Sinaxar 9 noiembrie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Onisifor și Porfirie
• Cuvioasa Maică Matroana
• Cuvioasa Teoctista din Lesvia
• Sfântul Simeon Metafrast
• Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Onisifor și Porfirie

Pomenirea Sfinților Mucenici Onisifor și Porfirie, care au răbdat în vremea împărăției lui Dioclețian multe munci pentru Hristos, primind bătăi și răni peste tot trupul și în căldări au fost arși. La sfârșit, fiind târâți de cai sălbatici și zdrobiți prin pietre ascuțite, și-au dat lui Dumnezeu sufletele lor. Iar trupurile lor, luându-se în taină de credincioși, s-au așezat în satul ce se numește Panghianete.

Cuvioasa Maică Matroana

Sfânta Matroana s-a născut în Perga Pamfiliei din părinți binecredincioși. Când a ajuns în vârstă, a fost însoțită cu un bărbat cinstit și de bun neam, cu numele Dometian, și nu după multă vreme s-a făcut mamă unei fiice pe care a numit-o Teodotia. După aceasta s-a dus cu bărbatul ei la Bizanț, unde Matroana, mergând în bisericile lui Dumnezeu și cu osârdie rugându-se, a făcut cunoștință cu o fecioară, anume Evghenia, care își păzea fecioria în post și în osteneli, ziua și noaptea îndeletnicindu-se cu rugăciuni.

Deci Matroana, râvnind acelei vieți, nu se depărta de la biserică, ci de dimineața până seara petrecea acolo în rugăciune, iar seara se întorcea acasă. Apoi, foarte de dimineață iarăși mergând în biserică la rugăciune, cu înfrânarea și cu postul își chinuia trupul, care înflorea cu tinerețea vârstei – căci avea atunci douăzeci și cinci de ani -, și ruga pe Dumnezeu cu osârdie ca, prin judecățile Lui, să o scape de jugul însoțirii, pentru ca să poată fără împiedicare a sluji lui Dumnezeu.

Dometian, bărbatul ei, văzând pe soția sa în toate zilele ieșind din casă de dimineață și întorcându-se abia seara, a început a avea bănuială pentru dânsa, cugetând cele rele și crezând că soția lui nu merge la rugăciune ci în alt loc. Pentru aceea se mânia asupra ei și cu dosădiri o ținea în casă, nelăsând-o să mai iasă undeva. Iar ea cu lacrimi îl ruga pe dânsul să n-o oprească a merge la biserică. Dar n-a dobândit ceea ce cerea și pentru aceea era în mare întristare, pentru că ea voia să fie mai vârtos în casa Dumnezeului său, decât a locui în locașurile păcătoșilor. Abia o dată a înduplecat pe bărbatul ei și a lăsat-o să meargă la rugăciune.

Alergând cu sârguință la Biserica Sfinților Apostoli, și-a deschis înaintea lui Dumnezeu inima sa, rugându-se cu umilință să o scape de greutatea acelui jug, care-i făcea mare împiedicare către gândirea la Dumnezeu. Apoi, scoțând-o pe dânsa din lumea aceasta deșartă și mult tulburată și s-o ducă în viața cea liniștită în care va putea fără împiedicare bine să placă Lui. Și a petrecut în rugăciune cu sârguință toată ziua. Dar fiind seara târziu, a poruncit portarul bisericii să iasă toți ca să încuie ușile.

Deci a ieșit și Matroana din biserică, însă nu a vrut să se întoarcă acasă, ci a intrat într-un pridvor ce era acolo și a aflat în apropiere de biserică o fecioară cu numele Sosana care, din tinerețe încredințându-se pe sine lui Hristos, își păzea fecioria sa petrecându-și zilele în post și în rugăciuni.

Lipindu-se de acea fecioară, a intrat în casa ei și toată noaptea vorbind cu dânsa, i-a spus toată supărarea ei. Iar Sosana o mângâia pe ea cu cuvinte folositoare și-i zicea să aibă nădejde în Domnul, Care rânduiește mântuirea omului după voia Sa; căci zice: „De la Domnul se îndreptează pașii omului”.

Matroana, din acea vorbire cu Sosana, s-a aprins cu mai mare dorință către Dumnezeu; apoi a gândit să fugă de la bărbatul său și s-a ascuns de dânsul ca să slujească lui Dumnezeu în taină. Deci, făcându-se ziuă, s-a dus la Evghenia cea pomenită mai sus și i-a descoperit gândul său. Iar Evghenia, i-a zis: „Mai întâi de toate, ți se cade, soro, să rânduiești cele de folos pentru fiica ta Teodotia, care este copilă mică, căci cum poate rămâne fără de mamă?” Iar Matroana i-a răspuns: „Pe fiica mea Teodotia, o încredințez lui Dumnezeu și maicii Sosana, iar eu mă voi duce în locuri pustii, în care Dumnezeu mă va povățui”.

Deci, luând pe fiica sa în taină, i-a dat-o fericitei Sosana, rugând-o s-o primească la dânsa ca pe o fiică a sa și să o crească în frica Domnului. Iar Sosana, văzând pe Matroana arzând de focul dragostei dumnezeiești și având neschimbată dorință către viața cea liniștită, a primit la dânsa pe copilă ca pe o fiică a ei. Apoi Matroana ruga pe Dumnezeu să o povățuiască spre calea cea dreaptă și, ca psalmistul, zicea: Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge. Și adormind puțin de osteneală, a văzut o vedenie în acest chip. I se părea că fuge dinaintea unui bărbat care o izgonea și când acesta o ajunse, ea a fugit între niște călugări și a fost ascunsă de dânșii.

Acea vedenie însemna că se cade ei a se îmbrăca în chip bărbătesc și a merge într-o mânăstire de bărbați până la o vreme, căci numai așa se va putea ascunde de bărbatul ei și de toți cunoscuții, ceea ce a și făcut. Căci Matroana și-a tuns părul capului ei, s-a îmbrăcat în haine de bărbat și a mers cu fericita Evghenia în biserica Sfinților Apostoli, unde rugându-se, a deschis Sfânta Evanghelie, vrând să adeverească dacă binevoiește Dumnezeu în hotărârea ei și a aflat cuvintele acestea: De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze.

Din aceste cuvinte, Matroana, primind bună nădejde, cum că Dumnezeu îi va fi ajutător, a sărutat pe Evghenia și s-a depărtat de la dânsa; apoi s-a dus în mânăstirea Cuviosului Vasian, în care a fost primită ca un famen și, fiind întrebată despre nume, ea a zis că o cheamă Vavila. Acolo trăind între frați, petrecea cu cinste viața călugărească în ascultare, slujind cu smerenie, iar cu postul și cu privegherea își chinuia trupul său, aflându-se la rugăciuni totdeauna. Apoi se păzea cu dinadinsul să nu fie cunoscută că este femeie. Pentru aceea foarte mult păzea tăcerea și de toți se înstrăina, încât toți frații se minunau de faptele cele bune ale ei, lăudându-i ostenelile și o cinsteau ca pe un călugăr desăvârșit.

Așa viețuind ea în mânăstire multă vreme și în mijlocul călugărilor strălucind cu faptele cele bune, ca luna în mijlocul stelelor, s-a întâmplat odată când lucra cu alți frați în grădină ca un frate nou începător, cu numele Varnava, lucrând împreună cu dânsa pământul, acesta s-a uitat cu iscodire la fața ei și, văzându-i amândouă urechile pătrunse, a întrebat-o: „Pentru ce pricină îți sunt pătrunse urechile?” Iar fericita a zis către dânsul: „Se cade ție, frate, a lucra pământul și a nu căuta la fețe străine, că potrivnic lucru este acesta călugăriei. Dar pentru că ai văzut urechile mele pătrunse, apoi să știi și pricina; când eram copil mic, foarte mult mă iubea părintele meu și mă înfrumuseța cu podoabe de aur; pentru aceasta mi-a pătruns urechile și mi-a pus cerceluși de mare preț”.

