Sinaxar 28 noiembrie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Părinte Ștefan cel Nou

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Părinte Ștefan cel Nou

Este un lucru drept și tuturor creștinilor bine primit – după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele propovăduitor -, a ne împărtăși de pomenirea sfinților, precum zice și acel vers al lui David: Pomenirea drepților cu laude și celor drepți li se cuvine laudă. Nu numai atât, dar este cuvios lucru și dorit a avea pururea întru pomenire nevoințele și isprăvile sfinților, cele cu vitejie făcute. Tot așa este cuvios și drept lucru a scrie în cărți faptele lor, pentru că prin vedere și prin auzire ne suim către fapta bună și către dumnezeiasca râvnă, în care se împlinește acea Scriptură ce zice: Arată-mi fața Ta și fă-mă pe mine să aud glasul Tău. Căci amândouă se văd ca prin icoană și prin cuvântul cel scris se fac auzite. Vederea icoanei se pricinuiește de la cei ce au cu meșteșug acea știință. Iar cuvântul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc și prin învățătura cunoștinței, cu taină au învățat cele dumnezeiești.

Deci eu, fiind neîmpărtășit de acestea amândouă, mă tem și sunt fără îndrăzneală ca să deschid gura și să întind mâna, ca nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al mândriei când voi grăi. Căci cursă mare sunt bărbatului chiar buzele lui, precum este scris, și se prinde cu graiurile gurii lui fiecare și răsplătire pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare și iubit este Cuviosul Mucenic Ștefan, care întâi începe această prăznuire și multă este nimicnicia săracei mele minți și puțina-mi iscusință. Și de unde voi începe cununa laudelor vieții lui și cum voi povesti strălucirea și osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep, iubiților. Sau cum voi pune buna îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare, pentru că minunile săvârșite de dânsul prin darul cel de sus, având minunată povestire, îmi tulbură gândul, îl înspăimântă și îl silesc a se depărta din hotarele sale. Însă cât va ajunge puterea minții mele, nu voi înceta a grăi, căci nu este osândă a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osândă a nu grăi după putere.

De aceea, având deopotrivă cuvântul și înțelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva de acest fel, cu toată puterea mea îndemnându-mă, am început a scrie, având în minte neascultarea cea strămoșească a Evei și pe robul cel leneș care a îngropat în pământ talantul; ca nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în uitare o viață ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ștefan.

Pentru că, precum norul ascunde soarele, așa și vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Și măcar că patruzeci și doi de ani sunt de când a suferit sfințitul sfârșit prin mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ștefan; însă, fiind îndemnat, am adunat de la bărbați iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergând ici și colo, și adunând din tinerețe și până la bătrânețe, povestirile nașterii și ale morții, preaveselitoare și minunate; adunând ca dintr-un adânc, din vremea cea lungă și din uitare culegându-le, ca și albina cea iubitoare de osteneală, care din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.

Astfel am fost povățuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credință înțeleg, și cuvânt al celor ce se zic și tuturor toate este și se face; Cela ce dă lumină de învățătură spre a cunoaște când se cade a spune cuvânt căci arătarea cuvintelor Lui luminează și înțelepțește pe prunci. Dar ca să nu întindem cuvântul prin lungi cuvântări, ținându-mă de începutul ce este înainte, voi face început acestei vieți plăcute lui Dumnezeu.

Și voiesc cu rugăciunile voastre să-mi ajutați, făcând milostiv pe Dumnezeu pentru viața mea înrăutățită și cerând cuvânt pentru deschiderea gurii mele, ca nu cumva să mă osândesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit și vrednic de cuvânt aducând, care, nici după neputința mea s-a făcut, nici a urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lângă darul cel de sus, care împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună și toată dăruirea cea desăvârșită de sus este, pogorându-se întru cei vrednici ai Duhului, spre același început al vieții, precum am zis, voi veni, aflând bun și degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.

Dar tu, o, sfințită prăznuire a creștinilor și câți ați gustat din filosofia cea după Hristos cu vârful degetului, sârguiți-vă cu fierbințeală în adevărată credință, să puneți urechile minții. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate și cu trupească sporire și slăvire, ca la elini.

Deci, acest bogat hrănitor și aducător de bucurie al sfintei ospătări și al vostru al tuturor celor împreună chemați la ascultare, cel cu numele întâiului mucenic și cu lucrul de un nume și de un chip -, nu era străin de bizantini, nici înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru este acesta cu nașterea, creșterea, jertfa cunoscută părinților noștri și ardere de tot văzută. Pentru că în anii lui Artemie și Anastasie Augustul (nu acela care a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăției lui, iar de la zidirea lumii, șase mii două sute douăzeci și doi (714), era în Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviți în vrednicii, nici din cei îmbelșugați cu bogăție din păgânătate, ci din cei ce viețuiesc în îndestulare, apostolește zic, și din lucrul mâinilor sale se hrănea; din care și pe cei lipsiți îi împărtășea cu îndestulare.

Acesta locuia în partea uliței împărătești cea de obște, care se zice Locul Crucii, spre partea cea din vale, unde sunt case mari ce se numesc ale lui Consta. Acolo locuind bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip și amândoi hrănindu-se cu dreapta credință, li s-au născut două fiice. Deci, născându-se ele și la vârstă venind, hrăneau părinții pe fiicele lor din Scriptură și în dreapta credință, asemenea lor.

Și dreptcredincioasa lor mamă, văzând vremea curgând și că nu avea copil de parte bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credință neîndoită, și gândind la Sara, Ana și Elisabeta, și Scriptura aceea în mintea ei luând-o, că cel ce caută află și celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei de un nume, pentru că Ana îi era numele.

Și precum aceea în cortul Legii, așa și aceasta nu contenea înconjurând cinstitele locașuri ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din Vlaherna, în fiecare zi mergând și fiind nelipsită de la privegherea cea de toată noaptea spre vineri, aducând cereri rugătoare și stând aproape înaintea sfântului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtând în brațe pe Fiul și Dumnezeul nostru, mântuirea cea de obște a neamului nostru, vărsa lacrimi și grăia unele ca acestea:

„Acoperământul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora și părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mântuitor al celor afundați în mâhnire în noianul vieții și al celor ce în deznădejde pe tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor și podoaba fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osânda strămoașei Eva în îndrăzneală veselitoare prin nașterea ta cea dumnezeiască; miluiește-mă și pe mine și mă auzi, și rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale – adică a Anei când te-a născut pe tine -, și arată-mă cu solirea ta cea de maică, a naște și eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău și Dumnezeu!”

Această rugăciune îndoind-o și întreind-o femeia, punând obișnuita plecare de genunchi, a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecând mila Fiului său, pe femeia ce se mâhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un chip ca acesta: Stând lângă femeie în același ceas Preacurata Fecioara Maria, cu asemenea chip ca și a icoanei celei zugrăvite, și coastele acesteia lovindu-le, a sculat-o, zicându-i: „Du-te, femeie, bucurându-te, că vei avea fiu!” Iar ea sculându-se și tulburându-se în sine, a aflat către sfârșit privegherea; și întorcându-se acasă cu cântări de laudă, a zămislit în pântece.

Atunci, în vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman, părintele nostru cel de obște, prin hotărârea lui Dumnezeu, i s-a încredințat cârma cetății împărătești. Și de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă s-a așezat, nu sub obroc, ci în sfeșnicul patriei, ca să strălucească la toată lumea, ca într-o casă. Iar la așezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea de sub soare alergând într-una, și toată vârsta, de la bătrân până la prunc, parte bărbătească și femeiască. Și îngerii coborându-se către acea veselitoare așezare în scaun, împreună cu toți s-au adunat cum și aceste două stâlpări bine roditoare ale dreptei credințe.

Dar cinstita Ana, văzând mulțime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea poporului și pentru îmbulzeală, ca nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără de vreme să lepede pruncul și să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult decât alții, poruncind să se țină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele bisericii celei mari. De acolo a intrat în foișorul bisericii, în care suindu-se, aștepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfințite. Pentru că multe cu adevărat făcându-se de către dânsul, atrăgea pe toți ca să-l vadă cu ochii.

Apoi arhiereul, făcând intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe o văpaie de foc și îndată a strigat: „Binecuvântează, preasfinte, pe fiul meu cel din pântece”. Iar luminătorul întorcând ochii cu liniște și pe femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mișcat, cel plin de taine a zis: „Rodul pântecelui tău, după credința ta, femeie, să-l binecuvânteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale lui Ștefan, întâiul mucenic”.

Cu adevărat, credința cea bună, are și mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a auzit odată pe Mântuitorul Hristos: O, femeie, mare este credința ta! Fie ție precum voiești, așa și aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta în sine tot pe Hristos și încă mai mult, primind și numele pruncului ce avea a se naște.

Sfârșindu-se obișnuita învățătură de taine, cuminecându-se toți cu dumnezeieștile și Preacuratele Taine ale lui Hristos și cu mergerea în pace acasă, toți depărtându-se, după câteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a numit cu numele întâiului mucenic Ștefan, după mai înainte vestirea cinstitului părintelui nostru Gherman.

Trecând cele opt zile și ducând pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel mai înainte hotărât. Asemenea și în Postul Mare, ducându-l în brațele sale maica sa, precum a adus Ana cea vestită pe sfințitul Samuil, au ajuns la Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul său, în care făcându-și rugăciunea, și-au luat cererea și înaintea acelei dumnezeiești icoane iarăși stând, cu lacrimi mulțumind, zicea:

„Bucură-te, întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea nașterii de copii, de parte bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mâhnirea mea în bucurie. Bucură-te grabnică, mântuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu ticăloasa căutându-te, te-am aflat pe tine și mai mult am luat, nu numai fiu, ci și numele lui l-am primit de la slujitorul tău și păstorul nostru”.

Apoi ridicând mâinile și la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune lipindu-l, iarăși striga: „Primește, o, Stăpână, odrasla mijlocirii tale celei de maică, primește pe fiul care s-a rânduit mie mai înainte de zămislire; primește împrumutătoare, datoria datornicilor”.

Iar bărbatul ei cel iubitor de Dumnezeu, pentru întârzierea rugăciunii și pentru vărsarea lacrimilor femeii, făcându-se fără glas și de spaimă uimindu-se, arătând către dumnezeiasca icoană, a zis: „Aceasta îmi este, preadulce femeie, chezășuitoare, părtinitoare și ajutătoarea nașterii lui Ștefan”. Apoi plecându-și amândoi capetele și închinându-se acelui sfânt pământ și mulțumind ajutătoarei tuturor creștinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să mărturisească pentru icoana lui Hristos și a Maicii Sale, precum mai pe urmă se va face cunoscut.

Ajungând sfânta și purtătoarea de viață Învierea Mântuitorului, pe cel sfințit din pruncie luându-l părinții, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sâmbete și pe sfințitul prunc îl aduc la baia nașterii celei de a doua, și se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de viață, de însuși preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu dumnezeiescul Mir, căzând la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul păstorilor, mama lui striga: „Binecuvântează, cinstite părinte, pe cel ce din pântece numele i-ai cunoscut”.

Iar cinstitul Gherman, socotind că nu este de trebuință să facă altă rugăciune, după ungerea mirului, apucând capul tatălui cu o mână și cu cealaltă arătând pe prunc cu degetul, a zis: „Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume, să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat”. Astfel, după binecuvântare, au mers acasă.

Acestea s-au petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ștefan. Acestea pentru zămislirea, nașterea, numirea și luminarea lui, sunt preaveselitoare și adevărate povestiri. Să începem dar și cuvântul isprăvilor lui, celor mai de pe urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea ușilor sunt unele ca acestea, cu mult mai vârtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin duhovniceasca naștere de a doua, născându-l cinstita maica noastră a tuturor, ca dintr-un sân l-a alăptat cu lapte tainic și, ca o hrană tare, i-a pus înainte cunoștința dumnezeieștilor gânduri.

Aceasta, precum am zis, l-a odrăslit și ca o maică l-a hrănit și din dumnezeieștile cugetări l-a învățat. Viața acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumusețat și la înălțime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, și l-a primit pe acesta, care venise din neființă, și când s-a mutat din cele de aici, iarăși l-a primit ca pe un străin, Care și martor al vitejiei lui are să i se facă, când Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.

Dar am greșit în aceste cuvinte, căci, lăsând cele ce trebuia să grăiesc mai întâi, am făcut ca cei care încep întâi acoperământul casei să-l săvârșească. Deci, de aici ținta cuvântului meu va fi iarăși către cele dinainte. Părinții acestui preasfințit copil, văzând că vârsta copilului trece și ajunge vârsta de șase ani, l-a dat la învățătura cărții și a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit desfătându-se în științe, a covârșit pe toți, nu numai în acestea, ci și de toată fapta bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfințita sa maică, mergând noaptea la obișnuitele privegheri ce se făceau și la pomenirile sfinților. Și un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încât în vremea catismelor, citirea săvârșindu-se, stătea înaintea sfintei uși și luând aminte la citeț, din ascultare el a învățat cele ce se citeau și în gură le avea, ori mucenicie, ori viață, ori învățătură a vreunui părinte, dar mai ales ale părintelui celui cu gură de aur și curgătoare de miere; căci zicea că mai mult dorește de dumnezeieștile lui învățături.

Astfel, cel din pruncie sfințit și al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învățătorului celui de obște urmând în toate, pe cele din urmă uitându-le și la cele dinainte în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: Cugetând ziua și noaptea la legea Domnului, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor. Căci știa, că nu după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ștefan învățând, pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puțină vreme, prin iubirea de Dumnezeu și prin iubirea de învățătură, pentru că era osârdia lui mai presus de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-au născut, zicând că, cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta.

