat capul. Sfântul Mucenic Ilarie s-a sfârșit în 15 zile ale lunii Iulie, a treia zi după sfârșitul Sfântului Proclu. Trupul Sfântului Ilarie a fost aruncat în același loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioșii mergând noaptea, l-au luat și l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfântului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Cuviosul Părinte Mihail Malein

Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinți de bun neam și vestiți, foarte credincioși și bogați. Dar nu numai tatăl lui, ci și moșul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit și vestit în împărăție, cu slujba de patriciu și vestit între voievozi. Asemenea și celălalt moș al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut mai mare al părții Răsăritului, pentru multa lui vitejie și înțelepciune, iar mătușa lui era rudenia împăratului Roman. Toți aceștia din care s-au născut părinții acestui cuvios, erau cucernici și credincioși, fiind împodobiți cu toată fapta bună și bunăcuviință. Ei se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol și se numeau Evdochim și Anastasia.

Dar să venim la minunata naștere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduință și s-a numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să știe fiecare din ce fel de oameni a ieșit el, am scris foarte puțin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sânge împărătesc.

Maica Cuviosului Mihail a fost mulți ani stearpă și fără fiu, de aceea amândoi părinții erau întristați că și-au trecut toată tinerețea și n-au făcut nici un copil care să moștenească bogăția lor. Ei de multe ori mergeau la biserici și se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă, însă, s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna și la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci, Anastasia și Evdochim se rugau să le dea moștenitor după dorința lor.

Preasfânta Născătoare a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rând al bisericii, cu numele Metodie, ținând omofor, iar în dreapta sa avea trei mahrame. Ea a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, să ia iarăși înapoi, întru tot Sfânta, o basma din acele trei. Deci, îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulți și buni fii. Întâiul fiu ce s-a născut, părinții l-au numit Manoil și care, ajungând la vârsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia candidatului, iar părinții aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, și să vadă nepoți dintr-însul.

Ei căutau o fecioară bogată și frumoasă, din sânge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoțească cu femeie, pe cel ce este mai mult fără de carne și fără de sânge. Dar, când se făceau tocmelile nunții, ca niște pământeni, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfințise pe tânăr în pântecele mamei sale, râvnindu-l, l-a răpit din mijlocul lor. Căci în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuință oarecare și a luat și pe Manoil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsând acolo pe tânăr, ca să învețe rânduielile împărăției.

După puțină vreme a murit dreptcredinciosul împărat Leon, pe care Manoil văzându-l purtat mort, plângea, socotind nescăparea de la moarte și zicea în mintea sa: „Dacă și împărații mor, ce folos voi avea eu, aflându-mă în deșertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniștit și acolo să mă rog pentru mântuirea mea”. Plângând el și tânguindu-se, s-a dus la o biserică și a făcut rugăciune către Domnul, zicând: „Stăpâne, de-ți este plăcut Ție să mă fac monah, arată-mi voia Ta!” Apoi a zis acestea, ținând în mâinile sale Psaltirea și, deschizând-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veți zice sufletului meu: Mută-te în munți ca o pasăre…, și celelalte. El, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu a se face monah. Deci, găsind pricină către rudeniile sale că dorește să meargă la părinții săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Ei, văzând că nu-i ascultă să rămână, i-au dat oameni mulți să meargă cu dânsul, după vrednicia lui. Deci, ajungând la râul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineul, a trecut podul lui Monocamar. Apoi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, iar el va veni mai pe urmă.

El, oprind cu sine câțiva, s-a dus în satul Hersin, care este lângă poalele muntelui și acolo slujitorii pregătind masa, Manoil a luat de o parte pe un om din sat și l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătățit. Acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrân sfânt, numit Ioan, cu porecla Elatit, prin care mulți se mântuiesc cu sfaturile lui”. Deci, Manoil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintâi om al tatălui său, s-a suit la acel bătrân și, căzând la picioarele lui, plângea fierbinte.

