Sinaxar 11 iulie

📑 Cuprins:

• Minunea Sfintei Mucenițe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credință
• Sfânta și Dreapta Olga, doamna Rusiei

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Minunea Sfintei Mucenițe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credință

Sfânta Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Acum se pomenește minunea care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451 și prin a cărei minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre partea celor rău credincioși.

Lucrurile s-au început astfel: „Dioscur, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, încă de pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui într-una singură, adică firea cea dumnezeiască și firea cea omenească. Mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească s-au amăgit cu această rea credință a lor. Pe mulți bărbați și boieri care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și de la care aveau mare ajutor. S-a ținut în Efes un sinod local, după cel de al III-lea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulți ani înainte. Dar acestuia cum să-i zicem sinod? Mai bine să-i zicem adunare tâlhărească, deoarece preasfințitul Flavian, patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând ai lui Dioscur și ai lui Eutihie. Atunci s-a întărit mai mult acel eres, astfel credința cea rea se primea ca o credință dreaptă. Deci, era de trebuință să se adune al IV-lea Sinod din toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.

În vremea aceea, împăratul Teodosie a trecut din această viață către Domnul. După el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și de diferite certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului toți Sfinții Părinți din toată lumea creștină și să stabilească adevărata credință. Adunându-se Sfinții Părinți în număr de 330, cu Preasfințitul Antonie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Episcopul Romei, fiind de față răii începători și învățători de eresuri: Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, împreună cu ceilalți arhierei de un gând cu el, și Eutihie cu ai săi. Numărul ereticilor era fără de număr și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul. Cu toții s-au adunat în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor, pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă mult popor. Tot în acea biserică se odihneau moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o verigă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas făcut pentru aceasta. Văzând poporul sângele acela, înălța rugăciuni atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.

Acel sânge era foarte plăcut la miros, ca și cum era amestecat cu un mir scump, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un mir mirositor și tămăduitor ca sângele, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi. Dar mai ales, izvora când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință; uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în primejdii și o chemau în ajutor. Multe popoare alergau din toate țările și cetățile la moaștele ei în Calcedon, spre închinare cu credință, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se întrunească.

La acel sinod al dreptcredincioșilor creștini, făcându-se multă neînțelegere și ceartă cu ereticii, pentru că ei nicidecum nu voiau să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți părinți, a zis către eretici: „Voiesc să scrieți într-o carte despre mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm lui Dumnezeu cu post, ca prin aceasta să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci, au scris două cărți: dreptcredincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. După aceea, acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu păzitori și după aceasta s-au rugat trei zile cu postire.

Sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul, s-au dus la sfântul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, au deschis mormântul și au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. De mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea celor dreptcredincioși. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.

Atunci toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului, a zugrăvi pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, căci și până atunci, și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.

După ce au trecut mulți ani, împărăția Bizanțului a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind la început dreptcredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte de a se face pomenirea sfintei și marii mucenițe, a poruncit ca atât mormântul, cât și fereastra mormântului să fie întărite cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcând pecetea, a deschis fereastra. Atunci, deodată, a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul, curgea din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca altădată, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acel timp. Aceasta spre înfruntarea credinței împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Domnul, care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie dintr-un os uscat de falcă de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci, împăratul cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu voia lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și la hotarele Calcedonului. Astfel, supunând toate cetățile acelea, după obiceiul lor barbar, le-au pustiit. Apoi, intrând în biserica marii mucenițe, tot ceea ce au găsit au luat și, voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că, nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici fereastra nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un fel de stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici așa n-au sporit, pentru că arzând toată materia aceea a fost prefăcută în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătă-mat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. După plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat, pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se iarăși de năvălirea barbarilor împo-triva Calcedonului.

Zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă, după asemănarea celei de la Calcedon, au pus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Mormântul l-au pus în Sfântul Altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, pentru că înăuntru erau cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, tot așa și în Constantinopol, iar sângele și mirul cel mirositor izvora la timpul obișnuit.

Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, iar Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al V-lea și al VI-lea sfârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el, zicea: „Iată acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc…„. Împăratului Leon i se împotrivea Preasfințitul Patriarh Ghermano, însă acesta l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși; iar pe cei ce nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i, i-a izgonit. El hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Însă a aflat un meșteșug ca acesta: s-a dus în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a lăsat să se atingă mâinile credincioșilor și ale celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, dar le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea au fost lăsați spre mai marea osândă a lor, ca să necinstească pe acea sfântă.

Împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau nestricate moaștele cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus. El a luat tâlhărește acele sfinte moaște și le-au pus într-o cameră din palatul împărătesc. Surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și, noaptea, a aruncat-o în mare.

A doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți dacă cele ce spun ei sunt adevărate!” Deci, îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase. Deci, s-au umplut de rușine și de jale.

Atunci, mulți socoteau că toate minunile sfintei nu sunt adevărate; de aceea, scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica au prefăcut-o într-o pustie urâtă, căci au necinstit-o cu fel de fel de necurății. Biserica aceea era astfel ca o peșteră goală sau ca ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oamenii fără de rânduială.

