Sinaxar 10 noiembrie

📑 Cuprins:

• Sfinții Apostoli Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Cuart și Tertie
• Sfântul Mucenic Orest
• Sfântul Ierarh Martin, Episcopul Galiei

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Apostoli Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Cuart și Tertie

Acești sfinți sunt din cei șaptezeci de apostoli. Olimp și Rodion, urmând Sfântului Apostol Petru, împreună au fost tăiați de Nero, în cetatea Romei. Iar Sosipatru, pe care îl pomenește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani, fiind episcop al Iconiei, cu pace s-a săvârșit. Erast, pe care în aceeași epistolă îl pomenește Sfântul Apostol Pavel, mai întâi a fost iconom al sfintei Biserici a Ierusalimului.

După aceea, fiind episcop al Paneadiei, s-a mutat la Domnul. Iar Cuart, fiind episcop al cetății Beirutului, mult a pătimit pentru buna credință și pe mulți elini botezând, a adormit în Domnul. Tertie, care a scris Epistola lui Pavel către Romani, a fost al doilea episcop în Iconia. Iar acum toți împreună stau înaintea scaunului lui Dumnezeu în veselie veșnică, primind de la El răsplata pentru nevoințele și ostenelile lor, cele cu multe dureri.

Sfântul Mucenic Orest

Împărățind în Roma păgânul Dioclețian, s-a apropiat de dânsul un voievod cu numele Maximin, zicând: „Stăpâne împărate, povățuitorule al zeilor noștri și învățătorule preaînțelepte al tainelor lor, rog bunătatea ta, poruncește-mi să străbat părțile Ciliciei și ale Capadociei, ca pe creștinii cei cu totul înrăutățiți, care se împotrivesc zeilor noștri și stăpânirii tale, să-i prind și să-i chinuiesc cu felurite munci. În foc să-i ard, în apă să-i înec, să le zdrobesc trupurile și să le frâng oasele; să-i ucid cu sabia, să-i dau fiarelor spre mâncare și în tot felul pierzându-i, să șterg de pe pământ pomenirea celor care nu se închină marilor zei și nu se supun stăpânirii tale”. Acestea auzindu-le împăratul, l-a lăudat și a zis către dânsul: „Nu numai în Cilicia și Capadocia, ci și în toată împărăția mea, îți dau ție stăpânire pentru dezrădăcinarea necuratei creștinătăți, ca să înmulțești slava zeilor noștri strămoșești, care sunt ajutători tuturor oamenilor”.

Maximin, luând stăpânire de la împărat, a pornit cu mândrie și cu putere mare spre pierderea poporului creștin cel nevinovat, ca un lup răpitor asupra oilor, sau ca un leu ce răcnește asupra fiarelor celor neputincioase, plin de răutate și de mânie neîmblânzită. Ajungând în părțile Capadociei, a intrat în cetatea ce se cheamă Tiana și, pe când întreba despre creștini, a auzit de la cetățeni de un oarecare doctor cu numele Orest, că este creștin și învață în toate zilele poporul cu sârguință, ca toți să cinstească pe Hristos; acesta propovăduiește că nu este alt Dumnezeu, fără numai Unul în cer și că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Auzind ighemonul Maximin, a poruncit îndată să-l prindă pe Orest și să-l aducă la judecata sa. Stând Sfântul Orest la păgâneasca judecată, ighemonul a privit spre el cu ochi mândri și cu glas înfricoșat a zis către dânsul: „Spune-ne nouă cine ești tu și care este numele tău?”. Sfântul a răspuns: „Sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, iar numele meu este creștin, pentru că al cui rob sunt, cu numele Aceluia mă și laud”.

Ighemonul a zis: „De vreme ce ai îndrăznit a numi pe Hristos, Dumnezeu și pe tine te-ai numit creștin, pentru aceasta ești vrednic de munci”. La acestea Sfântul Orest a răspuns, zicând: „Zeii, care n-au făcut cerul și pământul, să piară! Eu încă de când eram copil mic, am învățat a aduce jertfă de laudă Dumnezeului Celui viu, pe Care Îl cinstesc cu inimă curată, iar dracilor tăi celor necurați, pe care îi numești tu zei, eu nu mă închin”.

Ighemonul a zis: „Pentru ce nu ne spui numele tău care-l ai de la nașterea ta?” Sfântul a răspuns: „Ți-am spus că sunt creștin și acest nume îmi este cel mai cinstit, cu mult mai mult decât numele cel dat de părinți și mai slăvit decât toate numele din lume. Iar dacă voiești să știi și numele acela pe care îl am de la părinți, află că de la nașterea mea trupească, mă numesc Orest, iar de la nașterea cea duhovnicească, mă numesc creștin. Și, precum este mai însemnată nașterea cea duhovnicească decât cea trupească, așa mai cinstit îmi este mie numele de creștin decât de Orest”. Atunci ighemonul, vrând cu vicleșug să înșele pe robul lui Hristos, a început a grăi: „Mie îmi este milă de tinerețile tale, Oreste, și cruț mintea ta cea înțeleaptă; ba încă am auzit că și în știința doctoricească ești iscusit. Pentru aceasta, nu te pierd îndată, ci te sfătuiesc, supune-te voii împăratului și vei fi ca un fiu al meu, primind de la toți cinste și slavă; apoi, de va afla împăratul despre tine, mare dar vei avea de la dânsul”.

Sfântul a răspuns: „Nu mă vei înșela, ighemoane, cu amăgitoarele tale cuvinte, pentru că eu nu caut nici cinstea aceasta vremelnică, nici nu fug de chinuri pentru Domnul meu. Ci, mai vârtos sunt gata a răbda pentru Dânsul toate muncile, căci voiesc a afla har de la Dânsul și doresc a mă numi fiu al Lui întru împărăția cerurilor; pentru că ne-a dat nouă stăpânire, celor ce credem întru numele Lui, ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu”.