Deci, într-acestea sfințitul tânăr se învăța, făcându-și mintea curată, luminată și cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învățând dumnezeieștile Scripturi, dorea să se facă râvnitor al sfinților bărbați, care pomeneau de dânsele. Și acestora urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deșartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.

În vremea învățăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părțile Răsăritului, s-a sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecând că nu este un lucru bun a face război creștinii între ei, l-a făcut pe păgân a se liniști. Dar îndată tiranul a venit la împărăție; câinele la cele sfinte și porcul spre mărgăritar. Și ca o vulpe cu vicleșug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întâiul șezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.

Dar după al zecelea an al stăpânirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în Biserică. Și pe poporul cel de sub dânsul adunându-l în mijlocul tuturor, ca un leu răcnind fiara cea neîmblânzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos, ca din muntele Etnei foc și pucioasă, zicând: „Idolească meșteșugire este închipuirea icoanelor și nu se cade a se închina acestora”. Iar iubitorul de Hristos și dreptcredinciosul popor tulburându-se și suspinând, de aici înainte pierzătorul îndată a tăcut, și către altă socoteală a întors cuvântul. Cu adevărat mormânt deschis era gâtlejul lui și perete văruit inima sa.

Cunoscând aceasta Gherman, propovăduitorul buneicredințe, și stând împotriva tiranului, îi zise: „Împărate, Stăpânul Hristos și Mântuitorul nostru Dumnezeu, întrupându-Se din preacuratul sânge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și desăvârșit arătându-Se ca noi și scris împrejur, toată slujirea idolească a pierit și tot chipul idolesc s-a trimis focului și întunericului. Iar de la petrecerea Lui împreună cu noi și de la învățătura de lume mântuitoare a Apostolilor Lui, până acum sunt șapte sute treizeci și șase de ani.

Iar părinții cei drepți care au petrecut în acești ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva de acest fel. Pentru că din început, după înălțarea lui Hristos la cer, s-a închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sânge, pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mântuitorului pe stâlp; precum și cea nefăcută de mână în cetatea Edesa.

Apoi și icoana zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din Ierusalim s-a trimis lui Teofil. Încă și sfintele șase soboare aflându-le pe acestea, au rânduit a ne închina și a nu le depărta pe dânsele. Și să știi, împărate, că dacă aceasta vei ține, pentru sfintele și cinstitele icoane sunt gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiași sfânt cu care în trup S-a arătat și cu oamenii împreună a petrecut. Drept și sfânt lucru este a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinstește icoana Lui, împotriva lui Hristos trimite necinstea”.

Acestea auzindu-le împăratul cel fără de lege și răcnind ca un leu, a trimis slujitori și purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfântul de acolo în pumni și cu ocări. Coborându-se Sfântul Gherman și vieții celei singuratice părtaș făcându-se, era jale a vedea toată cetatea înălțând plângere pentru el, căci se păgubea de învățătura părintelui cea curgătoare de miere. Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tânguire, vaiete peste vaiete, după cum zice proorocul.

În aceste zile triste, păgânul Anastasie, cu mână de păgânătate, i-a luat arhieria cu ostași, iar nu cu hotărârea buneicredințe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a dat împăraților.

Deci în aceste vremi, tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfânta și stăpâneasca icoană a lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra ușii împărătești, care se zice sfânta Halchi (adică de aramă) și să o dea focului; care lucru l-a și făcut. Iar în vremea coborârii, cu râvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite și cu vitejie sărind înlăuntru și apucându-se de scară, iar pe surpătorul spătar aruncându-l și târându-l la pământ, l-au dat morții.

Și îndată alergând, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios Anastasie și zicând: „Prea necuratule și vrăjmașule al adevărului, pentru aceasta ai râvnit preoția, ca să răstorni sfintele podoabe?”

Deci aceasta nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la fața dreptcredincioaselor femei și la tiran alergând, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte; care lucru cu adevărat s-a și făcut. Și pentru icoana lui Hristos pătimind, au luat răsplătire de la Hristos în împărăția cerurilor, împreună veselindu-se cu toate sfintele purtătoare de nevoințe.

În acea vreme Constantinopolul era în eres. Și mâhnindu-se nu puțin cei ce locuiau într-însul cu bună credință, plecând nu puțini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzând și părinții fericitului Ștefan, căutau mântuirea. Însă erau ținuți vrând să împlinească făgăduința copilului lor; și socotind că nu este cu putință ca el să petreacă în mânăstirile Bizanțului pentru tulburarea tiranului, fiind mișcați de Dumnezeu și de înger povățuindu-se – precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la fața lui Irod, ucigașul de prunci -, tot așa și aceștia împreună cu Ștefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie și intrând în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele și purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, și credința a luminat-o, arătând multă vitejie împotriva celor necredincioși Dioscor și Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.

Acest munte este în sânul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, și este foarte veselitor celor ce voiesc a se mântui; înalt mai mult decât toate vârfurile, rece, uscat și, ca să zic așa, atingând de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfântă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greși deloc; căci unde este loc de mântuire, acolo, pe drept cuvânt, este Ierusalimul cel adevărat.

Deci, în acest sfânt munte, de la Sfântul Axentie până acum, părinții se închideau în peșteră și după moarte aflau raiul. Astfel, după sfârșitul vieții dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peșteră; după acesta, al treilea purtător de semne și care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrânat și plin de sfintele cărunteți, iar după dânsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, și părtașul darului înainte vederii.

Deci, către Cuviosul Ioan aducând Grigorie și Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ștefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerând să-l primească și să-l învrednicească sfințitului și îngerescului chip, zicând că este fiu al rugăciunii și că, mai înainte de naștere, încă în pântece fiind, l-a făgăduit vieții monahicești. Iar cinstitul bătrân, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, și cunoscând obiceiul bine statornicit al copilului, adică mișcările, liniștea feței și așezarea ochilor, și mai în scurt, tot sfântul dar care era într-însul, a zis: „Să te binecuvânteze pe tine Dumnezeu, fiule, și să te facă vas de alegere”. Iar părinților lui le-a zis: „Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta”.

Făcându-se obișnuita slujire și priveghere, sosind dimineața, după obișnuita împlinire a canonului, luându-l pe dânsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peșteri și, învățându-l multe, i-a zis:

„Fericit ești, fiule Ștefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcându-te și cu a doua străjuire; fericit ești, fiule, că glasul lui Hristos îl împlinești astăzi evanghelicește, lăsând tată, mamă, surori și toate cele ce sunt astăzi și mâine, și porți crucea Lui pe umeri, pentru ca să moștenești împărăția cerurilor. Fericit ești, fiule, că proorocește ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locașurile și în cetățile ereticilor celor defăimători de creștini.

Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahicești, căci nu este lupta împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor lumii și întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății pentru cele cerești, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rânduiești, să nu ai iarăși dor de părinți, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit și te-a mântuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut și i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai lăsat, căci și aceasta s-a scris: Nimeni, punând mâna sa pe plug și întorcându-se înapoi, este îndreptat în împărăția cerurilor„.

Deci acestea învățându-l pe dânsul și mai multe decât acestea, apoi cerând și luând din mâinile lui foarfecele, l-a tuns la vârsta de șaisprezece ani și l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinții cuviosului, depărtându-se de munte, au ajuns acasă, lăudând și mărind pe Dumnezeu.

Cinstitul Ștefan începu astfel nevoințele, purtând grijă de merindele pentru fapta bună, dând lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pântecelui rodul îi era înfrânarea și când îi veneau gânduri de dezmierdare trupească, iarăși înțelepciunea îl odrăslea. Iar mânia și iuțimea atât de mult le-a stăpânit, încât proorocește putem zice: „Era ca un surd, neauzind, și ca un mut, nedeschizând gura sa, rodind dragoste și răbdare”.

Și așa pe toate le-a biruit și întreitele învăluiri nălucitoare ale gândurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare și rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blând, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul și cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată și neagoniseala cea apostolească.

Apoi ascultarea lui era fără cârtire și supunerea cu sârguință, lucrarea cu răbdare și ostenelile osârduitoare, încât se minuna de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan și zicea: „Fiule, încetează cu multa ajunare, pentru asprimea muntelui și pentru cumplita suflare a vânturilor ca nu cumva să ostenești la slujire”. Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase și îi aducea apa de la mare depărtare de loc.

În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc șes și neted, unde este și cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuși l-a lucrat încă trăind, când era în munte, a făcut mânăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ștefan pentru asprimea și greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vârtoasă și aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioșilor părinți, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărând apa și făcând toată trebuința în vreme de arșiță și de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obișnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osârduitor și neispitit de patimi și de diavoli. Apoi, urmând cinstitului său învățător Ioan, nu lipsea de la dânsul, învățând să se îngrijească de cele spre mântuire.

Cuviosul Ioan era povățuitorul său, bărbat desăvârșit în toate faptele cele bune și plin de darul lui Dumnezeu și de darul proorociei. Odată, ajungând la munte preacinstitul Ștefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lângă fereastra peșterii cu capul plecat și plângând amar. Cum a intrat, a făcut obișnuita metanie, dar binecuvântare n-a luat, pentru că se tânguia părintele cu amar. Iar el gândea, pentru ce oare va fi plângerea părintelui?

Iar acel blând părinte, de la Dumnezeu cunoscând gândurile sfântului, ridicându-l pe dânsul, a zis: „Pentru tine este tânguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunoscut că în vremea ta va crește și se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe”. Iar cinstitul Ștefan suspinând din inimă, a zis cu durere: „O, părinte, poate voi pieri și eu cu păgânătatea lor, nemântuindu-mă!” Iar Cuviosul Ioan a zis: „Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui„. Și mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întâmple.

În anul acela, tatăl cinstitului Ștefan și-a sfârșit viața și venind în cetate era de față la îngroparea părintelui său și după îngroparea lui, vânzând toate averile în Constantinopol, le-a împărțit la săraci, apoi împreună cu mama sa și cu o soră – fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mânăstire a Bizanțului -, pornind din patrie a ajuns la sfântul munte. Iar cinstitul Ștefan făcând a se binecuvânta mama și sora sa de sfântul bătrân Ioan și a se învăța cuvântul adevărului, le-a coborât pe dânsele în mânăstirea femeiască și numărându-le împreună cu sfântă obște, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupești și surorii sale. Și după împlinirea sfântului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintâi nevoință.

În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecând purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace și de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învățat pe Sfântul Ștefan. Iar la sfârșit i-a zis: „Mântuiește-te, fiule, și vezi sfârșitul primejdiei ce vine asupra ta”. Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ștefan neîntristându-se, ci mai vârtos veselindu-se, a bătut în toacă și a arătat adormirea părintelui.

Și era veselie de pustnici din munții cei dimprejur, din dealuri și din văi, ca niște cerbi însetați, alergând la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfârșit și să-l îngroape. Și astfel trupul lui cel cinstit și sfânt l-a așezat în cimitirul părinților, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veșnică bucurie.

Dar a merge din slavă în slavă și de la sfânt la sfânt este lucru potrivit, căci nu lipsește numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvârșindu-se, era de față Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălțându-se, Elisei s-a făcut moștenitor al cojocului și al darului îndoit. În acest fel și purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutându-se, cinstitul Ștefan a moștenit locul și darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moștenit cele dintâi învățături ale lui și puțin lipsea Cuviosului Ștefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moștenește cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit și caracterul faptei bune a învățătorului său.

Deci acesta, locuitor al cereștii mitropolii, Sfântul Ștefan cel desăvârșit între monahi, care după urmare a fost al șaselea cu numărul locuitor al dumnezeieștii peșteri și de suflete mântuitor, noul Israel, al șaselea fiind de la Adam și tată al lui Enoh, cunoscându-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că și el s-a cunoscut al șaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mâhnindu-se, gândea ca un bun următor să împlinească nevoința învățătorului.

Și precum cei ce obișnuiesc a trece pe mare și fac îndelungată călătorie – fiindcă firea apelor nu are căi rânduite -, ci la stele luând aminte, își fac calea lor; și precum, iarăși, cei ce umblă pe uscat, când voiesc a merge undeva, nu se încredințează drumurilor necunoscute, temându-se de rătăcire și îngrozindu-se de pândirile tâlharilor, ci caută drumurile cele împărătești și cu multă întemeiere săvârșesc calea; în asemenea chip a fost și prea fericitul părinte Ștefan, fiindcă voia a trece noian de viață grea și se sârguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la niște stele ce-l povățuiau de sus, căuta la învățătorii vieții celei plăcute lui Dumnezeu și la cuvioșii cinci părinți dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peșteri, de la Axentie până la Ioan.

Și ca pe o cale împărătească și ca pe un drum mare urmând calea cea călcată de aceștia, sârguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuță strâmtă și s-a încuiat într-o stâncă de sub pământ la treizeci și unu de ani ai vieții sale. Apoi învățând iubirea de liniște, a ajuns desăvârșit, nimic câștigând din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca și într-un stup, în peștera muntelui închizându-se Cuviosul Ștefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sârguință, aducând-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.

Astfel, iscusindu-și simțirile ca să se deprindă a cunoaște pe cel bun din cel rău, a învățat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meșteșugul pescăresc, precum și al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vârtos prin ostenelile sale să dea și celui ce are de trebuință. De toată grija pământească lepădându-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni și în posturi. Nu numai atât, ci și de toată fapta bună purtând grijă, ca un lucrător de pământ ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curățind gândurile ce se ridică la cunoștința lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Înnoiți-vă vouă înnoiri și să nu semănați peste spini.