Cuviosul s-a minunat văzând podoaba hainelor, mulțimea lacrimilor și tinerețea vârstei lui. Deci îl întreba cine și de unde este și care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mântuirea mea!” Bătrânul a zis: „Nu cumva ești rob al cuiva și ți s-a întâmplat vreo primejdie? Spune adevărul, ce om ești? Cum și unde ai aflat aceste haine scumpe?” Dar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu și fiul unui tată bogat. Dar având mult dor să trăiesc singur, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobândi dorința, să-i dăruiesc calul”. Zicând acestea, bătrânul a primit să-l țină, văzând fierbințeala și dorul lui. Atunci, a rugat pe omul său să ia calul și să se întoarcă cu tovarășii săi la tatăl său, care a primit fără voia sa și s-a întors plângând. Manoil, rănindu-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfântul bătrân, să-l facă monah; căci se temea ca să nu-l ia cu sila tatăl său și astfel să-l lipsească de dorul său.

Bătrânul văzând setea ce avea, a patra zi, l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, numindu-l Mihail în loc de Manoil. După ce și-a căpătat dorința, a mărturisit pricina pe față. Bătrânul, auzind că este de sânge împărătesc, fiu al unui boier așa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui râvnă și dorință și se temea puțin de tatăl lui, ca nu cumva să se mânie dobitocește și să-l omoare. Dar, având nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care ești tânăr, te-ai lepădat de lume și de părinți, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrân, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?” Deci, a rămas minunatul Mihail, nevoindu-se cu sârguință și cu lepădare de această lume, dar a făcut mare rană vicleanului diavol.

Ajungând slugile la Evdochim, tatăl său, și spunându-i pierderea copilului, atâta durere în inimă a simțit, încât răcnea ca un ieșit din minte și nebun; ca și cum îl împungea cu sulițe și zicea: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrâneții și întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stâlpul cel mare al casei mele”. Slugile, văzându-l că plângea așa de tare, se tânguiau cu toții, dar, mai ales soția lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încât toți crezuseră că a murit. După multă vreme, venindu-și în simțire, își rupea carnea, își smulgea părul din cap fără milă și a făcut atâta tânguire și bocet, încât era jalnică privire și vrednică de lacrimi, căci plângeau toate rudele și casnicii. Evdochim a bătut mai întâi foarte tare pe toți care fuseseră împreună cu copilul, zicându-le că de ce nu s-au dus la mânăstire să-l ia cu sila și l-au lăsat. Apoi a luat mult popor și a plecat la muntele lui Chimena.

Ajungând acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mânăstirii, să nu scape vânatul. Iar el a intrat pe furiș și, mergând la biserică, a stat într-un colț al tindei bisericii. Căci se cânta Utrenia și într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă și să se ascundă undeva. În acel ceas se întâmplase, după voința lui Dumnezeu, de cânta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo, veșnice… Tânărul era atât de dulce la glas, încât întrecea privighetoarea. Tatăl său, cunoscându-l după glas, a oftat din adâncul inimii și a plâns. Mihail, cunoscând pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cântarea și a alergat la bătrân, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvârșit Utrenia. Apoi a ieșit și s-a închinat boierului. Boierul a început să-l certe și să-l ocărască, zicând: „O, omule neînvățat și pricinuitorul morții mele mai înainte de vreme; pentru ce mi-ai stins lumina așa fără cercetare? O, amăgitorule și înșelătorule, unde ai învățat să desparți de părinți pe fiii cei preaiubiți? Oare nu mă știți cine sunt și pricina care m-a adus aici fără veste?” Cuviosul i-a răspuns cu glas blând: „O, preacinstite, eu nu știu cine ești; numai Stăpânul Hristos te cunoaște, El care știe cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără deslușire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învățat evanghelicește, să nu scot pe cel ce se apropie!” Boierul, văzând îmbunătățirea și nerăutatea marelui bătrân, înțelegând și bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvânt aspru, ci a luat numai pe fiul său și s-a dus. Mihail, văzând pe bătrân că plângea de lipsirea lui, l-a mângâiat, zicându-i: „Părinte, roagă-te și nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărți de dragostea Stăpânului meu”.