Iar ighemonul a zis: „Omule fără minte și ticăloase, pentru ce te înșeli, zicând că Hristos este Dumnezeu, pe când evreii L-au răstignit ca pe un tâlhar?” Sfântul a răspuns: „De ai fi cunoscut puterea cea mare a Celui răstignit, te-ai fi lepădat și tu de înșelăciunea deșerților idoli și te-ai fi închinat Lui, Care cu adevărat este Dumnezeu, născut din Dumnezeul Cel adevărat și nevăzut și de voie a împreunat firea cea dumnezeiască cu cea omenească și din înșelăciunea cea pierzătoare a diavolului ne-a izbăvit pe noi”.

La aceasta, ighemonul a zis: „Cu cuvintele tale cele multe și mincinoase ai supărat urechile noastre. Oare voiești a mă aduce și pe mine la credința ta cea rea? Dar să știi că pe zeii mei nu-i voi lăsa și Hristosului vostru nu mă voi închina, iar ție îți zic: lasă pe Hristosul tău și să aduci închinăciune și jertfe zeilor noștri, binecunoscând că, făcând aceasta, vei ședea de-a dreapta mea”. Sfântul Orest a răspuns: „Eu mă închin și slujesc veșnicului Dumnezeu, Celui Care îmi face bine întotdeauna, Domnului meu Iisus Hristos; iar diavolilor voștri nu voi jertfi, nici pierzătoarei voastre înșelăciuni nu voi fi părtaș niciodată”.

Atunci ighemonul, luând pe Sfântul Orest, l-a dus în capiștea idolească, care era toată înfrumusețată cu aur și cu argint și plină de idoli de mare preț. Și a zis către dânsul: „Închină-te, Oreste, acestor zei cinstiți!” Iar Sfântul a răspuns: „Te înșeli amarnic, ighemoane, necunoscând adevărul! Iată, zeii aceștia sunt făcuți din aur și argint, din aramă și din fier, pentru înșelăciunea omenească. Ei nici nu văd și nici nu aud, fiind lucruri făcute de mâini omenești, care nu pot a-și ajuta lor, nici a face bine altcuiva. Pentru ce dar să mă închin lor?”

Iar ighemonul i-a zis: „Spune-ne, Oreste, cuvântul cel de pe urmă, sau te vei închina zeilor sau nu, că iată te așteaptă muncile!” Sfântul a răspuns: „Ți se pare, ighemoane, că mă tem de îngrozirea ta? Nu nădăjdui că mă vei înfricoșa cu munci, ci fă ceea ce voiești, că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine și îmi ajută!” Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe Sfânt și să-l bată acolo, în capiștea idolească.

Sfântul, începând a pătimi, și-a ridicat mâinile în sus și a zis: „Caută din cer, Dumnezeul meu, și ajută mie, robului Tău!” Deci, Sfântul a fost bătut fără milă cu diferite unelte, cu toiege, cu frânghii și cu vine de bou; și atât de mult a fost bătut, încât s-au schimbat patruzeci de ostași, iar uneltele s-au rupt și s-au sfărâmat, încât nu era un loc pe trupul lui fără răni, chiar și pântecele i se rănise. Iar Sfântul răbda vitejește, încât toți se mirau de răbdarea lui.

Fiind bătut astfel, tiranul îi zicea: „Jertfește zeilor și te voi elibera!” Iar răbdătorul de chinuri, nimic nu-i răspundea. Atunci ighemonul a poruncit să-i ardă coastele cu fierul roșu, să toarne oțet tare pe rănile lui și să le presare cu sare. Mucenicul, căutând în sus a zis: Dumnezeule, fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc și să se rușineze. Zicând acestea, a suflat asupra idolilor care erau în capiște și îndată toți au căzut și s-au risipit ca praful. Apoi, Sfântul a strigat către ighemon, zicându-i: „Unde este tăria zeilor tăi, pentru ce nu și-au ajutat lor?” Și îndată au fugit toți afară din capiște, fiind cuprinși de frică; și a ieșit și mucenicul. După aceea, toată capiștea s-a cutremurat și a căzut.

Apoi, ighemonul a poruncit să ducă pe Sfântul în temnița cea mai adâncă, poruncind străjerilor să nu-i dea nici pâine, nici apă, ca să fie omorât cu foame și cu sete. Sfântul, intrând în temniță, și-a ridicat mâinile în sus și se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai învățat buna credință din tinerețile mele și ai depărtat de la mine toată rătăcirea și înșelăciunea; Cel ce ai zidit cerul și pământul; Cel ce ai dus la odihnă pe robii Tăi Avraam, Isaac și Iacov; pe Tine Te rog, nu mă lăsa, pentru că eu m-am dat cu totul Ție; fă ca să fiu părtaș celor ce au pătimit pentru Tine și au moștenit împărăția Ta”.

Rugându-se astfel, Sfântul a stat în temniță șapte zile fără mâncare și băutură, iar a opta zi l-a scos ighemonul iarăși la judecată și a zis către dânsul: „Ticălosule, necuratule și vrăjmașule al zeilor noștri, tot împietrit și neînduplecat ești? Să știi că, dacă nu te vei închina zeilor, voi porni asupra ta mai cumplite munci și cu nemilostivire voi ridica viața ta; iar trupul tău cel necurat voi porunci să-l înece în apă”. Sfântul Orest a răspuns: „Sunt gata a răbda toate muncile, având în inima mea semnul Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci muncitorul, umplându-se de mânie, a poruncit să aducă douăzeci de cuie de fier lungi de câte o palmă și să le bată în călcâiele Sfântului Orest.