Așa a răspuns fericita Matroana lui Varnava, dar i s-a umplut inima de frică și de felurite gânduri, temându-se să nu fie cunoscută și vorbea întru sine către Dumnezeu, zicând: „Doamne, cu a Ta poruncă am venit în această petrecere călugărească. Tu m-ai chemat și eu nu gândesc să mă întorc și să caut înapoi. Deci Tu, cu darul Tău, acoperă neputința mea și du la bun sfârșit viața pe care am primit-o, ca să nu fiu rușinată eu, care nădăjduiesc spre Tine!”

Dar Dumnezeu, Care toate le rânduiește spre folos, după judecățile Sale cele negrăite și necunoscute, a binevoit a o descoperi pe dânsa proiestoșilor că este femeie, pentru ca să fie arătată într-însa cea mai mare osârdie către viața călugărească. Deci, dormind odată Cuviosul Vasian, i s-a arătat în vis un bărbat cinstit și luminat, zicându-i de trei ori: „Vavila, famenul care petrece călugărește în mânăstirea ta, este femeie”. Aceeași vedenie a văzut-o și fericitul Acachie, egumenul mânăstirii lui Avramie.

Făcându-se ziuă, a chemat Vasian pe unul din călugări, cu numele Ioan, care era întâiul după dânsul și i-a spus lui vedenia. Apoi, vorbind ei, a venit un trimis de la egumenul Acachie la Cuviosul Vasian, vestindu-i că în acea noapte i s-a descoperit lui în vedenie despre famenul Vavila, că este femeie. Minunându-se Cuviosul și voind mai desăvârșit a se adeveri de o taină ca aceea – că se temea să nu fie oarecare înșelăciune de la diavolul și nu degrabă a crezut vedenia cea în vis -, pentru aceea a deschis Sfânta Evanghelie și a nimerit la cuvintele acestea: Cui voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care luându-l femeia, l-a ascuns în trei măsuri de făină, până când s-a dospit toată.

Vasian crezând vedenia, a chemat la sine pe fericita Matroana și căutând spre dânsa cu ochi mânioși a zis către ea: „Care este pricina venirii tale la noi, o, femeie? Cum ai avut o îndrăzneală ca aceasta, a petrece în soborul monahilor atâta vreme? Ai voit a aduce mânăstirii noastre necinste, sau ai venit aici vrând a ne ispiti pe noi?” Iar fericita Matroana, din pricina acestei descoperiri și din căutătura cea cu mânie, precum și din glasul cel aspru al egumenului temându-se foarte tare, a căzut la sfintele lui picioare, cerându-și iertare și cu smerenie a răspuns, zicând: „Nu ispitind pe cineva, ci singură fugind de ispitele celui potrivnic și de cursele celui viclean abătându-mă, am venit la turma ta, sfinte părinte”.

Iarăși a zis către dânsa egumenul: „Cum ai îndrăznit a te apropia de dumnezeieștile Taine cu capul descoperit și a da sărutare fraților, fiind femeie?” Răspuns-a Matroana: „Apropiindu-mă de dumnezeieștile Taine, mă prefăceam bolnavă și nu-mi descopeream cu totul capul, ci numai puțin. Iar când dădeam sărutare fraților, mi se părea că nu mă ating de gura oamenilor, ci de a îngerilor fără de patimi”.

Cuviosul, mirându-se de un răspuns ca acesta, a întrebat-o: „Pentru ce nu ai mers într-o mânăstire femeiască, ci ai venit în aceasta bărbătească?” Iar fericita, lepădând frica, a început a spune cu de-amănuntul toate cele pentru sine, zicând: „Am fost însoțită cu bărbat și mama unei fiice, dar îmi plăcea a merge totdeauna la biserica lui Dumnezeu și a petrece într-însa ziua și noaptea în rugăciune. Iar bărbatul mă oprea de la aceasta; apoi cu mustrări și cu bătăi îmi oprea sârguința cea către biserică și rugăciune și îmi făcea mare împiedicare către dragostea cea dumnezeiască.

Pentru aceea, gândind să fug de la dânsul ca să pot mai bine a sluji lui Dumnezeu, am văzut în vis, că, fugind de un bărbat care mă izgonea, am fost ascunsă între oarecari călugări. Deci, înțelegând vedenia și cunoscând că în alt fel nu voi putea să mă ascund de bărbatul meu, decât numai în chipul bărbaților care petrec viața monahicească, mi-am schimbat hainele femeiești și, luând pe cele bărbătești, m-am numit Vavila și, prefăcându-mă a fi famen, am venit în această mânăstire”.

Cuviosul Vasian, ascultând cu luare aminte cuvintele fericitei Matroana, se mira foarte mult de înțelepciunea și de osârdia ei către Dumnezeu. Și a zis către dânsa: „Îndrăznește, fiică, credința ta te va mântui”. Și mult învățând-o pe dânsa pentru folosul sufletului său, a trimis-o în taină la fericita Sosana, făgăduind că el va purta grijă de dânsa, numai ea să slujească necontenit lui Hristos.

În acea vreme a murit fiica ei Teodotia pe care o încredințase Sosanei. Pentru că Bunul Dumnezeu, vrând să izbăvească de necazuri pe roaba sa Matroana, scăpând-o de purtarea de grijă pentru fiica sa, ca, mai cu osârdie să-I slujească Lui, a luat pe fiica ei la Sine și în curțile cerești a sălășluit-o. Iar Matroana, în loc de tristețe, s-a umplut de bucurie, văzând pe fiica sa, care încă nu cunoscuse înșelăciunea acestei lumi viclene, mutată către Domnul și fără prihană dusă înaintea Lui. Iar ea singură stătea acum ascunsă la Sosana; dar mai ales Dumnezeu o ascundea pe dânsa, prin Sosana.

Iar Dometian, bărbatul Matroanei, căuta pe soția sa pretutindeni, înconjurând multe cetăți, sate și mânăstiri, căutând și întrebând, dar nu o afla. Apoi a auzit că în mânăstirea Cuviosului Vasian a fost o femeie îmbrăcată în chip bărbătesc și viețuind ca un famen, căci străbătuse vestea despre aceasta, mai întâi între toți părinții și mai apoi și în poporul mirenesc.

Înțelegând Dometian că aceea era femeia lui, a alergat la acea mânăstire și, bătând în poartă, striga cu mânie: „Strâmbătate mi-ați făcut mie, o, călugărilor, mare strâmbătate, că mi-ați înșelat femeia și o țineți la voi! Oare așa se cade călugărilor a face? Așa vă scrie pravila voastră? Dați-mi pe femeia mea! Pentru ce despărțiți voi pe cei pe care Dumnezeu i-a împreunat? Dați-mi soția care este unită cu mine după lege și care trebuie să fie tovarășă a vieții mele”.

Acestea și multe altele grăind Dometian, călugării au zis către dânsul: „Noi nu avem aici pe femeia ta, căci nu intră niciodată femei în mânăstirea noastră. Dar pe un famen cu numele Vavila îl știm călugăr; acela a viețuit la noi câtăva vreme, apoi voind să cerceteze Sfintele Locuri de la Ierusalim, de mult s-a dus de la noi. Iar acum noi nu știm unde se află, numai singur Văzătorul a toate știe, căci înaintea Lui nimic nu este tăinuit”.

Auzind acestea Dometian, mult s-a necăjit, iar din dragoste către soția sa tulburându-se și tânguindu-se, s-a dus mâhnit. Iar fericitul Vasian, gândind în sine, zicea: „Dumnezeu a ales această femeie spre slujbă și sub jugul Său cel bun a luat-o pe dânsa de la bărbatul cel îndărătnic și răzvrătit și a încredințat-o nevredniciei mele, ca să mă îngrijesc pentru mântuirea sufletului ei. Apoi eu înaintea multora am vădit-o și am dat de știre despre dânsa. Deci, de va afla bărbatul ei și din cărarea faptelor bune o va întoarce pe dânsa și o va păgubi de mântuire, eu sunt pricinuitorul răzvrătirii ei”.