Astfel petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Dumnezeu a răbdat îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi, rău i-a pierdut și iarăși a ridicat semnul credinței, adică crucea, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.

Cinstitele și sfintele moaște ale muceniței, fiind aruncate în mare, atunci a plecat o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la malul care se numea al „Sofiei”. Acea corabie era a fraților Serghie și Sergon. Văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo comoară lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Sosind la gura care se numește a lui Avid, au deschis sicriul și au văzut moaștele sfintei mucenițe nevătămate și cu bună mirosire, care ieșea din ele. Ei s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, dar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. În insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria. Rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!” Aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Glicheria!” Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit. Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amândoi frații, pentru care s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Ei voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei, au pornit spre țara lor. Fiind departe insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou la călătoria lor.

Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori. Iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!” Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci, să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.

Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfinte și, fiind la mal, au ieșit din corabie la uscat. După aceea, ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, că și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, adică să lepede și să dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților.

Pentru această poruncă a răucredinciosului împărat, au fost ascunse moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care izvorau mir. Căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu se afle de ele luptătorii de icoane.

Săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă, mare și prealăudată Muceniță Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!” Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toată marfa lor ce o aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Deci, după o scurtă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu atâta osârdie.

Ei, mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia spre Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște, care se purtau de valuri, ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia și, după porunca ei, le-am pus aici”. După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia.

Venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, săvârșea rugăciunea de toată noaptea. Deci, adormind, odată i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria și s-o rogi pe ea să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce la locul meu”. Episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele Sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste. De la acele sfinte moaște se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.

Într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea într-o corabie pe lângă o insulă și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de liman, un sobor mare de oameni. Întrebând el și înștiințându-se de acea prăznuire, i s-a spus că poporul săvârșește prăznuire pentru aducerea moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și s-a pornit cu oastea spre biserică răspândind poporul și zicând: „Așa vă poruncesc vouă împărații, închinătorilor de idoli și slujitori ai oaselor moarte?” Astfel batjocorea ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși. El a risipit acea biserică aproape până la temelie, iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână și s-a pustiit locul acela.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se mai numea Copronim, odrasla rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Hristos Dumnezeu, iar pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă, batjocorind pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe cu toată răutatea și cu viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece și mult sânge omenesc a vărsat fără cruțare.

Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său, deoarece a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin voința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, făcând multe răutăți, dar și el a murit cu amară moarte. După el a luat împărăția fiul său Leon care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și moșul lui. Luând Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, care nume înseamnă liniște, pace, de vreme ce a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane, deoarece era dreptcredincioasă și iubitoare de Dumnezeu. Ea a făcut de s-a adunat al VII-lea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane s-a blestemat de Sfinții Părinți.

Atunci și biserica din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că se pustiise de Leon Isaurul, s-a reînoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciune și să-i înnoiască toată risipirea. A înfrumusețat-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte și cu vase scumpe. După ce biserica a fost sfințită, se săvârșeau într-însa iarăși ca mai înainte slujbele dumnezeiești, iar mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.

Împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sârguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia. În vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea a împăratului. Deci, se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși. Împără-teasa se îngrijea să le afle unde sunt. Dar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele dorite de dânsa ale sfintei mucenițe, în chipul acesta:

În insula care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregătoria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, în care se aflau cinstitele ei moaște, având deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie, văzând în stăpânirea sa că biserica preală-udatei mucenițe era risipită, a înnoit-o, zidind-o pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. După o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. El s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige dregătoria.

Căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că Mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale. Deci, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător, mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Mitropolitul, zicând aceasta, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa. Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.

Rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel loc. Unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat: „Cine și de unde ești?” Anastasie i-a spus acelui cleric toată întâmplarea și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?” Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia”.

Anastasie, auzind acestea, îndată cu dragoste și-a pus mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?” Anastasie i-a răspuns: „Am pe locul meu o biserică cu cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie adevărat aceasta ce grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta. Împărăteasa de mult caută să afle moaștele Sfintei Eufimia și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale muceniței Sale”.

Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că moaștele prealăudatei Eufimia, care a fost în Calcedon sunt la mine!” Clericul, auzind aceasta, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei”. Mitropolitul, auzind acestea, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. El a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, asemenea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Mitropolitul s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.

Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie s-a dus împreună cu mitropolitul la împăratul și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Acela a spus împăratului și maicii sale, toate cele ce știa de cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu. Pentru aceasta, lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-a rânduit în cea dintâi dregătorie.

Deci, gătind o corabie aleasă, împăratul a trimis la insula Lemnos mulți bărbați din duhovniceasca rânduială și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă de acolo la Constantinopol moaștele Sfintei. Mergând ei cu bine, au ajuns la insula aceea. Locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor, acea vistierie duhovnicească. Ei se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.

Episcopul acelei insule abia a potolit poporul, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Poporul liniștindu-se, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinlăuntrul pământului, sfintele moaște ale miresei lui Hristos. Ei le-au scos ca pe o floare preafrumoasă și de mirosul lor s-a umplut văzduhul de bună mireasmă. Deci le-au dus în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.

Ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul au ieșit întru întâmpinarea lor. Asemenea a ieșit și maica împăratului cu preasfințitul patriarh și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind pomenirea sfintei mucenițe. Ei le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia și-a luat în Constantinopol cinstitul său loc de mai înainte și Dumnezeu, cel preamărit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei, Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfânta și Dreapta Olga, doamna Rusiei

Fericita Olga, care a strălucit ca un luceafăr pe pământul Rusiei, fiind mai înainte întunecată cu întunericul închinării idolești, a răsărit mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credințe, luminându-se de Soarele Hristos. Ea era de neam strălucit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel mai vestit, și care, mai înainte de cnejii Rusiei, a strălucit în marele Novgorod, cu al cărui sfat, Ruric, cu frații săi, a fost chemat de la domnia nemțească la marea domnie a Rusiei.

Olga s-a născut în satul Vibuțca, care acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp nu era. Deci, Olga, măcar că a fost crescută de părinții săi în păgânătatea închinării la idoli, însă ea s-a dat la bună învățătură, pentru că era foarte înțeleaptă și întreagă la minte. Aceasta se va arăta din cuvântul ce ne stă înainte. Murind Ruric, marele domn al Rusiei, a lăsat după dânsul pe fiul său, Igor, care, fiind încă mic cu anii, l-a încredințat lui Oleg, ruda sa, până când va veni în vârstă.

După aceasta, Oleg, adunând oaste multă, s-a dus în Kiev, luând cu dânsul și pe micul Igor, moștenitorul tronului. Acolo, omorând pe Oscold și pe Dira, a luat Kievul în stăpânirea sa și s-a făcut singurul stăpânitor al tuturor părților Rusiei, păzind acea mare domnie nepotului său Igor Ruricovici; iar el, de la începutul stăpânirii sale, uneori stătea în Kiev, alteori în marele Novgorod, de unde își ocârmuia stăpânirea sa.

Tânărul Igor, ajungând la vârsta tinerească, se îndeletnicea cu vânatul. Deci, i s-a întâmplat lui odată, că, umblând prin cetățile și satele de prin jur ale stăpânirii sale și alergând după vânat, s-a dus până în acea parte, unde acum sunt hotarele cetății Iscovului, aproape de satul Vibuțca, ce s-a zis mai sus. Deci, vânând, a văzut de cealaltă parte a râului un vânat dorit de el, dar nu putea să treacă râul, deoarece nu avea luntre. După puțin timp a văzut pe un tânăr venind pe râu într-o luntre și, chemându-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă râul.

Deci, plecând ei, Igor s-a uitat la fața acelui vâslaș și a cunoscut că nu este tânăr, ci fecioară foarte frumoasă la față. Era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Igor, la vederea ei îndată s-a rănit cu inima și aprinzându-se cu poftă spre dânsa, a început a grăi cuvinte tinerești și înșelătoare. Ea, înțelegând tulburarea gândului său și aprinderea spre poftă, a început a grăi către dânsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrânească, tăindu-i vorba, și zicând astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, și gândești la deșertăciuni? Văd că voiești să mă necinstești, ceea ce nu se cade, căci eu niciodată nu voiesc să aud de aceasta. De aceea te rog, stăpâne, ascultă-mă și leapădă-te de aceste gânduri necuviincioase și fără de rușine, de care chiar tu trebuie să te rușinezi. Adu-ți aminte și gândește-te în tine, că ești domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, întocmai ca un ocârmuitor și judecător drept. Iar tu în ce fel de fărădelege voiești să cazi acum? De vei face singur răutăți, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să oprești pe alții de la fapte rele și să conduci cu dreptate stăpânirea ta? Deci, lasă-ți pofta ta de rușine, de care și oamenii cei de jos se îngrețoșează. Apoi să știi și aceasta că, deși mă vezi singură aici și neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea doborî; că de voi fi biruită de silirea ta, atunci îndată adâncul râului acesta îmi va fi scăparea. Căci mai bine este să mor în curăție și apa aceasta să-mi fie mormânt, decât să-mi fie batjocorită fecioria”.

Unele cuvinte ca acestea și altele multe, grăindu-le despre curăție fericita Olga către Igor, el îndată și-a venit în fire, rușinându-se de a sa nebunie și, neputând să răspundă nimic împotrivă, tăcea, rușinându-se. Deci, trecând râul, a plecat. Domnul Igor se mira de buna înțelegere și de curăția acestei tinere fecioare. Iată un început bun și vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea, încă neștiind pe Dumnezeu și nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoință ca aceea cu întreaga ei înțelepciune, păzindu-și fecioreasca sa curăție cu dinadinsul și vorbind cuvinte înțelepte din priceperea cea cu minte bărbătească, a îmblânzit pofta cea sălbatecă a tânărului domn, aducându-l pe el în simțire.

Nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăși la Kiev cu rudenia sa, Oleg. El a voit să așeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Și aceasta a făcut-o astfel, pentru că ședea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum și în celelalte cetăți mari ale Rusiei, punea neamuri de ale sale. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoțească cu nunta și aducându-se multe fecioare frumoase, care dintr-însele ar fi fost vrednică de împărăteasă, voievodul n-a iubit pe nimeni. Ci, aducându-și aminte de înțeleapta și frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, și, aducând-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoțit cu ea prin nuntă legiuită. După ce a murit Oleg, ruda și învățătorul voievodului, Igor a început a fi singur stăpânitor în tot pământul Rusiei și avea de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. El a mers până la Constantinopol, unde, robind multe părți grecești și punând dajdie, s-a întors cu izbândă și cu slavă. După aceea a viețuit în liniște, având pace cu toate țările, cu care se învecina. El a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Igor stăpânea singur în domnia cea mare cu bună sporire, având scaunul în Kiev; iar bogăția îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că și cetățile cele îndepărtate îi dădeau dajdie și multe daruri.

Sfârșitul lui a fost în acest chip: deoarece acum se ușurase de multe războaie și avea petrecere pașnică, a voit să-și vadă stăpânirea sa. Deci, a început a umbla prin cetăți și prin țările pământului Rusiei, luând de la dânșii obișnuitele dajdii. Venind la Drevleni, și-a adus aminte de răutatea celor de mai înainte, că la începutul domniei sale, ei se depărtaseră de el și numai prin război i se supuseră. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor și i-a împovărat. Ei, mâhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit care se numea și Nizchin și au zis: „Dacă lupul se obișnuiește la oi, atunci scoțând una câte una, ar mânca toată turma, dacă nu l-ar ucide. Tot astfel și noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toți”. Astfel, sfătuindu-se ei, așteptau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci, când domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la Drevleni, iar el rămăsese încă la dânșii cu puțini tovarăși, atunci ei au găsit vremea nimerită și fără de veste au năvălit asupra lui și i-au tăiat pe toți tovarășii, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corostena, îngropându-l acolo.

Astfel a fost sfârșitul marelui domn Igor Ruricovici, marele stăpânitor al pământului Rusiei și înfricoșătorul popoarelor dimprejur. După moartea lui Igor, a luat domnia povățuitorul său Oleg, stăpânind singur treizeci și doi de ani.

Marea doamnă Olga, auzind în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plâns după dânsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plâns și toți locuitorii Kievului. Drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală și s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soție voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moștenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpânitor în toată Rusia. Deci, ei îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbați vestiți cu luntrele, pe de o parte s-o roage ca să se însoțească cu voievodul lor, iar pe de alta, dacă nu va voi, s-o amenințe ca și de nevoie să fie femeia stăpânului lor. Bărbații trimiși, mergând pe apă, au ajuns la Kiev și au stat la mal.

Doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dânsa și a zis către ei: „Bine ați venit, cinstiți oaspeți!” Ei au răspuns: „Bine v-am găsit”. Doamna a zis: „Spuneți, pentru ce ați venit la noi?” Bărbații au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicând astfel: „Să nu te mânii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea și jefuia, iar domnii noștri sunt buni. Ei au lărgit pământul drevlenilor, mai ales domnul nostru acum este mai bun decât Igor. El este blând, iubitor și milostiv spre toți, tânăr de ani și frumos la față. Deci, să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpână, nu numai peste pământul Rusiei, dar și peste cel al drevlenilor”.

Olga, ascunzându-și jalea și durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă și a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sunt plăcute, căci acum nu voi mai învia pe bărbatul meu. Deci, a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici aș putea, precum se cade, a ocârmui o domnie atât de mare, fiind femeie și fiul meu este încă copil mic. Deci, voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tânăr, căci și eu nu sunt încă bătrână. Acum vă duceți să vă odihniți în luntrele voastre, iar mâine dimineață vă voi chema la ospăț cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toți să știe pricina venirii voastre și voința mea. După aceea, voi merge la voievodul vostru. Însă voi, când trimișii noștri vor veni să vă cheme la ospăț, să știți cum să păziți cinstea voievodului care v-a trimis, cum și pe a voastră, ca în ce chip ați venit la Kiev, așa să mergeți și la palatele ospățului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toți să vadă cinstea voastră și să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”. Ei s-au bucurat și s-au dus la luntrele lor.

Însă, Doamna Olga se gândea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci, a poruncit ca din acea noapte, să sape o groapă adâncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau și palate foarte frumoase, că acolo gătise locul pentru ospățul făgăduit. Făcându-se dimineață, doamna a trimis bărbați ca să cheme pe trimișii voievodului la ospăț. Ei, șezând în luntre ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum suntem trimiși în luntre de marele nostru voievod, tot așa să ne duceți pe capetele voastre la doamna voastră”. Kievenii, râzând de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru și suntem ca nevrednicii. Deci, facem ceea ce ni se poruncește. Punându-i pe câte unul în luntrișoare mici, îi duceau astfel, umflându-se ei și mândrindu-se. Și dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adâncă, care era gătită pentru dânșii. Apoi ea, ducându-se singură la groapă și uitându-se într-însa, a strigat, zicând: „Vă este plăcută cinstea aceasta?” Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor, căci bine n-am aflat, ci în schimb am câștigat rele”. Atunci Olga a poruncit să arunce pământ peste ei.