Făcându-se și aceasta, a poruncit să-l lege de un cal sălbatic și să-l târască până ce va muri. Și calul, fiind alergat foarte tare, trăgea pe Sfântul pe drumuri și pe câmpii, prin spini și pe pietre ascuțite; apoi, în acele munci, Sfântul Orest, răbdătorul de chinuri, și-a dat duhul în mâinile Domnului, târât de cal douăzeci și patru de stadii departe de cetate. Iar trupul lui a poruncit muncitorul să-l arunce în râul ce se chema Fiva.

După aceea s-a arătat în locul acela un om luminat ca soarele, care adunând moaștele Sfântului, le-a îngropat în muntele ce era aproape de cetatea Tiana, dând Dumnezeului nostru slavă, totdeauna, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Martin, Episcopul Galiei

Acest minunat Părinte Martin, a viețuit în vremea lui Grațian și Valentinian, împărații Romei, în anii de la Hristos 381. Fiind foarte iscusit și curajos în războaie, împăratul l-a trimis cu cincizeci de mii de ostași și cu toată tabăra împotriva barbarilor, care atunci ridicaseră război împotriva romanilor. Ducându-se Martin cu oastea lui aproape de tabăra barbarilor și văzând mulțimea lor cea nenumărată, s-a temut foarte, atât el cât și toată oastea lui, ca unii ce nu puteau să stea împotrivă la atâta mulțime de vrăjmași.

În vremea când Martin se afla în mare nedumerire și întristare, neștiind ce să facă, s-a arătat înaintea lui un sărac, purtând haine vechi și rupte, care cerea milostenie. Voievodului, văzându-l tremurând de frig și flămând, i s-a făcut milă de dânsul, căci era foarte milostiv. Și luându-l în cortul său, a tăiat o parte din porfira sa, adică din îmbrăcămintea sa cea voievodală și de mare preț pe care o purta, și l-a îmbrăcat cu dânsa. Apoi i-a dat pâine de-a mâncat și vin de-a băut.

După ce s-a înnoptat, de multă grijă a căzut pe așternut, fără să doarmă și, tocmai târziu, adormind puțin a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos, în chipul săracului pe care l-a miluit ziua, îmbrăcat cu partea de haină pe care i-o dăduse, și a zis către dânsul: „Martine, pentru care pricină ești atât de mâhnit?” Și el a răspuns: „Pentru că nu pot să stau împotrivă la atâta mulțime de vrăjmași și nu știu ce voi face”.

Atunci Domnul a zis către dânsul: „Îndrăznește și nu te întrista nicidecum, nici să te înfricoșezi de vrăjmași, căci precum ieri M-ai văzut gol și M-ai îmbrăcat și, fiind flămând, M-ai hrănit și însetat fiind, M-ai adăpat, întru acest chip voi da și Eu ție răsplătire și te voi păzi de vrăjmașii tăi. Pentru că aceștia, când vor vedea fața Mea, se vor înfricoșa foarte și vor cădea înaintea ta, făcându-ți multe făgăduințe și daruri, și vor cere pace; și așa te vei întoarce la Roma cu mare slavă și cinste. Pe lângă acestea, îți voi fi ajutător toată viața și chiar după moarte te voi învrednici împărăției Mele”. Acestea zicându-i Domnul, stratilatul (adică generalul) deșteptându-se , s-a minunat de vedenia care a văzut-o și a căpătat mare îndrăzneală.

Apoi dimineața, a poruncit să se înarmeze toți ostașii și să iasă la război. Iar ostașii, temându-se, au zis că nu sunt vrednici să facă război cu atâta mulțime de barbari. Dar voievodul mâniindu-se, a zis către dânșii: „Eu mă duc singur la război, iar voi rămâneți, și apoi veți vedea de vă veți putea izbăvi de vrăjmași fără povățuirea și ocârmuirea voievodului”. Atunci, căzând toți înaintea lui, l-au rugat să nu mai țină mânie, fiind gata să-l urmeze, ori spre viață, ori spre moarte.

Deci, înarmându-se, au ieșit cu toții la război, și cum l-au văzut vrăjmașii de departe, s-au temut foarte fiindcă vedeau împrejurul oștirii romanilor niște uriași înfricoșați înarmați, șezând în căruțe și pe cai nenumărați. Acestea erau însă rânduielile Puterilor cerești, pe care le-a trimis Dumnezeu Cel Preaînalt, ca să-i ajute lui Martin și să-l păzească de vrăjmașii lui, după cum i s-a făgăduit mai înainte.

Atunci ei îndată au trimis soli și mijlocitori către voievod, rugându-l să facă pace. Dar el nu le primea nicidecum pacea, ci voia să țină război. De care lucru înștiințându-se barbarii, au trimis iarăși la Martin alți soli cu multe daruri, făgăduind să fie supușii romanilor și rugându-i să înceteze războiul. Astfel, supunând pe barbari, s-a întors în Roma cu bucurie mare. Despre acestea înștiințându-se împărații, au ieșit cu toți sfetnicii spre întâmpinare, primindu-l ca pe un biruitor, cu mare slavă și cinste.

Atunci fericitul Martin, povestind împăraților vedenia care a văzut-o și toate cele întâmplate, a zis: „Un război înfricoșat ca acesta, nu l-am ținut eu, ci Iisus Hristos, puterea cea nebiruită a creștinilor. Acela ne-a dat biruința aceasta. Pentru aceea, vă rog să-mi dați voie să slujesc, cealaltă vreme a vieții mele, lui Dumnezeu Care mi-a ajutat”. Iar împărații, auzind aceasta, s-au întristat și i-au zis: „Noi voim să fii cu noi și să-ți dăm și mai mari vrednicii și cinste, după cum se cade ție pentru biruința care ai câștigat-o”. Dar binecuvântatul Martin a zis: „Aceasta socotesc eu mai mare decât orice vrednicie sau cinste, ca să-mi dați voie să mă liniștesc și să îngrijesc de mântuirea sufletului meu”. Iar împărații minunându-se de scopul lui vrednic de laudă și plăcut lui Dumnezeu, i-au dat voie să facă ceea ce dorește, rugându-l să le fie apărător și ajutător în vremea necazului.