În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ștefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând. Și ce se întâmpla din petrecerea lui cea bună? Mulți aprinzându-se de dumnezeiasca râvnă pentru Hristos, au alergat acolo și împreună cu dânsul se rugau ca să dobândească sălășluirea și l-au rugat să li se facă povățuitor al vieții lor celei după Dumnezeu.

Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcându-se tuturor toate și învățând a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci și pe ale aproapelui, ca să se mântuiască. Acolo au mers către dânsul până la doisprezece frați deodată, cărora evanghelicește poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primește pe aceștia cu bucurie, ca un învățător bun de copii, îndemnându-i către nevoințele pustniciei. Întâi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun și blând cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan și după dânsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care și pe Cristofor și pe perechea satanei mușcătoare pe ascuns, pe Serghie și pe Ștefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.

Pentru care, după aceasta voi povesti și despre alți șase, ale căror nume sunt în cartea vieții. Și așa muntele s-a făcut cetate, viață de obște minunată, și a primit sfințenie, pregătindu-se cele de trebuință prin dăruirea lui Dumnezeu și prin rugăciunile cuviosului, precum și alte case trebuincioase și cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viață de obște dreptcredincioasă, purtând numirea Sfântului Axentie, strămoșul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmășie către sfântul, surpând locașul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Așa se zice de cei împreună următori ai lui până în ziua de astăzi.

Deci starea vieții de obște întemeindu-se cu bună cuviință, părintele nostru Ștefan lua aminte la ancora cuvântului. Și din peștera cea de Dumnezeu zidită luminând soborul, îi sfătuia, zicând: „Fiilor, luați aminte de voi și de sufletele voastre și, lepădând frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trândăvia, să iubiți mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frica cea rea, ci mărimea de suflet a așezământului, o face să stea, arătându-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.

De asemenea, mâhnirea și întristarea lăsându-le departe, cu veselie să vă apropiați de Dumnezeu, proorocescul vers ținându-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrănește nădejdea precum și adevărul nu mai puțin.

Deci de vreme ce a sârguitorilor este împărăția cerurilor, după glasul Domului, și silitorii pe dânsa o dobândesc, așa și noi, fraților, după marele propovăduitor și dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiți, necăjiți, rău pătimind, goi fiind, flămânzind și însetând, în pustietăți rătăcind, în munți, în peșteri, în prăpăstiile pământului, să trecem scurta nemernicie a vieții noastre cea mult chinuită cu dreaptă credință, și pe aceea moștenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele.

Cu acestea și cu multe alte cuvinte mângâietoare luminând prea fericitul părintele nostru Ștefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescându-i pe dânșii în rânduiala mântuirii.

Ajungând până la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei și la toate ale locașului l-a așezat prea fericitul întâi. Iar el punea mai aspre nevoințe pe sine, având dorință ca mai cu strâmtorare să se închidă, decât în strâmtoarea peșterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminându-se, avea o râpă adâncită spre partea de miazăzi în care se afla și mânăstirea și peștera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită și neînviforată de vânturile cele iernatice ale Crivățului și ale Liviei.

Pe acest vârf înconjurându-l preafericitul nostru părinte Ștefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime și lățime, înălțime și adâncime, ca de un cot și jumătate înălțimea, ca de doi lungimea și spre partea de răsărit fiind o cămăruță de rugăciune, având înălțimea numai cât putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperământul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strâmtă și înfricoșată, încât cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormânt, iar nu locuință de odihnă.

Și să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decât părinții cei mai dinainte, pentru că învăța nevoințele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Și era mai presus de ceilalți părinți, căci avea mai tânără vârstă, fiind de patruzeci și doi de ani atunci când s-a mutat în vârful muntelui.

Ucenicii lui necunoscând pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ștefan a chemat la miezul nopții pe Marin, cel de Dumnezeu întărit și acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dânsul, ieșind din peșteră, au intrat în acea înfricoșată locuință cu chip de mormânt. Iar dimineață, după cântarea de psalmi, toți frații, după obicei, punând metanie înaintea ușii peșterii ca să-i binecuvânteze sfântul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculându-se și în peșteră sărind, nu era acolo cel căutat. Și părându-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mâinile la gură punându-le și, arătând cu degetul, ziceau: „Oile toate fiind de față, păstorul cum lipsește?”

Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsând lacrimi și cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simțind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blând și dulce îi chema cu grăbire la vale. Și ei, ca niște pești ce aleargă după râmă din aruncarea undiței, auzind glas, deodată s-au întors și către dânsul alergând și încă purtând pe obraz rămășițele plânsului, cu tânguire și cu suspinare ziceau către dânsul: „De ce te-ai dat la aspre și aducătoare de moarte nevoințe, cinstite părinte?” Iar Cuviosul a răspuns către dânșii, zicând: Fiilor, strâmtă și cu necazuri este calea ce duce la viață și puțini sunt cei ce o află pe dânsa.

Și îndată, acest cuvânt auzindu-l, s-au liniștit, rugându-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperământul porților cerului. Acolo petrecea, vara arzându-se și iarna înghețând; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare și de la umeri până la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amândouă părțile și pe sub brațe cu altă cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele și chiar sfântul culion și analavul cel purtător de cruci, asemenea și sfințita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învățătorul lui.

Deci în aceste sporiri petrecând neprihănitul părinte, nu era cu putință a se ascunde, precum mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare și dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioșilor care locuiau în împărăteasca cetate. Și mulți către dânsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăși se întorceau acasă, lăudând și preamărind pe Dumnezeu; între care era și o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul și bogată, suferind văduvia.

Aceea, auzind în fiecare zi de la toți despre dumnezeiasca nevoință a cinstitului părintelui nostru Ștefan, și uitând de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebând și a ajuns la dealul sfințitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobândească binecuvântare. Iar părintele săvârșind rugăciunea, ea s-a sculat plângând și a spus sfântului toate ale sale și văduvia și nerodirea de fii și că, dorind să dobândească monahicească viață, caută a se mântui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învățând-o pe dânsa cu cuvinte duhovnicești și cele pentru mântuire rânduindu-i, a eliberat-o, zicând: „Vezi, femeie, cui te făgăduiești, ca nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduința”.

Cinstita femeie, punând în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primește închipuirea peceții, așa neclintit îl păstra. Și ajungând la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi și toate averile sale vânzându-le în Constantinopol și împărțindu-le săracilor cele mai multe, temându-se de moartea sufletului, după cuvântul cinstitului părinte, se sârguia să împlinească făgăduința.

La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinți, cunoscuți, prieteni, rudenii și vecini și crucea lui Hristos ridicând, s-a suit în minunatul munte, aducând aur la Cuviosul, ca să se împartă de dânsul mai bine. Iar în preajma chiliei punând obișnuita metanie, a zis: „Binecuvântează, părinte”. Sfântul cu asprime i-a răspuns: „Mântuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuțiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porți încă rămășițele lumii împrejur?”

Iar femeia, spăimântată pentru darul cel înainte-văzător al părintelui și de mustrarea cea cu asprime, cu rușinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dânsul: „Nu fiind ținută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mâinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat”.

Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: „Scânteile greșelilor celor străine nu voiesc a le face cenușă cu mâinile mele, ca nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzându-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să și secere!” Iar femeia zise: „Și ce îmi poruncești, părinte?”

Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvârșit și n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mâini. Și așa, spălând-o pe dânsa de întinăciunea acestei vieți, i-a dat sfântul chip monahicesc, schimbându-i numele în Ana. Și s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mânăstirea cea de jos, dând-o sfintei și cuvioasei maici proiestoase a acelui locaș, mult rugând pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mântuirea sufletului.

Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti și despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de știința mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sunt sărac de cuvânt și de fapte. Pentru că cu neputința acestora obișnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusința cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.

Și cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putință este a mi se dărui lesne călătoria. Și să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creștini defăimători și de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmașul din tinerețele mele. Și iarăși zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinerețele mele și nu m-a biruit.

Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit și babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime și cu amar, iar romanii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiți și strămutați prin toată lumea i-au arătat, „curtea lor făcând-o pustie” iar spinarea lor totdeauna, după cuvântul proorocului, gârbovind-o.

Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu și cu față descoperită Domnului strălucește, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrân, ca pe un neiscusit dându-l în lături și întâia binecuvântare părintească a luat-o, cu cuviință ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmașul din tinerețele mele și nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmași, dar nu l-au biruit și a lor neputință a mustrat-o.

Întâi iudeii au dat război turmei Mântuitorului nostru și cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dânșii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe niște lupi de la oi. Iar după aceștia slujitorii idolilor care s-au rușinat de apărătorii adevărului, și după aceștia Simon și ucenicii cei de sub dânsul, Menandros și Kedron, apoi Marchion și Valentin. Și după dânșii Cherint și Satornic, Vasilid și Carpocrat, Marcu și Tatian, Montan și Vardisan, Artemon și Navat, Sabelie și Nepon; Pavel și Maniheu, Fotinos și Marcel și cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie – vidra cea cu multe capete -, Evtihie și Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie și răucredinciosul Mohamed și oricare altul pe care, omenește, l-am uitat.

Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărând pe apărătorii și începătorii păgânătății, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Și aceștia toți deodată, apostoleștilor propovăduiri dând război, Sfinții Părinți i-au izgonit după cuviință din Biserică. Și a petrecut în pașnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război și de cele mai multe ori a biruit.

Deci, tatăl vicleniei și aflătorul răutății, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzând turma Domnului că biruiește cu înlesnire pe vrăjmașii cei arătați, a socotit să aprindă văpaia războiului. Și aflând unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se socotea că va face multe minuni cu descântece vrăjitorești și va putea amăgi pe oamenii care se înspăimântă de unele ca acestea, având neamul din pământul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întâi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.

Acest eretic arătându-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum și mai înainte s-a zis, nici atunci dușmanul de obște al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsându-și viața și făcându-se cheltuială viermelui celui fără de sfârșit și focului celui veșnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav și din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrânării și ucigașul Mergătorului Înainte.

Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roade odrăslind, și adunând otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut și a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioși ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Și chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioși i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.

Și pe tot poporul cel de sub dânsul adunându-l tiranul, l-a făcut a se jura – punându-se înainte de viață făcătorul Trup și Sânge al lui Hristos și Sfânta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Și-a întins mâinile pentru noi, precum și Sfintele și prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne poruncește să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfânta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol și nici nu se vor împărtăși de la Patriarh și nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărându-l, să-l lovească cu pietre.

O, ce batjocură! Aflând unealtă de un nărav și de un glas, și nu numai atât, ci și de un nume și de un cuget, ca și cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis și pe Iamvris. Apoi nu cu hotărârea lui Dumnezeu și a preoților, ci cu vicleșug amândoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mâinile împăratului Constantin cel nesfințit, cu mantie și cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuși tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.

O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfințite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se așează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cândva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor și la păgâni nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvântul proorocului: Poporul ca un preot și nimeni nu era care sfințea și care se sfințea.

Deci, această necurată pereche, împăratul și patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor și cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură și cetate tânguire peste tânguire din partea celor dreptcredincioși. Iar din partea celor păgâni icoanele cele sfințite fiind călcate, vasele prefăcându-se, bisericile săpându-se și cu cenușă însemnându-se, ca unele care aveau sfințite icoane.

Și unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinților, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate și sfărâmate cu topoarele de răucredincioșii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvântătoare și mai ales hățuri de cai satanicești și vânători, priveliști ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.

Atunci era drept a se zice: „Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pământ și nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure și cu bardă a surpat ușile Bisericii lui Dumnezeu și cu foc a ars sfințitorul lui. Iar ușă se zice icoana, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintâi. Precum oarecare uși, purtând încuietori și peceți, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceților, așa și închipuirea icoanelor, ca pe niște peceți arătând prescrierile și pe arătări ca pe niște încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gândite.

Căci nu materiei slujim, închinându-ne acesteia – să nu fie -, ci gânditor prin cele simțite, de însăși pricinile ne apropiem, precum la Cruce și la sfințita Evanghelie, la moaște de sfânt și la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cerești, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintâi„. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.

În aceste dureroase lucruri fiind împărțită Biserica lui Hristos, cei mai aleși dintre monahi care se țineau de dreapta credință, din părțile Europei, ale Bizanțului, ale Tiniei și ai eparhiei Bitiniei și cei ce petreceau în peșteri și cei ce aveau locașuri în munți în părțile Prusiei, toți împreună mergând la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povățuitor și doritor de mântuire, la prea fericitul Ștefan, rugându-l pe dânsul să li se facă sfeșnic de mântuire.

Deci, l-au aflat pe dânsul cuprins de mâhnire și de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi și au zis către dânsul: „Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plânge gândul nostru și ne-am cufundat în nedumerire, ca nu cumva frica cea omenească să vândă dreapta credință a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte”.

Iar fericitul Ștefan, auzind mulțimea părinților și acea îngerească căruntețe, a zis:

„O, părinți cinstiți și frați, nimic nu este mai tare decât socoteala cea dreaptă și nimic mai puternic decât sufletul ce nu voiește a sluji răutății; care lucru sunt încredințat că se păzește de către frăția voastră și pentru aceasta vă veți face ai mei sfetnici și veți lua binecuvântare. Căci văd înconjurată cu cruzime și cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigașul și iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întâmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup și care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre și zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.

Iar acum iarăși cinstitul trup al Bisericii se ispitește a-l strica și face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora și război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulțimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sârguindu-se a porni pe unii împotriva altora și a-i abate din calea cea dreaptă.

Astfel vrăjmașul Bisericii care a semănat neghinele se bucură și joacă văzând reaua meșteșugire printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părțile materie la văpaia războiului și pe ale sale cete împreună ridicându-le – pe elini, pe iudei, pe sirieni și adunările ereticilor -, ca să facă priveliște mare din toate părțile, făcându-și veselie și plăcere din greutățile noastre. Și se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospețele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră și ne batjocoresc.

Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiți, fiind mai presus decât aurul, s-au socotit ca niște vase de lut, lucruri de mâini de olari. Ne-am făcut de râs la tot poporul, suntem cântare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuțimea Sa Domnul pe fiica Sionului și a surpat din cer slava lui Israil și nu și-a adus aminte de așternutul picioarelor Sale, din ziua iuțimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creștinătatea).

Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mângâie pe mine și strig către cel ce bate și vindecă: Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufletul nostru de ocară și o dă pe dânsa dușmanilor celor ce sunt îndestulați în vremea cea de acum și celor mândri, prihănitori de creștini. Pentru că au ocărât turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli și pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoiește-ne pe noi ca pe o mâncare de dimineață. Înmulțească-se credința Ta în dimineți, căci multe sunt suspinele noastre și inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru și ne culeg pe noi toți cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.

Acest pui de leu ne-a mușcat și ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te și cercetează această vie și o desăvârșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta și pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă, plângând, tânguindu-mă și jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori și peste turmă și Dumnezeului meu rugându-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credințe și închinăciunea sfintelor și cinstitelor icoane să o așeze la starea cea dintâi, am uitat făgăduința.

Am întins și tânguirea și de-abia acum mi-am adus aminte, aflând în rugăciune pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit și mântuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire acești grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dânșii Domnul și va pieri pomenirea lor împreună cu toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor și nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale”.

Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ștefan sfințitei adunări a monahilor, și toți vărsând lacrimi, bătându-se în piept și din adânc suspinând, părintele a zis: „Trei fiind ținuturile noastre care nu s-au împărtășit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga”. Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpânirea balaurului, nesupus glasului său celui deșert. Iar ei au zis: „Unde sunt oare aceste părți, părinte?” El le-a răspuns: „Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sunt părțile Sciției, ale Goției și părțile Romei și ale Liviei.

Și ce se cuvine a zice, pentru întâi șezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului și ai Alexandriei, care, nu numai au urât și au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci și prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgânul împărat, care s-a plecat către aceasta, numindu-l depărtat și începător de eres; între aceștia este preacinstitul și preaînțeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta câine, iar noi îl numim cuvios și purtător de Dumnezeu.

Acesta n-a încetat a-i scrie și a-l numi făcător de rele, arzător de icoane și urâtor de sfinți; iar pe episcopii cei de sub dânsul i-a numit întunecați și robi ai pântecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai și pe iubitorii de priveliști, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait și pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe niște noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana și Datan, și pe cei de sub dânșii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.

Acestea grăind Cuviosul Ștefan și alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinții, făcând rugăciune tânguitoare și mai pe urmă pregătindu-se de plecare și pe sfântul sărutându-l, s-au dus către locurile cele mântuitoare, nu de mucenicie temându-se, ci de vicleșugul tiranului, având frică de neiscusința lor, căci nu este lucru puțin neiscusința. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămurește aurul în cuptor. Și se putea vedea Bizanțul dezbrăcându-se de cinul monahicesc și de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gândea a se duce către Roma și așa înstrăinându-se de ale lor mânăstiri, erau străini și fugari.

Iar tiranul împărat, săpând cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereți cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, până la tot felul de minuni și până la înălțarea Lui, precum și Pogorârea Sfântului Duh. Și așa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereți copaci și păsări de tot felul, animale și alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi și păuni.

Și dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică și, încredințându-se că sunt adevărate, împreună cu sfințitul prooroc David să zică: „Dumnezeule, venit-au neamurile în moștenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfântă; pus-au Ierusalimul cel gândit. Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioșilor Tăi mucenici și monahi, cinstitele moaște le-au dat fiarelor, focului și fundului mării”.

Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat șezând împreună cu cel de un nume vânzător al turmei lui Hristos și cu cei de sub dânsul robi ai pântecelui, episcopi eretici au ținut sinodul cel necurat și vrăjmaș al lui Dumnezeu. Și a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după nașterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăției lui Copronim; și era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al Constantinopolului, ereticul și cel de un gând cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.

După multe vorbe și pricini, împăratul a silit pe toți episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulți dintre dânșii, deși vedeau luminos rătăcirea împăratului și a patriarhului și năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temându-se de mânia împăratului și a patriarhului și de nevoia care se făcea celor dreptcredincioși.

Deci, se plecau la credința cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al șaptelea, ce s-a făcut în împărăția lui Constantin cel tânăr și a maicii sale Irina, s-au lepădat și cu pocăință mărturisindu-se, s-au întors către buna credință; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului și patriarhului.

Aceste dogme rău credincioase și urâte de Dumnezeu, au fost așezate atunci acolo astfel: Întâi, ca sfintele icoane să fie de toți numite idoli; al doilea, toți cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întâi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizați, au afurisit pe omul cel sfânt și drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvântat pe dânsul, încât s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvânta.

Al treilea, au hotărât ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinții după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinți pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare și pe toți cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfârșit s-a zis ca să fie sinodul acela numărat cu cele șase sinoade care fuseseră mai înainte și să se numească sinodul al șaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, și ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele și rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuți și credincioși ascultători, când numai le-aș cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmașului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înțelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!

Cea mai de pe urmă faptă și cât toate mai rea, necurații aceia și nesfințiți babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieșit-a fărădelege de la preoții Babilonului și păstori mulți au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pământ, după cum zice paremia, și au adunat cu mâinile nerodire; cei ce între sfânt și între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tânguire au lucrat. Aceștia sculându-se împreună cu tot poporul și mâinile la înălțime ridicându-le, au strigat ticăloșii într-un glas și au zis: „Astăzi este mântuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli”. O, glas dureros!

Atunci cerul s-a întunecat și pământul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat și toți cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întâi începător al păgânătății este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deșartă s-a făcut întruparea lui Hristos și zadarnică învățătura Apostolilor.

Și dacă, precum voi ziceți, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor și de blestemul idolilor, care de voi se numește al treisprezecelea apostol; și dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezați, ci, ca să zic ceva de râs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezați în Pastila, în Tricacav și în Cavalon, în învățătorii lui și ai voștri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină și prea cinstita dogmă din Biserica Sa. Aceste bârfeli lăsându-le, vremea cerând, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcându-ne să vorbim despre fericitul Ștefan.

Acestea astfel săvârșindu-se și toată gura mărturisind cele despre Sfântul părintele nostru Ștefan, iar tiranul înștiințându-se, a chemat un cuvântător dintre cei slăviți, Meghistani ai lui și iscusit în a grăi și a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar și la eresul lui desăvârșit fiind învățat, l-a trimis pe dânsul, zicând: „Mergi la dealul lui Axentie și pe unul cu numele Ștefan, care este sălășluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniților, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicându-i: „Fiind mișcați de prietenia către tine, pentru cucernicia vieții tale, dreptcredincioșii și preamăriții noștri împărați, Constantin și Leon, poruncesc să te iscălești în hotărârea preamăritului nostru sinod”. Dându-i finice, smochine și altele care sunt îndemânatice pentru hrana pustnicului; pentru că știa și însuși tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrânată și plăcută lui Dumnezeu.

Calist îndată mergând la munte, i-a adus sfântului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutățitul să iscălească și să laude hotărârea împăraților. Iar cinstitul Ștefan, cel asemenea celui dintâi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu și nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:

„Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărârea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ștefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Și pe lângă aceasta, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavând nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede”.

Apoi a zis: „Înțelege dar, că-mi voi vărsa sângele pentru icoana lui Hristos. Iar mâncările cele trimise de dânsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu și din mâncările ereticului să nu se îndulcească gâtlejul meu”.

Acestea auzindu-le boierul acela și întorcându-se iarăși, a ajuns la palat și arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mânie ca un leu, și mare strigare ieșind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori și ostași purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte și îndată să ridice pe sfântul din chilie.

Apoi a poruncit să-l păzească în mânăstirea cea de jos, până ce îl va judeca. Iar el mergând la munte și ajungând la mânăstire, ca niște fiare săltând, cu lovituri de picioare băteau în uși și sărind în sfânta peșteră au scos afară pe sfântul, ca dintr-o cămară duhovnicească, târându-l afară. Căci din multă înfrânare și din prea strâmta locuință, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mișca.

Acei bărbați purtători de paveze, văzând lucrul minunat al părintelui și multă milostivire arătând spre sfântul pentru vederea cea de spaimă, înjugându-se doi și pe umerele lor punând mâinile cuviosului, iar cu mâinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfântului Axentie, în care închizând pe sfântul împreună cu obștea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dânsul, așteptau hotărârea împăratului. Iar Sfântul Ștefan n-a încetat cântând înăuntru cu obștea sa: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule…” și celelalte.

După aceasta a cântat și slava: „În tâlharii gândurilor mele căzând, m-am prădat eu ticălosul, de minte…”, și celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea ușilor, auzind acestea cântându-se de dânșii, mișcându-și capetele, unii către alții, ziceau: „Vai nouă, că pe drept suntem socotiți ca niște tâlhari de către niște monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptățit, dar ei rău pătimesc”.

Trecând șase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închiși, împreună cu sfântul. Și în ziua a șaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să așeze pe sfântul în mânăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciților. Iar oastea aceea, cerând binecuvântare de la sfântul, a mers în cetatea cea împărătească, și împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciților.

Prea răul Calist, luând pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dându-i aur și făgăduindu-i încă și mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, și împotriva învățătorului său să se într-armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean și moștenitor al spânzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcându-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărțindu-se de sfințitul staul și alergând către începătorul de vameși și strângătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el și părtaș al pierzării sale.

Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ștefan, a zis într-însa așa: „Serghie anatematisește pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numește sirian de neam și sapă gropi împotriva ta, șezând în munte”. Și cu multe alte ocărându-l pe dânsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înșelând pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie și o are în mânăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dânsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.

Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le și lepădând toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfântului s-a făcut, luând îngerescul chip.

Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera și o vor însoți pe dânsa cu oarecare din cei ai palatului, au învățat-o să grăiască împotriva stăpânei sale și a sfântului. Și făcând ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mâinile împăratului, care citind-o și gândind fărădelege, ca unul ce îmbrățișase vreme potrivită, cu tărie trimițând câțiva slujitori credincioși către cel ce stăpânea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:

„Ca unul care împlinești poruncile noastre cu mulțumire, fiind ca un prieten iubit și slugă mulțumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ți-am și încredințat vrednicia cea dinaintea feței noastre, poruncim degrab să mergi la mânăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrânate, care se fățărnicesc că sunt drept-credincioase. Și răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, și prin acești slujitori credincioși trimițând-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de față; fii sănătos”. Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvârșit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mânăstire cu mulțime de ostași.

Acolo au aflat pe sfințitele femei săvârșind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca niște cai îndrăciți, au înfricoșat pe fecioarele lui Hristos, scoțând săbiile tâlhărește și în văzduh cu strălucire întorcându-le. Deci, făcându-se tulburare și cântarea de laudă tăcând, femeile se tânguiau lui Dumnezeu. Și una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicând sfințitul acoperământ al prestolului, se ascundea sub sfânta masă; alta fugea către munte, de mâinile păgânilor.

Această năpădire cunoscând-o cinstita bătrână și proiestoasa mânăstirii, care se liniștea în chilie, a ieșit la dânșii cu suflet netulburat și a zis: „O, creștini, dacă aveți nădejde către Dumnezeu, de ce faceți semnele de biruință ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?”

Iar ei spăimântându-se de îndrăzneala sfințitei bătrâne și înștiințându-se că aceasta este proiestoasa, schimbând chipul cel de fiară cu blândețe, au răspuns: „Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ștefan, căci împăratul are trebuință de dânsa în oaste”. Iar ea, chemând pe nume pe aceasta și împreună cu dânsa pe alta, anume Teofana, a zis către dânsele: „Mergeți, cinstite fiice, la împăratul, și cu înțelepciune să-i dați răspunsurile, ca nu cumva să vă înșele pe voi. Mergeți în pace, mergeți și Domnul să fie cu voi”.

Iar acele cinstite femei, luându-și mantiile, punând metania cea obișnuită și luând binecuvântare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Și o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!

Fiind aduse ele în oaste și făcându-se împăratului arătate cele despre dânsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemând pe duhovniceasca fiică a Sfântului Ștefan, cea căutată, a zis către dânsa: „Mă plec să cred că adevărate sunt cele grăite către noi despre tine, pentru că știu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ștefan, să părăsești strălucirea părinților și de acest chip întunecat să te apropii? Negreșit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Și ce frumusețe are acesta care te-a amăgit pe tine?”

Iar cinstita femeie, auzind aceste urâte graiuri, cu adevărat ca o a doua Suzană înțeleaptă, uitându-și neputința femeiască, a răspuns cu minte către dânsul: „Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, muncește-mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei și ce îți place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decât numai adevărul; căci nu știu pe omul acesta așa cum zici tu, ci precum îl știu eu voi grăi: sfânt și drept îl știu pe dânsul, învățător de folosul sufletului și povățuitor al mântuirii mele”.

Iar tiranul făcându-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, mușcându-și degetul cel mic al mâinii și cealaltă mână întorcând-o în văzduh, șezând cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dânsa, iar sora ce era împreună cu dânsa să fie dusă, chiar nevrând, la a sa mânăstire.

Aceea ajungând la mânăstire, pe toate le-a povestit sfințitei egumene și surorilor și nu numai atât, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ștefan, îl ruga să se roage pentru dânsa, mai ales că pentru dânsul era luptată. Împăratul făcând adunarea oastei și mergând la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfântului s-o țină în temnița cea mai întunecată în obezi, vrând în ziua următoare să-i facă întrebare.