De atunci a început Cuviosul a se mâhni și, chemând pe oarecare dintre bătrânii duhovnici, le-a zis: „Se cade nouă, fraților, a avea purtare de grijă pentru sora care a ieșit din mânăstirea noastră. Căci, deși este deosebită de noi cu firea, dar în adunarea noastră este scrisă. Deci, ce să facem, ca viața ei începută cu atâta plăcere de Dumnezeu, să iasă cu sfârșit bun? Ca nu cândva vrăjmașul, care caută totdeauna căderea noastră, să-i biruiască bărbăția ei, să o abată de la nevoințele călugărești și să o întoarcă spre plăcerile lumii, având lesnicioasă unealtă spre aceasta pe bărbatul ei”.

Astfel grăind Cuviosul Vasian către frați, unul dintre dânșii cu numele Marcel, cu treapta fiind diacon, a zis către Cuviosul: „În cetatea Emesiei, unde m-am născut eu, este o mânăstire de maici, în care și sora mea s-a călugărit. Deci, dacă voiești, părinte, trimite-o acolo și așa se va sfârși grija pentru dânsa”. Acestea auzindu-le fericitul Vasian și ceilalți bătrâni s-au învoit cu sfatul lui Marcel și au poruncit să caute o corabie care merge în partea aceea. Și îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a găsit o corabie din Emesia care, făcând neguțătorie în Bizanț, se întorcea iarăși întru ale sale. În acea corabie punând pe fericita Matroana, a trimis-o la mânăstirea din Emesia, la fecioarele care petreceau viață monahicească și de care a fost primită cu cinste.

Trăind ea acolo în fapte bune cu obișnuitele sale nevoințe, covârșea pe toate cu smerenia, cu tăcerea, cu postul, cu privegherea și cu toate ostenelile călugărești, încât pe toate le făcea să se minuneze de viața sa, fiind pildă de asprimea căii ce duce în împărăția lui Dumnezeu. După acestea, murind egumena mânăstirii, Sfânta Matroana a fost aleasă de toate, ca una ce era vrednică, în locul stareței care murise. Și fiind egumenă, lumina tuturor ca o făclie pusă în sfeșnic cu faptele cele bune, îngrijindu-se de mântuirea surorilor încredințate ei.

În acea vreme, un om arându-și holda sa, a văzut un foc ieșind din pământ; și nu numai o dată a văzut aceasta ci de mai multe ori, că în multe zile se arăta văpaie de foc ieșind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate și a vestit episcopului Emesiei. Iar episcopul, înțelegând că este un lucru mare, a luat clericii săi și s-a dus la locul acela. Făcând rugăciune, a poruncit să sape pământul în locul acela.

Și făcându-se aceasta, s-a găsit un vas, nu cu aur sau cu argint, ci cu cel mai scump decât toate comorile pământului, capul Sfântului Ioan Înainte Mergătorul și Botezătorul Domnului. Deci vestea a străbătut pretutindeni și a alergat acolo multă lume, nu numai din cetatea Emesiei, ci și de prin cetățile și satele din împrejurimi.

Atunci a mers și Cuvioasa Matroana de la mânăstirea sa cu toate surorile, să se închine Capului celui aflat al Sfântului Ioan. Acel cinstit cap, izvora mir cu bună mireasmă, iar preoții ungeau cu acel mir poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor. Din acel mir a luat și Cuvioasa Matroana într-un văscior mic, voind să-l ducă în mânăstirea sa pentru binecuvântare; dar mulțimea poporului îmbulzindu-se către acel sfânt mir, o strâmtora pe dânsa, încât nu era cu putință a trece. Iar alții, simțind că este la dânsa Sfântul Mir, o rugau ca să-i însemneze și pe ei cu acel sfânt mir, căci nu pot să ajungă la preoți pentru mulțimea poporului, lucru care îl făcea fiind silită.

S-a întâmplat acolo un orb, care de la nașterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana să-l însemneze și pe dânsul cu Sfântul Mir, iar ea a uns ochii lui și îndată orbul a văzut lumina. Această minune se socotea a fi venită nu numai de la mirul cel tămăduitor al Sfântului Ioan, ci și de la Cuvioasa Matroana. Pentru că mulți preoți erau acolo care împărțeau poporului din acel sfânt mir, dar nu au putut deschide ochii celui orb. Deci era vestită în popor, viața cea plină de fapte bune a Cuvioasei Matroana.

După multă vreme a auzit despre dânsa bărbatul ei Dometian și s-a dus cu sârguință la cetatea Emesia. Dar înștiințându-se că nu este cu putință a intra în mânăstirea fecioarelor și a vedea pe soția sa – căci în mânăstirea aceea era legământ să nu intre parte bărbătească -, de aceea s-a gândit ca, cu vicleșug să-și dobândească dorința sa.

Deci, a rugat pe niște femei mirence ca, mergând la Matroana, să-i spună că „un om, auzind de sfințenia ta și de viața ta cea desăvârșită în fapte bune, a venit de departe să se închine ție și să se învrednicească de binecuvântările și de sfintele tale rugăciuni. Deci, fă dragoste pentru Dumnezeu și nu trece cu vederea pe omul acesta care s-a ostenit pentru tine atâta cale, ci te arată lui și-l mângâie cu cuvinte folositoare și cu binecuvântare”.

Mergând femeile acelea la Matroana, i-au grăit ei precum au fost învățate. Iar fericita Matroana, simțind vicleșugul, a întrebat pe femei: „Cum este la chip omul care v-a trimis la mine?” Iar ele i-au spus chipul lui și sfânta îndată a cunoscut că este bărbatul ei și a zis femeilor: „Spuneți omului aceluia să aștepte șapte zile și atunci mă voi arăta lui și mă va vedea precum voiește”. Fericita Matroana, trimițând pe femei, a început a se ruga Domnului ca s-o acopere pe dânsa și s-o facă nearătată bărbatului său. Venind noaptea, și-a luat o haină de păr și puțină pâine și a ieșit din mânăstire, neștiind nimeni, și s-a dus la Ierusalim.

Dometian așteptă șapte zile, nădăjduind să vadă pe cea dorită și să o ia cu sila, fiind însoțită cu el prin lege. După șapte zile iar a trimis pe femeile acelea la cuvioasa, poftind-o să se arate lui precum a făgăduit. Dar, ducându-se femeile în mânăstire, au aflat pe toate călugărițele plângând după egumena lor, pentru că nu știau unde s-a dus. Întorcându-se femeile, au spus lui Dometian; iar el, cu multă dorință aprinzându-se, umbla pretutindeni căutând-o. S-a dus și la Ierusalim unde, șezând la o gazdă, a întrebat pe femeile ce viețuiau acolo dacă nu li s-a întâmplat să vadă cândva o astfel de femeie, spunându-le și chipul feței. Iar ele i-au răspuns, zicând: „Ne aducem aminte, cum că o călugăriță cu un astfel de chip venea aici la biserică, dar acum nu știm unde se află”. El o căuta pe acolo cu sârguință, umblând pe drumuri și întrebând pe la gazde.

Odată, din întâmplare, s-au întâlnit amândoi. Matroana a cunoscut pe bărbatul său, iar el n-a cunoscut-o pe dânsa. Căci, când era să treacă Dometian pe lângă dânsa, ea și-a acoperit fața și s-a plecat jos, ca și cum ducea ceva. Și așa, cu meșteșug, s-a ferit de a o cunoaște bărbatul. Mirându-se cuvioasa cu ce fel de sârguință o caută bărbatul și temându-se ca să n-o vadă undeva și s-o cunoască, pentru aceea s-a dus la Muntele Sinai. Dar și acolo a fost urmărită de bărbatul ei.