Deci, pururea pomenitul Martin, împărțindu-și averile la săraci și lepădându-se de lume și de cele din lume, s-a dus într-un loc liniștit și s-a făcut monah, dându-se cu totul la cugetarea și citirea dumnezeieștilor Scripturi și la nevoințele pustniciei, făcându-se desăvârșit în toate faptele bune. Iar după ce, în vreme de șapte ani, s-a nevoit bine întru nevoințele cele duhovnicești, Sfântul Martin, după descoperirea lui Dumnezeu, s-a hirotonit episcop al Constantiei, o cetate a Galiei.

Deci, Sfântul luând asupră-și această sarcină mare și grea a episcopiei, s-a dedat la mai multe nevoințe, păscând ca un adevărat păstor oile lui Hristos cele cuvântătoare, la pășunea poruncilor Lui cele mântuitoare și adăpându-le cu apa învățăturii Sale celei dumnezeiești, iar prin faptele sale cele îmbunătățite, făcându-se pildă tuturor. Pentru aceea i s-a dat și dar de la Dumnezeu ca să cunoască mai înainte cele viitoare, să învieze morții, să izgonească diavolii și să facă semne și minuni vrednice de mirare, dintre care vom povesti puține, spre încredințarea celor multe.

Într-una din zile, Sfântul mergând pe drum, a întâmpinat un mort pe care îl duceau la groapă. Iar un om nedrept și asupritor, nu-l lăsa să-l îngroape, zicând că-i este dator cu trei sute de galbeni. Atunci Sfântul a stat în loc și a zis asupritorului: „Pentru ce nu lași să îngroape mortul, pentru că, după cum aud, ți-a dat banii ce-ți era dator cu dobânda lor?” Iar acela a răspuns: „Nu mi-a dat nimic, că dacă mi-ar fi dat datoria sa, și-ar fi luat zapisul”. Dar femeia celui mort zicea cu lacrimi: „Minte, stăpâne sfinte, că și-a luat banii cu dobânda lor, dar fiindcă a avut scopul să ne asuprească, n-a voit să ne dea zapisul, zicând că s-a pierdut”. Iar Sfântul i-a zis: „Auzi că ți-ai luat banii; lasă să îngroape mortul”. Iar el spunea că nu i-a luat.

Atunci Sfântul i-a zis: „Dacă va învia mortul și va dovedi că ți-ai luat banii, ce să pătimești?” Și asupritorul, semețindu-se, a zis: „Dacă va învia mortul, precum zici, să mor eu și să trăiască el”. Dar el a zis aceasta căci nu credea că va învia mortul. Atunci Sfântul a zis către dânsul: „Nici mortul nu era de trebuință să învieze, nici tu să te pogori în iad, ticăloase. Dar de vreme ce tu singur din nenorocire ți-ai ales moartea în locul vieții și nu lași pe mort să-l îngroape, facă-se după cum ai voit”.

Zicând aceasta, s-a apropiat de mort și a zis rugăciunea aceasta: „Doamne Dumnezeul nostru, martorul adevărului și Mântuitorul nedreptățiților, învierea morților și dascălul viilor, Care singur cunoști adâncurile inimii și faci vii pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, poruncește, întru numele Tău cel Sfânt și înfricoșat, să se scoale mortul acesta, spre dovedirea adevărului și spre întoarcerea celor ce stau înainte, văzând minunile Tale, să Te slăvească pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeul nostru în veci, amin”.

După aceasta, apucând de mâna dreaptă pe mort, o, minune, îndată a înviat mortul, și șezând pe pat, a văzut pe asupritorul său stând în dreptul lui și i-a zis: „Du-te om rău, în locul cel întunecos al muncii ce îți este pregătit, căci pe mine care mă linișteam bine, m-ai supărat. Dar dreptul și Sfântul Martin, cu rugăciunea sa către Dumnezeu, m-a luat de acolo, spre a te mustra pe tine pentru banii care ți i-am dat și tu n-ai voit să-mi dai zapisul, așteptând moartea mea. Cu toate acestea, drept este Dumnezeu care răsplătește fiecăruia după faptele lui, și degrabă face izbândă celor nedreptățiți”.

Acestea zicând, s-a sculat din pat și, apropiindu-se către Sfântul, și-a plecat capul până la pământ și s-a închinat lui. Atunci, asupritorul îndată căzând jos, a murit. Iar femeia lui a strigat: „O, vai mie, de această înfricoșată schimbare a morților! Sfinte al lui Dumnezeu, dă-mi pe bărbatul meu, căci dau și zapisul și cele trei sute de galbeni cu dobânda lor și multe altele”. Iar Sfântul i-a zis: „În zadar strigi, o, femeie, căci Domnul Care a înviat pe acesta a poruncit aceluia să moară, după cum însuși a voit”. Atunci cei care stăteau înainte, văzând asemenea minuni, au slăvit pe Dumnezeu.

Altădată, iarăși, trecând Sfântul printr-un oraș, a aflat într-un loc pe un tânăr spânzurat și a zis celor de față: „Acest lucru rău s-a făcut din ispita diavolului”. Și stând cu fața către răsărit, a făcut rugăciune către Dumnezeu multă vreme. Apoi a zis: „Duhule necurat și viclean, care ai îndemnat pe tânărul acesta să se spânzure, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, arată-te înaintea tuturor, ca să te vedem”.