Ajungând el la casa lor și văzându-l maica sa așa tuns și îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plângea amar și se tânguia. De prisos îl rugau amândoi să scoată hainele cele negre și să pună alte haine strălucite, spunându-i multe și schingiuindu-l. Dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu și preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu diferite meșteșuguri și nenumărate măiestrii, dar n-au putut, fiindcă încercase mierea pustniciei și era beat de dumnezeiască îndrăgire și nu simțea dorul cel trupesc, care se veștejise ca o buruiană.

Când au văzut, însă, că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mânioși. Fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mânăstire și primindu-l bătrânul, s-au bucurat împreună. Bătrânul a proorocit către ceilalți părinți despre dânsul, zicând: „Fraților, să știți că acest tânăr va crește ca muntele și-l va umple de oi cuvântătoare”. Așa s-a și întâmplat, după înainte vederea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo până astăzi și se împlinește astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorât apă în pustie și în bălți s-a făcut pământ însetat, că mulțime de pustnici s-au sălășluit într-însul.

După ce Mihail a venit la mânăstire, bătrânul l-a făcut îndată trapezar. Iar el slujea fraților cu atâta sârguință și osârdie, încât stătea înaintea lor când mâncau. El le aducea bucatele cu smerenie de slugă, încât se minunau toți cum primea să facă niște slujbe așa de proaste, el, om de treabă, care crescuse în atâta fericire și fiind slujit de mulți. De atâta smerenie era cuprins, încât el gătea bucatele, spăla vasele, mătura și alte asemenea lucruri grele săvârșea fără pregetare și cu osârdie. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dânsul din ispită diavolească, se ostenea și el cât putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămașă și desculț, iar noaptea se odihnea pe scânduri, chiar când era frig.

Trecând doi ani l-a făcut monah, fiind acolo și tatăl său care, văzându-l monah desăvârșit, s-a bucurat și, lăcrimând, l-a sfătuit, zicând: „Fiul meu, vezi să nu te lași de Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe părinți și decât lumea”. Apoi, sărutându-l, s-a dus plângând. Ajungând la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manoil și mi s-a înveselit sufletul. Deci m-am gândit în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și, după vedenie, l-a luat iar. Să nu ne întristăm, ci mai vârtos să slăvim pe Stăpâna noastră, că acest fiu al nostru are să se facă lauda și întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul și îndemnare și mângâiere către fapte bune la multe suflete”.

De atunci au încetat de a mai fi triști și se bucurau duhovnicește. După puțină vreme, Evdochim a murit fără veste. Iar buna lui mamă a trimis la el să vină. Deci, venind, a împărțit toată averea copiilor săi și s-a făcut și ea monahie. Petrecând cu plăcere de Dumnezeu și ajutându-se de Mihail, și-a sfârșit și ea viața cea plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă o soră, care s-a măritat și a născut pe Nechifor, încoronatul de Dumnezeu, și pe Leon. Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărțit săracilor toate lucrurile cele mișcătoare, care i-au revenit lui ca parte. El avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărțit toate lucrurile părinților; pe cele mișcătoare le-a dat săracilor și robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemișcătoare le-a lăsat fratelui său și a luat plata întocmai cum le prețuise. Galbenii i-a luat la mânăstire și i-a dat bătrânului, să facă cu ei ce va voi. El a împărțit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalți i-a cheltuit pentru întreținerea mânăstirii. Fratele lui, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

Cuviosul, izbăvindu-se de toată grija părinților, adică după al treilea an al săvârșirii sale, a poftit să se ducă la un loc liniștit. Aflând departe de mânăstire o piatră mare care era bună spre pustnicie, și-a luat iertare de la bătrân și, ducându-se, a șezut pe acea piatră, cele cinci zile ale săptămânii, mâncând odată pe zi și lucrând cu mâinile cele trebuincioase, după porunca bătrânului. Iar sâmbăta venea în mânăstire, unde petrecea două zile, împreună cu frații. Șezând acolo patru ani, s-a îndulcit gustând mierea liniștii. Deci, luând cu el pe o rudenie îmbunătățită, cu numele Agapie, s-au dus, cu binecuvântarea bătrânului, în pustia dinlăuntrul muntelui, petrecând acolo doi ani; și atât de aspră și rea era pătimirea, încât cu anevoie se cunoștea că are chipul omenesc. Stând amândoi împreună atâta vreme, au voit să se liniștească fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc și a făcut mari și strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. El, povățuindu-se de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniștit, numit de cei de acolo Zirolimni, lângă care era și un pustnic îmbunătățit.