Apoi s-a dus la Virit (Beirut) și aflând o capiște idolească pustie, a intrat într-însa și a viețuit acolo. Iar dracii, nerăbdând venirea ei acolo, în multe chipuri o înfricoșau pe dânsa, vrând s-o izgonească de acolo. Pentru că uneori strigau asupra ei în chip nevăzut, iar alteori năvăleau chiar și în chip văzut. Și când Matroana cânta psalmi și diavolii cântau împotriva ei, batjocorind-o. Iar toate nălucirile și arătările diavolești sfânta le izgonea cu semnul Crucii și cu rugăciunea cea cu sârguință către Dumnezeu.

Viețuind Cuvioasa în acea capiște idolească, avea ca hrană verdețurile care creșteau împrejur și băutură, apă din izvorul care cu minune izvorâse pentru dânsa. Pentru că, odată însetând, a căutat apă împrejur și n-a aflat fiindcă pământul era uscat și ars de fierbințeala soarelui. Apoi, aflând o piatră mică ascuțită, a săpat cu dânsa în pământ o gropiță mică și lăsând-o s-a dus la rugăciune. Iar a doua zi venind în locul acela, a aflat izvor de apă curgând repede și au crescut împrejurul izvorului verdețuri dulci care slujeau ca hrană miresei lui Hristos, mai dulci decât toate bucatele împărătești. Deci mânca verdețuri din acelea dulci și bea apă și mulțumea lui Dumnezeu Celui ce dă hrană la tot trupul și Celui ce deschide mâna Sa și umple de bunăvoință toată ființa.

Odată diavolul s-a închipuit într-o femeie frumoasă care a venit la Cuvioasa cu vicleșug, zicând: „Pentru ce, doamna mea, ți-ai ales această viață aspră și singuratică în acest loc pustiu, neavând cele de trebuință trupului? Și, pe lângă acestea, ești încă tânără și frumoasă și mă tem ca nu cumva, aflându-te cineva, să se rănească de frumusețea ta și, făcându-ți silă, atunci nu are cine să-ți ajute și să te scape din mâinile lui. Deci lasă, doamna mea, viața aceasta și vino cu mine în cetate că poți și acolo viețui liniștită. Iar eu îți voi găsi casă pentru locuință, oricum îți va plăcea; acolo vei avea toate cele de trebuință și apoi nimeni nu va îndrăzni să-ți facă vreo supărare, pentru că locuitorii dimprejur îți vor ajuta și te vei izbăvi”.

Sfânta Matroana, auzind aceste cuvinte viclene, a cunoscut că acelea sunt săgeți ale vrăjmașului și îndată a apucat pavăza cea nebiruită, cuvioasa și nu numai de săgețile vrăjmașului s-a apărat, dar și pe săgetătorul l-a rănit și l-a izgonit cu rugăciunea ca și cu o sabie. După acestea, iar s-a închipuit diavolul în chip de babă bătrână din al cărei ochi ieșea foc și pornindu-se asupra ei din mânie, cu îndrăzneală s-a agățat de picioarele ei, grăind cuvinte fără rușine și îngrozitoare. Iar sfânta nu lua în seamă acestea, ci stătea rugându-se lui Dumnezeu și îndată a pierit diavolul.

După asemenea năpădiri diavolești, Domnul a mângâiat pe fericita Matroana cu oarecare descoperire dumnezeiască și a umplut inima ei de negrăită bucurie duhovnicească și de mângâiere cerească. Căci știe a mângâia în necazuri pe cei ce-i slujesc Lui și a le ajuta în supărări, iar mâhnirea lor a o preface în bucurie, precum zice David: După mulțimea durerilor din inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.

Deci Domnul a voit ca prin această roabă a Sa să folosească pe mulți și la calea mântuirii să-i povățuiască. Pentru aceea a făcut-o pe dânsa cunoscută oamenilor din Beirut. Deci a fost aflată de trei oameni dreptcredincioși, care, trecând târziu pe lângă capiștea aceea, au văzut-o rugându-se; și aceia au vestit celorlalți și au început a veni la dânsa mulți, vrând ca s-o vadă. Iar ea, primind de la Dumnezeu darul învățăturii, le grăia cuvântul Lui și foarte mult îi folosea pe dânșii cu vorba sa cea de Dumnezeu insuflată și-i povățuia la calea mântuirii. Apoi au venit la dânsa și fecioare, care, minunându-se de viața ei îngerească, au voit a-i urma, fiind împreună cu dânsa în viața cea călugărească.

La început a venit la dânsa o femeie cu numele Sofronia, care, fiind din păgânătatea elinească, iubea înfrânarea și curățenia și viețuia fără bărbat ca o călugăriță, având cu sine și pe alte femei care urmau vieții și învățăturii ei. Aceasta auzind de fericita Matroana, a venit la dânsa cu tovarășele sale. Iar sfânta, deschizându-și gura sa cea de Dumnezeu grăitoare, a început a le vorbi despre adevăratul Dumnezeu și despre Unul Născut Fiul Său, cum S-a întrupat din Preacurata Fecioară și a pătimit pentru mântuirea noastră, cum a înviat, cum S-a înălțat la cer și iarăși va să vină să judece viii și morții.

Și multe taine de ale sfintei credințe spunând Sofroniei Sfânta Matroana, a câștigat-o pe dânsa lui Hristos, precum și pe cele împreună cu dânsa. Apoi, degrabă învrednicindu-se de primirea Sfântului Botez de la episcopul Beirutului, petreceau călugărește împreună cu Cuvioasa Matroana în acea capiște idolească, care din peșteră tâlhărească s-a făcut sălășluire mireselor lui Hristos.

După aceasta, o fecioară cu numele Evhe, care era preoteasă idolească și își păzea fecioria, a venit la Cuvioasa și, căzând la picioarele ei, o ruga să o învețe pe dânsa credința în Iisus Hristos și să o primească lângă sine. Iar sfânta, spunându-i după obiceiul său cuvintele lui Dumnezeu, aprindea inima fecioarei acesteia spre dragostea lui Hristos și către lepădarea de lume. În acea vreme a sosit un praznic elinesc, urât de Dumnezeu, și s-au adunat elinii cei ce erau în Beirut la idolii lor, voind să-i prăznuiască.

Neaflând pe preoteasa idolilor ca să înalțe jertfele lor, după obiceiul păgânesc, se minunau și se întrebau unde s-a dus. Apoi, înștiințându-se că s-a dus la Matroana, au alergat acolo unii dintr-înșii, iar mai ales rudeniile fecioarei și aflând pe Evhe șezând lângă Matroana și ascultând cu umilință cuvintele lui Dumnezeu, au zis către dânsa: „Pentru ce, fecioară, ai trecut cu vederea pe marii zei și ai lăsat jertfele lor? Că iată pentru tine s-a sculat poporul asupra noastră nerăbdând ocara zeilor săi. Vino dar cu noi ca să săvârșești praznicul de acum”.

Iar fecioara nici nu voia să audă cuvintele lor, nici să se uite la dânșii, ci precum ședea Maria la picioarele lui Iisus, așa ședea ea lângă învățătoarea sa, Cuvioasa Matroana. Iar sfânta cu blândețe și cu dragoste a zis către dânșii: „Lăsați-o să fie cu noi, pe această roabă a adevăratului Dumnezeu, care mai întâi era roabă a deșerților voștri idoli, iar acum nu mai este cu voi, pentru că dorește să se facă mireasa lui Hristos”.

Dar rudele care veniseră acolo și mai mult se nevoiau, când cu momeli, când cu înfricoșări, să depărteze pe fecioara de Matroana, vrând să o ia pe dânsa cu sila; dar o nevăzută putere dumnezeiască îi oprea pe dânșii. Nesporind de loc, au zis: „Dacă nu ne asculți pe noi și nu mergi acum să săvârșești praznicul zeilor, apoi mâine, venind, vom arde casa aceasta cu toate cele ce sunt aici și pe tine împreună cu dânsele”. Așa lăudându-se, s-au dus.