Și îndată dracul s-a arătat ca un copil de arap, ținând în mâna lui o funie; iar ochii lui erau ca focul, buzele negre, dinții albi, mâinile lungi, picioarele întoarse și limba ieșită afară din gură, ca a unui câine turbat. Și i-a zis Sfântul: „Duhule necurat și viclean, care este îndeletnicirea ta?” Acela a răspuns: „Lucrarea mea este să îndemn pe oameni să se spânzure, căci la această treabă m-a rânduit mai marele meu satana”.

Sfântul i-a zis: „Pentru care pricină ai îndemnat pe tânărul acesta să se spânzure?” Atunci dracul a început a prihăni pe cel spânzurat, zicând: „Omul acesta era mai înainte slujitor la idoli și mai pe urmă s-a făcut creștin, însă nu petrecea după poruncile creștinești pe care le-a primit de la învățătorii creștinătății; ci făcea voile sale cele rele și nu se gândea nicidecum la munca cea veșnică ci s-a dat cu totul la răutate, spurcându-și grumazul sub jugul păcatului și rănindu-se de la cap până la picioare, a pierdut nădejdea mântuirii sale. Pentru aceea am aflat bun prilej și l-am îndemnat să se spânzure, ca să-l am pe dânsul împreună cu mine în muncă, căci aceasta este nevoința mea cea mare”.

Iar Sfântul a zis către drac: „Vicleanule și ucigașule, tu ești și viclean și pârâtor; tu ai îndemnat pe acesta să se dea întunericului și pierzării și l-ai așezat într-o ticăloasă stare; iar acum îl pârăști că el s-a făcut pricinuitor ca să se spânzure, și nu tu. Pentru aceasta îți poruncește Iisus Hristos, prin mine smeritul, să te duci să locuiești la marginea pământului, până când va veni sfârșitul lumii, și atunci să te pogori împreună cu tovarășii tăi în iad, care este gătit pentru voi”. Și îndată dracul s-a făcut nevăzut.

După acestea, Sfântul s-a apropiat de cel mort și a zis rugăciunea aceasta: „Doamne Dumnezeul meu, Care ai nemăsurată milostivire și noian nepovestit de îndurare, nu trece cu vederea zidirea mâinilor Tale, ci ca un bun și iubitor de oameni, caută din Sfânta Ta înălțime și înviază pe mortul acesta ca să mărească Preasfântul Tău nume, în vecii vecilor, amin”.

Apoi, îndată a înviat mortul și, căzând la picioarele Sfântului, a zis: „Mulțumesc sfinte al lui Dumnezeu, că nu m-ai lăsat pe mine ticălosul în înfricoșatul și groaznicul foc al iadului, și te rog să mă povățuiești, ca să dobândesc mântuirea mea”. Atunci Sfântul i-a zis: „Fiule, de vreme ce ai cercat în noaptea aceasta pedepsele muncii și ai văzut chinul care îl pricinuiesc păcatele omului, pentru aceasta pocăiește-te după vrednicie și plânge-ți păcatele. Leapădă-te de dânsele, urăște-le și hotărăște-te de astăzi înainte să te îndepărtezi de ele”. Dându-i canonul cel cuviincios și povățuindu-l mult cum să petreacă și cum să facă lucrurile pocăinței, l-a slobozit în pace.

Apoi Sfântul Martin fiind rugat de locuitorii din altă cetate să meargă să-i învețe cele pentru mântuirea sufletului, a ieșit din eparhia sa și s-a dus. Și pe cale a aflat un alt om mort, pe care îl omorâse un balaur ce era încuibat în acel loc. Sfântul văzând pe mort a zis: „Acest rău l-a făcut vrăjmașul nostru, diavolul”. Dar de vreme ce Sfântul în noaptea aceea a văzut în vedenie că un balaur înfricoșat s-a înălțat până la cer și că, cu rugăciunea pe care a făcut-o el către Dumnezeu a căzut jos la pământ, pentru aceasta a lăsat drumul și s-a dus acolo unde era încuibat balaurul, care, cum a văzut pe Sfântul, s-a înălțat în aer și s-a făcut ca o boltă, deschizându-și gura ca să-l înghită. Iar Sfântul a suflat în fața lui, și, o minune, a căzut la pământ și a murit.

Atunci Sfântul călcând pe capul lui, a zis: Peste aspidă și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur. După aceea s-a dus la cel mort și, apucându-l de mână, a zis: „Iisus Hristos Care a înviat din morți și înviază pe cei morți, să te învieze pe tine!”. Atunci îndată a înviat mortul și căzând la picioarele Sfântului, i-a mulțumit și l-a rugat să-l facă creștin, căci era închinător la idoli. Iar Sfântul învățându-l mult, l-a botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, apoi l-a împărtășit cu Sfintele Taine și, învățându-l toate tainele creștinătății, l-a slobozit cu pace.

După acestea, ducându-se în cetatea aceea la care a fost chemat, l-a întâmpinat în drum un biet sărac, care îi cerea milostenie. Făcându-i-se milă Sfântului, a zis către diaconul său – care era rânduit să miluiască pe cei ce aveau lipsă -, ca să-i dea bani câți are. Iar diaconul i-a dat numai jumătate din câți avea, iar pe ceilalți i-a oprit ca să-i dea altor săraci. În seara aceea a găzduit la o femeie slujitoare de idoli foarte bogată, care avea locuința lângă drum. Ea, văzând pe Sfântul cu sinodia lui, l-a primit cu bucurie și le-a pus masă îndestulătoare. Dar Sfântul n-a mâncat nimic, ci se ruga pentru mântuirea femeii.