Mihail, făcându-și în acel loc o colibă, petrecea în liniște, ducând o viață îngerească, nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. El a făcut atâtea fapte bune, încât, în puțină vreme s-a dus vestea în multe părți ale lumii și multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. El, la început, nu voia să primească pe nimeni; dar mai pe urmă, văzând osârdia lor, primea pe fiecare, învățându-i să se mulțumească a se hrăni numai cu pâine și cu apă.

Toți care îi vedeau înfrânarea, smerita cugetare, dulceața vorbirii și celelalte fapte, se bucurau, avându-l pe el ca pe un model, către care își îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristați se mângâiau văzându-l. Cei împietriți și neumiliți se îndemnau spre lacrimi fierbinți, auzind umilitele lui învățături. Cei somnoroși și lenevoși, văzând mulțimea privegherii lui și îngăduirea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. În scurt timp s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de cuvioși și luau pildă de faptă bună de la el.

După aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie și l-a făcut proestos, ca să chivernisească Lavra Zirolimniei, pentru că acolo era locul strâmt și nu puteau să petreacă mulți monahi. Luând el pe oarecare din ucenici, au căutat tot muntele, până când au găsit un loc îndemânatec, dinspre Bitinia, foarte liniștit și cu izvoare de apă rece și dulce, pe care l-au și cumpărat. Apoi, îndată au început zidirea lavrei și a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvind-o cu osârdie. Astfel, se arăta ca un alt cer împodobit cu stele. În câteva zile după aceea, s-au adunat acolo atâția frați, încât cetatea a rămas pustie de oameni. Sfântul le-a scris legile pustniciei și petrecerile pustnicești, ca un al doilea Moise.

El aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moștenire, scoțând vrednici din nevrednici și trecându-i neudați la pământul făgăduinței din tulburata mare a vieții, cu povestirile și scrierile lui cele folositoare și mântuitoare de suflet. Această pustie s-a făcut cea mai împodobită și înfloritoare, întocmai ca un crin mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-au adunat mulțime de monahi. N-a rămas loc în acel munte râvnit și minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi și să nu slăvească pe Domnul. Acest lucru nu l-a făcut Cuviosul cu înlesnire și fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi și cu multe osteneli a încetățenit acea pustie.

Văzându-l vicleanul diavol, cum se îngrijea atât de mântuirea fraților cât și de a lui, s-a luptat mult și se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, să nu săvârșească un lucru plăcut Domnului. Dar a rămas rușinat și nelucrător, biruindu-se lesne cu rugăciunile și fierbințile lacrimi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieșea din gura lui, când se ruga Domnului. Gura lui era sfințită, căci nu s-a jurat, nu a ocărât și nu a certat pe cineva cândva. Dar mai ales se ruga pentru cei ce-l urau, și nepomenitorul de rău le răsplătea cu faceri de bine. El era atât de milostiv și iubitor de oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit și să nu pătimească durerea împreună cu acela, sau să-i ajute după trebuința lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelșugare, pentru care a zidit o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori și toate cele trebuincioase, adică hrană și haine.

Acest mare părinte s-a învrednicit și de darul preoției, fiind curat și fără de prihană. Cu aceasta și-a împodobit viața și, cugetând ziua și noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoția se cuvine a fi împreună ajutată cu așezarea monahicească. El, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atâta nepătimire și înălțime de privire duhovnicească, încât vedea pe cele depărtate ca aproape și spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Încă a săvârșit și multe minuni, din care să spunem puține spre încredințarea celor multe.

În lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. El fura lucrurile fraților și pe toți îi tulbura, ca un necuviincios ce era. De multe ori, Cuviosul Mihail îl sfătuia să-și îndrepteze viața, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea. Acela atât de mult ura pe sfânt pentru că-l învăța, încât a vrut să-l ucidă. Deci, într-o noapte s-a dus la chilia Cuviosului, ținând cuțitul în mână și, căutând printr-o crăpătură a ușii, a văzut pe Cuviosul rugându-se și stând în mijlocul focului. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut și i s-a uscat mâna. Cuviosul, știind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dânsul, i-a grăit dinăuntru, zicând: „Intră, fiule, și leapădă cuțitul pe care îl ții ascuns”.