Sfânta Matroana, împreună cu surorile care erau cu dânsa, au adunat multe vreascuri și lemne pe care le-au pus împrejurul locașului și au trimis în urma elinilor care veniseră la ea, zicând: „Iată acum sunt gata lemnele și focul; deci veniți și împliniți făgăduința, ardeți-ne pe noi, ca să fim jertfă cu bună mireasmă Hristosului nostru”. Iar elinii mirându-se de o bărbăție ca aceasta și de curajul lor fără temere, că sunt gata a muri pentru Dumnezeul lor, nu știau ce să le răspundă și de aceea n-au mai venit la dânsele.

Apoi, Cuvioasa Matroana a trimis la episcop, rugându-l să trimită la dânsa un preot. După ce a venit preotul, i-a încredințat lui pe fecioara aceea să o lumineze cu Sfântul Botez și iarăși să o aducă la dânsa; iar preotul a făcut după cererea ei. Fiind botezată fecioara aceasta, se nevoia foarte mult în post și în rugăciune, împreună cu celelalte surori care erau lângă Matroana, opt la număr, și toate, asemenea fecioarelor celor înțelepte, înfrumusețându-și candelele lor, se pregăteau a ieși întru întâmpinarea Mirelui Hristos.

Astfel petrecând Cuvioasa Matroana vreme îndelungată, slujind ziua și noaptea împreună cu surorile și mult popor aducând lui Dumnezeu, i-a venit dorința ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, pe Cuviosul Vasian. De aceea voia să se ducă la Constantinopol, dar se oprea de un alt gând; căci bărbatul său, Dometian, petrecea acolo și se temea ca nu cumva să fie aflată de dânsul. Dar zicea în sine și acestea: „Nu pot petrece aici mai mult, pentru că mulți vin la mine și mă laudă ca pe o săvârșitoare de fapte bune și mă tem de mărirea deșartă. Apoi mă mai tem ca nu cumva să audă bărbatul meu de mine, căci toată latura aceasta știe și poate cineva îi va spune; și de va veni aici și mă va afla, îmi va zădărnici toată osteneala cea călugărească. Deci mă voi duce de aici ori în Alexandria, ori în Antiohia.

Așa gândind sfânta, a început a ruga cu sârguință pe Dumnezeu să-i arate unde să se ducă și unde i-ar fi ei mai de folos a se nevoi. În astfel de rugăciune petrecând, a văzut odată în vis trei bărbați certându-se între ei pentru dânsa, că fiecare voia s-o aibă de soție. Iar ea se lepăda de dânșii, zicând: „Eu de mult fug de însoțire; oare acum aș fi dorit aceasta? Dar cine sunteți voi?”

Răspuns-a cel dintâi: „Eu sunt Alexandru”. Iar celălalt a zis: „Eu sunt Antioh”. Al treilea a zis: „Eu sunt Constantin”. Acestea zicând, au aruncat între dânșii sorți, cine să o ia și a căzut sorțul pe cel mai tânăr, care se numea Constantin. Deci, acela voia s-o ia pe dânsa, iar ea de frică s-a deșteptat și se gândea la vedenie. Apoi a tâlcuit visul astfel: „Trei bărbați, Alexandru, Antioh și Constantin sunt trei cetăți la care m-am gândit eu, Alexandria, Antiohia și cetatea lui Constantin. Iar sorțul căzând lui Constantin, înseamnă bună voința lui Dumnezeu ca să mă duc în Constantinopol și să văd pe părintele meu, fericitul Vasian.

Deci, puternic este Domnul, Cel ce m-a orânduit acolo; El mă va acoperi ca să nu fiu văzută de bărbatul meu și chiar de voi merge în mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Domnul meu este cu mine. Apoi, sculându-se, a vrut să plece.

Înștiințându-se surorile de scopul ei, că voiește să se ducă de la dânsele, s-au rugat de dânsa cu plângere, strigând cu lacrimi: „Pentru ce, maica noastră, ne lași pe noi, fiicele tale, care încă nu suntem desăvârșit întărite în Legea Domnului? Pentru ce lași odraslele cele tinere în credință, care încă nu sunt din destul adăpate cu apa învățăturii? Unde te duci de la noi, maica noastră? Cui ne lași pe noi și pentru ce nu ne iei și pe noi cu tine?” Iar ea, mângâindu-le pe dânsele, le-a spus voința lui Dumnezeu, care prin descoperire i s-a vestit, ca să meargă în cetatea marelui Constantin. Apoi îndată a trimis la episcop, rugându-l să trimită la dânsa două diaconițe iscusite în faptele cele bune și desăvârșite în viață, pentru ca să le încredințeze lor turma lui Hristos cea mică și de curând adunată. Și a făcut episcopul după dorința ei, căci i-a trimis diaconițe precum dorea. Deci, acelora a încredințat Cuvioasa Matroana pe fiicele sale cele duhovnicești ca pe o comoară de mult preț și, dându-le pace, s-a despărțit de dânsele, luând numai o soră cu sine, pe fericita Sofronia.

Mergând la mare, a aflat o corabie care mergea la cetatea lui Constantin și s-a suit în ea. După aceea, suflând vânt ajutător, degrabă au ajuns la Constantinopol, unde Matroana împreună cu Sofronia au mers la Biserica Sfintei Irina, ce era aproape de mare. Intrând acolo, au aflat pe Marcel, diaconul, cel mai sus pomenit, care sfătuise pe fericitul Vasian să o trimită pe dânsa la mânăstirea de fecioare, ce era în cetatea Emesiei.

Acestui diacon i-a spus Sfânta Matroana cu de-amănuntul toate cele despre sine, cum a fost urmărită de bărbatul său la Emesia, la Ierusalim și la Sinai și cum s-a nevoit în cetatea Beirutului într-o capiște idolească și a adunat surori; apoi cum a întors la Dumnezeu mult popor printr-însa, și cum a făcut atâta cale din Beirut la Constantinopol, ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, Cuviosul Vasian. Iar Marcel a vestit pe cuviosul despre venirea Matroanei și i-a spus toate cele ce a auzit despre dânsa. Atunci el îndată a poruncit lui Marcel să caute o casă liniștită lângă mânăstirea sa și acolo s-o ducă pe fericita Matroana. Și aceasta făcându-se, s-a întâlnit cu dânsa Cuviosul Vasian și a binecuvântat-o pe ea. Apoi înștiințându-se de toate urmările și ostenelile ei, se veselea de asemenea nevoințe și de dragostea ei cea cu osârdie către Dumnezeu.

Din acea vreme, Cuvioasa Matroana a început a fi în Constantinopol fără grijă, căci murise bărbatul ei. Iar Cuviosul Vasian îi dădea cele de trebuință și pe surorile care rămăseseră în Beirut le-a adus la dânsa, căci a trimis scrisoare, după cererea ei, la episcopul Beirutului, rugându-l să lase pe călugărițele cele adunate de Matroana să vină la Constantinopol la maica lor cea duhovnicească.

Deci, fiind liberate, au venit toate în grabă și petreceau împreună cu Cuvioasa Matroana, slujind lui Dumnezeu în cuvioșie și dreptate. Iar Matroana era tuturor pildă cu viața sa cea cu plăcere de Dumnezeu spre care privind, nu numai partea cea călugărească, ci și mulțimea poporului mirenesc se folosea; pentru că străbătuse vestea pretutindeni pentru faptele ei cele bune și se lăuda printr-însa Părintele Cel ceresc. Și a ajuns despre dânsa vestea până la împărăteasa, soția împăratului Leon cel Mare, care împărățea în acea vreme, al cărei nume era Verina.

