Sinaxar 10 iulie

📑 Cuprins:

• Sfinții Patruzeci de Mucenici, care au pătimit în Cetatea Nicopoli din Armenia
• Cuviosul Antonie al Pecerscăi, Întâiul începător al monahilor din Rusia
• Aducerea Cinstitului Veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos, din Persia la Moscova

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Patruzeci de Mucenici, care au pătimit în Cetatea Nicopoli din Armenia

Păgânul împărat Liciniu, care a fost primit la împărăție de marele Constantin, stăpânind părțile Răsăritului, a dat poruncă prin toată stăpânirea sa, ca toți creștinii, care nu vor veni să se închine zeilor, să fie munciți și omorâți în diferite chinuri, iar averile lor să fie luate spre zidirea capiștelor idolești, a băilor și a înnoirii cetăților. Venind porunca aceasta și în Nicopoli, cetatea Armeniei, se pregăteau tot felul de chinuri și diferite unelte de muncire pentru creștini.

Prinzându-se mulți creștini și fiind duși la chinuri, niște robi ai lui Hristos, în număr de peste patruzeci, s-au sfătuit să nu aștepte până ce vor fi prinși de păgâni, ci singuri să meargă la judecată de voie și, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la munci. Între dânșii erau mai de seamă: Leontie, Mavrichie, Antonie și Alexandru, toți bărbați însemnați cu neamul și cu învățătura și îmbunătățiți cu viața. Deci, ducându-se împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul țării Armeniei, și au mărturisit că sunt creștini.

Ighemonul, minunându-se de puterea de credință, de învoirea între ei și de îndrăznirea lor la munci, i-a întrebat zicând: „De unde sunteți voi și cine v-a învățat să nu vă închinați zeilor noștri?” Sfântul Alexandru a răspuns: „Unii suntem de aici, unii din cetate, iar alții de prin sate, însă pământul acesta este patria noastră, iar Tatăl nostru este Hristos Dumnezeu din ceruri. Acela ne-a învățat să nu ne închinăm zeilor celor mincinoși, surzi și muți, nici lucrului făcut de mâini omenești”. Ighemonul a zis: „Dar unde este Hris-tosul vostru? N-a fost El răstignit și a murit?” Sfântul Leontie a răspuns: „De unde știi tu că Hristos al nostru a murit?” Să știi de la mine că El, deși a murit, apoi a înviat din morți și S-a înălțat la cer. El a murit de voie pentru noi, dar S-a sculat iarăși ca un Fiu al lui Dumnezeu”. Atunci ighemonul a zis: „Dar Hristos acum este viu?” Leontie a răspuns: „O, ighemoane, zeii voștri, murind nu mai înviază, dar Domnul nostru Iisus Hristos viază în veci, măcar că a și murit. Iar prin moartea Sa, scoțându-ne pe noi din veșnica moarte, ne-a făcut și ne-a învățat să murim pentru El, ca astfel să fim vii cu El în viața cea fără de sfârșit”. Iar ighemonul a început a-și lăuda zeii săi, pe Joe, Apolon, pe Asclipie și pe ceilalți.

Sfântul Leontie a zis: „Joe este dumnezeul vostru?” Ighemonul a răspuns: „Acela este țiitorul cerului, tatăl tuturor zeilor”. Leontie a răspuns: „Dumnezeu se cade să fie drept, curat și fără de păcat. Deci, ce zici tu despre Joe, zeul vostru?” Ighemonul a zis: „Drept, curat și fără de păcat îl socotesc pe el”. Sfântul Leontie, a zis: „Dacă Joe este drept, apoi nu a izgonit el din împărăție pe tatăl său, Cron? Dacă este curat și fără de păcat, apoi de ce a luat de soție pe Ira, sora sa cea de un pântece cu el și a necinstit multe femei străine? El a necinstit nu numai partea femeiască, dar și partea bărbătească și cu ei a făcut multe spurcăciuni. Deci, cum putea să fie Dumnezeu un așa păcătos? Dacă dumnezeul vostru era păcătos, apoi el avea nevoie pentru îndreptarea sa de un alt Dumnezeu fără de păcat!”

Atunci ighemonul Lisie, umplându-se de mânie, a zis cu răutate: „O, cap rău! Tu ești judecător al zeilor noștri? Eu mă jur pe ei că nu vă voi cruța, ci rău vă voi pierde pe toți”. Sfântul Leontie a răspuns: „Ighemoane, nu te mânia când auzi adevărul! Oare nu sunt legi puse oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici să ia pe soră de soție, nici să facă strâmbătate și nici să ucidă? De ar îndrăzni cineva să facă ceva împotriva legilor, apoi unul ca acela se numește călcător de lege și este vinovat judecății și pedepsei cu moartea. Deci, zeii voștri, fiind oameni, erau plini de toate răutățile și fărădelegile, stricați și ucigași de oameni; cu un cuvânt, sunt vinovați de o groaznică judecată și vrednici de multe pedepse de moarte. Se cade ca zeii voștri cei fărădelege să se plece spre legile cele omenești și să urmeze oamenilor, care păzesc bine legile, iar voi să fiți judecători zeilor voștri până ce îi veți îndrepta”.

Ighemonul a zis: „O, nebun ce ești! Dumnezeul vostru n-a fost răstignit ca un făcător de rele? Din zeii noștri, spune-mi, care a fost răstignit?” Sfântul Leontie a răspuns: „Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi și ne lăudăm cu Crucea Lui, iar zeii voștri se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru Cel răstignit și fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit răstignire de voie, iar zeii voștri au pierit cu moarte amară. Dumnezeul nostru este Mântuitor al neamului omenesc, iar zeii voștri sunt pierzători ai oamenilor. Dumnezeul nostru este adevărat, iar zeii voștri sunt mincinoși, căci ei nu sunt dumnezei, ci diavoli pierzători și amăgitori, pentru că singuri au pierit și pe închinătorii lor îi surpă în pierderea cea veșnică”.

Aceste cuvinte ale Sfântului Leontie pornind pe ighemon spre mânie, a poruncit ca pe toți mărturisitorii lui Hristos să-i bată cu pietre peste gură, zicând: „Să se zdrobească gurile din care iese hulă asupra zeilor noștri!” Deci, sfinții, fiind bătuți, grăiau: „Slujitorule al diavolului, așa să te bată și pe tine Dumnezeu, că, auzind adevărul, ne judeci cu nedreptate, îmbătându-te de păgânătate”. După aceasta, tiranul a poruncit să-i lege pe toți cu lanțuri de fier și să-i arunce în temniță. Sfinții, fiind duși în temniță ca într-o cămară, se veseleau de Dumnezeu, Mântuitorul lor, și cântau psalmii lui David, pentru că unii dintr-înșii învățaseră carte din tinerețe.

Sfântul Leontie întărea pe toți, zicându-le: „Cinstiți frați și robi ai lui Hristos, să răbdăm toate cu bărbăție. Știți din Sfânta Scriptură câte a răbdat dreptul Iov, cum a pătimit Domnul nostru și cum s-au sfârșit și ceilalți sfinți și robi ai Lui: Sfântului Ioan Înaintemergătorul i s-a tăiat capul; Arhidiaconul Ștefan a fost ucis cu pietre; Sfântul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos; Sfântul Apostol Toma a fost împuns cu sulița; iar alții cu alte morți mucenicești au murit pentru Domnul. Apoi câți sfinți n-au pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și a lui Deciu, Adrian și a altor împărați păgâni, care au ucis, nu numai bărbați, ci și femei, precum auzim despre Sfintele Mucenițe Tecla, Eufimia, Capitolina, Iudita și alte sfinte mucenițe, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Deci, dacă femeile au avut atâta bărbăție, ni se cade și nouă să fim tari și nebiruiți. Deci sufletele noastre să le punem pentru Domnul nostru Hristos, Care și-a dat sufletul Său pentru noi”.