El, aruncând cuțitul, a intrat, strigând: „Am păcătuit!” Și căzând la picioarele lui și-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicându-i cu blândețe: „Du-te, fiule, și pocăie-ște-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puține zile se va sfârși surghiunul tău!” După aceea a mai trăit 40 de zile. Și astfel s-a împlinit prezicerea mai înainte a Cuviosului.

În altă zi, cuviosul a trimis la râul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniștit care se numea Isihie, spunându-i să se întoarcă la mânăstire tot în acea zi. El, ducându-se cu osârdie, după poruncă, s-a întâmplat de a căzut o ploaie mare și a intrat într-un loc prăpăstios și neumblat care era ca o peșteră, ca să nu-l plouă și a înserat acolo. Văzând însă că viața îi era în primejdie, pentru neascultare, deoarece fiind noapte, nu vedea să iasă din acea prăpastie fără primejdie, a strigat acestea cu credință: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!” Atunci, îndată Cuviosul i s-a arătat cu lumini, dincolo de prăpastie și îi lumina calea ca să vadă, până ce a ajuns la mânăstire. După aceea, el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mânăstire. Cuviosul, nevăzându-l, i-a zis mai înainte de a zice el ceva: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuți, viața îmi era în primejdie”. Cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

Altădată, în vremea verii, umblând sfântul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească. Stând el acolo, un țăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari și frumoase. Țăranul i-a răspuns, oftând: „Aveam un pom de la părinții mei și era atât de roditor, încât ne hrăneam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodește nicidecum; astfel că suferim de sărăcie”. Deci, cuviosul s-a milostivit spre sărac și, ducându-se la pom, l-a binecuvântat și, făcând rugăciune către Dumnezeu și gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decât întâi. Drept aceea, săracul acela se ducea și aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulțumitor către făcătorul lui de bine.

Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cântăreț. Acela era neputincios cu trupul și mai neputincios cu sufletul, fiind puțin credincios, de vreme ce avea trei galbeni și îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuința sa. Cuviosul îl sfătuia să nu-și pună nădejdea într-înșii, ci să-i pună la mijloc și să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu și spre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. După câteva zile s-a întâmplat că, cuviosul avea trebuință de 12 bani și, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicând: „El nu are 12 bani și pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni și să nu-i păstrez pentru nevoia mea. Bârfind acestea, a adormit și a văzut în vis că era sărbătoare și se adunaseră toți în biserică. Acolo s-a arătat Stăpâna cea cu totul fără prihană, ținând într-o mână pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ținea cuviosul și astfel umbla prin biserică. Când a ajuns în tindă, Sfânta a poruncit cuviosului să-și întindă rasa. Făcându-se aceasta, a aruncat pe dânsa nenumărați galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicând: „Necredinciosule și nemilostivule cu chipul, nu-ți ajung aceștia să te hrănești?” Constantin, auzind aceasta, s-a sculat tremurând și alergând către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni și făcând metanie, își cerea iertare.

Cuviosul, voind a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Lui și spre odihnirea fraților celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bârne pentru zidire; pentru aceea, dimineața a luat binecuvântare de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întâmple și i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cârtirea și necredința ta”. El, ducându-se din lucrarea diavolească, s-a oprit și, cârtind, a căzut peste dânsul un lemn mare, pentru necredința lui. După aceea, Leon zăcea, căci așa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Cuviosul, cunoscând din Duhul Sfânt acestea, a ieșit din chilie cu sârguință și a trimis pe un monah puternic, zicând: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el și este în pericol de moarte”. Locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducându-se în fugă, l-a izbăvit.