Aceasta, auzind de viața Cuvioasei Matroana cea desăvârșită în fapte bune, a venit singură la dânsa și a văzut-o. Iar Matroana a primit pe împărăteasă cu cinste și a făcut ei ospăț în chipul în care putea să facă o pustnică, care nimic nu avea. Și s-a mirat împărăteasa de viața ei, dar mai ales de aceasta, că n-a cerut de la dânsa nimic, deși multă avere voia să-i dea ei. Și primind împărăteasa mult folos din viața și vorba Cuvioasei Matroana, s-a întors la palatul său. Deci, alergau către Cuvioasa mulți neputincioși și dobândeau sănătate, pentru că rugăciunea ei era puternică a tămădui neputințele, nu numai cele trupești ci și cele sufletești.

O femeie oarecare slăvită, cu numele Eufimia, soția lui Antim eparhul, căzând într-o boală cumplită și netămăduită, încât nu mai putea avea ajutor de la doctori, a alergat la Cuvioasa Matroana. Și luând mâna ei o punea pe partea trupului său unde o durea și din atingerea mâinii ei a dobândit Eufimia deplină sănătate. Aceasta, văzând casa strâmtă în care petrecea Cuvioasa cu surorile sale – și nici aceea nu era a ei, ci cu chirie -, a voit să zidească mânăstire spațioasă și frumoasă tămăduitoarei sale, Cuvioasei Matroana, pe care a și făcut-o degrabă. Și, mutându-se Cuvioasa din casa cea strâmtă în mânăstirea cea nou zidită, a adunat acolo mare turmă de oi cuvântătoare, de fecioare și de femei, și le-a făcut pe ele mirese ale lui Hristos și cu sârguință se îngrijea de mântuirea lor.

După aceasta s-a apropiat de sfârșitul său și a cunoscut mai înainte mutarea sa către Dumnezeu, care era să fie degrabă, pentru că i s-a spus ei în vedenie. Iar vedenia a fost astfel. I se părea că umbla într-un loc foarte frumos, în care erau sădiți pomi bine roditori, iar prin mijlocul lor curgeau izvoare de ape curate și câmpul era verde și mulțime de păsări preafrumoase cântau acolo cu glasuri dulci în multe feluri; iar pomii se clătinau câte puțin de vântul ce sufla lin, izvoarele murmurau și nu era cu putință a spune frumusețea locului aceluia, căci era raiul lui Dumnezeu. Acolo erau niște femei cinstite și cu bunăcuviință, care arătau Cuvioasei Matroana niște palate prealuminate, care erau zidite de mâna lui Dumnezeu și nu de a omului și ziceau către dânsa: „Această casă este a ta, Matroana, zidită de Dumnezeu; deci vino și viețuiește într-însa!”

Din această vedenie a socotit Cuvioasa că i s-a apropiat mutarea ei și se pregătea pentru ieșire cu și mai multă sârguință, rugându-se Domnului, pentru care toate le-a socotit deșertăciune. După aceasta a chemat la sine pe toate surorile și învățându-le multe despre mântuirea sufletului și pace dându-le lor, a adormit întru Domnul; și s-a mutat de la locașul pământesc în cel ceresc, pe care mai înainte l-a văzut în vis, pregătit pentru ea.

Așa s-a săvârșit Cuvioasa Matroana întru bătrâneți fericite, pline de mulți ani. A petrecut în viața cea mirenească douăzeci și cinci de ani, iar în cea călugărească șaptezeci și cinci de ani; și au fost anii ei de toți o sută. Iar acum viețuiește în lumina cea fără de sfârșit, stând înaintea Preasfintei și nedespărțitei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuvioasa Teoctista din Lesvia

Pe Marea Egee este o insulă ce se numește Paros. În acea insulă era o biserică preafrumoasă de piatră, zidită în numele Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, dar pustie, pentru că toată insula aceea, nu se știe din ce pricină, s-a pustiit; și acum nu era locuit de oameni, ci de fiare. Deci, oarecare vânători care locuiau în muntele ce este lângă mare și se numește Elvea, unindu-se, s-au dus cu corabia în insula aceea pustie ca să vâneze, căci erau acolo o mulțime de cerbi și de căprioare sălbatice.

Ajungând acolo vânătorii, au ieșit din corabie cu armele lor și au mers spre insulă căutând vânat. Între dânșii era unul temător de Dumnezeu, care se îngrijea de mântuirea sa. Acesta s-a despărțit de tovarășii săi și umbla singur prin pustie pe urmele fiarelor. El, aflând biserica cea mai sus pomenită, a intrat într-însa și a început a se ruga pe cât știa, căci era om simplu și neștiutor de carte.

Închinându-se el și rugându-se, a văzut în pământ o groapă mică și într-însa apă; iar în apă erau mai multe grăunțe din verdețurile ce se numesc iliotropion – căci în insula aceea creșteau multe verdețuri din acelea -, și cugeta în sine, zicând: „Trebuie să fie aici un rob al lui Dumnezeu, care se hrănește cu aceste semințe”. Dar, nezăbovind vânătorul acela, a ieșit din biserică, căci se grăbea să ajungă pe însoțitorii săi. Și au petrecut vânătorii în insula aceea câteva zile, și au vânat cerbi și căprioare, câte au voit; iar acum se întorceau din pustie la corabie cu mult vânat.

Atunci vânătorul cel mai sus pomenit, iarăși s-a despărțit de tovarășii săi și a intrat în biserică să se roage Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; și către dânsa nădăjduia că va vedea pe robul lui Dumnezeu, cel ce muiase semințele de iliotropion în apă. Iar pe când se ruga, stând în mijlocul bisericii, i s-a părut ceva în dreapta Sfintei Mese clătinându-se de vânt și apoi a văzut o mreajă de păianjen deasă. Vrând să se apropie să vadă ce este aceea ce se clatină după țesătura de păianjen pe care voia să o rupă, îndată a auzit un glas, zicând: „Stai, omule, și nu păși mai aproape, căci mă rușinez, fiindcă sunt femeie goală”.

Acestea auzindu-le vânătorul, s-a temut și voia să fugă, dar nu putea de mare spaimă, căci îi tremurau picioarele și perii capului i se zbârliseră și se făcuseră ascuțiți ca spinii, fiind înspăimântat. De-abia venindu-și în fire, a îndrăznit și a întrebat: „Cine ești tu și cum trăiești în pustia aceasta?” Și iarăși a auzit glas de după țesătura de păianjen, grăind: „Rogu-te, aruncă-mi o haină și după ce îmi voi acoperi goliciunea, atunci, dacă Domnul îmi va porunci, îți voi spune ție despre mine”. Iar vânătorul, dezbrăcându-se de haina cea de deasupra, a pus-o pe pământ și a ieșit din biserică, așteptând puțin până când se va îmbrăca femeia aceea cu haina lui.

Intrând iarăși în biserică, a văzut-o stând la locul unde era și mai înainte, foarte înfricoșată la chip, pentru că nu mai avea asemănare de om. Nu era de văzut la dânsa trup viu, ci era ca o moartă, numai oasele acoperite cu pielea, cu părul alb, iar la față neagră, ochii cufundați adânc și tot chipul ei era precum este omul care zace de mult în mormânt și abia putea să răsufle și să vorbească încetișor.

O arătare ca aceasta văzând vânătorul, mai mult s-a spăimântat și, căzând la pământ, cerea de la dânsa binecuvântare. Iar ea, întorcându-se spre răsărit, și-a ridicat mâinile sale și se ruga. Însă vânătorul nu putea să audă cuvintele rugăciunilor ei, numai cât auzea glasul lin, vorbind către Dumnezeu. Apoi, întorcându-se către vânător, a zis: „Dumnezeu să te miluiască, omule! Dar spune-mi, pentru care pricină ai venit în pustia aceasta? Și ce trebuință ai tu în această insulă pustie, în care nimeni nu locuiește? Dar, de vreme ce te-a povățuit Domnul aici – precum mi se pare -, pentru a mea smerenie și vrei să știi cele pentru mine, iată că toate le voi mărturisi ție”.