Marea doamnă Olga, făcând aceasta, a trimis degrabă la drevleni, zicând: „Dacă voiți cu adevărat să mă luați pentru voievodul vostru, apoi să trimiteți la mine oameni mai mulți și mai vestiți decât cei dintâi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Să-i trimiteți fără de întârziere, mai înainte până ce nu mă oprește poporul din Kiev”. Drevlenii au trimis la dânsa, cu mare bucurie și cu sârguință, cincizeci de bărbați aleși, care după voievod erau bătrâni mai de frunte în pământul drevlenilor. Când au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dânșii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întâi după osteneala drumului, să se spele în baie și să se odihnească, apoi să vină la dânsa. Ei, bucurându-se de aceasta, au intrat în baie. Dar când au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit ușile, închizându-le bine și împresurând baia cu paie și cu vreascuri, i-a dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toți boierii drevlenilor cu slugile lor în acea baie.

După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înștiințându-i de grabnica sa venire spre însoțire cu voievodul lor și le-a poruncit să se gătească ospăț la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său. Deci, ea venea la el ca să facă pomenire și ospăț bărbatului său cel dintâi, mai înainte de nunta a doua, după obiceiul păgânesc și după aceea să facă nunta. Drevlenii s-au bucurat mult de aceasta și au pregătit toate cu îndestulare. Marea doamnă Olga a mers la drevleni, după făgăduința sa, cu mulți oameni pregătiți nu atât pentru nuntă, cât pentru război. Și când s-au apropiat de Corestina, cetatea lor de scaun, drevlenii au ieșit în întâmpinarea ei, împodobiți în haine luminoase, unii călări, alții pe jos.

Ei au primit-o cu bucurie și veselie mare, iar ea a mers mai întâi la mormântul bărbatului său, plângându-l și săvârșind pome-nirea. Și, după vechiul obicei păgânesc, a poruncit ca deasupra mormântului să grămădească o movilă mare. Zis-au drevlenii către ea: „Stăpână doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răutăcios, iar tu ești milostivă, ca și domnul nostru și de acum vom petrece bine”. Răspuns-a Olga: „Nu sunt mâhnită acum de bărbatul cel dintâi, pentru că am săvârșit asupra lui, cele ce se cădea a le săvârși. Acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”. Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dintâi și cei de al doilea. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăția mea”.

După aceea Olga, lepădând hainele de doliu, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domnești, arătându-se că este bucuroasă și veselă. Deci, ea a poruncit drevlenilor să mănânce, să bea și să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să servească pe drevleni, să mănânce cu ei și să nu se îmbete. După ce s-au îmbătat toți drevlenii, fără de veste a poruncit doamna oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuțitele și cu sulițele să ucidă pe drevleni, încât mai mult de 5000 au căzut uciși. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sânge și, răzbunând uciderea bărbatului ei, s-au întors la Kiev.

În al doilea an, adunând Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povățuindu-l spre răzbunarea morții tatălui său. Deci, au ieșit și drevlenii împotriva lor cu putere mare. Luptându-se cu putere amândouă părțile și kievenii biruind pe drevleni și tăindu-i, i-au gonit până la Corestina, cetatea cea de scaun, și drevlenii s-au ascuns în ea. Dar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stând nedepărtată de cetate. Văzând că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înțeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meșteșug și a trimis la cei din cetate, zicându-le: „Nebunilor, pentru ce voiți să muriți de foame, nevrând să vă plecați mie? Iată alte cetăți mi s-au supus și îmi dau dajdii, petrecând acum fără frică prin cetăți și prin sate, lucrându-și țarinile lor”. Ei au zis: „Am voi și noi să ne supunem ție, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.

Olga a trimis iarăși la ei, zicând: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voștri și pe ceilalți, iar acum nu-mi trebuie decât supunere și dajdie din partea voastră”. Drevlenii au voit să-i dea dajdii, precum voia singură, iar Olga a zis către ei: „Știu că acum ați sărăcit de războaie și nu puteți să-mi dați dajdie de miere, ceară sau alte lucruri oarecare. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi dați o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi dați câte trei porumbei și câte trei vrăbii de la casa fiecăruia și îmi este destul, văzând supunerea voastră”. Drevlenii socotind această dajdie întru nimic și batjocorind încă și înțelegerea ei femeiască, îndată au adunat cu sârguință mare de fiecare câte trei porumbei și vrăbii, trimițându-i la ea cu plecăciune. A zis Olga bărbaților care veniseră din cetate la ea: „Iată acum v-ați supus mie și fiului meu, deci să locuiți cu pace. Iar eu de dimineață mă voi depărta de cetatea voastră și mă voi duce la locul meu”. Liberând pe acei bărbați și auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale Doamnei, s-au bucurat.

Olga a împărțit păsările la ostașii ei, poruncindu-le ca seara târziu, să lege la fiecare porumb și vrabie peticuțe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă și la toate să le dea drumul în văzduh. Făcându-se aceasta, păsările au zburat în cetatea de unde erau luate și fiecare porumb a intrat în cuibul lui și fiecare vrabie în locul ei și îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. În vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostășești să se apropie de cetate din toate părțile și să-i bată, iar oamenii cetății, neputând suferi focul, au fugit și, ieșind, cădeau în mâinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea.

În acea luptă a fost ucisă o mulțime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au ars în foc împreună cu femeile și copiii lor, iar alții s-au înecat în râul de sub cetate. În vremea aceea, a pierit și voievodul drevlenilor, iar cei ce au rămas vii i-au dus pe mulți în robie și pe cei din urmă i-au lăsat să petreacă la locurile lor, punându-le dajdie grea. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pământul lor l-a supus ei.