Iar printr-un famen care avea rânduială împărătească la palat i-a zis acestea: „Cruță-te, femeie, și tu vei trăi bine cu împăratul, lepădând această îmbrăcăminte întunecată și să spui mâine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ștefan, căci iată și slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci aceasta și vei rămâne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăți de carne din trupul tău, despărțite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta și vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste și de daruri”.

Dar cinstita femeie, auzind acestea și plângând în adâncul inimii cu durere și plecând capul, a zis către dânsul: „Du-te de la mine, omule, du-te și voia Domnului să se facă!”

Împăratul, adunând de dimineață mulțime de popor înaintea târgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dânsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulțime de vine de bou punând înaintea ochilor ei, a zis: „Toate acestea le voi aduce pe spatele tău și pe pântece, de nu vei scoate la arătare desfrânările tale făcute cu Ștefan”. Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoșând-o și numind-o desfrânată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbați tari, luând-o de amândouă mânile, o băteau pe pântece și pe spate fără cruțare, iar ea zicea: „Nu știu pe omul acela precum tu spui”. Apoi striga: „Doamne miluiește”.

Și a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învățat-o, ridicându-și mâinile asupra stăpânei sale și scuipând-o în față. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgânătății, plecându-se la urechile ei, o învățau să zică cele plăcute împăratului și să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Și dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă și părându-i-se că a murit, a intrat rușinat în palat și a poruncit ca s-o arunce într-una din mânăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după câtăva vreme a murit în pace și s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfântul.

În ziua aceea, chemând împăratul pe unul din tinerii cei supuși ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubește și i-a zis: „Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?” Iar el a zis: „Nemărginită, stăpâne”. Iar împăratul a zis către dânsul: „Cu înlesnire îți va fi a muri pentru dragostea mea?” Iar el plecându-se la pământ și punând mâinile la piept, se jura cu osârdie, că pentru dânsul își dă și viața.

Împăratul, pe acesta sărutându-l, a zis: „Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ți lipsească, ci numai aceasta, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă și pe tine numărat cu cei de sub dânsul și de un chip. Și dacă aceasta o vei dobândi, degrab să te întorci la noi”.

Iar fiul și slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvântul, învățând multe vicleșuguri, s-a suit în munte și în loc cu tufișuri dese ascunzându-se, a ieșit la miezul nopții din acea pădure, a mers la mânăstire și înaintea ușilor stând, cu glas jalnic zicea: „Miluiți-mă, o, creștinilor care locuiți în locașul acesta, ca să nu mă mănânce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea”.

Și alte cuvinte zicea și diavolește se tânguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ștefan, auzind tânguirea și plângerea, strigând pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tânguia.

Intrând el, a pus metanie bătrânului, zicând: „Binecuvântează, părinte”. Pe acesta sfântul binecuvântându-l, l-a ridicat și cunoscându-l pe dânsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după față precum și după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: „Cu adevărat tu, frate, nu ești din palatul împărătesc?”

Iar el răspunse: „Așa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credință stăpânește, am rătăcit toți, și către primejdie sufletească ne-am plecat. Și abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povățuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Și acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obștea ta cea de suflet mântuitoare și să dobândesc chipul cel îngeresc”.

Iar cinstitul Ștefan i-a zis: „Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, ca nu cumva înștiințându-se, să-ți robească sufletul tău de la mântuire și cu cursele cele vechi te va împletici pe tine”. Iar el iarăși căzând, zicea: „Cuvânt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde”.

Dar sfântul i-a zis: „De ar fi fost fără primejdie aș fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispita”. Zicând aceasta și învățându-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc și l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Și astfel au trecut trei zile.

Iar tiranul împărat, adunând poporul în priveliștea alergării de cai, stând deasupra, a strigat acestea: „Să n-am parte de viață cu ceata nepomeniților celor de Dumnezeu urâți”. Iar poporul, plângând și încercând a face tulburare, a zis: „Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpâne”. Apoi cu iuțime a strigat: „Nu voi mai putea suferi bântuirile lor, pentru că pe toți cei de sub mine pe ascuns i-a atras și întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulându-se, iată și pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din brațele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră și El îl va arăta pe dânsul degrab, numai rugăciune să facem”. Și toți au zis: „Cu adevărat inima ta este în mâna lui Dumnezeu și rugându-te, negreșit o va auzi Domnul”.

După a treia zi, Cuviosul Ștefan, învățând multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns și l-a îmbrăcat pe dânsul cu sfântul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfântul. Și apucând vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineață, toate vârstele, de la bătrân până la prunc, bărbați și femei, în tăcere a se aduna la priveliștea alergării de cai; și toți s-au adunat, nenumărată mulțime îngrămădindu-se.

Iar tiranul, stând pe trepte înalte, a strigat mai întâi aceasta: „A biruit poporul meu și Dumnezeu a auzit rugăciunile mele”. Iar poporul striga: „Oare când Dumnezeu nu te ascultă pe tine?”. Și împăratul, veselindu-se și râzând, a zis: „Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat și, de voiți, vi-l voi arăta”. Iar mulțimea cu urlete grăia: „Muncește-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta”. Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulțimea s-a tulburat, văzându-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc și a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: „Ia-L, ia-L răstignește-L pe Fiul lui Dumnezeu!”, așa și aceștia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfânta mantie și a aruncat-o la popor, asemenea și sfințitul culion și s-au călcat în picioare.

Apoi, după ce a scos și analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luându-l în mâinile lui, se întorcea în toate părțile întrebând: „Ce să fie oare?” Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: „Aruncă-l și pe acesta, împărate, să se calce funia spânzurării satanicești”. Asemenea a aruncat și cureaua. Apoi patru bărbați, plecându-se la pământ și apucându-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos și ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.

Apoi, aducând o vadră plină cu apă au turnat-o peste dânsul spre lepădarea botezului. Atunci punându-i coif pe cap și îmbrăcăminte ostășească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mâini, l-a rânduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulțime nenumărată de ostași, la dealul Sfântului Axentie. Alergând toată mulțimea și risipind pe ucenicii Sfântului Ștefan, le-a ars mânăstirea și biserica până la temelii, făcându-le cenușă. Iar pe sfântul, luându-l din peșteră au plecat către pogorâșul mării.

Ce cuvânt de tânguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfântului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alții îl împingeau către pogorâșul râpii, alții cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alții umpleau cu scuipat fața sfântului, iar alții frângând bețele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stâlpări de dafin jucând înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind și cuvinte urâte zicându-i și chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punându-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrânării, au ajuns la mânăstirea cea sfântă a lui Filipisc, care se afla la marea cetății Hrisopoli și acolo, închizând pe sfântul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dânsul.

Înștiințându-se împăratul despre ocara și stricarea desăvârșită a mânăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemându-i la bârfirea lui Ștefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi și pe cel cu același nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, și cu Vasile Tricacavul, precum și pe cei ce covârșeau în cuvânt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masara cel cugetător ca saracinii.

Pe aceștia i-a trimis către cel de un nume și un obicei cu dânsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dânșii călătorie, către mânăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor și vânzător, știind cunoștința și dreapta credință a sfântului și prea fericitului părintelui nostru Ștefan, s-a lepădat a merge împreună cu dânșii, zicând: „Duceți-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ștefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvânt numai, iar la dânsul împreună cu cuvântul este și puterea dumnezeiescului Duh; vedeți ce veți auzi de la dânsul”.

Iar ei, luând hotărârea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mânăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrând în sfânta biserică au făcut rugăciune și către scăldătoare întorcându-se, au șezut pe treptele ce erau acolo și au poruncit să aducă îndată pe sfântul. Și s-a adus sfântul, fiind ținut de doi, pentru că nu putea umbla, având picioarele închise în obezi de fier.

Văzându-l, urâtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dânsul: „Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici și a cugeta mai presus decât împărații, arhipăstorii și episcopii și decât toți creștinii? Au dar noi toți neguțătorim paguba sufletelor noastre?” Iar sfântul cu glas lin a zis către dânșii: „Luați aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu și casa tatălui tău. Pentru că nu sunt eu acela ce tulbur, ci voi ce ați călcat învățătura cea de demult a părinților și ați învățat nouă glăsuire deșartă în Biserică. Pentru că ceea ce covârșește cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înțelept a zis: „Cele nou glăsuite de voi toate sunt deșarte și de la Dumnezeu înstrăinate, și nu numai atât, ci și minciuni stricătoare de Biserică. Învățații pământului și boierii împreună cu păstorii și cu vânzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetând cele rele și zadarnice”.

Deci grăindu-se acestea de sfântul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul și cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfântul, care ședea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfântul Eliazar. Și unii din cruzii purtători de săbii și lănci, sărind l-au lovit cu picioarele și a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ștefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci și pe celălalt.

Iar Calist și Convoconom fiind sinclitici, pe nesfințitul Constantin făcându-l să tacă, au zis sfântului: „Două pricini sunt: sau te pleci și iscălești, ori dacă nu morții să te dai ca unul ce grăiește împotriva părinților și a împăraților care de la Dumnezeu au învățat legea”. Iar sfântul a zis: „Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos și a muri pentru sfânta lui icoană îmi este dobândă și slavă. Că o dată și de două ori ți-am zis, arătând palma, că oricât sânge viețuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărârea sinodului vostru, și voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.

Constantin al Nicoliei, deschizând îndată cartea, a citit acestea: „Hotărârea sfântului și a toată lumea al șaptelea sinod”. Iar sfântul amenințând pe acesta să tacă, a zis:

„O, ce minune! De la minciună începând și prin toată deșarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luând-o, întru minciună ați încetat voi defăimătorii de creștini! Cum este sfânt și a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de niște bărbați iubitori de Hristos că a călcat un sfânt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstita icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, si a Mergătorului-înainte?

Iar voi, lăsând vina călcării, pe acesta l-ați primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-ați afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urât decât acesta? Au nu ați adus sfintele acoperăminte și le-ați rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfânt? Au nu ați înstrăinat sfințenia de la toți sfinții, drepții, apostolii și mucenicii, și ați dogmatisit, zicând: „Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde și la care? La mucenicul Teodor și la mucenicul Acachie și la cei ca aceștia. Nu sunt acestea învățături ale voastre?

Și cum ați alcătuit sfânt sinod, voi care ați necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-ați numit a toată lumea când nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sunt cărțile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Și cum se zice al șaptelea cel ce n-a urmat pe cele șase mai înainte de el? Iar voi călcând predaniile celor șase, cu ce chip l-ați numit al șaptelea sinod, nu mă dumiresc”.

Iar Tricacavul zicea: „Și ce am călcat noi din sfintele șase sinoade a toată lumea?” Sfântul a zis: „Nu s-au adunat în sfințitele biserici, sfintele șase sinoade? Cel dintâi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al șaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfințitul palat, unde se numește trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!”

Iar el zicând că așa este, atunci ochiul drept spre cer ridicându-l și din inimă tare suspinând, mâinile întinzând, a zis: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema și să se numere cu aceia care au strigat: „Ia-L, ia-L! Răstignește-L pe El!” Aceștia înspăimântându-se de îndrăzneala Sfântului și el mai vrând să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind rușinați, și s-au întors la împărăție. Împăratul, întrebându-i ce au făcut, episcopii vrând a ascunde biruirea, a răspuns Calist: „Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvântul și cu îndrăzneala morții”. Iar el, fierbând de mânie, a scris îndată izgonirea lui în laturile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.

Sfântul a stat nemâncat șaptesprezece zile în locașul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăși o întorcea către dânsul. În zilele acelea, egumenul mânăstirii îmbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzându-se cu totul lipsit, trimițând soli la Cuviosul pe cei dintâi al locașului unde el era închis, îl ruga să vină la dânsul, sau măcar să se roage pentru dânsul, zicând: „Cu trupul ne despărțim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruți a mea neputincioasă smerenie; căci doar până la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să țină sufletul meu”.

Sfântul, auzind acestea, a poftit să meargă. Și vorbind cu cel ce bolea și apucând pulsul, a zis: „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre cel ce a ridicat neputințele noastre și bolile le-a purtat, cu puterea Lui cea vindecătoare cercetându-te, să te scoale pe tine”. Și îndată s-a ușurat egumenul de boală. Și i-a zis Sfântul: „Nu voiești să bei vin neamestecat?” Iar el a zis: „Da, părinte”. Cinstitul Ștefan, umplând un pahar cu vin neamestecat, i-a dat egumenului să bea. Când a băut îndată asudând foarte, spre sănătate s-a întors. Iar sfântul, luându-și ziua bună, i-a zis: „Roagă-te pentru mine și fă pomenire de smerenia mea; dacă vei avea trebuință vreodată de ceva, să te apropii la deal”.

Apoi de acolo pornind și suindu-se în corabie, a ajuns la insula cea de mai înainte pomenită, și prin locurile lui pustii trecând, a venit la un loc prăpăstios și înfricoșat dinspre mare. Apoi înconjurând prăpăstiile ce se aflau mai sus de marginea mării, pentru iubirea de liniște, fiind povățuit de Dumnezeu, a aflat o locuință cu chip de peșteră foarte veselă și minunată, în prăpastia cea spre miazăzi a insulei, care se numea Chisuda, întru care era zidită o biserică în cinstea Sfintei Ana. Și bucurându-se fericitul, ca și cum de Dumnezeu era locul pregătit, a locuit într-însul, hrănindu-se cu ierburile care se găseau.