Cu niște cuvinte ca acestea întărea Sfântul Leontie pe frați și toți cu osârdie doreau să pătimească toate muncile pentru Hristos. Fiind zăduf și sfinții arzând de mare sete, a venit la dânșii în temniță, ca să-i cerceteze, o oarecare femeie creștină de bun neam, cu numele Vlasiana. Aceea, aducându-le apă rece dintr-un izvor care era în apropiere, i-a adăpat pe sfinți. Apoi, sosind noaptea, sfinții au petrecut în rugăciuni și în cântări de psalmi. Iar ighemonul n-a dormit în noaptea aceea, pentru că se gândea cu ce fel de munci va munci pe robii lui Hristos cei ținuți în legături. Numai despre ziuă a adormit puțin și i s-a arătat diavolul în vedenia visului, zicându-i: „Îmbărbătează-te, Lisie! Eu sunt zeul Asclipie. Muncește fără milă pe creștinii care ne hulesc pe noi, pentru că multe necuviințe grăiesc în temniță de noi, de aceea cu diferite chinuri să-i pierzi pe ei”.

Ighemonul, sculându-se din somn, a venit la judecată și, punând înaintea sa pe sfinții cei legați, a zis către dânșii: „Închinați-vă zeilor, ca să fiți prieteni stăpânitorilor și nouă. Pentru aceasta veți lua fiecare din voi câte două sute de galbeni și haine noi, apoi, aducând junci, vom face jertfă și ospăț și ne vom veseli împreună. Iar de nu mă veți asculta pe mine, apoi veți fi cumplit munciți. Deci, vă rog să nu vă lipsiți de lumina aceasta dulce, nici să vă despărțiți de femeile, copiii și prietenii voștri, ci jertfiți măcar unuia oarecare din zeii noștri”. Sfinții au răspuns cu o gură, zicând: „Blestemat să fii tu, chinuitorule, împreună cu zeii tăi, că noi nu vom jertfi diavolilor celor necurați. Noi n-avem trebuință nici de aurul, nici de îmbrăcămintea, nici de ospățul și prietenia voastră, pentru că nouă singur Domnul nostru Iisus Hristos ne este bogăție, îmbrăcăminte, hrană și băutură. Acela ne este nouă Tată și prieten preaiubit, și pentru Dânsul suntem gata a pătimi toate muncile și a muri”.

Atunci tiranul a poruncit ca, dezbrăcându-i pe toți, să-i spânzure la muncire și cu unghii de fier să strujească trupurile lor. Deci, sfințiții mucenici fiind strujiți până la amiază, când soarele ardea mai cu putere, ighemonul a plecat acasă de la priveliște, iar sfinții, fiind striviți până la oase, din porunca ighemonului au fost aruncați în temniță. Dar dreptcredincioasa femeie Vlasiana, cea mai sus numită, a venit iarăși la ei spre cercetare și i-a adăpat cu apă, pentru că erau slăbiți de sete, de zăduf și de răni. Sfinții, răcorindu-se, au binecuvântat pe acea femeie, rugându-se pentru ea și pentru fiii ei și mulțumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru El. Șezând ei în temniță, Sfântul Leontie a văzut pe unul din frați bolnav de răni și se temea de el ca să nu slăbească în credință. Deci, se ruga lui Dumnezeu ca să le dea sfârșitul nevoinței.

În cetatea aceea era un cetățean vestit, cu numele Irod, care, supunându-se elinilor, era cinstit de ighemon, ca unul din sfetnici. Acela avea un scriitor, anume Filip, iubit de Sfântul Leontie pentru bunele lui obiceiuri. Trimițând Sfântul Leontie, l-a chemat la ferestruica temniței și i-a zis: „Frate Filipe, spune lui Irod ca să-i aducă aminte de noi, dacă se va duce cu vreo pricină la ighemon, și să-l sfătuiască să dea mâine răspuns de moarte împotriva noastră”. Ducându-se Filip la Irod, i-a spus despre aceasta.

În vremea aceea, Irod a fost chemat de ighemon la cină, dar el nu s-a dus degrabă, pentru aceea ighemonul îl aștepta. Trimițând iarăși, l-a chemat. Ducându-se el târziu, a zis: „Nu pot să mănânc pentru că am văzut cum se munceau osândiții și cum curgea sângele din ei; și din această pricină m-am îngrețoșat și mi s-a tulburat stomacul și nu poate să primească hrană”. Zis-a ighemonul: „Atunci ce mă sfătuiești să le fac?” Grăit-a Irod: „Mâine să moară, deoarece sunt porunci împărătești potrivnice și vrednice de moarte; apoi pentru ce să nu moară mai iute?” Ighemonul s-a făgăduit cu jurământ că-i va omorî a doua zi.

Auzind Filip acestea, a alergat la temniță și i-a spus Sfântului Leontie. Toți frații, fiind înștiințați de acea hotărâre, s-au bucurat că a doua zi de dimineață vor muri pentru Hristos. Deci, a binecuvântat pe Filip pentru ascultarea lui și se ruga și se gătea mai înainte spre moarte. În rugăciune zicea: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, preamărește numele Tău cel sfânt întru noi, cu suflet zdrobit și cu duh smerit ne rugăm Ție, ca să fim primiți, noi cei ce ne aducem singuri Ție jertfă vie, ca o întreagă ardere de berbeci și de junci și ca de zeci de mii de miei grași, așa să fie jertfa noastră astăzi înaintea Ta și să-Ți fie plăcută, pentru că nu este rușine celor ce nădăjduiesc spre Tine. Tu știi, Doamne, că pe Tine Te-am iubit și pentru Tine ne-am dat la moarte; deci întărește-ne pe noi, ca nici unul să nu rămână din acești frați și astfel să nu râdă, nici să se bucure de el vrăjmașul nostru!”

Astfel se rugau sfinții și se întăreau unul pe altul. La miezul nopții au cântat spre îngroparea lor psalmul cel mare, adică Fericiți cei fără de prihană… și celelalte. După sfârșitul psalmului, venind îngerul Domnului, a umplut temnița de lumină și a zis către ei: „Bucurați-vă, robii lui Hristos, că sfârșitul vostru este aproape și numele vostru s-a scris în cer. Nădăjduiți că Domnul este cu voi!” Zicând îngerul aceasta, s-a dus. Ei, închinându-se, au mulțumit lui Dumnezeu.

În vremea aceea, doi păzitori ai temniței, ale căror nume sunt Menei și Virilad, de neam egipteni, petrecând fără somn, au văzut strălucind lumină în temniță și au auzit acel glas îngeresc, dar pe înger nu l-au văzut. Deci, Menei a zis către Virilad: „Ai văzut, frate, ai cărui Împărat sunt acești oșteni? Eu sunt din început prietenul creștinilor, căci aceștia nu călătoresc pe calea cea fărădelege, ci pe calea drepților. Ei păzesc credința în Dumnezeul lor și I se închină Lui ziua și noaptea, iar în petrecerea cu oamenii, ei nu fac nici un fel de nedreptate. Ei nu năpăstuiesc pe nimeni, nu caută averile cele străine, ci și pe ale lor le împart săracilor; pe toți îi iubesc și tuturor le fac bine, precum singur știi. Dar cei ce sihăstresc în pustiile Egiptului, în ce chip își duc viața? Nu este nici străin și nici de mirare, că ei fac și minuni. Drept aceea mă gândesc să intru la ei în temniță și să-i rog să mă primească și pe mine cu ei, iar tu, frate, ce gândești?”

Răspuns-a Virilad: „Tot aceea gândesc și eu, ceea ce socotești și tu; pentru că și noi, fiind nevrednici, ne-am învrednicit a vedea lumina, pe care a răsărit-o la ei Dumnezeul lor, pentru care ei mor cu bucurie. Dacă ar fi silit cineva pe ighemon ca să moară pentru Joe, Apolon, Asclipie sau pentru oarecare din zei, ar fi voit el ca să moară? Cred că nu, pentru că iubește viața aceasta. Aceștia nu se cruță pe sine, ci îndrăznesc la moarte, fără frică, pentru Dumnezeul lor. Pentru aceea se învrednicesc creștinii de la El de niște slave ca acelea, pe care zeii nici unuia din cei ce se închină lor nu le-au arătat cândva. Deci, pentru ce să nu ne apropiem de acești bărbați drepți și de adevăratul Dumnezeu?”