Dar nu numai aceste întâmplări le-a cunoscut mai înainte Cuviosul, ci și altele foarte multe, mai ales despre războaiele și tulburările împăraților și evenimentele ce s-au întâmplat pe vremea lui Roman și Constantin. Toate acelea sfântul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mângâiat pe Constantin, zicându-i să nu se întristeze, că degrabă își va lua iar strămoșeasca împărăție. Astfel, toate câte a proorocit Cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

Între ceilalți ucenici ai Cuviosului era unul bun scriitor și osârdnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil, până la sfârșit și nu s-a despărțit de dânsul niciodată, ca să-i moștenească faptele lui cele bune, precum s-a și întâmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare. El, ca un ucenic bine cunoscător și adevărat, s-a silit peste măsura sa, încât în puțină vreme a sfârșit-o. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul și mai tot capul, atât de urât și fără de măsură, încât nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul și gura i se astupaseră desăvârșit și nu se vedea chipul sau asemănare de om la dânsul. Deci, era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschidea gura și îi turna puțină apă când îi venea leșin. Pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constantinopol, bolnavul se chinuia și nu era putere omenească cu meșteșug doctoricesc care să-l vindece. Văzându-l așa jalnic și chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul și grumazul, ca ori se tămăduiește, ori moare.

Cugetând ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicându-i: „Să nu lași să te spintece, că mori; crede numai!” Și, deodată cu cuvântul, își scoase potcapul său și-l puse pe capul bolnavului. Și îndată, o, minunile Tale, Hristoase, Atotputernice, deodată Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Ci, sculându-se din pat, el, care înainte stătea nemișcat, striga în miezul nopții: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; deci, dați-mi să mănânc, că nu mă mai doare nimic!” Frații, auzind glasul, socoteau că de dureri și-a ieșit din minți și, aprinzând o lumină, l-au văzut pe dânsul sănătos și au slăvit pe Domnul, Care preamărește pe robii Săi nu numai în ceruri, dar îi slăvește și prin cei ce sunt de față.

Doream să ies puțin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfințitul chip al Cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele lui ajung spre lauda lui și spre folosul nostru, nu voiesc să vorbesc multe deci, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit și pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. El, aflându-se odată în Constantinopol, l-a văzut Atanasie și cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina și a rămas mulți ani sub ascultarea lui. Când Atanasie a cunoscut că cuviosul bătrân voia să doarmă, a fugit ca să nu-l facă egumen. El a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, câtă vreme a trăit, până la cea mai de pe urmă zi. Și, punându-și mantia și acel sfințit culion, le purta până în ceasul ce și-a dat sufletul. Aceasta a făcut-o pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viața lui.

Deci, Sfântul Mihail, având niște rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deșert niciodată, ci totdeauna se smerea tuturor, ca și cum ar fi fost țăran prea prost. El s-a lepădat de lume când era de optsprezece ani și a stat în pustie 50 de ani, petrecând îngerește, cel cu nume de înger, neschimbându-și deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc, sau când i se întâmplau oarecare cinstiți și mari boieri. Întâi, când s-a făcut monah, mânca o dată la două zile, iar hrana lui era din poame și verdețuri, fierte sau nefierte, legume și zeamă de orz, iar ca băutură avea apă. Îmbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă și aspră. Când era sănătos, dormea șezând pe scaun, iar când era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină și două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, dar mai ales când era praznicul Stăpânului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea în cântări. În altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci când avea praznice, pe care le săvârșea cu multă evlavie.

În Constantinopol era un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie un praznic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe când era la priveghere și stătea în strană și se ruga, a văzut o vedenie, care i-a zis: „Este trebuință să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă. Acela mă primește cu mult dor și evlavie”. Văzând aceasta, acel cucernic care o prăznuia, s-a dus la Chimina și, vorbind împreună cu Cuviosul, a văzut că, cu dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor și a mărturisit minunea. Deci, așa petrecând cel întocmai cu îngerii și cu nume de înger, cu cuvioșie și cu plăcere de Dumnezeu, Cuviosul Mihail s-a dus către veșnica împărăție, pe care s-o dobândim și noi cu dumnezeiescul dar și iubire de oameni. Amin.