Ucenicii Sfântului cei izgoniți din munte, auzind de izgonirea învățătorului, au venit la Proconis și au mers la sfântul ca niște oi ce sunt adunate de fluierul păstorului. Numai doi au fost robiți din sfințita obște, care au luat chip lumesc: Serghie, cel mai înainte spus, care, scriind hârtia cea ocărâtoare asupra sfântului, a trimis-o împăratului în oaste, și Ștefan cel rău credincios, care, fiind sluga lui Calist cel de multe ori pomenit, a fost îmbrăcat de Cuviosul în sfântul chip, adică monah și preot în locașul muntelui.

Acest ticălos Ștefan, depărtându-se împreună cu Serghie de la Dumnezeu și de chipul îngeresc, s-au dus la corbi; și de împărat fiind îmbrăcat cu haină mirenească, întorcându-se ca un câine la stârv a zis: „Astăzi, stăpâne, din gâtlejul satanei prin tine fiind răpit, cu lumină m-am îmbrăcat”. Pe acesta tiranul, fiind atras de ticălosul său glas, l-a îndrăgit. Și luându-l pentru lăcomia gâtlejului său și pentru călcarea de poruncă a lui Dumnezeu, în palatul lui, unde îi făcea necuratele lui alaiuri, slujitor al zeiței Sofia pe dânsul l-a așezat, și popă al bucuriei l-a numit, pe cel vrednic de multe lacrimi.

Aceștia doi singuri au lipsit, precum odinioară din cei doisprezece apostoli, Iuda, și din patruzecimea mucenicilor, cel ce s-a topit ca un căzut; toți ceilalți frați, însă, păstorindu-se de Cuviosul, au alcătuit mânăstire în Proconis. Dar încă și mama sfântului, din mânăstirea Trihinareilor pornind, împreună cu sora lui la insulă au ajuns și către sfântul au mers. Iar sfântul zidind o mică închidere în chip de stâlp, loc care și până acum se află, a intrat într-însa la vârsta de patruzeci și nouă de ani, ținându-se de viața petrecerii celei mai dinainte.

Deci acum este vreme să vorbesc și pentru grădina minunilor celor din insula Proconis, după cât îmi este cu putință; ca întru aceasta cu iubitorii de Dumnezeu și iubitorii de sărbătoare împreună prăznuind, să zicem într-adevăr: Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi și nimeni să nu fie necredincios, fraților. Mai ales că și Domnul zice: „Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu și acela le va face, și mai mari decât acestea va face; nu cu puterea lui izvorând facerea de bine, ci cu numele Meu și cu chemarea Mea, pentru că Eu sunt cel ce toate întru toți le lucrez, cu stăpânirea Mea.

Deci acestea a urmat marele părintele nostru Ștefan, cel cu adevărat om al lui Dumnezeu, cel cinstit cu sufletul și cu trupul, cel ce viața cea necâștigătoare a dorit și icoana lui Hristos și a Maicii Sale, spre străjuire a ținut-o; cel ce întru Dumnezeu s-a îmbogățit și darului celui de mult preț s-a învrednicit. Acesta luând stăpânire, a călca asupra șerpilor și a scorpiilor, peste toată puterea vrăjmașului celui rău, și a vindeca toată neputința și toată vătămarea, ne-a arătat nouă minunile lui Dumnezeu Cel făcător de minuni, darul cel cu îndestulare, izvorul ce izvorăște curgerile cele curgătoare de miere.

Odată a venit în insulă la acest fericit Ștefan un orb oarecare, asemenea cu orbul din naștere, strigând: „Robule al lui Dumnezeu cel înalt, Ștefane, vindecă-mi ochii, deschide-mi orbirea și luminează-mă pe mine cel întunecat, ca prin tine văzând alcătuirea celor ce se văd și minunându-mă de bunătatea lor, să laud prin făpturi pe Cel ce le-a zidit”. Pe acesta văzându-l fericitul Ștefan, fiind orb la vedere, dar având în el credința care mută munții, a răspuns către dânsul:

„De ce ceri de la mine, tinere, să-ți dau cele ce sunt mai presus de mine? Ce ai văzut în mine din faptele bune, ca să ceri și să ai această vindecare pe care singur Ziditorul și Dumnezeul tuturor acolo unde voiește o împarte? De ce nu ai alergat către Hristos? De ce, lăsând pe Ziditorul, ai venit la făpturi? De ce, părăsind pe Stăpânul, la rob ai ajuns? Nu știi că toți de obște avem trebuință de ajutorul Lui? Nu știi că eu însumi sunt om ca tine? Deci, de ce cauți cele ce nu pot a le avea? De ce voiești să mă fac tămăduitor al unei asemenea boli, căreia numai singur Domnul are putere a-i dărui vindecare, Care mai înainte pe orbul l-a vindecat?”

Cu aceste graiuri Cuviosul depărta pe tânăr cu cuvinte blânde, iar acela se împotrivea, și pe orbul cel din Evanghelie urmând, striga tare și pe Sfântul îl ruga, zicând: „Miluiește-mă o, adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ștefane! Pentru că ție acest dar ți-a dăruit, și prin tine îmi va dărui lumina cea adevărată și strălucirea ochilor. Dar să nu lepezi îndrăzneala mea, Părinte, nici cu zăbovirea să întârzii darul, nici cu norii să acoperi soarele, ci văzând necazul meu, dă-mi vindecare, măsurându-mi credința; dă-mi darul, cumpănindu-mi dorul meu și vindecă-mi durerea!”

Cuviosul Ștefan a zis: „Ai credință? Te închini icoanei lui Hristos, a Maicii Sale și a sfinților? Crezi lui Dumnezeu Cel ce și prin icoane vindecă, precum mai înainte acea cinstită Maria Egipteanca crezând, luând chezășuire de la icoană, către pocăință s-a apropiat și s-a mântuit?” Iar el a zis: „Cred, Doamne, și crezând mă apropii și mă închin”.

Iar Ștefan a zis către el: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care pe cel orb l-a vindecat, întru Care, crezând, ai venit aici și ai mărturisit că te vei închina la icoană, fie ție ca să vezi soarele!” Deci îndată i s-au deschis ochii și s-a făcut sănătos tânărul, ca și când niciodată nu a fost orbit de lumina ochilor.

Această preaslăvită vindecare făcându-se, s-a dus veselindu-se și bucurându-se, lăudând pe Dumnezeu și slăvind pe Cel ce dă niște daruri ca acestea sfinților Săi asupra bolilor. Această minune s-a făcut în insulă, rodul ostenelilor lui, pentru care noi, pe Hristos slăvindu-l și pe Cuviosul Ștefan, după vrednicie, lăudându-l, la altă facere de minune să ne mutăm.

O femeie de neam bun, petrecând în Cizic, avea un copil ca de nouă ani, care era îndrăcit. Auzind ea de Sfântul, a mers la el împreună cu copilul. Cum l-a văzut de departe, copilul cel ce era chinuit de duh necurat, se scutura tare și de năpraznă jos s-a aruncat către Sfântul, dând nedeslușite glasuri. Mama copilului, mai cu durere decât cel ce pătimea, vărsând lacrimi și pe fiul său ținându-l de mână, zicea:

„Miluiește-mă pe mine ticăloasa, Sfinte! Singurul meu fiu este acesta pe care acum îl vezi îndrăcit; și mă rog lui Dumnezeu să moară, pentru că noaptea și ziua îmi chinuiește sufletul. Două suflete miluiește și tămăduiește, sfinte, pe copil de duhul cel rău și pe mine de chinuire, căci mari supărări se întâmplă mamelor când copilul cel iubit pătimește ceva!” Apoi, văzând pe mama sfântului, a căzut la picioarele ei și plângând, zicea: „Tu singură știi durerea mea, ca una ce, asemenea, ai avut fii. Tu îmi măsoară chinuirea și pe fiul tău roagă-l să se roage Domnului pentru bietul meu copil, pentru că mama păcătuind prea cumplit, pruncul se pedepsește”.

Cu aceste graiuri jalnice nu numai pe mama sfântului, ci și pe toți cei ce erau împreună mișcându-i femeia spre tânguire, Cuviosul Ștefan a poruncit unui monah să facă semnul Crucii pe tot trupul copilului. Apoi el, rugându-se cu lacrimi, a chemat pe nume copilul și făcându-l să se închine icoanei lui Hristos împreună cu maica sa, l-a slobozit pe dânsul sănătos. Și astfel luminat s-a împlinit cuvântul lui David: „Mama veselindu-se de fiu, s-a dus”.

O altă femeie preacinstită, ce-i curgea sânge de șapte ani, fiind slăbită, se rușina și nu se pricepea ce să facă. Deznădăjduindu-se de vindecare și, locuind în Iraclia Traciei, aproape de malul mării, auzind de la cei ce primeau facerile de minuni ale Cuviosului, a început a întreba, rugându-se: „Unde petrece prietenul lui Dumnezeu și doctorul meu?”

Iar oamenii aceia arătându-i insula de cealaltă parte, fără să pregete intrând în caic, a plutit spre ea și la Cuviosul Ștefan a alergat, arătându-i suferința și cu lacrimi rugându-se să o vindece. Pe aceasta părintele, rugându-se, a vindecat-o prin ungerea întru Hristos și prin închinarea la icoana Sa. Făcându-se bine cu trupul, a treia zi femeia a cunoscut desăvârșit că s-a vindecat nemaifiind supărată cu boala. Și multe alte minuni a făcut Cuviosul pe mare și pe uscat.

În vremea acestor minuni ale cinstitului părintelui nostru Ștefan, în al doilea an al izgonirii în acea insulă, dreptcredincioasa mamă a Cuviosului Ștefan, s-a dus către Domnul, zicând fiicei sale: „Nu plânge Teodota, căci vei merge cu mine”. După șapte zile a adormit în pace și sora sfântului.

În zilele acelea, un oarecare Ștefan, ostaș din ceata armenilor, fiind slab cu trupul se gârbovea. Acesta venind în insulă, a căzut la Sfântul și rugându-l, s-a închinat la icoana lui Hristos și a Maicii Lui cu credință și s-a întors drept și cu totul sănătos, prin rugăciunile Cuviosului. Iar ostașii întrebând, cum, în ce chip, și de cine s-a vindecat, el le-a răspuns: „În Proconis este un monah închis, numit Ștefan. Acesta rugându-se și făcându-mă pe mine să mă închin la două icoane, una a lui Hristos și alta a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărutându-le, îndată am dobândit vindecare”.

Iar cei fărădelege, luându-l în batjocură, au zis către dânsul: „Vai de tine, Ștefane, te-ai închinat idolilor”. Și l-au clevetit pe dânsul către stăpânitorul Traciei; iar acesta, cunoscând cele pentru dânsul, degrab l-a trimis la împărat. Iar tiranul împărat, primindu-l, a zis: „Cum te-a învățat nepomenitul acela să te închini la niște năluciri ca acestea?” Iar el mai vârtos lepădându-se și iertare cerând, ca unul ce acum se rătăcise, îndată pierzătorul l-a cinstit cu vrednicia de sutaș, ca pe unul ce a necinstit icoana lui Hristos.

Dar Dumnezeu cel ce judecă drept, și care prin proorocul strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti, n-a trecut cu vederea izbânda nedreptei judecăți. Căci călcătorul acela de lege, luând vrednicia, când se întorcea de la împărăție acasă, fiind trântit de cal și de picioarele acestuia fiind zdrobit, a fost omorât și sufletul său rău și-a lepădat. În acest chip, sfântul a pornit de la Proconis, iar vicleanul balaur zicea: „Că și izgonit fiind, nu încetează învățând pe popor a se închina idolilor”.

Întorcându-l din Proconis, a poruncit să-l ducă în temniță întunecată și în obezi să se păzească, iar picioarele lui în legături să le pună. După câteva zile șezând în palatul cel de lângă mare, care se numea Faros, între doi boieri ai lui, și, făcând întrebare, au poruncit să aducă pe Sfântul. Iar Sfântul, când era să intre la împăratul, luând un ban de la un iubitor de Hristos, îl ținea înăuntrul culionului său. Când a intrat, abia l-a văzut nelegiuitul împărat și, de mânie biruindu-se, a strigat, zicând: „O, ticăloșie! O, ce rabd! Oare și nevrednicul acesta de pomenire să defăimeze împărăția mea? Și acesta vrea să mă ocărască și stăpânirea mea întru nimic să o socotească?” Iar sfântul, nerăspunzând, și jos la pământ plecându-se, tiranul la dânsul se uita, căutând cu ochii sângerați și ridicând prin văzduh mâna ca un balaur, șuierând tare, a zis: „Mie nu-mi răspunzi, necuratule chip?”

Iar sfântul a zis către dânsul: „Împărate, de voiești să mă chinuiești, chinuiește-mă, iar dacă voiești a mă întreba, vorbește cu blândețe, căci așa poruncesc legile”. Iar împăratul a zis: „Spune, căror hotărâri și porunci părintești nu ne-am supus, de zici că avem socoteală eretică?” Sfântul a zis: „Zugrăvirea pe pereți a icoanelor care de mult, de toți Părinții a fost primită și închinată, pe aceasta ați lepădat-o din Biserică”.

Iar împăratul a zis: „Nu le numi pe acestea o, necuvioase cap, zugrăviri de icoane, ci zugrăveli de idoli. Și ce împărtășire au cu sfinții? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul?” Sfântul a răspuns: „Împărate, creștinii au hotărât a sluji nu materiei în icoane, ci numirii chipului ne închinăm gânditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintâi și prin vedere ne înălțăm la dogmele și scopul dreptei credințe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălța ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo”.

Împăratul a zis: „Cu dreptate este oare, ca cele de oameni propovăduite, care sunt nemărginite cu anevoie văzute și nici de minte ajunse, a le închipui în chip simțit și prin materie a ne închina lor, nefiind acestea cunoscute, fără numai nemărginirea, precum zice Grigore cuvântătorul de Dumnezeu? Și este oare cu cuviință, în materie a ne închina acelora, a cărora fire nimănui nu-i este adeverită?”