Astfel, sfătuindu-se amândoi acei păzitori, au intrat în temniță și au căzut la sfinți, zicându-le: „Domnii noștri, robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, primiți-ne și pe noi în numărul vostru; pentru că credem și noi în Domnul Iisus Hristos, Cel ce v-a iubit pe voi. Ne rugăm vouă ca să vă rugați Lui pentru noi, ca astfel să ne învrednicească a fi părtași cu voi!” Sfinții, auzind de această mărturisire, s-au bucurat de întoarcerea lor către Dumnezeu și i-au sărutat, zicându-le: „Voi sunteți frații noștri, că Domnul nostru v-a chemat la mărturisirea Preasfântului Său nume. El vă va da vouă plată asemenea cu noi, precum și celor ce au venit în via Lui în ceasul al unsprezecelea”.

A doua zi, ighemonul Lisie a ieșit cu ostașii, afară din cetate, la locul unde voia să omoare pe sfinții mucenici. Locul acela era aproape de râul ce se numea Licos. Deci, făcând divan, a poruncit să scoată pe sfinții mucenici ca să-i pună înaintea lui. Văzând și pe cei doi păzitori ai temniței împreună cu sfinții cei legați, a zis către Apian, întâiul sfetnic: „Iată și acești nebuni voiesc să moară. Nu este mai bună viața decât moartea?” Apian a zis: „Poruncește ca să-i muncească cu munci cumplite”. Zis-a ighemonul: „Ba nu, că se vor teme de munci și, întorcându-se iarăși la zei, vor fi vii, dar eu nu voiesc să mai fie vii, ci să moară; de aceea voi da un răspuns de moarte asupra lor”.

Sfinților mucenici, care erau puși de față la divanul lui, nu le-a mai făcut nici o întrebare sau cercetare pentru credință, ci îndată a săvârșit acea judecată de moarte, dând un astfel de răspuns: „Acești 45 de oameni care stau înaintea judecății mele, fiind de credință creștinească, neascultând poruncile împărătești și hulind pe zeii părintești, poruncesc să ia vrednica pedeapsă pentru faptele lor. Întâi să li se taie mâinile și picioarele cu securea, apoi să se dea focului spre ardere; iar oasele lor, care vor rămâne, să se arunce în râu”.

Îndată slujitorii, trântind pe mucenici la pământ, le-au tăiat mâinile și picioarele. Sfinților Mucenici li se făcuseră o sete mare, pe de o parte de durerea rănilor, iar pe de alta de arșița soarelui. Unii însă au murit într-acea pătimire, alții abia suflau, iar alții se îmbărbătau încă cu răbdarea. Unul dintr-înșii, cu numele Ianichit, privind la mâinile și picioarele sale tăiate, zâmbea și zicea: „Vedeți cum cu secera de secerat mi-ați tăiat mădularele ca pe niște spice”. Iar Sfântul Sisinie, tăvălindu-se în sângele său, s-a prăvălit spre o piatră, care se întâmplase acolo aproape și, deschizând gura, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, dătătorul tuturor bunătă-ților, Care de demult în pustie ai izvorât apă din piatră și ai adăpat pe Israil cel însetat, deschide Tu acum piatra aceasta și scoate apă ca să mă adăp puțin, pentru că vezi setea în care ne topim”.

Rugându-se astfel, deodată s-a mișcat piatra aceea, a crăpat și a izvorât izvor de apă vie. Atunci Sfântul Sisinie a binecuvântat pe Domnul, grăind: „Dumnezeul meu, Ție îți cânt că m-ai adăpat pe mine cel însetat, întocmai ca o maică care adapă cu lapte pe pruncul său. Te laud pe Tine, Împăratul meu, că nu m-ai trecut cu vederea pe mine robul Tău. Deci, mă rog Ție, nu trece cu vederea pe robii mei și frații mei cei iubiți, ci îi răcorește, că se topesc de sete. Varsă peste dânșii roua darului Tău și ne întărește pe noi toți, ca să ne săvârșim împreună în nădejdea Ta. Izvorul acesta pe care l-ai scos cu puterea Ta și prin care ai înnoit minunea cea de demult, poruncește să curgă până la sfârșitul lumii. Dă acestei ape darul și puterea de tămăduire spre slava Ta, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, spre pomenirea noastră, a robilor Tăi patruzeci și cinci de mucenici, care au pătimit pentru Tine”.

În vremea aceea, slujitorii, aprinzând o grămadă mare de lemne, care era pregătită pentru aceea, au luat pe sfinții mucenici și i-au aruncat în foc. Între sfinți, unii erau vii, alții morți de curând, deci ei i-au aruncat în foc și pe unii și pe alții. Numărând pe cei pe care îi aruncau în foc, unul nu se găsea și se mirau și-l căutau. Dar Sfântul Sisinie, care zăcea lângă piatra din care izvorâse apă, a răspuns, zicând: „Iată, sunt aici, luați-mă și mă aruncați în foc”. Ei, luându-l, l-au aruncat în foc. Sfinții mucenici fiind mistuiți de foc, slujitorii au căutat oasele lor rămase în cenușă și câte au găsit le-au adunat într-un sac și le-au aruncat în râul Lices. Râul, primind într-însul oasele sfinților ca pe o vistierie de mare preț, le-a păzit într-un loc, aproape de mal, nu prea adânc, unde, prin repezeala sa, le-a adunat pe toate.

Venind niște oameni dreptcredincioși și căutându-le, le-au găsit fără multă osteneală. Luându-le pe toate, le-au pus la un loc cinstit până ce a pierit păgânul împărat Liciniu, care stăpânise Răsăritul împreună cu împăratul Constantin, care rămăsese singur la împărăție și dăduse libertate Bisericii lui Hristos din toată lumea. Atunci au fost arătate la toți și oasele acestor sfinți mucenici, cărora li s-a zidit o biserică în numele lor. Și se dădeau tămăduiri din oasele lor cele sfinte și de la izvorul acela, pe care îl scosese Sfântul Sisinie cu rugăciunea.

Acești patruzeci și cinci de Sfinți Mucenici au pătimit în ziua de 10 Iulie, în cetatea Nicopoli din Armenia, de la Lisie ighemonul, stăpânind peste Imperiul de Răsărit, Liciniu, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Antonie al Pecerscăi, Întâiul începător al monahilor din Rusia

Pe vremea domniei marelui și binecredinciosului domn Vladimir Sviatoslavici, singurul stăpânitor al pământului Rusiei, Dumnezeu a binevoit să arate pe luminătorul Bisericii Sale și povățuitorul monahilor, pe pururea pomenitul bărbat, cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Antonie. El s-a născut în cetatea Liobecei. Din tinerețe avea frică de Dumnezeu și dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Căci Domnul cel iubitor de oameni, i-a pus în inimă să se ducă în Imperiul Bizantin și acolo să se tundă monah. Deci, îndată a plecat în călătorie, înstrăinându-se pentru Domnul, Cel ce S-a înstrăinat și S-a ostenit pentru mântuirea noastră.

Ajungând la Constantinopol, s-a dus și pe la Sfântul Munte al Atonului. Acolo, înconjurând sfintele mânăstiri, a văzut petrecerea sfinților părinți cea mai presus de mintea omenească. Aceia, fiind în trup, urmau vieții îngerești. Deci, el s-a aprins și mai mult cu dragostea lui Hristos, dorind să râvnească vieții părinților acelora. Pentru aceea, s-a dus într-una din mânăstirile care erau acolo și a rugat pe egumen să pună pe dânsul chipul îngeresc al rânduielii monahicești. Egumenul, văzând mai înainte bunătățile care aveau să fie într-însul, l-a ascultat și l-a tuns, apoi i-a arătat și l-a învățat desăvârșit viața monahicească. Antonie plăcând lui Dumnezeu în toate și sporind în supunere și în ascultare, toți se bucurau de dânsul. După ce a petrecut multă vreme în Sfântul Munte, fiind cuvios în toate faptele sale și folosindu-se mulți de dânsul, s-a făcut egumenului înștiințare de la Dumnezeu, ca să trimită pe cuviosul acesta în Rusia. Egumenul, chemându-l, i-a zis: „Antonie, du-te înapoi în Rusia, ca să fii acolo spre sporirea și întărirea celorlalți. Acolo vei fi binecuvântat de Sfântul Munte”.