La miezul nopții, femeia s-a dus la Sfântul, acolo unde se ruga el, și, căzând la picioarele lui, l-a rugat să o facă creștină. Căci zicea: „Am văzut în vedenia mea un judecător înfricoșat, șezând pe un scaun preaînalt, și o ceată de mulți ostași stând împrejurul lui, către care se aduceau mulți osândiți legați; pe unii dintre dânșii a poruncit să-i arunce în foc, pe alții să-i muncească cumplit, iar în mijlocul lor stăteam și eu legată și tremuram. Unul din ostașii judecătorului, venind la mine m-a întrebat pentru care pricină sunt legată. Eu i-am răspuns: „Nu știu”. „Dar ce-mi vei da mie, a zis acela, ca să te izbăvesc pe tine?”.

Eu i-am răspuns: „Îți voi da ție toate averile mele”. El mi-a zis: „Eu nu am trebuință de dânsele, ci numai să-mi dai făgăduință că te vei face creștină și te voi izbăvi de legături și de toate muncile ce ai să pătimești, de vei rămâne slujitoare de idoli. Eu i-am făgăduit că mă voi face creștină, numai să mă izbăvesc din mâinile acestui înfricoșat judecător. Acela mi-a zis iarăși: „Fă jurământ în numele lui Iisus Hristos”. Eu i-am răspuns: „Pe Dumnezeul creștinilor, dacă mă vei izbăvi, mă voi face creștină!”. Atunci acela mi-a dezlegat legăturile cu care eram legată și mi-a dat drumul. Pentru aceea te rog pe tine, sfinte al lui Dumnezeu, să mă faci creștină și să mă înveți cele pentru mântuirea mea, ca să nu cad în mâinile acelui înfricoșat Judecător, Care judecă cu dreptate și nu caută la daruri, nici la fața oamenilor.

Auzind Sfântul acestea, s-a bucurat foarte mult și catehizând-o pe dânsa și pe toți oamenii casei sale, i-a botezat pe toți în numele Sfintei Treimi. Apoi întărindu-i pe dânșii în frica lui Dumnezeu și învățându-i toate câte erau de nevoie pentru mântuirea lor, se pregătea să plece. Iar femeia i-a adus un vas de aur de patru litre și patru sute de galbeni, rugându-l ca să-i primească. Sfântul, ca să nu o mâhnească, i-a primit ca să-i dea la săraci și rugându-se pentru dânsa, a plecat. Apoi a întrebat pe diaconul câți bani a dat acelui sărac, care a cerut milostenie.

Diaconul a răspuns: „Două sute de galbeni”. „Și câți aveai?” El a răspuns: „Patru sute”. Atunci a zis Sfântul: „Puțin credinciosule, pentru ce nu i-ai dat patru sute, după cum ți-am spus eu. Tu ai dat două sute săracului și ai luat de la femeie patru litre de aur și patru sute de galbeni. Dacă i-ai fi dat acele patru sute, ai fi luat îndoit aur. Deci, iată că ai păgubit pe săraci de patru litre de aur și patru sute de galbeni, ai păgubit și pe femeie de plata cea împătrită pe care avea s-o ia de la Dumnezeu, te-ai păgubit și pe tine de ascultare”.

Când s-a apropiat de cetatea aceea la care se ducea, se auzeau cântece, veselii și jocuri. Sfântul, stând, a ascultat mult timp. Apoi, cu multă întristare sufletească suspinând a zis către cei ce erau de față: „Vedeți cum vrăjmașul diavol se arată plăcut și cum meșteșugește blestematul amăgirea, ca să piardă multe suflete? Vedeți cum răpește mintea oamenilor de la pomenirea și aducerea aminte de Dumnezeu, prin cântece, veselii și jocuri? Căci mulți din oameni, lasă cântările cele duhovnicești și se duc singuri, nechemați de nimeni, ca să audă cântecele cele diavolești. Având psalmii lui David cei preafrumoși, cuvintele proorocilor și ale Apostolilor cele de Dumnezeu insuflate și cântările Bisericii noastre, lasă aceste ajutoare duhovnicești și aleargă la organe și la cântece lumești, ca să facă voia diavolului”.

Zicând acestea Sfântul, a văzut o femeie împodobită cu multe podoabe și împrăștiind mirosuri de aromate. Aceasta stătea în cale și râdea cu multă obrăznicie, iar prin semnele ce le făcea, chema pe oameni la păcat. Atunci Sfântul, umplându-se cu totul de lacrimi, a zis către cei ce stăteau de față: „Dacă desfrânata aceasta se împodobește ca o mireasă spre a amăgi pe oameni ca să-i ducă la pierzare și ca să facă plăcerea diavolului, cu cât mai vârtos se cuvine nouă să ne împodobim sufletele noastre cu fapte bune și să ne păzim neîntinați de orice păcat, ca să plăcem lui Iisus Hristos, Mirele nostru, și așa să ne învrednicim a ne duce în cămara Lui de nuntă cea nestricăcioasă și să împărățim cu Dânsul în veci.

Auzind femeia aceea aceste dumnezeiești cuvinte, a venit la pocăință și, alergând, a căzut la picioarele Sfântului. Apoi, plângând cu lacrimi fierbinți, a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, să nu te întorci de la mine ticăloasa și netrebnica și să mă lași în tina cea necurată a fărădelegilor mele; te rog pe tine eu, nevrednica de viață, de vreme ce sunt împovărată de o mulțime de păcate și vinovată de munca cea veșnică și de toate înfricoșatele pedepse ale iadului, fie-ți milă de mine păcătoasa și deznădăjduita și mântuiește-mă!”

Sfântul, auzind acestea, a plâns și el și toți câți erau acolo de față. Apoi, ridicând-o de la pământ, a zis către dânsa: „Să ai nădejde, o, femeie, și să nu te deznădăjduiești; căci mila lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, este nemărginită, și-L voi ruga fierbinte pentru mântuirea ta. Dar și tu să te pocăiești din tot sufletul și din inima ta, și-ți făgăduiesc că te va primi mult-înduratul Dumnezeu, ca pe fiul cel desfrânat și ca pe păcătoasa din Evanghelie, și-ți va tămădui toate rănile sufletului tău, ca un vindecător al sufletelor și al trupurilor noastre”. Astfel, cu învățătura dumnezeieștilor lui cuvinte, a adus-o întru atâta umilință și pocăință desăvârșită, încât, nu numai că s-a întors, dar a și urât păcatele sale.