Sfinții Mucenici Teodor Neamțul și Ioan, fiul său, care au fost uciși în Kiev

În zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de creștinarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamț de neam. Acela, fiind mai întâi la greci, s-a luminat cu credința în Hristos; apoi, mergând la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la față, dar mai frumos la suflet; iar în casa lor, mai pe urmă, Vladimir, după primirea Sfântului Botez, a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir, fiind încă întru necredință, s-a dus împotriva unui popor, ce se numea Iatveghi și, biruindu-i pe ei, a luat pământul lor.

Deci, întorcându-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi și cu toți kievenii. Diavolul, care nu suferea să vadă pe un creștin între necurații închinători de idoli, petrecând cu plăcere dumnezeiască, a găsit vreme lesnicioasă răutății sale ca să chinuiască și să piardă pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui, din neamul cel păgânesc; căci pe toți îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i prin închinarea de idoli, iar creștinul printre păgâni era ca un spin în inimă. Deci, a băgat sfat viclean între boieri și între cei mari, și aceia au zis: „Să tragem sorți pe fiii și pe fiicele noastre; și pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă”. Ei, începând a trage sorți, îndată, prin lucrarea diavolului, soarta a căzut pe casa lui Teodor. Deci, au trimis la dânsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.

Mergând trimișii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noștri l-au iubit. Deci, dă-ni-l nouă ca să-l înălțăm jertfă zeilor, care ne-au dat biruință asupra vrăjmașilor noștri”. Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voștri nu sunt zei, ci idoli, făcuți din lemn, care după puțină vreme o să putrezească. Deci, cum idolii pot să fie zei, când sunt neînsuflețiți și nesimțitori? Voi singuri vedeți și nu vreți să înțelegeți, că idolii voștri nu au suflet nici suflare, nici vreo simțire, căci nu mănâncă, nu beau, nu vorbesc și nici nu umblă. Deci, cum sunt zei? Însă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci și în care cred creștinii, ai Cărui robi suntem, eu și fiul meu, botezându-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul și pământul, soarele, luna și stelele și toate cele văzute în cer și pe pământ. Acela și pe om l-a făcut, i-a dat să viețuiască și să stăpânească toate cele de sub cer și l-a împodobit cu înțelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit. Aceluia se cuvine să-i slujească cu credință, înălțându-i laudă și mulțumită și păzind poruncile Lui. Dar zeii voștri ce au făcut? Nimic. Ei înșiși sunt făcuți de mână omenească și de unealtă de fier; sunt locuințe diavolești, căci aceia locuiesc în idolii voștri și se cinstesc de voi ca niște zei. Deci, nu voi da diavolilor pe fiul meu!”

Trimișii, întorcându-se, au spus mai marilor și poporului toate cuvintele lui Teodor. Dar nebunii Kievului, umplându-se de mânie, au alergat la curtea lui Teodor, strigând și chiuind, au dărâmat poarta curții și ușile casei și au început a le tăia cu securile. Fericitul Teodor cu fiul său, văzând acestea, au alergat în foișorul ce era pe stâlp și, ridicând ochii în sus și înălțând mâinile, s-au rugat Domnului Hristos. Aceia, văzându-i, strigau cu mânie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-l jertfim zeilor noștri!” Fericitul Teodor le-a zis: „De sunt vii zeii voștri, să trimită pe unul dintr-înșii și să-l ia ei înșiși pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el?” Kievenii, răcnind, au săpat foișorul pe dedesubt și zidirea a căzut și au ucis pe robii lui Hristos.

Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor Neamțul și fiul său Ioan. Ei au fost cei dintâi mucenici pe pământul Rusiei, al căror sfânt sânge, ca o sămânță bună, degrabă a crescut și a dat rod mult. Pentru că, nu după mulți ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfântul Botez. De atunci tot pământul Rusiei s-a luminat cu credință și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Serapion

Acest bărbat dreptcredincios și îmbunătățit a trăit pe vremea împăratului Sevir. El, fiind prins de boierul Achivila și întrebându-se de ce credință este, a mărturisit cu îndrăzneală, preamărind pe adevăratul Dumnezeu. Deci, pentru aceea a fost muncit cu diferite munci. După aceea, aruncându-l în foc, mucenicul și-a dat obștescul sfârșit.