Cuviosul Antonie, luând binecuvântare din gura lui ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia și, intrând în cetatea Kievului, se gândea unde ar putea petrece. Deci, a umblat prin mânăstiri, care atunci începuseră a se zidi de monahii ce veniseră cu mitropolitul Mihail al grecilor pentru botezul rușilor, dar care nu țineau desăvârșit rânduiala și așezământul vieții de obște. Lui nu i-a plăcut a viețui în nici una din acele mânăstiri, nebinevoind Dumnezeu. De aceea, a început a umbla prin văi, prin munți și prin toate locurile, până ce a ajuns la Berestov. Acolo a aflat o peșteră, pe care altădată au săpat-o nemții. Deci, făcând rugăciune, s-a sălășluit acolo și petrecea în mare înfrânare. După moartea binecredinciosului cneaz Vladimir, a luat stăpânirea răucredinciosul și ticălosul Sviatopolc, ce s-a așezat în Kiev și a început a omorî pe frații săi. El este acela care a ucis pe Sfinții Mucenici Boris și Gleb. Cuviosul Antonie, văzând o vărsare de sânge ca aceea, s-a dus iarăși la Sfântul Munte.

După ce binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc și s-a așezat în Kiev, a zidit o biserică în Brostov, unde a pus mulți preoți. Era acolo un preot, anume Ilarion, bărbat dreptcredincios, înțelept în dumnezeiasca Scriptură și pustnic. Pe acesta, binecredinciosul domn Iaroslav, care a adunat mulți episcopi, prin voia lui Dumnezeu, după mulți ani, îl puseseră mitropolit în sfânta biserică a Sofiei. Mai înainte însă de aceea, a fost tuns în rânduiala monahicească de Cuviosul Antonie. Deci, acest preot umbla de la Berestov la Nipru. Dealul unde este acum locul mânăstirii celei vechi a Pecerscăi, pe atunci era pădure mare. Deci acolo a săpat Ilarion o peșteră mică ca de doi stânjeni, în care își făcea cântarea de psalmi și închinăciuni, rugându-se lui Dumnezeu în taină.

Cuviosul Antonie, fiind într-acea vreme în Sfântul Munte, la mânăstirea unde se tunsese, s-a făcut de la Dumnezeu iarăși vestire egumenului, astfel: „Să-mi trimiți pe Antonie în Rusia, că acolo este el de trebuință”. Egumenul, chemând pe Antonie, i-a zis: „Mergi iarăși în Rusia, căci așa voiește Dumnezeu și va fi cu tine binecu-vântarea Sfântului Munte”. El i-a mai proorocit că: „Mulți monahi se vor face de tine acolo”. Deci, binecuvântându-l, l-a trimis, zicându-i: „Mergi în pace”.

Cuviosul Antonie, luând binecuvântare, a mers a doua oară în Kiev și s-a suit în dealul unde Ilarion săpase acea peșteră mică. Deci, plăcându-i locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, să fie în locul acesta binecuvântarea Sfântului Munte al Atonului și rugăciunea părintelui meu care m-a tuns, și mă întărește, ca să mă sălășluiesc aici”. Acestea zicându-le, s-a sălășluit acolo. El a început a viețui rugându-se totdeauna lui Dumnezeu, mâncând pâine uscată și bând apă cu măsură. Dar aceasta o dată pe zi, uneori chiar a doua zi. De multe ori nu mânca toată săptămâna, petrecând astfel în priveghere ziua și noaptea, săpând cu mâinile sale peșteră mai mare.

Unii, înștiințându-se despre el, veneau să-i aducă cele de trebuință și să ceară binecuvântare de la dânsul. Iar alții doreau ca să viețuiască cu dânsul, dintre care era și fericitul Nicon.

Apoi a venit atunci la Cuviosul Antonie în peșteră și Cuviosul Teodosie, având 23 de ani. Pe acesta, Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon, care era preot și monah iscusit, să-l tundă în cinul călugăresc.

Murind binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpânirea fiul lui mai mare și s-a așezat în Kiev. Cuviosul Antonie al Pecerscăi, fiind preamărit în pământul Rusiei cu multe fapte bune, ca și marele Antonie din Egipt, iubitorul de Hristos domn Iziaslav, înștiințându-se de viața lui, a mers cu prietenii săi să ceară de la dânsul binecuvântare și rugăciune – și de atunci au știut toți de Cuviosul Antonie. El era cinstit de toți și au început a veni la el oarecare iubitori de Hristos, voind să se tundă monahi. Iar el îi primea și îi tundea.

În acea vreme, a venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul marelui boier Ioan. După aceasta, a venit Efrem, famenul domnesc, pe care, după dorința lor, Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Pentru călugărirea acestor doi, Cuviosul Antonie cu frații au suferit mare tulburare. Căci marele boier Ioan, luând slugi multe, a mers cu mânie la peșteră și a izgonit turma cea aleasă de Dumnezeu a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, a scos din peșteră pe fiul său, fericitul Varlaam, apoi, dezbrăcându-l de hainele călugărești, l-a îmbrăcat cu podoabe luminate boierești și l-a dus cu sila în palatul său. Însuși voievodul Iziaslav, înștiințându-se de călugăria iubitului său famen, ca și de aceea a fiului boieresc, s-a mâniat foarte tare pe aceeași turmă a lui Hristos și a Cuviosului Antonie. El a poruncit să răpească pe fericitul Nicon, ca unul ce a îndrăznit a-i călugări, iar pe de alta ca să-i îndemne să petreacă iarăși în lume. El se lăuda că-l va trimite în surghiunie cu povățuitorul Antonie și cu toți cei din peșteră și că pe aceasta o va risipi.

Cuviosul Părintele nostru Antonie, fiind silit de atâta răutate domnească care se ridicase de la domnul întunericului, a plecat din peșteră, cu frații care rămăseseră, în altă parte. Însă, auzind de acea plecare, cnejina, soția lui Iziaslav, îl ruga cu stăruință să nu izgonească din stăpânirea sa cu mânie pe robii lui Dumnezeu, ca să nu se mânie Dumnezeu, precum s-a întâmplat în patria ei de pe pământul leșesc, după izgonirea monahilor. Cnejina aceasta leșească era fiica viteazului Boleslav. Ea îi aducea aminte de mânia lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor care tunseseră pe Cuviosul Moise ungurul.

Când Boleslav, tatăl ei, a izgonit pe acei robi ai lui Dumnezeu, a căzut în moarte năpraznică. Deci, ridicându-se mare război între ei înșiși, poporul a ucis pe episcopii și pe boierii lor. Atunci voievodul Iziaslav, abia plecându-se, și-a venit în simțire și, temându-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca starețul să se întoarcă la locul său. Trimișii, abia găsindu-l după trei zile, l-au rugat să se întoarcă.

Cuviosul Părintele nostru Antonie, întorcându-se iarăși în peșteră, se ruga neîncetat lui Dumnezeu ca să-i dea lui putere să rabde cu vitejie toate ispitele ce i se aduceau asupra sa de vrăjmașul binelui și să nu dea fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui și sufletele săracilor săi să nu le uite până la sfârșit. Deci, Dumnezeu, cu rugăciunile lui, i-a dăruit ceea ce a cerut, fiindcă oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul lor și mulțimea care voia să se mântuiască a venit la dânsul în peșteră, rugându-se ca să-i izbăvească de întuneric, ca de un drum alunecos, și să-i povățuiască la calea luminii cea mântuitoare. El îi primea cu dragoste pe toți și-i învăța cum trebuie să urmeze lui Hristos, poruncind fericitului Nicon să-i călugărească. Deci s-au adunat la dânsul 12 frați, care au săpat o peșteră mare, unde au făcut o biserică și chilii, care sunt încă și până astăzi în peșteră sub Mânăstirea Pecersca cea veche. Acolo a petrecut Cuviosul Antonie 40 de ani.

Odată, fiind adunați toți frații la un loc, Cuviosul Părintele nostru Antonie, le-a zis: „Fraților, iată, Dumnezeu v-a adunat aici din binecuvântarea Sfântului Munte, unde eu am fost călugărit de egumenul acelei mânăstiri și unde pe voi v-am tuns. Fie asupra voastră mai întâi binecuvântarea lui Dumnezeu și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar a doua de la Sfântul Munte”. Acestea zicându-le, le-a vestit lor acestea: „Viețuiți singuri, că eu vă voi pune vouă alt egumen, deoarece voiesc ca să viețuiesc singur, după cum m-am obișnuit mai înainte”. Astfel le-a pus lor egumen pe fericitul Varlaam, iar el, nesuferind toată tulburarea și gâlceava, s-a închis într-o chilie dintr-acea peșteră, care este sub mânăstirea cea mare a Pecerscăi.