Deci, lepădându-se de lume și mărturisind Sfântului toate păcatele sale și fiind povățuită de dânsul, a împărțit săracilor averea, și s-a închis într-o chilie mică, unde plângea și se tânguia pentru păcatele sale, zicând acestea: „Câte izvoare, câte râuri vor putea să-mi spele necurățiile cele multe și câte lacrimi îmi trebuie a milostivi pe Dumnezeu, Dreptul Judecător, pentru atâtea și atâtea fărădelegi pe care le-am săvârșit?

Apoi, punându-și cenușă, și îmbrăcându-se cu sac, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi astfel: „Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătoasa și să nu mă pierzi după fărădelegile mele, Stăpâne, nici să mă duci în adâncul iadului, pentru păcatele mele. Ci, ca un Bun și Iubitor de oameni, mântuiește-mă cu noianul milei Tale, că Tu ești Cel ce ridici păcatele lumii”.

Atâta pocăință a făcut fericita Zoe – căci acesta era numele ei -, încât nu a încetat nicidecum a se nevoi cu posturi, cu privegheri, cu plecări de genunchi, cu rugăciuni, cu plânsete necontenite, în timp de doisprezece ani întregi. Astfel, cu pilda faptei bune, ea a adus pe mulți la pocăință. Pentru aceea și Domnul Cel mult milostiv, primind curata și adevărata ei pocăință, nu numai că i-a iertat păcatele, ci i-a dăruit și dar de tămăduiri; căci prin rugăciunile ei a tămăduit pe mulți bolnavi de felurite boli. Așa petrecând Sfânta Zoe, s-a odihnit în Domnul.

Tot timpul cât a petrecut Sfântul Martin în acea cetate, n-a încetat a semăna totdeauna sămânța dumnezeiescului cuvânt, mai ales în inimile cele înțelenite și sălbăticite ale cetățenilor. Ajutându-i dumnezeiescul dar, a făcut multe și mari fapte. Pentru că pe cei sălbatici i-a domesticit, pe cei mânioși i-a îmblânzit, pe cei neîndurați și nemilostivi i-a făcut îndurați și milostivi, pe cei bețivi și desfrânați i-a înțelepțit, pe cei necucernici i-a făcut cucernici, pe cei neînvățați întru cele dumnezeiești i-a învățat și i-a făcut să alerge la sfintele slujbe. Astfel, în scurt timp, pe toți păcătoșii i-a adus la pocăință și la îndreptare. După aceea s-a întors în eparhia sa, bucurându-se și binecuvântând pe Dumnezeu.

Într-una din zile, trecând Sfântul printr-o cetate, a văzut un sărac pe care îl schingiuiau datornicii pentru trei sute de galbeni cu care era dator și nu avea să-i dea. Făcându-i-se milă Sfântului de acesta, a rugat pe creditorii săi să se îndure și să mai aștepte pe sărac că-și va plăti toată datoria; iar ei nu voiau nicidecum. Pentru aceea, Sfântul, înălțându-și mâinile și ochii săi la cer, a zis: „Doamne, Cela ce ai plouat din cer mană în pustie și ai hrănit pe poporul Tău patruzeci de ani și prin apostolul Tău Petru ai scos statirul (banul) din gura peștelui, trimite și acum dintru înălțime datoria săracului, spre slava Preasfântului Tău nume. Că Tu ești Dumnezeu singur preaslăvit și minunat în toată lumea și Ție se cuvine slava în veci. Amin”.

Atunci, o, minune! Îndată s-a pogorât un porumbel și a șezut pe umărul cel drept al Sfântului și, prinzându-l cu mâna, s-a prefăcut porumbelul tot în aur. Apoi, luându-l Sfântul, l-a dus la un argintar și i-a zis: „Primește porumbelul acesta ca amanet și împrumută-mă cu trei sute de galbeni, iar mâine ți-i voi da”. Argintarul minunându-se de îndemânarea și priceperea meșterului care l-a lucrat, i-a dat trei sute de galbeni cu bucurie, nădăjduind că-l va stăpâni de tot. Iar Sfântul, luând banii, i-a dat împrumutătorului aceluia și a scăpat pe sărac de datorie.

A doua zi au venit la Sfântul niște creștini din locuri depărtate și, folosindu-se de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, i-au adus mulți bani ca milostenie, pe care, primindu-i cu veselie, el i-a povățuit precum se cădea, spre toate cele de trebuință pentru mântuire. Apoi, rugându-se pentru dânșii, i-a slobozit în pace. Și îndată, ducându-se la argintar, a zis: „Ia-ți, fiule, cele trei sute de galbeni și încă alți treizeci, pentru facerea de bine care mi-ai făcut, și dă-mi amanetul”. Iar argintarul, mâhnindu-se, a luat banii și i-a dat porumbelul cel de aur, pe care luându-l Sfântul și înălțându-și ochii la cer, a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că ai auzit rugăciunea mea!” După aceea a zis către porumbel: „Du-te și tu, pasăre, în cuibul tău”. Și îndată a zburat porumbelul din mâinile lui. Argintarul, văzând această preaslăvită minune, a căzut la picioarele Sfântului și a cerut să primească cele trei sute treizeci de galbeni ca să-i dea la săraci, zicând: „Destul îmi este mie, sfinte al lui Dumnezeu, că m-am învrednicit a vedea această mare și preaslăvită minune”. Iar Sfântul, primindu-i, s-a rugat pentru dânsul, zicând: „Domnul să te miluiască pe tine, fiule, în ziua judecății!”