Întorcându-se ea la Kiev cu biruință, cârmuia toate părțile stăpânirii rusești, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic și înțelept, stăpânind și ostășindu-se cu tărie împotriva vrăjmașilor. Dușmanilor era înfricoșată, iar popoarelor ei iubită. Fiind milostivă și bună la obicei, nimănui nu-i făcea strâmbătate, pedepsind cu milostivire pe cei răi, iar celor buni răsplătindu-le cu daruri, fiecăruia măsurându-le după lucruri și după vrednicie. Ea era înțeleaptă în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătați și lipsiți, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugămințile și împlinind toate cererile drepte.

Lucrurile ei, deși se făceau în necredință păgânească, erau plăcute lui Dumnezeu și vrednice darului creștinesc, căci ea avea o viață înfrânată și curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei rusești fiului său, până la vârsta lui. Fiul ei, după ce a crescut și s-a îmbărbătat, i-a încredințat lui toată ocârmuirea domniei celei mari. Iar ea, ușurându-se de toate grijile și gâlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetând cu facerile de bine.

Când s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu voia să lumineze cu lumina sfintei credințe pe rușii cei orbiți cu necredința, să-i aducă la cunoștința adevărului și să-i povățuiască la calea mântuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre rușinarea bărbaților celor împietriți la inimă. Căci precum mai înainte mironosițele au propovăduit Învierea Domnului și prin împărăteasa Elena s-a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit Hristos, scoasă din sânul pământului, tot astfel și după aceea pe pământul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, a voit a sădi sfânta credință. Pe ea a găsit-o Duhul Sfânt vas ales Preasfântului Său nume, ca să-l poarte în țările Rusiei.

Deci, a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizând ochii minții ei spre cunoștința adevăratului Dumnezeu pe care nu-L știa. Ea acum a înțeles înșelăciunea și rătăcirea păgâneștii necurății și arătat știa că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sunt zei, ci lucru neînsuflețit, făcut de mâini omenești. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci îi disprețuia. Dreapta și buna credință o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preț, pe care a și aflat-o. Căci povățuindu-se prin dumnezeiasca purtare de grijă că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului și a toată făptura, în care cred grecii și că afară de Acela nu este alt Dumnezeu și, îndemnându-se de dorința adevăratei cunoștințe a lui Dumnezeu ca o nelenevoasă, a voit ca însăși ea să meargă la greci și să vadă rânduiala slujbei creștinești, ca să știe desăvârșit cele despre adevăratul Dumnezeu.

Luând cu sine niște vestiți boieri și curteni ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, având cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat și de patriarh, cărora le-a adus și daruri multe, vrednice de unele fețe ca acelea. Ea a învățat acolo credința creștinească, ascultând cu osârdie în toate zilele dumnezeieștile cuvinte, luând aminte la podoabele bisericești, la cântare și la toată rânduiala dreptei credințe creștinești. Ea se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezând în El cu neîndoire și dorea să primească Sfântul Botez.

Împăratul grecesc, într-acea vreme fiind văduv, voia să se însoțească cu dânsa, căci pe de o parte se biruia de frumusețea feței ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înțelegere, de slava, de vitejia și de mărimea țărilor Rusiei. Deci, a zis către dânsa: „O, doamnă Olga, tu ești vrednică să fii împărăteasă creștină și să locuiești împreună cu noi în această cetate a împărăției noastre”. Astfel îi vorbea el despre însoțire. Dar ea se arăta ca și cum nu se lepăda de însoțirea împăratului, însă mai întâi cerea Botezul, zicând: „Pentru Sfântul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. După ce mă veți boteza, atunci vom vorbi și despre însoțire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată și necreștină să meargă după bărbat creștin”. Atunci, împăratul se sârguia ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învățat-o din destul despre dreapta credință, a pregătit de botez.

Când s-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez, Olga s-a rugat ca însuși împăratul să fie primitorul ei din sfânta scăldătoare, căci zicea: „Într-alt mod nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuși împăratul tată din botez. Deci, mă voi duce fără a mă boteza și voi veți da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!” Deci, împăratul s-a învoit la dorința ei și fericita Olga a fost botezată de preasfințitul patriarh. Însuși împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfânta scăldătoare și i-a pus numele ei Elena, ca și cea dintâi împărăteasă între creștini, Elena, maica marelui Constantin.

După botez, slujind preasfințitul patriarh, a împărtășit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos și a binecuvântat-o, zicându-i: „Binecuvântată ești tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul și ai căutat pe Unul adevăratul Dumnezeu și te-ai logodit cu viața cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici toți fiii Rusiei”. Astfel a binecuvântat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat mulți din cei ce veniseră cu dânsa, din amândouă părțile și s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăț împărătesc într-acea zi și s-a veselit, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos.