Fericitul egumen Varlaam și ceilalți frați, luând binecuvântare de la Cuviosul Antonie, au rămas și viețuiau în peștera cea dintâi. Mai pe urmă, înmulțindu-se numărul fraților, încât în timpul soborniceștii cântări nu mai încăpeau în peșteră, a socotit să zidească o biserică mică afară din peșteră. Atunci, egumenul, împreună cu frații, au mers în cealaltă peșteră la Cuviosul Antonie și i-au zis: „Părinte, iată s-a mărit numărul fraților și în timpul soborniceștii cântări, nu mai pot încăpea în peșteră. Deci, prin porunca Domnului, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și cu a ta sfântă rugăciune, dă-ne binecuvântare, ca să zidim afară din peșteră o biserică mică”. Cuviosul binecuvântându-i, ei s-au închinat până la pământ. Apoi, plecând, au început a zidi deasupra peșterii o biserică mică, întru aducerea aminte a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfârșindu-se biserica cea mică și fericitul Varlaam ținând egumenia în peșteră, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie, ca cel de un nume cu el, căci el din Sfântul Botez se numea Dimitrie și a așezat lângă dânsa o mânăstire. Ca egumen al acelei mânăstiri, a luat pe fericitul Varlaam, pentru că voia să-și facă mânăstirea sa, mai aleasă decât mânăstirea Pecersca, nădăjduind spre bogăție. Este știut că multe mânăstiri care se întemeiază de împărați și de boieri sunt înzestrate cu bogății. Dar nu sunt ca acestea, care se întemeiază cu rugăciunile și lacrimile sfinților, cu postiri și privegheri.

Tot așa și Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint, ci cu lacrimi udând-o, a făcut să crească o neasemănată mânăstire, din sămânța care era aruncată în peșteră. Fericitul Varlaam egumenul, plecând, s-a dus la mânăstirea Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie, unde a ținut sfat cu frații, care erau în peșteră. Apoi, mergând la Cuviosul Antonie, i-a zis: „Părinte, să ne pui egumen”. Iar el le-a zis lor: „Pe cine voiți?” Ei au răspuns lui: „Pe care îl voiește Dumnezeu, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și tu, cinstite părinte”. Apoi cuviosul le-a grăit lor: „Care este între voi ascultător, blând și smerit, acela să vă fie egumen”. Atunci ei au cerut de la dânsul pe Cuviosul Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el și foarte iscusit întru toate. Deci, Cuviosul Antonie l-a binecuvântat pe el la egumenie, iar frații toți care erau 20 la număr, s-au închinat Cuviosului Antonie până la pământ, fiind bucuroși de un povățuitor ca acela.

Cuviosul Teodosie, luând egumenia mânăstirii din peșteră, a început a avea mare sârguință, cu postire multă și cu rugăciuni pline de lacrimi. Lui îi ajuta mult binecuvântarea și rugăciunea povățuitorului lui, adică a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care se liniștea în singurătate. Dumnezeu începuse mai mult a înmulți numărul monahilor, căci la Cuviosul egumen Teodosie se adunaseră 100 de frați. Deci, fericitul Teodosie, văzând înmulțirea numărului fraților, a ținut sfat cu dânșii să zidească altă mânăstire. Pentru aceea a mers iarăși la Cuviosul Antonie și i-au zis: „Părinte, numărul fraților a crescut cu mult mai mult și voim să zidim o mânăstire”. Atunci Cuviosul Antonie, umplându-se de bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu în toate, iar rugăciunea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a părinților ce sunt în Sfântul Munte, să fie cu voi și să vă ajute”.

Acestea zicând, a trimis pe unul din frați la voievodul Iziaslav, zicând: „Voievod iubitor de Hristos, Dumnezeu a mărit numărul fraților și noi avem loc strâmt. De aceea ne rugăm să binevoiești a ne da muntele cel ce este deasupra peșterii”. Voievodul, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult și a trimis un boier al său ca să le dea muntele acela. Deci, Cuviosul Teodosie a făcut acolo o biserică mare de lemn. Apoi, zidind-o, a împodobit-o cu icoane și a făcut multe chilii, a îngrădit-o cu stâlpi, apoi s-au mutat într-însa. De atunci mânăstirea aceea, fiind din binecuvântarea Sfântului Munte, a început a se numi Pecersca, deoarece mai înainte monahii viețuiau în peșteră.

Cuviosul Teodosie egumenul, voind a întări mânăstirea sa cu așezământ de rânduială pentru acei ce petrec călugărește, nu în închisoare, ci în mânăstire, a început a căuta îndreptările mânăstirii, precum se scrie în viața lui. La aceasta i-a ajutat binecuvântarea și rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Antonie, precum și rugăciunile sale, deoarece, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a aflat acolo cinstitul Mihail, monahul sfintei mitropolii a studiților, care venise din Grecia cu Mitropolitul Grigorie. Cuviosul egumen Teodosie îl întreba pe acela de rânduiala părinților studiți, despre cântări, despre citirea cărților, cum țin închinăciunile și starea în biserică, șederea la masă, cum și ce fel de mâncare mănâncă și în ce zile. De acestea toate s-au înștiințat cu încredințare și celelalte mânăstiri, asemenea și de la fericitul Efrem Famenul, care fusese pe la sfintele locuri. Astfel că de la mânăstirea aceea au luat rânduială toate mânăstirile din Rusia; pentru aceasta Mânăstirea Pecersca era cea mai cinstită și cea mai presus decât toate celelalte.

Atât i-a ajutat binecuvântarea Cuviosului Părintelui nostru Antonie și rugăciunea Cuviosului Teodosie, egumenul Pecerscăi, încât, viețuind el în mânăstire și ocârmuindu-și îmbunătățita viață după rânduială, era în stare de a primi pe toți cei ce veneau la el. A venit la el și Cuviosul Nestor, scriitorul vieții acestuia și a celorlalți, având 17 ani de la nașterea sa, precum singur scrie aici. Pe acesta l-a primit cu osârdie Cuviosul Teodosie, după sfatul și binecuvântarea Cuviosului Părintele nostru Antonie. Cercetând pentru ce mânăstirea se numea Pecersca, el a scris pe scurt în scrierile lui de ani, începutul nevoințelor întâiului egumen al acestei mânăstiri, adică ale Cuviosului Părinte Antonie.

Se cade să pomenim și minunile lui, însă nu pe toate. Se cade a aminti și de cinstita moarte a Cuviosului Antonie, lăsând mărturie scrisorile anilor, în care se cuprind nevoințele și ispitele care le-a răbdat. Acele scrisori, unele sunt de la fericitul episcop Simeon și altele de la Policarp, ajutorul lui.

Cuviosul Părinte Antonie, fiind în singurătate în peșteră și văzând înmulțirea și buna rânduială a turmei sale cea aleasă de Dumnezeu, preamărea pe Domnul în trupul și în sufletul său, sporind în toate faptele cele bune trupești și sufletești și mergând din putere în putere. Drept aceea, Dumnezeu l-a preamărit, strălucind în pământul Rusiei cu diferite minuni, mai ales prin dăruirea tămăduirii și a proorociei. El s-a arătat în Rusia doctor minunat și prooroc. Doctoria lui era făcătoare de minuni, ca unul ce slujea singur bolnavilor și îi tămăduia cu rugăciunea lui. Însă el își ascundea prin smerita cugetare darul tămăduirii. El binecuvânta verdețurile pe care le mânca și pe acelea le dădea ca doctorie. Gustându-le, bolnavii îndată se făceau sănătoși, ori de ce boală ar fi fost cuprinși. La această doctorie a sa, făcătoare de minune, a lăsat următor pe fericitul Agapit.