Deci, a început a-i spune așa: „Patria mea este Lezvia și m-am născut în cetatea Mitimna. Numele meu este Teoctista, iar cu viața sunt călugăriță; căci încă de când eram copilă am rămas orfană de părinții mei. După aceea am fost dată de rudeniile mele la o mânăstire de fecioare și îmbrăcată în chip călugăresc. Când eram de optsprezece ani, fiind la un praznic al Învierii Domnului, am ieșit cu binecuvântare la un sat, care nu era departe, ca să cercetez despre o soră a mea care trăia acolo cu bărbatul ei și am rămas la dânsa. Iar la miezul nopții au tăbărât în locul acela arabii, cărora le era povățuitor Nizir, cel vestit întru răutate, și au robit toate satele și m-au robit și pe mine împreună cu ceilalți.

Făcându-se ziuă, ne-au dus în corăbiile lor și au început a pluti. Și, mergând toată ziua, au ajuns la insula aceasta și, scoțând pe robi, le lua seama punându-le preț, spre a vedea cu cât se pot vinde fiecare. După ce am fost scoasă și eu cu ceilalți, și văzând o luncă ce era aproape, m-am îndreptat către dânsa și m-am pus pe fugă. Apoi s-au luat după mine cei ce mă robiseră, întocmai ca vânătorii ce urmăresc o fiară, dar m-a ascuns de dânșii pustia aceea, iar mai vârtos Dumnezeu cu darul Său, mă acoperea și mă apăra de mâinile celor ce mă vânau, încât le-a fost peste putință a mă ajunge și a mă afla.

Deci am alergat departe înăuntrul insulei acesteia și, de frică, n-am încetat a fugi până când s-au rănit picioarele mele prin lemnele cele ascuțite, prin spini și prin pietrele cele colțuroase. Apoi, neputând fugi mai departe, am căzut ca moartă pe pământ și s-a umplut pământul de sângele meu, care curgea din rănile picioarelor și toată noaptea aceea am petrecut-o în mari dureri. Însă am mulțumit lui Dumnezeu că m-a mântuit din mâinile vrăjmașilor mei și m-a păzit curată, voind mai bine a muri în feciorie în pustia aceasta, decât a fi vie în mijlocul poporului celui necurat și a-mi pierde fecioria cea logodită lui Hristos.

A doua zi, văzând că păgânii aceia s-au dus din insulă, m-am umplut de bucurie scăpând de robia lor și am uitat durerea trupească, de marea bucurie ce o aveam. Și de atunci sunt treizeci și șase de ani de când trăiesc în insula aceasta. Aici mă hrănesc cu semințe din plantele ce cresc din destul și care se cheamă iliotropion. Dar mai mult mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că toți psalmii, cântările și citirile care le deprinsesem în mânăstirea mea, până acum le țin minte și cu acestea mă mângâi și-mi hrănesc sufletul. Iar haina mea în scurtă vreme s-a rupt și am rămas goală, numai darul lui Dumnezeu avându-l acoperământ, care mă acoperă pe mine de toate răutățile”.

Acestea zicând acea cuvioasă fecioară, și-a ridicat mâinile sale spre cer și a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru negrăita Lui milostivire pe care a arătat-o spre dânsa. Apoi, iarăși întorcându-se către vânător, a zis: „Iată acum, omule, ți-am spus ție toate cele despre mine; dar un lucru cer de la tine, pe care pentru Domnul să mi-l îndeplinești. În anul viitor, când vei mai veni la vânătoare în insula aceasta – căci știu că vei veni, căci Dumnezeu așa voiește -, să iei într-un vas curat o părticică din Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos și să-mi aduci aici. Pentru că, de când am început a viețui în această pustie, nu m-am învrednicit a mă împărtăși cu aceste Sfinte Daruri. Și acum mergi în pace la însoțitorii tăi și nu spune nimănui nimic”.

Vânătorul i-a făgăduit că va face ceea ce i-a poruncit și, închinându-se acelei minunate roabe a lui Hristos, s-a dus veselindu-se și mulțumind lui Dumnezeu, că i-a descoperit o comoară ca aceea și că l-a învrednicit a o vedea și a vorbi cu ea; apoi a primit binecuvântare de la aceea, căreia nu-i era toată lumea vrednică.

Venind la țărm, a aflat pe tovarășii săi care-l așteptau și care erau triști pentru că a zăbovit, căci socoteau că s-a rătăcit prin pustia aceea. Dar el nu le-a spus taina ce i s-a poruncit a o ascunde și a mers întru ale sale. Apoi, așteptând vânătorul acesta anul următor ca o mare bucurie, dorind ca iarăși să mai vadă pe preacurata mireasă a lui Hristos – care petrecea în pustie ca într-o cămară -, și, venind vremea cea așteptată, s-a sfătuit cu tovarășii săi să meargă către insula Paros, să vâneze fiare.

Intrând în corabie, a luat de la preot într-o cutie mică și curată, o părticică din Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine, precum îi poruncise fericita Teoctista, și cu cinste păstrând-o la sine, a plecat. Sosind la insula aceea, s-a dus cu dumnezeieștile Taine la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din pustie, unde vorbise cu fericita. Dar, intrând acolo, n-a aflat-o; căci, ori se dusese în pustia cea mai depărtată, sau că se ascunsese, fiindcă veniseră și alți tovarăși cu vânătorul acesta. Deci, a ieșit mâhnit din biserică și mergea pe urma tovarășilor săi.

După aceasta, s-a despărțit de tovarășii săi în taină și, întorcându-se, a venit singur la biserică. Atunci îndată s-a arătat fericita Teoctista în același loc unde fusese mai înainte și cu aceeași haină îmbrăcată, pe care i-o dăduse vânătorul în anul trecut. El, văzând pe fericita, a căzut la pământ și s-a plecat înaintea ei. Ea, apropiindu-se degrabă de dânsul, a zis cu lacrimi: „Nu face aceasta, o, omule, pentru că porți dumnezeieștile Daruri; nu nesocoti Tainele lui Hristos și nu defăima prostia mea, căci sunt nevrednică; și luându-l de haină, l-a ridicat de la pământ”. Iar el, scoțând cutia cu dumnezeieștile Taine, i-a dat-o ei.

Cuvioasa a căzut mai întâi la pământ, înaintea dumnezeieștilor Taine, și cu lacrimi a udat pământul; apoi, sculându-se, le-a luat și s-a împărtășit, zicând cu umilință: „Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpâne, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pentru că am primit în mâini iertarea păcatelor. Acum mă voi duce unde va porunci bunătatea Ta!” Zicând acestea, și-a ridicat mâinile și a stat îndelung rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. Apoi a trimis cu binecuvântare pe vânător în urma tovarășilor săi.

Zăbovind vânătorii în insulă câteva zile, au vânat căprioare și cerbi și acum se întorceau la corabie. Iar vânătorul cel pomenit, iarăși s-a despărțit de dânșii și a mers singur la biserică, voind ca mai înainte de a pleca să se învrednicească de binecuvântarea Cuvioasei. Intrând înăuntru, privea într-o parte și în alta, voind să o vadă pe sfânta, dar nu o află.

Deci, s-a apropiat de locul acela unde vorbise cu dânsa și iată a văzut pe Cuvioasa moartă, zăcând pe pământ, având mâinile strânse la piept; iar sfântul ei suflet se dusese în mâinile lui Dumnezeu. Vânătorul s-a plecat spre cinstitele ei moaște, sărutându-le și udându-le cu lacrimi. Dar nu se pricepea ce să facă, pentru că era simplu și își petrecuse zilele mai mult în pustiu, în mijlocul fiarelor, decât prin cetăți, în mijlocul domnilor. Căci nu-i venea în gând să se ducă la tovarășii săi să-i vestească și împreună cu dânșii să îngroape cu cinste acel sfânt trup. Ci singur săpând puțin pământul, pe cât îi era cu putință a săpa în grabă, a pus într-însul pe Cuvioasa. După aceea a îndrăznit și a luat o mână de la acel sfânt trup, pentru binecuvântarea lui, voind să o aibă pentru evlavie în casa sa. Deși cu credință a făcut aceasta, din dragostea și osârdia lui către Cuvioasa, însă n-a fost bineplăcut lui Dumnezeu acest lucru, precum se va arăta.