După acestea Sfântul, ducându-se într-o cetate în care erau mulți elini, ca să-i învețe și să-i aducă la cunoștința de Dumnezeu, a aflat în cale pe un elin care stătea lângă asinul său ce murise. Iar acela cugeta în mintea sa că în deșert propovăduiesc creștinii cum că au să învieze morții. Căci omul care moare și i se strică trupul în pământ, cum este cu putință să învieze?

Și apropiindu-se Sfântul de dânsul, a zis: „Pentru ce gândești, prietene, că morții nu vor învia?” Iar slujitorul de idoli i-a zis: „Cum este cu putință să învieze aceia care au murit și au putrezit în mormânt și s-au făcut țărână?” Sfântul a zis: „La Dumnezeu toate sunt cu putință și nici un lucru nu-I este Lui cu neputință!” Atunci slujitorul de idoli a zis: „Dacă îmi vei învia asinul acesta, voi crede și eu că morții vor învia. Pentru că Cel ce poate învia dobitocul acesta, poate să învieze și morții”.

Sfântul a zis către dânsul: „Dumnezeu nu are să învieze dobitoacele cele necuvântătoare, căci acelea nu merg la judecată, și deci, nu vor învia; ci pe oamenii cei cuvântători îi va învia, căci are să-i judece și să le ceară socoteală pentru lucrurile cele bune sau pentru cele rele ce au săvârșit și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”. Iar elinul a zis: „Cine este Dumnezeul acela, Care, precum zici, va face acestea?” Sfântul a zis: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mântuirea oamenilor”.

Păgânul a zis: „De ce n-a răsplătit acelora care I-au făcut rău?” Iar Sfântul a zis: „Nu le-a răsplătit îndată, căci a așteptat pocăința lor, pentru bunătatea și îndelunga Lui răbdare cea desăvârșită. Însă are să le răsplătească în viitor”. Atunci slujitorul de idoli a zis: „Nu este nevoie să vorbim așa multe. Dacă vei învia asinul acesta, voi crede cele zise de tine”. Sfântul, înălțându-și mâinile spre cer, a rostit rugăciunea aceasta: „Doamne Dumnezeul meu, Cela ce Te-ai făcut pricinuitorul mântuirii tuturor oamenilor, înviază și vita aceasta, spre întoarcerea și cunoștința omului acestuia, că prin minunea aceasta va cunoaște Atotputernicia Ta și va crede întru Tine”.

Cum a zis Sfântul aceasta, a înviat asinul și a început a umbla. Iar păgânul văzând această preaslăvită minune, a căzut la picioarele Sfântului și a zis: „Acum am cunoscut că Acesta este Dumnezeu adevărat și Atotputernic; deci, te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, să mi-L arăți pe El, ca să-I aud glasul și să cred întru Dânsul”. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Cel ce ne ascultă pe noi, smeriții Lui robi, pe Hristos Îl ascultă. Căci Dumnezeu nu se vede de nimeni cu ochi trupești, ci cu cei sufletești se pricepe, cu mintea și cu înțelepciunea. Pentru aceea și tu, fiule, dacă dorești să-L vezi, crede în El, și-L vei vedea cu ochii tăi cei înțelegători, și vei trăi în veci”. Atunci acela a zis: „Rogu-te pe tine, stăpâne sfinte, să mergi în cetatea noastră ca să ne povățuiești la calea adevărului”.

Deci, având și Sfântul același scop, s-a dus în latura aceea, împreună cu dânsul și cu asinul cel înviat. Pe acesta văzându-l slujitorii de idoli, și înștiințându-se că l-a înviat Sfântul, în numele lui Iisus Hristos, pe lângă acestea auzind și cuvântul lui Dumnezeu pe care îl propovăduia Sfântul, au crezut în Hristos până la o mie de bărbați, afară de femei și de copii. Apoi, învățându-i Sfântul, i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Petrecând Sfântul Martin acolo multe zile, îi învăța în fiecare zi până când au crezut și ceilalți slujitori de idoli și s-au botezat și ei, împreună cu femeile și cu copiii lor, în numele Sfintei Treimi. După acestea, Sfântul, învățându-i despre moarte, despre înviere și judecata ce va să fie, despre muncă și veșnicile bunătăți ale împărăției cerurilor -, i-a întărit în credința lui Hristos, și așa s-a întors la episcopia sa, slăvind pe Dumnezeu.

În vremea morții lui, Sfântul Martin a făcut și o altă minune, cu care a pricinuit mare bucurie și mângâiere eparhioților săi. Căci, fiind mare secetă în ținutul lor, încât toți erau în mare nedumerire și mâhnire, chemându-i pe dânșii Sfântul, după ce le-a poruncit multe și i-a sfătuit precum se cădea, le-a zis: „Să nu vă mâhniți fiii mei, căci dimineață va trimite vouă Domnul ploaie, după cum doriți”. După aceea, făcând rugăciune către Dumnezeu și încredințându-i pe dânșii sub acoperământul Lui, a adormit întru Domnul, în a zecea zi a lunii noiembrie.

Atunci s-au adunat din eparhiile vecine toți episcopii și preoții, împreună cu tot clerul și creștinii, și, făcând priveghere toată noaptea, dimineața au ridicat sfintele moaște, pe care, ducându-le cu lumânări, cu tămâieri și cu cântări de psalmi afară din cetate, departe de o milă, le-au îngropat într-o biserică mucenicească. Apoi, când s-au întors înapoi, s-a umplut cerul de nori, și au început fulgere și tunete și a plouat mult în locul acela, precum le-a făgăduit Sfântul. Iar de atunci până astăzi, se săvârșesc la mormântul lui multe tămăduiri, celor care vin la dânsul cu credință, întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine închinăciune în veci. Amin!