Proorocia sfântului, afară de altele, o mărturisește lucrul acesta: Oarecând, trei voievozi, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernicovului și Vsevold al Pereaslavului, mergând la război împotriva polovților, au venit la Cuviosul Antonie pentru binecuvântare. Cuviosul Antonie, văzând înainte cu duhul mânia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat și a proorocit, zicându-le: „Pentru păcatele voastre veți fi biruiți și goniți de barbari. Mulți din ostașii voștri se vor îneca în râu, unii vor fi prinși în robie, iar alții vor cădea sub ascuțișul sabiei”. Acest lucru s-a întâmplat întocmai la râul Altei, încât voievozii abia au putut scăpa cu viață, iar polovții au năvălit pe tot pământul Rusiei, prădând-o și pustiind-o.

Același cuvios a proorocit și lui Simon, fiul lui African, voievod nemțesc, tot în acea vreme când a proorocit și voievozilor Rusiei. Că el, cu darul lui Dumnezeu, nu avea să se teamă de moarte în acel război, deși va cădea în mijlocul morților; dar, după mulți ani, are să fie pus întâi în biserica cea de piatră a Pecerscăi, de care asemenea a proorocit că are să se zidească cu facere de minuni. Toate acestea au fost adevărate, căci Simon, întorcându-se de la acel război, a zis Cuviosului Antonie: „Zăceam rănit în mijlocul morților și oarecare putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia și m-a tămăduit de toate rănile mele, aflând și pe ostași sănătoși”. Și de biserica cea proorocită de la Pecersca a zis: „Asemănarea bisericii ce are să se zidească și în care voi fi pus eu, de două ori am văzut-o în văzduh, atunci când zăceam între cei morți pe râul Altei. Și altădată, pe mare, când eram izgonit de la domnia nemțească, de unchiul meu, Icunom, am fugit în Rusia, la voievodul Iaroslav”.

Acestea zicând, i s-a arătat lui cu bunăvoința lui Dumnezeu și a încredințat pe cuviosul despre zidirea bisericii ce i-a proorocit. Pentru aceea, Simon a adus un brâu și o coroană de aur și le-a dat Cuviosului Antonie, zicând: „Am luat acestea de la icoana Domnului Iisus Cel răstignit pe Cruce, când am ieșit din patria mea. Deci, de vreme ce ai zis că aici voi fi așezat eu, am auzit glasul Domnului, că cu acest brâu să se măsoare temelia bisericii în care voi fi pus și pe care am văzut-o; iar coroana aceasta să se atârne deasupra jertfelnicului”. Astfel s-a arătat că, prin dumnezeiasca bunăvoință, se întocmea proorocia Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a împlinit desăvârșit, căci, după mai mulți ani, Simon a fost pus mai întâi în biserica Pecerscăi cea de Dumnezeu zidită de piatră. Se cade a mai pomeni și acea ispită pe care cuviosul a suferit-o. Să pomenim iarăși tot din scrierea anilor: urâtorul de lumina faptelor bune, domnul întunericului, diavolul, a ispitit pe Iziaslav, ca să depărteze de la cetatea Kievului pe acel mare luminător, pe Cuviosul Părinte Antonie, care lumina peștera cea întunecoasă prin minuni și fapte bune. Drept aceea, a făcut o tulburare ca aceasta.

Biruind polovții, după proorocia sfântului, la războiul ce s-a zis mai înainte, poporul Kievului silea pe voievodul său, Iziaslav, ca să iasă cu ei împotriva vrăjmașilor celor risipiți prin Rusia. El, nevoind, a ridicat tulburare și a scos din temniță pe Vseslav, voievodul polovților, fiind în robie la Kiev; însă voievodul Iziaslav a fugit în pământul leșesc. Șezând Vseslav în Kiev șapte luni, a venit Iziaslav asupra lui din pământul leșesc cu Voleslav Smileanul, iar Vseslav, ieșind împotrivă, a fugit în taină la Poloțca. Atunci Iziaslav, intrând în Kiev, a început a se mânia împotriva Cuviosului Antonie, îndemnându-l diavolul, pentru că oarecine a clevetit înaintea lui Iziaslav, că Antonie îl iubea și-l sfătuia pe Vseslav. Deci, îl socotea pricinuitorul acelei tulburări.

Cuviosul Antonie slujea atunci în peșteră bolnavului Isachie, pe care diavolul îl înșelase arătându-se în chipul lui Iisus Hristos și pe care abia l-a lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci, la această slujire a sfântului, mai mult zavistuia înșelătorul, păzind ca Isachie cel înșelat să nu fie tămăduit iute cu trupul și cu sufletul. Pentru aceea, îndemna pe Iziaslav, să izgonească pe Cuviosul Antonie cu mânie din hotarele Kievului. Pentru o vreme oarecare vrăjmașul diavol și-a câștigat dorința, pentru că, înștiințându-se de aceea Svatoslav, voievodul Cernicovului, că Iziaslav fratele lui se mânie asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfânt și l-a luat la Cernicov.

Acolo el a iubit un loc aproape de cetate în muntele Boldinei și, săpându-și o peșteră, locuia într-însa. Tot acolo s-a zidit mai pe urmă și o mânăstire. Dar n-a dănțuit mult urâtorul binelui, căci nu după multă vreme, voievodul Iziaslav, socotind bine și înțelegând nevinovăția sfântului, a cunoscut lucrarea ispititorului. Deci, fiindu-i jale de el, a trimis în stăpânirea lui Sviatoslav, la hotarele Cernicovului, către Cuviosul Antonie, rugându-l ca să se întoarcă la Kiev, la stăpânirea lui, adică la turma cea aleasă de Dumnezeu.

Cuviosul Antonie, fiind blând și smerit cu inima, s-a plecat la rugăminte și s-a întors la frații săi, care erau tulburați și părăsiți, ca oile ce n-au păstor; pentru că nu voia Dumnezeu ca acest preastrălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze într-altă cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mântuită de Dumnezeu. De aici a pornit începătura cea cu bună rânduială a vieții monahicești; de aici a răsărit lumina dreptei credințe în tot pământul Rusiei prin binecredinciosul domn Vladimir; de aici a ieșit raza acelui desăvârșit așezământ pustnicesc, care a binevoit să strălucească prin Cuviosul Părintele nostru Antonie.

Dar după atâtea ispite, Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a slăbit, ci, trecând treptele celor mai mari nevoințe, se ostenea în peșteră. El a biruit cu desăvârșire puterea diavolului cea slabă, căci, cu rugăciunea și cu postul, a izgonit acest neam înșelător, după cuvântul Evangheliei, și cu celelalte îmbunătățite osteneli, cu privegherea și cu plecarea cea nemăsurată a genunchilor. El nu-și lăsa niciodată peștera sa, deși toată viața lui avea într-acel loc întunecos pururea război cu stăpânitorul lumii și al întunericului acestui veac.

Cuviosul Antonie s-a întors iarăși la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale și a arătat lucruri mai mari decât acelea. El a început a avea sârguință mare pentru Mânăstirea Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care și mărturie de bunăvoire a lui Dumnezeu a luat de la Simon. De aceea, sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu stăruință Fiului Celui Preaînalt, ca El singur, cu mâinile Sale cele fără de prihană, să binevoiască și să ajute a se zidi casa Maicii Sale, a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Căci, urmând lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa bunătăților, în deșert ne ostenim… Când sfântul se nevoia într-o rugăciune ca aceasta, o minune s-a arătat; căci, nedepărtându-se nicăieri din mânăstirea Pecerska, ca altădată acel preaslăvit făcător de minuni, Nicolae din Mira, s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, stând înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care luând aur mult, l-a dat meșterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea bisericii Pecersca, după porunca Împărătesei cerului.

Deci, au venit de la greci cioplitori de piatră și au spus această mare minune. Dar Cuviosul Antonie s-a pornit și la alte minuni potrivite cu ale celor de demult prooroci, Ghedeon și Ilie. Pentru că, întrebând meșterii despre locul pe care ar putea zidi biserica cea poruncită lor de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Cuviosul Părintele nostru Antonie s-a rugat trei zile, ca singur Dumnezeu să le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre locaș Împărătesei cerești. Atunci, neajungând aceea, căci prin îndemnare dumnezeiască venise voievodul Sviatoslav la oamenii ce se adunaseră, spre a alege un loc ca acela, le-a dăruit câmpul său pentru aceea. Însuși Iisus Hristos, Împăratul slavei, S-a arătat Cuviosului Antonie, care se rugase pentru aceasta în noaptea întâi, și i-a zis: „Antonie, ai aflat dar înaintea Mea!”