După aceasta, împăratul iarăși i-a vorbit fericitei Elena despre nuntă, însă dânsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soție pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat și lepădat, nu numai în legea creștinească, dar și în cea păgânească, ca tatăl să aibă de soție pe fiica sa”. Împăratul a zis către dânsa: „O, Olga, m-ai întrecut cu meșteșugul”. Fericita Olga a zis către împărat: „Ți-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărățesc cu tine, căci mi-e destulă împărăția Rusiei și fiul meu. Ci să mă fac mireasa Împăratului cel fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu și să mă învrednicesc împărăției Lui celei veșnice”. Atunci împăratul, părăsind dorința sa deșartă și dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa și dându-i daruri mari, a trimis-o cu pace. Ea, ducându-se din Constantinopol, a mers la preasfințitul patriarh, ca să ia binecuvântare de cale și a zis către dânsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întorc cu pace în țara mea, unde petrece fiul meu în păgâneasca rătăcire împreună cu toți oamenii cei întăriți în necurăția cea veche, care sunt împietriți, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutățile cu sfintele tale rugăciuni”.

Patriarhul a zis către dânsa: „Fiica mea cea în Sfântul Duh credincioasă și binecuvântată, Hristos, în Care prin Sfântul Botez te-ai îmbrăcat, singur să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe în corabie, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israil de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor și pe cei trei tineri în cuptor. Tot așa și pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvântată ești în neamul tău, iar nepoții și strănepoții tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”.

O binecuvântare ca aceasta, luată de la preasfințitul patriarh, fericita Elena a considerat-o mai scumpă decât toate darurile. Ea a luat învățătură pentru curăție și rugăciune, pentru post și înfrânare și pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieții creștine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dânsul cinstita cruce, sfintele icoane, preoți, cărți și multe alte sfințite lucruri și s-a dus întru ale sale. Se mai povestește încă și aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mâinile preasfințitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pământul Rusiei s-a înnoit către Dumnezeu prin Sfântul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”. Această cruce, după fericitul sfârșit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioșii ce rămăseseră după dânsa, până în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind cea mai mare și cea mai frumoasă biserică a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, cele dintr-însa s-au pustiit. Deci, să ne întoarcem iarăși la povestirea despre Sfânta Olga.

Venind în Kiev, Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinței, întunericul păgânătății idolești, luminând pe cei întunecați, zidind biserici în numele Sfântului Nicolae la movila Oscoldova și pe mulți din Kiev i-a întors la credința în Hristos. Pe fiul său Sviatoslav, însă, n-a putut nicidecum să-l aducă la înțelegerea cea adevărată și la cunoștința lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei. Toată îndeletnicirea lui era în lucrurile oștilor, fiind bărbat viteaz și iubitor de războaie, și toată viața sa și-a petrecut-o mai mult la oaste și în războaie decât în casă. Iar către maica sa, care îl învăța credința creștinească, zicea: „De voi primi botezul și credința creștină, apoi boierii, voievozii și toate popoarele se vor depărta de mine și nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmașilor, ca să apăr moștenirea noastră”. Astfel răspundea voievodul Sviatoslav. Pe cei ce voiau să se boteze, nu-i oprea însă, dar nu mulți din boieri primeau Sfântul Botez, căci pe cei ce se botezau îi batjocorea. Pentru că la necredincioși, credința creștină este o nebunie, iar din poporul cel simplu mulți veneau la sfânta biserică.

Deci, Sfânta Olga se ducea în marele Novgorod și în celelalte cetăți ale stăpânirii sale și pretutindeni aducea pe oameni la credința lui Hristos, iar idolii îi sfărâmau și în locurile lor puneau cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe minuni se săvârșeau spre încredințarea necredincioșilor”.

După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuțca, în care s-a născut. Acolo a început a învăța pe oameni și pe rudeniile sale cunoștința de Dumnezeu. Iar când s-a dus la malul râului Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte și în dreptul locului acela era un alt râu numit Iscova, care curgea de la răsărit și se vărsa în râul cel mare. Atunci era în locurile acelea o pădure mare și dumbrăvi multe și ea a văzut de cealaltă parte a râului trei raze prealuminoase, coborându-se din cer spre acele locuri strălucind; dar nu numai sfânta singură a văzut acea lumină minunată, ci și toți cei care erau cu dânsa. Fericita Olga s-a bucurat foarte mult și a mulțumit lui Dumnezeu de acea slăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părților acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se la suita sa, a proorocit zicând: „Să vă fie în știință că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc strălucit de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi și o să zidim cetate mare slăvită și întru toate îndestulată”. Aceasta zicând, s-a rugat mult lui Dumnezeu și, punând cruce acolo, este încă și astăzi într-acel loc casă de rugăciune.

Propovăduitoarea lui Hristos, înconjurând multe cetăți ale lui Hristos, s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Dacă întru necredință fiind, era plină de fapte bune, cu cât mai ales luminându-se prin sfânta credință, se împodobea cu toate faptele bune, sârguindu-se să placă lui Dumnezeu cel cunoscut din nou, Ziditorul și Luminătorul său. Apoi, aducându-și aminte de vedenia care a văzut-o la râul Iscova, a trimis acolo mult aur și argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca lângă dânsa să se sălășluiască oamenii. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Iscovul, care se numea de la râul Iscov și se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.