Cuviosul a răspuns: „Care din oameni, având înțelegere, zice că este cu putință a se zugrăvi cu vopselele cele făcute din materie firea dumnezeiască cea nematerialnică, care covârșește toată mintea, al cărei chip nici cu mintea nu se poate închipui, și cum este cu putință a o închipui cu vopsele? Iar noi, când închipuim în icoană pe Hristos, atunci nu închipuim firea Dumnezeirii Lui, ci însemnăm chipul acela al dumnezeieștii Lui omeniri, cel arătat întru asemănarea noastră și de mâinile apostolilor pipăit, precum grăiește Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: Care L-am văzut cu ochii noștri, care L-am privit și mâinile noastre L-au pipăit.

Iar de-mi vei pune înainte cuvântul lui Moise, care zice: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici orice asemănare din câte sunt în cer sus, și câte sunt pe pământ jos, chiar pe Moise însuși îl voi arăta ție că a făcut închipuire a doi Heruvimi de aur, de care dumnezeiescul Apostol zice așa: Heruvimii slavei, care umbreau altarul. Încă și altarul, cortul și sfânta sfintelor, închipuiau asemănare cerească, precum același apostol grăiește: Care slujesc chipului și umbrei celor cerești.

Deci, ce fărădelege facem când închipuim pe icoană chipul lui Hristos cel în vedere de om, și ne închinăm Lui? Oare închinându-ne și Crucii aceleia făcute din orice fel de materie, vi se pare că ne închinăm materiei? Încă și vasele cele sfințite care se cinstesc de noi, nici un fel de sminteală nu fac științei noastre, deoarece suntem adeveriți că se sfințesc prin chemarea numelui lui Hristos.

Oare vei lepăda din Biserică și Sfintele Taine, care au aceeași închipuire, sub vederea pâinii și a vinului cuprind în taină Trupul și Sângele lui Hristos, prin care se închipuiește același trup al lui Hristos, care a pătimit pe cruce și acum este fără pătimire în cer? Acestora ne închinăm și le sărutăm, împărtășindu-ne cu dânsele, ca să moștenim sfințenia; iar voi, nefăcând deosebire între sfânt și necurat, icoana lui Hristos o socotiți ca pe idolul lui Apolo; iar pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ca pe idolul Artemidei și nu v-ați înfricoșat a le numi pe dânsele idoli și le-ați călcat cu picioarele și le-ați ars”.

Iar împăratul a zis: „O, tu, orbitule cu mintea și decât nepomeniții mai nepomenit, călcând icoanele oare pe Hristos l-am călcat? Să nu fie”. Dar purtătorul de semne Ștefan, de-a pururea purtând întru sine pe Hristos și de dânsul învățându-se, punând mâna în sfințitul culion, și scoțând banul îl arăta, precum Hristos a arătat adunării celei mai dinainte a iudeilor, purtând chipul și numele pierzătorului împărat, și a zis: „Al cui este chipul acesta, împărate și scrisul de pe el?” Iar tiranul înspăimântându-se, a zis: „Al celui ce împărățește”.

Sfântul a zis: „Oare dacă pe acesta, aruncându-l la pământ și de bunăvoie îl voi călca, voi suferi muncă?” Iar cei ce stăteau de față, au zis: „Aspru va fi pedepsit, cel ce îndrăznește să calce banul ce poartă semnul și numele nebiruiților împărați”. Iar sfântul, oftând, a zis: „Dacă voi ziceți așa, ce muncă va suferi cel ce a călcat și a ars chipul lui Hristos și al Maicii Sale din icoană? Negreșit se va da focului celui fără de sfârșit și veșnic cum și viermelui celui neadormit!” Și aruncând banul, l-a călcat.

Atunci cei ce stăteau lângă împărat, ca niște fiare sălbatice, sărind asupra sfântului, au vrut să-l arunce jos în mare din palat. Dar împăratul, cu vicleșug oarecum, pentru că se schimba ca un șarpe, i-a oprit; și îndată, legându-l pe sfânt de gât cu mâinile înapoi, l-au trimis la temnița cea de obște a Bizanțului, unde se numește sfințitul divan, ca după lege să se judece, că a călcat chip de împărat.

O, nebunie! Căci cei ce au defăimat legea lui Dumnezeu, și icoana Lui au călcat-o, aceștia fac legi care îi îndreptățesc. Și cine oare nu va râde de nebunia acestora?

Deci Sfântul părintele nostru Ștefan, fiind trimis la temnița numită Pretoriu, numai cât a intrat în pridvoare, s-a înfierbântat inima lui, ca să zic așa după proorocul, aprinzând înăuntrul lui focul cugetării și a grăit cu limba sa sfârșitul zilelor vieții sale, zicând: „Aceasta este odihna vieții mele și aici voi lăuda pe Dumnezeu până la cea mai de pe urmă răsuflare a vieții mele, căci pentru icoana lui Hristos am ales-o pe dânsa”.

Și a aflat închiși acolo ca 342 de monahi, din toate laturile. Unii cu nasurile tăiate, alții cu ochii scoși, alții având mâinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva sfintelor icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alții neavând urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alții se arătau că nu au păr, fiind tunși de păgânii arzători de icoane, și cei mai mulți aveau cinstita barbă unsă cu smoală și arsă.

Aceste grele munci de multe feluri, ale tăinuitorilor bunei credințe, văzându-le sfântul, mulțumea lui Dumnezeu, Care le-a dăruit răbdare, iar pe sine se socotea a fi vrednic de plângere. Ba încă se supăra și cu greu suferea că nu s-a învrednicit a purta și el asemenea răni pentru icoana lui Hristos în felul cum s-au învrednicit aceia.

Toți acei părinți l-au primit pe Cuviosul Ștefan ca pe un păstor și începător de mântuire și de la dânsul se învățau, se spovedeau și-i spuneau lui gândurile. Deci s-a făcut pretoriu ca o mânăstire, fiindcă toată pravila monahicescă se săvârșea într-însul. Iar cei ce păzeau temnițele, văzându-l pe acesta cu adevărat înger pământesc fără prihană, s-au înspăimântat, încât un temnicer a spus către femeia sa în taină, precum Manoe: „O, femeie! pierim întru această nebunie a tiranului; căci ca pe un Dumnezeu l-am văzut pe Ștefan Axenteanul, cel închis acum în temniță”.

Iar femeia aceea cinstită – noua Samarineancă, cu adevărat -, prin întrebare către bărbat, fură de la dânsul prin auz toată petrecerea fericitului și pe ascuns de soțul său intrând în temniță, la picioarele cuviosului aruncându-se, ruga pe sfântul, zicând: „Nu te feri, părinte, de mine, preaticăloasa, că voiesc a-ți aduce mângâiere și a-ți sluji la cele de trebuință, pentru că, în chipul acesta nădăjduiesc să iau și eu plată de la Dumnezeu. Pentru aceea nu mă respinge pe mine nevrednica”.

Pe când cinstitul părinte făcea rugăciune pentru dânsa, și nu s-a plecat ca să ia ceva, femeia a zis către dânsul: „Cinstite părinte, de ce te lepezi de credința mea cea către tine? Că deși nevrednicia mea mă respinge pe mine, fă milă cu mine; căci, precum văduva de la Sarepta odinioară a adus lui Ilie făină, iar Sumaniteanca i-a dat lui Elisei foișorul pentru iubirea de străini, iar văduva care se fericește în Evanghelie a pus cei doi bani în vistieria bisericii, așa și eu, prin nădejdea credinței, ceva asemenea săvârșind către tine, să nu mă întorci smerită și rușinată”.

Iar sfântul a zis către dânsa: „Du-te femeie, du-te căci nu pot să primesc ceva de la tine. Că nu de fire sau de nevrednicie fug, să nu fie aceasta, ci fiindcă sunt cu totul nevrednic eu ticălosul. Căci sunt oprit de Dumnezeu a nu ne împărtăși cu ereticii. Nu mă știu să mă fi împărtășit cândva cu ereticii cei prigonitori de creștini și arzători de icoane, sau din mâinile lor să fi luat ceva”.

Iar femeia aceea iubitoare de Hristos, cea în adevăr păzitoare de cei chinuiți, auzind acestea de la sfântul și aruncându-se jos, zicea: „Să nu-mi fie mie, Cuvioase părinte Ștefane, a ocărî icoana lui Hristos, a Maicii Lui, sau a sfinților; căci știu ce fel de răspuns vor da înaintea Domnului, cei ce au îndrăznit să facă aceasta. Căci cel întru sfinți, părintele nostru Gherman, a rânduit pe surpătorii sfintelor icoane împreună cu aceia care au strigat: Ia-L, Ia-L, răstignește-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cinstite părinte, cer numai să se ascundă lucrul acesta de bărbatul meu și de păzitorii cei împreună cu el. Și eu cu lucrul deplin te voi încredința pe cuvioșia ta”.

Și zicând acestea s-a întors către casă, unde deschizând o lădiță a scos trei icoane ascunse, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care purta în brațe pe Fiul lui Dumnezeu, și a Sfântului Pavel, și închinându-li-se lor cu credință le-a dat sfântului Ștefan, zicând: „Să fie acestea, sfinte, înaintea feței tale, ca atunci când te rogi, să mă pomenești și pe mine păcătoasa”.

Astfel, iubitorul de Dumnezeu Ștefan, plecându-se către cererea sa, o pomenea la rugăciune. Femeia, în ascuns, de atunci îi aducea sâmbăta și Duminica câte o bucățică de pâine și trei pahare de apă. Aceasta a fost mâncarea și băutura fericitului în vreme de un an și unsprezece luni, cât a fost în temniță.

Într-una din zile, șezând Cuviosul cu ceilalți părinți, care erau împreună legați, a venit cuvântul despre chinurile cele de multe feluri, care se aduceau celor credincioși, de la antipații și ighemonii cei fărădelege ai împăratului. Și a venit în mijloc Antonie, care era din insula Critenilor, vestind jertfa adusă lui Dumnezeu, zicând:

„Cum fără de lacrimi voi aduce în mijloc, părinți cinstiți, vitejiile lui ava Pavel? Căci acest viteaz s-a prins de către Teofan, eparhul Ciprului și a fost dus spre cercetare în divanul ce se zice a lui Heracle”. Și stătea la pământ icoana lui Hristos și unealta caznelor, care la elini se zice catapeltis. Și a zis voievodul: „O, Pavele, una din două îți stă înainte: sau icoana lui Hristos s-o calci în picioare ca să trăiești, sau de nu, cu aceste unelte cumplit vei fi muncit ca să mori”.

Dar Sfântul Pavel cel cu bărbăție, cu glas mare a strigat: „Să nu-mi fie mie aceasta, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să calc dumnezeiasca Ta icoană, ce este asemenea cu chipul trupului Tău, fiind lăcaș al numelui Tău cel înfricoșat”. Și la pământ plecându-se, a adus sfintei icoane închinarea cea cuviincioasă, sărutând cu dragoste chipul răstignirii lui Hristos, arătând cu lucrul că nu se teme de îngrozirea chinurilor și este gata să moară pentru icoana lui Hristos.

Iar voievodul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace și așa să-l întindă pe catapelte. Și din toate părțile, strângându-l slujitorii pe sfântul între cele două scânduri, de la gât până la glezne, și cu fiare pătrunzând mădularele acestuia, să-l spânzure cu capul în jos și de jur împrejur să aprindă un foc mare; și așa l-a făcut ardere de tot, prin foc, boierul cel care era în fărădelegi mai mult decât împăratul”.

Pe când acesta grăia și toți părinții vărsau lacrimi, un preot bătrân, Teostirict din sfânta mânăstire a Nelechitului care avea nasul tăiat, iar barba dată cu smoală și cu catran îi fusese arsă de luptătorii contra sfintelor icoane, cei fără Dumnezeu, acela venind în mijloc a zis: „Nu este cu putință, cu adevărat, cinstite Ștefane, a suferi fără plâns sau a trece cu vederea sălbăticia de atunci a boierului din pământul Asiei, pe care îl numesc Lahonodracon”. Iar cinstitul Ștefan i-a zis: „Spune părinte spune pentru Domnul, și să nu ascunzi, căci mai râvnitori ne faci, dacă va voi Dumnezeu să pătimim și noi”.

Iar Teostirict a zis: „Sfântul Marele Post trecând și sfintele Paști ajungând, în seara sfintei Joi celei mari, în care Hristos Dumnezeul nostru se dădea în mâinile Iudeilor, dumnezeiasca jertfă săvârșindu-se, acest eparh cu nume de balaur, după porunca împăratului împreună cu mulțime de ostași, năvălind fără veste și intrând cu îndrăzneală în biserică și în Sfântul Altar, au poruncit să înceteze cântarea și au răsturnat la pământ sfintele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, luând pe cei mai aleși din monahi, vreo treizeci și opt, le-a pus mâinile și gâturile în cătușe, iar din ceilalți pe unul l-au bătut fără cruțare, iar pe altul l-au ars de tot. Altora, smolindu-le barba și fețele, i-au izgonit după ce le-au tăiat nasul, dintre care unul sunt și eu.

După toate acestea, neîndestulându-se, acel rău credincios, toată mânăstirea a ars-o, de la grajd până la biserică, și le-a prefăcut în praf aruncat pe pământ. Apoi, împreună cu dânsul, luând pe cei treizeci și opt de părinți, i-a surghiunit în părțile cele mai îndepărtate ale Efesului și i-a încuiat în cămara unei băi vechi, astupând intrarea; apoi săpând poalele muntelui, i-a îngropat de vii. Și așa cu silă nesuferită s-au săvârșit în Domnul.