Cuviosul Antonie, auzind aceasta, a cerut de la Dânsul ca în noaptea aceea să cadă rouă peste tot pământul, numai în locul bisericii să nu cadă. Apoi, într-altă noapte, a cerut ca tot pământul să fie uscat, iar pe locul bisericii să fie rouă. Deci, a treia zi, binecuvântând locul acela și măsurând temelia cu brâul lui Hristos cel de aur dat de Șimon, a măsurat treizeci de brâie în lungime și douăzeci în lățime, precum i se poruncise de sus lui Simon. El a pogorât foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea copacilor, ci și prin săparea pământului, a pregătit din destul locul acela, unde acum strălucește sfânta și făcătoarea de minuni biserica Mânăstirii Pecersca, precum se scrie în povestirea despre această sfântă biserică.

Cu o facere de minuni ca aceasta, Cuviosul Părintele nostru Antonie a binecuvântat pregătirea locului și începerea zidirii bisericii în sfântul locaș al Pecerscăi. După aceasta el a început a se pregăti singur spre călătorie, la biserica cea nefăcută de mână, care este veșnică în locașurile cerești și de care Sfântul Apostol Ioan, în descoperire, a scris astfel: Domnul Dumnezeu Atotțiitorul, a Lui este Biserica. Pentru că Împărăteasa cerească, arătându-se în Vlaherna, așa a însemnat, când s-a arătat zidarilor de piatră și le-a zis: „Acest Antonie, binecuvântându-vă numai la lucru, se va duce singur la veșnica odihnă, iar Teodosie se va duce după dânsul în anul al doilea”.

Dar ce fel de pregătire cinstită era de trebuință înaintea Domnului, pentru moartea Cuviosului Părintelui nostru Antonie? El, care, având locuință îmbunătățită în peșteră ca într-un veșnic mormânt, putea să zică ca Apostolul: În toate zilele mor. Drept aceea și ca proorocul, prin nemincinoasa gură, zicea în toate zilele: M-am pregătit și nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale. Deci, gata fiind cuviosul cu inima sa și nici tulburat pentru lucrurile sale, numai de un lucru se tulbura: ca să nu lase tulburată turma cea aleasă de Dumnezeu. Astfel s-a împlinit în cuvintele cuviosului, acest grai al Apostolului: Ținut sunt de amândouă, având dorire să mă dezleg și să fiu cu Hristos cu mult mai bine; dar a petrece în trup, mai de folos este pentru voi.

Văzând el că a sosit vremea dezlegării și a lepădării trupului său, mângâia pe fiii săi și le făgăduia, că și după moartea sa nu va părăsi acel loc sfânt, în care s-a nevoit, că totdeauna îl va apăra și-l va cerceta. El va îngriji de dânsul, va ajuta celor ce viețuiesc întru dânsul și aleargă cu credință la dânsul. Dar mai ales a lăsat această făgăduință de bună nădejde, mai bună decât toată moștenirea ce a lăsat-o în sfântul său loc, căci s-a făgăduit ca, prin rugăciunile sale, să mijlocească la Hristos, așa precum singur ieșea din trup plin de pocăință și încredințat în miluire. Asemenea să se învrednicească și cei ce sunt acolo, de vor avea spre dânsul dragoste, să iasă întru pocăință și să fie miluiți.

Petrecând în cealaltă peșteră 16 ani, și-a sfârșit într-însa viața sa cea vremelnică și s-a dus la cea nesfârșită, în 10 zile ale lunii iulie, având de la nașterea sa 80 de ani, pe vremea domniei lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului și pe timpul împărăției lui Roman Dioghen, împăratul grecilor. Cinstitele lui moaște au fost puse tot în aceeași peșteră, sub mânăstirea cea mare, în care s-a și sfârșit. Deci, precum Cuviosul Antonie se depărta în viața sa de ochii omenești, rugându-se în taină lui Dumnezeu, tot asemenea și pentru moaștele sale tot aceeași dăruire a cerut, ca să fie depărtate de ochii omenești. Pentru că se cădea dătătorului nostru de lege rusesc să se învrednicească dăruirii, asemenea cu cel israilit. Nu putea altădată să privească la Moise pe când era viu, spre lumina strălucirii cei mari, când a adus legea lui Israil, din muntele Sinaiului. Asemenea, nu putea să-l vadă nici pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, pe când viețuia în peșteră întru lumina lucrurilor celor bune, atunci când a adus legea din muntele Atonului în pământul Rusiei.

Ascunse sunt moaștele lui Moise, israiliteanul dătător de lege. De aceea ascunse sunt de vedere și moaștele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi, ne oprește a le vedea cu minune până acum. Pentru că mulți, îndrăznind să sape în locul acela unde este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au fost pedepsiți cu ardere și au suferit arsuri, până ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea.

Deși la vedere sunt departe de noi moaștele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dar cu ajutorul lui totdeauna sunt aproape de noi și de toți cei ce-l cheamă pe el. Căci multe minuni face, ajutând tuturor celor ce cu credință aleargă la cinstitul său mormânt. Dar mai ales izgonește din oameni întunericul diavolesc cu o adevărată lumină, care luminează până și în mormântul cel mai întunecat și care niciodată nu l-a cuprins, ci totdeauna s-a orbit de strălucirea ei.

Cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Antonie, izbăvesc de diferite neputințe, care dau război, nu numai trupurile, ci și sufletele, precum a fost înștiințat Sfântul Ioan mult pătimitorul. Căci acela, luptându-se cu patimile necurate timp de trei ani și mult chinuindu-se de desfrânare, s-a dus la mormântul Cuviosului Antonie, unde a stat destul, rugându-se ziua și noaptea, și iată, a auzit glasul cuviosului, zicând către dânsul: „Ioane, Ioane, ți se cade ca să te închizi aici în peșteră, ca prin întunecare și tăcere să ți se ușureze războiul și Domnul îți va ajuta”. De atunci, Ioan, făcând aceasta, s-a mântuit cu darul lui Dumnezeu și cu rugăciunea Cuviosului Antonie. De atunci nici nu l-au mai biruit patimile trupești cele necurate, măcar că năvăliseră asupra lui, împreună cu necuratele duhuri, în tot cursul celor treizeci de ani, după cum se scrie în viața lui.

Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfânt precum a făgăduit. Deoarece, îngrijindu-se de dânsul, s-a arătat după moartea sa ca și înaintea morții sale, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, unde a ținut sfat în biserica Pecersca cu zugravii greci, pentru zugrăvirea icoanelor, cărora le-a dat aur din destul, ca și zidarilor de mai înainte, cu același Cuvios Teodosie. Apoi a trimis în cetatea Kievului, la Mânăstirea Pecersca, la fericitul Nicon, care pe atunci era egumen, precum se spune în scrierea sa despre împodobirea sfintei biserici a Pecerscăi.

Vrednic de credință este Cuviosul părintele nostru Antonie și în făgăduința cea cu bună nădejde. Pentru că a făgăduit celor ce-l iubesc pe el, să le ajute după plecarea sa, și ca cei ce locuiesc în locul acela sfânt să se sfârșească întru pocăință și să se învrednicească de miluire. Cuvântul făgăduinței lui s-a împlinit cu lucrul, prin facere de minuni cu fericitul Erasm, monahul Pecerscăi. Acela, mâhnindu-se pentru aurul împărțit la împodobirea bisericii, a căzut într-o boală cumplită și acum, fiind aproape de sfârșit, zăcea de șapte zile în nesimțire, neputând nicidecum a se sfârși fără de pocăință și a fi îngropat la acel loc sfânt. Când, iată, în a opta zi, Cuviosul Antonie și Teodosie i s-au arătat lui în vis și i-au grăit: „Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru tine și ți-a dăruit vreme de pocăință!” După aceasta, Erasm s-a făcut sănătos, s-a pocăit desăvârșit și a fost miluit. Apoi, a treia zi sfârșindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu sfinții, precum se scrie în viața lui.