Într-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsând pe maica sa, Sfânta Olga, în Kiev și cu dânsa și pe fiii săi, Iaroslav, Oleg și Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Luptându-se el în pământul lor, le-a luat optzeci de cetăți și în cetatea lor cea de scaun anume, Pereiaslaveț, i-a plăcut a petrece. Iar fericita Olga, rămânând în Kiev, învăța pe fiii lui Sviatoslav credința creștinească, pe cât ei puteau să înțeleagă. Însă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiului ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei în voia Domnului. Sviatoslav, zăbovind mult la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului și, înconjurând cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfânta Olga cu nepoții săi stătea închisă. Ei nu puteau să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmași cu rugăciunile ei.

Înștiințându-se Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sârguit degrabă a veni cu puterea sa și fără de veste a năvălit în oștile pecenegilor, pe care, bătându-i, i-a izgonit departe. Deci, intrând în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă. El voia să o lase și să se ducă la război împotriva bulgarilor, dar fericita Olga, plângând, a zis către dânsul: „Pentru ce mă lași, fiul meu, și unde te duci? Căutând cele străine, pe ale tale cui le încredințezi, căci fiii tăi sunt încă mici, iar eu bătrână și bolnavă și de acum aștept sfârșitul meu și ducerea mea la doritul meu Hristos, întru care cred. Acum, de nimic nu mă îngrijesc, decât numai de tine, că mult te-am rugat și te-am învățat să lași păgânătatea idolească și să cunoști pe adevăratul Dumnezeu pe care eu L-am cunoscut. Dar n-ai băgat de seamă rugămintea mea și știu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pământ nu te așteaptă bun sfârșit, iar după moarte munci veșnice, care sunt pregătite necredincioșilor. Însă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlinești: Nu te duce nicăieri, până ce nu mă voi duce din viața aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceți nimic deasupra mormântului, după obiceiul vostru păgânesc, ci preoții mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creștinesc. Să nu îndrăzniți a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceți priveliște. Ci să trimiteți aur preasfințitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvârșească rugăciuni către Dumnezeu pentru sufletul meu și să ospăteze cu milostenie pe săraci”.

Sviatoslav, auzind acestea, a plâns și a făgăduit că va face toate cele poruncite de dânsa, afară numai că nu primește sfânta credință. După trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului Trup și de viață făcătorul Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, și a făcut întru totul rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu și către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toți sfinții și mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pământului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie. Ea, de multe ori, în zilele vieții sale, spunea înainte, proorocește, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei și mulți dintr-înșii vor fi sfinți mari. Acest lucru ea îl cerea degrabă de la Dumnezeu, ca să se împlinească mai aproape de sfârșitul său. Fiind încă cu rugăciunea în gură, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupești și a intrat în mâinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pământești la cele cerești și s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Împărat, Iisus Hristos Dumnezeu. Ea s-a numărat întâia sfântă din ceata sfinților din pământul Rusiei. Fericita Olga, numită Elena din Sfântul Botez, a murit la 11 Iulie.

Ea a petrecut în însoțire de la fecioria sa 42 de ani; iar mai înainte de însoțire era tânără și în putere desăvârșită, având 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfântul Botez, iar după Botez a viețuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani. Astfel că toți anii vieții ei erau aproape nouăzeci. După dânsa a plâns fiul ei Sviatoslav, marele domn, nepoții, boierii, dregătorii și tot poporul și au îngropat-o cu cinste după obiceiul creștinesc.

După moartea Sfintei Olga s-au împlinit proorociile ei despre răul sfârșit al fiului său și despre buna luminare a pământului Rusiei. Astfel, fiul ei Sviatoslav, după câțiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acesta, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din țeasta capului, ferecând-o în aur și scriind pe dânsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!” El bea cu paharul acela cu boierii săi când benchetuia.

Astfel marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz și nebiruit în războaie, și-a trecut această viață, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Și s-a împlinit proorocia ei și despre pământul Rusiei. Pentru că, trecând 20 de ani după moartea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfântul Botez. Și astfel toate părțile Rusiei le-a luminat cu sfânta credință. Apoi, zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatnițe”, căci Vladimir a dat pentru dânsa a zecea parte din averea sa.

Deci, sfătuindu-se cu Preasfințitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pământ, întregi și nevătămate, cinstitele moaște ale Sfintei Olga, care erau pline de plăcută mirosire, și le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ei nu le-au ținut în ascuns, ci le-au pus la vedere, pentru că cei ce alergau la dânsele cu credință își câștigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la aceste cinstite moaște se dau multe tămăduiri la toate neputințele.

Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormântului ei, era o ferestruie. Și atunci când cineva se apropia de sfintele ei moaște cu credință neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură și se arăta celui ce stătea afară, ca să vadă cinstitele ei moaște făcătoare de minuni, de la care cei vrednici, vedeau ieșind o minunată strălucire, și de o vedere ca aceea, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credință, îndată câștigau sănătate. Însă celui ce se apropia cu puțină credință, nu i se deschidea ferestruica, nici nu putea să vadă cinstitele moaște, chiar de-ar fi intrat în biserică, ci vedea numai mormântul. Unul ca acela nu putea să câștige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, câștigau toate cele spre folosul sufletelor și trupurilor, cu rugăciunile Sfintei și dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, și cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.