Deci, luând mâna, a învelit-o într-un șervet curat și, ascunzând-o în sânul său, s-a dus la tovarășii săi, care acum erau în corabie, nespunându-le nimic. Și fiind seara târziu, s-au depărtat de mal și ridicând pânzele s-au dus, suflându-le vântul în ajutor, încât vedeau toți vânătorii că corabia lor mergea repede ca o pasăre zburătoare. Ei nădăjduiau ca dimineața să ajungă în muntele Evgheului. Dar dacă s-a făcut ziuă, s-au aflat tot în același loc, stând lângă malul insulei Paros și corabia lor era nemișcată ca și cum ar fi fost ținută cu ancora sau ar fi fost oprită de ceva. Deci i-a cuprins frica pe toți și se întrebau unul pe altul dacă n-a greșit cineva și pentru păcatul unuia sunt ținuți aici, încât corabia nu poate să se miște din loc.

Atunci vânătorul cel ce luase mâna Cuvioasei, cunoscându-și păcatul, a ieșit din corabie și a alergat pe ascuns la biserică, neștiind tovarășii lui și, apropiindu-se de moaștele Cuvioasei, a pus sfânta ei mână la locul său în încheietură și, rugându-se puțin, s-a întors la tovarășii săi. Iar când au intrat în corabie, îndată s-a mișcat din locul ei și a început a pluti fără nici o piedică, încât s-au bucurat toți.

Corabia înotând repede și fiind aproape de Evgheu, vânătorul acela a început a spune tovarășilor săi toate cele ce i s-au întâmplat; cum în anul trecut a aflat pe Cuvioasa Teoctista și cum i-a adus anul acesta dumnezeieștile Taine. Apoi, murind sfânta, cum îi luase mâna și pentru acea pricină au fost ținuți toată noaptea la țărm. Ei, ascultând toată povestirea celor întâmplate, se umileau și cârteau foarte tare asupra vânătorului, mâniindu-se pe dânsul, pentru că nu le-a spus și lor când erau încă în insula aceea, ca să se fi învrednicit și ei de binecuvântarea plăcutei lui Dumnezeu.

Atunci ei, întorcând corabia înapoi, cu mare sârguință au mers iarăși la insula Paros. Ajungând acolo, s-au dus toți la biserică și, intrând înlăuntru, cu frică s-au apropiat de locul acela unde îngropase cinstitul trup al Cuvioasei. Locul l-au găsit, iar trupul nicidecum; dar au văzut semnul în locul acela unde fusese trupul, căci se cunoștea bine urma unde fusese capul și picioarele, încât toți se mirau foarte și nu pricepeau unde s-a ascuns. Unii dintre dânșii, ziceau că a înviat, iar alții, că nu va învia mai înainte de învierea cea de obște; ci a fost dusă de mâini îngerești și îngropată în alt loc, precum, de mult, fusese Sfânta Ecaterina. Apoi s-au risipit toți prin insulă, să vadă dacă nu o vor găsi, ori vie, ori moartă, în alt loc. Fiind simpli și necunoscători, voiau să pătrundă tainele lui Dumnezeu, care sunt necunoscute.

Căutând cu sârguință pretutindeni și neaflând-o, au venit în biserică și cu umilință au sărutat locul unde zăcuse trupul Cuvioasei. Apoi, rugându-se, s-au întors. Ajungând la casele lor, povesteau oamenilor toate cele despre Cuvioasa Teoctista și toți, minunându-se, slăveau pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinții Săi, a Căruia slavă este în veci. Amin.

Sfântul Simeon Metafrast

Sfântul Simeon Metafrast s-a născut în Constantinopol pe timpul împăratului Leon înțeleptul, anul 886. Pentru faptele lui cele bune și înțelepciunea sa, a fost înălțat la vrednicia de magistru și logofăt și avea multă cinste la împăratul.

Mergând arabii în Creta, au prădat multe orașe și sate; iar împăratul trimise pe generalul Imerie, împreună cu Sfântul Simeon Metafrast să meargă soli la arabi, dându-le putere deplină, ca, sau să-i supună de bună voie sau prin arme; precum spune Metafrast în viața Sfintei Teoctista, care se serbează în aceeași zi.

Cu toate că împăratul îl iubea și-l cinstea pentru înțelepciunea și fapta bună, cât și pentru vitejia lui, totuși Sfântul nu avea înclinări războinice, ci cugeta să părăsească lucrurile lumești și să se facă monah. Deci a zis către împăratul, că dacă se va întoarce biruitor din război să-i facă un dar, și împăratul i-a făgăduit.

Mergând în Creta au înduplecat pe arabi a se supune și a plăti tribut împăratului. Întorcându-se la Constantinopol se rugă să-i împlinească dorința, după făgăduință. Împăratul se mâhni, neputându-se despărți de un bărbat așa de înțelept și viteaz, dar nevoind a-și călca cuvântul dat, l-a îmbrățișat și l-a sărutat cu lacrimi, zicând: „Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te și pentru păcatele mele”.

Cuviosul, după ce s-a făcut monah, a scris Viețile Sfinților, câte s-au aflat. După aceea ca unul ce era bogat și avea putere și închipuire, a trimis oameni în diferite locuri și i-au adus toate viețile de sfinți câte le-au aflat. El le-a tâlcuit în cuvinte mai dulci, pentru care se numește și Metafrast.

Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinți săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educație creștinească. După primii ani de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază teologia și scrierile Sfinților Părinți. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin cugetarea la cele dumnezeiești.

La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabilește în insula Hios, povățuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o școală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mânăstire”, primind tunderea monahicească la șapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele și îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viața.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot și apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulți ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie și blândețe. De aceea era mult căutat de credincioși și iubit de toți.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria și iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot așa de periculoasă, adică cu invidia și gelozia din partea celorlalți ierarhi și slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că dorește să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toți și a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerându-și iertare de la toți, a dat slavă lui Dumnezeu căci și cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu și în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câțiva ani predicator, profesor și director al unei școli teologice pentru preoți, până în anul 1894, reușind să formeze duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii și cu scrierile Sfinților Părinți. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândețe și îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creștea duhovnicește pe cei din jurul său și avea întotdeauna pace și bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea și osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrânețe să se retragă la mai multă liniște, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși și ucenici, o frumoasă mânăstire de călugărițe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viață desăvârșită de obște, după tradiția Sfinților Părinți. Apoi se retrage definitiv în această mânăstire și duce o viață înaltă de smerenie și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvântare, rugăciune și cuvânt de folos sufletesc.

Pentru viața sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulți bolnavi și săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina și cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiți orice fel de alimente și să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea și pe unii și pe alții. Dar și cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încât toți s-au îndestulat de hrană. De aceea, toți – mireni și călugări, săraci și bogați -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor și un vas ales al Duhului Sfânt și urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toți, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând și nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toți se foloseau de tăcerea și smerenia lui.

Pe lângă multele sale ocupații duhovnicești, Sfântul Nectarie a scris și a redactat mai multe scrieri teologice de morală și de istorie a Bisericii, întărind tradiția Sfinților Părinți în patria sa, împotriva influențelor occidentale care asaltau țările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroși slujitori și ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, și iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulți la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria și lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia și odihnea pe toți care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoința lui, până la sfârșitul vieții sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii și vorbe rele din partea multor clerici și ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau și îl acuzau, atât pe el, cât și mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simțindu-și sfârșitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala și ispita, așteptând cu bucurie ceasul ieșirii sale din această viață.

După aproape două luni de suferință, Sfântul Nectarie și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieți, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinților lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mânăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaștele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată țară ortodoxă. Zilnic credincioșii se închină la moaștele Sfântului Nectarie și la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.