Deci, să preamărim și noi pe acest iubitor de oameni și dăruitor de toate, începător al vieții monahicești din pământul Rusiei, Cuviosul Antonie; ale cărui multe isprăvi – mai ales cele ce au fost în timpul vieții, voind a se liniști în taină în singurătatea peșterii – nici unul din oameni nu poate să le scrie sau să le spună, decât numai știutorul de inimi, Dumnezeu, Care vede cele nearătate și cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul scriitorului ce scrie iscusit. Acela singur a scris mai pe larg în cărțile vieții veșnice viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Iar noi, celelalte cărți negăsindu-le acum, decât numai acestea câteva primindu-le, cu cuviință este să ne rugăm cu dinadinsul acestui întâi începător și făcător de minuni, ca și noi, fiind părtași făgăduinței lui cea cu bună nădejde, să ne învrednicim a sfârși viața noastră întru pocăință și a fi miluiți. Așa și noi cu Cuviosul Antonie, acest întâi începător, ca fiul cu părintele, să aflăm numele noastre scrise în cărțile vieții veșnice, cu darul și cu iubirea de oameni a Aceluia, Care între toți este întâiul începător al mântuirii noastre, adică Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Sfântul Duh Cel de o ființă, cinstea, slava, darul și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Aducerea Cinstitului Veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos, din Persia la Moscova

În zilele binecredinciosului domn Mihail Teodorovici, marele împărat al Rusiei, și pe vremea preasfințitului patriarh Filaret, tatăl împăratului după trup și duh, împărățea în Persia, Abasșah. Acest împărat, având dragoste spre binecredinciosul împărat Mihail, trimitea adeseori la dânsul pe solii săi cu daruri. Asemenea și împăratul Rusiei trimitea înapoi pe solii săi cu daruri. În anul 7133 de la zidirea lumii, iar de la nașterea lui Hristos 1625, în luna Martie, a venit în Moscova la împăratul Mihail, un sol trimis de împăratul Persiei Abasșah cu numele Urusamvec, care a adus o scrisoare și multe daruri. Afară de aceasta, a mai adus de la împăratul său, pentru preasfințitul patriarh Filaret, o scrisoare și un dar fără de preț, anume veșmântul Domnului nostru Iisus Hristos. Acest dar mare și sfânt, era pus într-un sicriaș de aur, împodobit cu pietre scumpe.

Împăratul Persiei spunea în scrisoare că, biruind cu oastea și robind țara ivirilor, a găsit acel veșmânt al lui Hristos, băgat într-o cruce, între veșmintele mitropoliei și, luându-l, l-a trimis în dar preasfinției sale, Patriarhului Filaret al Moscovei. În aceeași scrisoare, împăratul Persiei preamărește numele cel mare al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând: „Dacă cineva nu cinstește cu cuviință dumnezeiască, ca pe un Dumnezeu pe acest veșmânt, acela să fie ars cu foc fără de milă; iar acela care va aprinde focul asupra unui hulitor de Dumnezeu ca acesta, acela este vrednic de cinste și de mărire”.

Preasfințitul Patriarh Filaret, primind cu bucurie acest mare dar, care era mai mare decât toate celelalte daruri pământești, a chemat pe niște greci bătrâni învățați, care se întâmplaseră în acea vreme în cetatea Moscova, unii fiind din Ierusalim, iar alții din alte părți grecești. Între ei era un oarecare Nectarie, căruia i s-a dat Arhiepiscopia Vologod și a marelui Perecom, cum și Ioanichie, care, înainte cu puțină vreme, venise în Moscova cu Preasfințitul Teodor, Patriarhul Ierusalimului. Preasfințitul patriarh Filaret, a întrebat pe acei greci, dacă știu ceva despre veșmântul Domnului și ce se aude de dânsul prin părțile grecești. Atunci fiecare dintr-înșii a spus ceea ce li se întâmplase să audă.

Arhiepiscopul Nectarie a spus: „Pe când eram arhidiacon la Preasfințitul Patriarh al Constantinopolului, am fost trimis de dânsul în țara ivirilor, pentru o trebuință oarecare. Acolo s-a întâmplat de m-am dus la biserica ce se numea Ileta și am văzut într-însa la strana dreaptă și lângă întâiul stâlp, lumânări multe aprinse. Deci, am întrebat preoții care erau acolo: „Ce este aceasta?” Ei mi-au răspuns: „Aici este pus veșmântul Domnului Hristos, pe care l-a adus de demult un ostaș al țării noastre, care fusese în Ierusalim pe vremea răstignirii Domnului și se fac multe minuni de către acest veșmânt al lui Hristos”.

Alți greci spuneau preasfințitului patriarh că, în Palestina și în celelalte părți grecești, se aude povestindu-se de cei dreptcredincioși, că veșmântul Domnului se află la ivireni. Pentru că, pe vremea răstignirii Domnului, a fost un ostaș oarecare din părțile Ivirului, care a luat veșmântul Domnului și l-a dus în Iviria, țara sa. El l-a dat ca dar mare surorii sale după trup și a spus tuturor cele ce s-au făcut în Ierusalim pentru Iisus Hristos. Fecioara aceea, sora sa, auzind cele povestite a iubit acel veșmânt al Domnului și-l păzea cu cinste. După puțină vreme, sosind sfârșitul vieții ei, când era aproape să moară, a poruncit ca în locul rânduielilor de îngropare, să-i înfășoare trupul în acel veșmânt al Domnului. Așa s-a și făcut. Apoi, după câtăva vreme, a crescut deasupra mormântului acelei fecioare, un copac mare și foarte frumos.

Pe vremea marelui Constantin, împăratul grecilor și al romanilor, când țara Iviriei a primit Sfântul Botez, atunci din copacul acela a curs mir cu miros plăcut și tămăduitor. Cu acel mir se ungeau cei cuprinși de diferite neputințe și boli și se tămăduiau. Dreptcredincioșii împărați ai ivirilor, văzând acele minuni preaslăvite care se făceau, au zidit deasupra acelui copac o biserică vestită, rânduind și un episcop. Trecând mulți ani, cu voința lui Dumnezeu, țara Iviriei a căzut sub stăpânirea perșilor. Atunci ei au pustiit și biserica aceea, în care era copacul izvorâtor de mir. Apoi, deși țara Iviriei s-a liberat de sub jugul perșilor, copacul acela n-a mai fost acolo, nici mir tămăduitor nu mai curgea din locul acela, ci numai locul era însemnat cu un stâlp. Cât despre veșmântul Domnului se spune că este tot în țara Iviriei. Deci, mulți socotesc că, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el s-a luat de către credincioși din mormântul acela, spre paza sfințeniei, în vremea robiei. Dar cum s-a găsit în mitropolie nu se știe nicidecum de aceasta.

Preasfințitul Patriarh Filaret, auzind aceste înștiințări despre veșmântul Domnului, s-a sfătuit cu preasfințiții arhierei ai Rusiei. Atunci era vremea Marelui Post al Paștilor și a poruncit să se facă cu dinadinsul post și rugăciune. Deci, în Duminica închinării Sfintei Cruci, făcând rugăciuni de toată noaptea, a poruncit ca pe acel mântuitor veșmânt al lui Hristos, Dumnezeul nostru, să-l pună pe cei neputincioși, precum mai demult dreptcredincioasa împărăteasă Elena, a pus crucea lui Iisus Hristos pe un mormânt pentru încredințare și precum s-a cunoscut acolo Crucea lui Hristos din puterea cu care a înviat mortul, tot așa s-a făcut și aici încredințare despre veșmântul Domnului. Fiindcă cei ce pătimeau de diferite neputințe, aceia, prin punerea veșmântului Domnului Hristos, primeau grabnică însănătoșire.

Binecredinciosul împărat și preasfințitul patriarh, primind acest mare dar, s-au umplut de mare bucurie și a poruncit ca în biserica cea mare a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să aleagă în partea dinspre apus într-un unghi drept, un loc cinstit și împodobit, acolo unde era chipul Mântuitorului și Purtătorului de viață Hristos. Acolo a pus veșmântul Lui, care și acum se poate vedea de toți. El este cinstit cu vrednicie și cu cucernicie de cei ce vin și i se închină și de la care și astăzi se dau tămăduiri bolnavilor celor ce se duc cu credință. Ei au mai așezat prăznuirea punerii veșmântului Domnului în 10 zile ale lunii iulie, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.