Deci, aceste lucruri pline de întristare și altele mai multe și mai dureroase grăindu-le, nu era cu putință a suferi plângerea. De aceea ruga pe Sfântul Ștefan, precum mai înainte în munte, așa și acum să le spună cuvânt de mângâiere. Iar prea fericitul, cu durere sufletească, suspinând, a zis: „Să mulțumim, părinți și frați, să mulțumim pentru toate acestea ce s-au întâmplat, căci răbdarea cea până în sfârșit aduce cununa; căci foc, sabie și la sfârșit moarte de la păgâni ne stau înainte. Să răbdăm și să-i urmăm pe Cuvioșii Părinți, care și-au săvârșit viața în vremea noastră mucenicește, pe Cuviosul Petru, cel încuiat în Vlaherna, care fiind bătut cu vine de bou înaintea împăratului pentru icoana lui Hristos, atâta răbdare a arătat, încât nici n-a suspinat, nici n-a strigat, ca și cum n-ar fi simțit nici un fel de durere din acele bătăi”.

Dar mai vârtos pe împăratul îl rănea cu cuvintele sale ca și cu niște arme ascuțite, pe acest nou Datian și Iulian Paravatul, cu îndrăzneală propovăduindu-l și către Dumnezeu ochii ridicând a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne”. Așa a răposat în bătăi.

După dânsul pe Ioan, dumnezeiescul egumen al mânăstirii celei vestite a Monagriei, pe care tiranul împărat, pierzându-l cu tiranie, pentru că nu a călcat icoana lui Hristos și a Maicii Lui, l-a cusut într-un sac și legându-i o piatră mare, l-au înecat în adâncul mării. Ce moarte poate fi mai cumplită decât aceasta? Dar aceasta aduce cununa. Cine ar fi îndestulat să afle cercetările în fiecare eparhie, de la cumpliții boieri ai tiranului și vrăjmașii adevărului, cum și cumplitele chinuri? Pentru că noi, lepădând multe semne de biruință ale păgânătății acelora, râvnim moartea Stăpânului. Că nu-s vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să ni se arate nouă, precum zice vasul alegerii, Pavel.

Însă vremea îmi spune o, credincioși, ca să aduc la arătare și moartea pentru dreapta credință a cinstitului părintelui nostru Ștefan. Deci, precum în multe chipuri mai înainte m-am îndreptat, mă trage înapoi nevrednicia mea și necunoștința meșteșugului vorbirii spre a grăi. Dar de vreme ce sfântul este milostiv și bun către a mea smerenie, nu voi înceta grăind după putere, neieșind întru nimic afară din adevăr. Dumnezeu, Care descoperă robilor Săi tainele Sale, și pe cele mai înainte de facere la arătare le aduce, n-a ascuns vremea mutării cinstitului părintelui nostru Ștefan de la cele de aici.

Căci, precum s-a zis mai sus, Sfântul Ștefan era împărtășit și de darul înainte vederii. Deci, acest cinstit și sfânt bărbat, mai înainte cu patruzeci de zile de pătimirea sa, chemând pe preafericita și iubitoarea de străini femeie, pe slujitoarea sfinților, care erau în temniță, i-a zis ei: „Plata slujirii tale către mine o, femeie, îți va da-o ție Domnul. Dar voiesc întru această patruzecime să săvârșesc rugăciune în liniște și înfrânare. Deci nu-mi mai aduce pâine și apă”.

Iar cinstita femeie a răspuns: „De ce vrei această asprime, părinte? Au nu toată vremea vieții tale este o postire, o rugăciune și o asprime?” Și sfântul a zis: „Am cunoscut că după puține zile are să fie sfârșitul vieții mele”. Și cu aceasta umilind pe femeia cea iubitoare de străini a slobozit-o în pace.

Și așa, nu a încetat sfântul în acele patruzeci de zile, vorbind și învățând pe părinții cei împreună legați, de a nu se întrista întru necazuri, săvârșind cântări de laudă de toată noaptea, încât și unii din cei care țineau în taină credința cea dreaptă, veneau la dânsul schimbându-și hainele, îmbrăcându-se în zdrențe proaste și îndulcindu-se de la dânsul cu învățăturile cele folositoare pentru credința cea dreaptă, luând binecuvântare de la dânsul.

Trecând zilele și ziua a treizeci și opta ajungând, de dimineață după slavoslovia Utreniei și după sfârșitul ceasului întâi, chemând iarăși pe acea femeie milostivă, în auzul părinților, a zis: „Vino, cinstită și binecuvântată femeie să vadă Dumnezeu și să-ți măsoare nelipsit osteneala ce ai făcut-o cu mine, răsplătind rodul ostenelilor însutit, precum este scris în Sfânta Evanghelie. Căci ești uceniță cu adevărat a Celui ce a zis: Întrucât ați făcut unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut. Și Cel ce primește pe drept în nume de drept, plată de drept va lua. Pentru aceasta Domnul să-ți dea însutit și să te rânduiască împreună cu credincioasele Marii și înțeleptele femei, cu a lui Cleopa, cu a lui Iosif, cu a lui Ioachim și cu Marta”. Deci și mai multe decât acestea a zis, binecuvântând-o.

Apoi, luând dumnezeiasca icoană cu chipul Mântuitorului și a ucenicilor Lui, adică a lui Petru și Pavel, i le-a dat ei, zicându-i: „Să-ți fie ție acestea strajă în viață și amanet al dreptei credințe”. Apoi, oftând, a spus că peste două zile, pornind de la cele de aici, se va duce în altă viață și la Dreptul Judecător. Iar ea, nu puțin tânguindu-se, luând sfintele icoane de la sfântul, le-a învelit într-o basma de frica prigonitorilor celor fără de Dumnezeu și, primind binecuvântarea de pe urmă, a pornit spre casă, plângând pentru despărțirea de un părinte și învățător ca acesta. Iar Cuviosul Ștefan, împreună cu cei legați, a petrecut cealaltă vreme a zilei aceleia și toată noaptea în rugăciune, binecuvântând pe Dumnezeu.

Tiranul împărat săvârșea atunci jertfa cea păgânească, adică sărbătoare diavolească, pe Dionis și pe Vrum, lăudându-i la acea prăznuire ca pe niște făcători ai semințelor și ai vinului. Și în acea zi de dimineață, stătea în foișoarele școlilor, împreună cu lăutarii cei de un cuget cu dânsul, avea îndeletnicire urâtă și lui Dumnezeu vrăjmașă, prin jertfa cea de față, în cinstea preadesfrânatei lui femei, cea de a treia cu numele Evdochia.

Căci lepădatul de Dumnezeu eretic, pe lângă multe alte fapte rele și urâte, nu lăsa nici praznicile cele păgânești. Și i s-a spus lui de către niște urâtori de Hristos, că Ștefan Axenteanul, exarhul nepomeniților, acea temniță a făcut-o mânăstire, săvârșind cântare de laudă de toată noaptea în dânsa, și toți cei din cetate alergând la dânsul, se învățau a sluji idolilor – căci așa numeau ei sfintele icoane.

Iar tiranul, auzind aceasta și fierbând de mânie, a chemat un bărbat, purtător de sabie, cu vrednicia de proxim, și i-a poruncit să ducă pe Cuviosul Ștefan în cealaltă parte de târg, unde era cinstita biserică a Sfintei Marii Mucenițe Mavra, pe care urâtorul de sfinți, dărâmând-o până la temelie, a făcut-o loc de ucidere, și Mavra a numit locul acela unde făcea și tocmelile cu dracii. Aceasta o mărturisește copilul jertfitorului, care s-a dat spre jertfă, pentru care nu este vreme a povesti.

Apoi, îndată a rânduit să se cerceteze, întrebând prin cetate, ca oricine va fi aflat având rudenie, prieteni, sau neam apropiat pe cineva, din catalogul monahicesc, sau măcar cu haină neagră, să-l trimită, după bătăi nesuferite, în surghiun. Și atunci era bucurie vrăjmașilor, căci dădea pe care voiau, încă și robi pe stăpâni cleveteau. Plângerea și tânguirea Bizanțului, nu era mică, ci mai mult decât în zilele cele de demult ale lui Iulian și Valens, cei fără de Dumnezeu.

Trimisul acela, luând pe Sfântul Ștefan din temniță și încătușându-i gâtul și mâinile, îl ducea la locul cel rânduit. Iar tiranul împărat, ieșind din palat, s-a dus spre ulița cea de obște, care se numea Milion, unde, în anii cei de demult, cei ce au împărățit cu dreaptă credință, au zugrăvit cele șase sinoade a toată lumea, care arătau mărturisind dreapta credință țăranilor, străinilor și celor dimprejur, pe care, babiloneanul tiran, în zilele acelea, văruindu-le, a zugrăvit sataniceasca alergare de cai și pe vizitiul cel iubit de draci și nevrednic cerului și pământului, cinstindu-l pe acesta mai mult decât pe Sfinții Părinți. Cine oare nu se va înfricoșa și nu se va înspăimânta, sau nu va râde, ori nu va plânge, de o asemenea îndrăzneală? O! Mântuitorul meu, cât de nemărginită și îndelungată răbdare ai!

Stând tiranul în acel loc, lăudându-l și slăvindu-l toți, el a zis: „Nici o mângâiere nu este sufletului meu pentru nepomeniții cei răi”. Iar unul din cei împreună tăinuitori ai lui, a strigat: „Și unde s-a arătat oare, stăpâne, urma acestora, sau pomenirea lor în cetatea ta, ori în altă parte, fiindcă toți s-au pierdut? Căci iată și pe vrăjmașul adevărului, pe Ștefan Axenteanul, întâlnindu-l astăzi, am văzut dreapta judecată, fiind dus pentru a se da sabiei”.

Iar balaurul cel cu multe chipuri, a zis către dânsul: „Și ce este oare mai dulce lui Ștefan, decât să primească tăierea capului? Căci mă plec să cred că, de când s-a închis, aceasta o dorea. Dar nu se cade ca el să sufere o moarte ca aceasta, ci mult mai grea și cu anevoie. De vreme ce și împărăteasa nu puțin se va supăra pe noi, căci ziua sărbătorii vrumaliului, cu ucidere am săvârșit-o”.

Și îndată a poruncit acest nou Irod, robul femeilor, să-l întoarcă pe sfântul și în temniță să-l închidă. Iar părintele iarăși cânta în temniță împreună cu cei legați, acestea: Cel ce locuiești întru ajutorul celui Preaînalt, întru acoperământul aripilor se va sălășlui… și celelalte stihuri ale psalmului.

Tiranul împărat a făcut în ziua aceea ospăț mare boierilor săi și celor de un gând cu dânsul și, săvârșind prăznuirea cea vrăjmașă lui Dumnezeu, în seara aceea cu strigăte și alăute s-au plecat spre băutură. Apoi chemând doi frați de-o mamă, neîntrecuți în vrednicie, frumoși la chip și la suflet, și foarte minunați, pe care, zavistuindu-i mai pe urmă cu râvnă, i-a ucis după ce le-a zis lor:

„Mergeți în temniță, ziceți acestea lui Ștefan Axenteanul: Știi cât mă îngrijesc de tine, viața ți-am dăruit, ca doar plecându-te, măcar mai pe urmă să faci cele plăcute mie. Deși eu știu gândul lui cel neplecat și cu împietrire de inimă, negreșit vă va ocărî. Totuși dacă prin cuvinte bune îl veți pleca pe dânsul, bine va fi. Iar dacă nu, atâta să-l răniți cu bătăi peste gură și peste spate, încât, ieșind voi de acolo, el în chinuri să moară”.

Acei frați, mergând la temniță și la sfântul ajungând, i-au vestit acestuia graiurile împăratului, întru nimic pe sfântul vătămându-l, fiindcă au văzut fața lui ca o față de înger, ci mai vârtos întărindu-l în dreapta credință. Apoi sărutându-l, au luat binecuvântare și, întorcându-se înapoi, au venit la cel ce i-a trimis, și i-au zis:

„Împărate, am aflat pe călugărul acela neplecat, încă stăruind în cele dinainte ale sale și anatematisind. Și atât de tare l-am rănit pe dânsul cu bătăi, încât fără glas zăcea și nu ne mai așteptăm să fie viu până mâine”. Apoi, veselidu-se trufașii și râzând tare, se țineau de lăcomia gâtului, adică a băuturii celei irodienești, fiind robul pântecelui.

Cuviosul Ștefan, toată noaptea aceea a stat la rugăciune, gătindu-se de moarte. Când a fost la răsăritul luceafărului, a chemat pe toți Cuvioșii Părinți, împreună cu cei legați, și a zis către dânșii: „Mântuiți-vă, părinți și frați, mântuiți-vă! Și vă rugați pentru mine, ca nu cumva să se afle vreun înger rău în întâmpinarea duhului meu, pentru mulțimea greșelilor mele. Pacea și sărutarea cea mai de pe urmă vă dau, că iată acum s-a apropiat ceasul sfârșitului meu, și cununa cea mucenicească este lângă ușă. Iar voi petreceți întru dreapta credință până în sfârșit”.

Acestea auzindu-le de la dânsul, Cuvioșii Părinți își spălau fețele cu lacrimi fierbinți. Iar el a început a dezbrăca de pe sine hainele, însă Sfinții Părinți au zis: „Mai bine este, părinte, ca în această sfântă îmbrăcăminte să vezi sfârșitul zilelor tale”. Iar Sfântul Ștefan, de Dumnezeu însuflețitul, a zis: „Părinți și frați, cel ce se luptă, gol se luptă, și socotesc că nu este drept, ca acest sfânt chip, să se necinstească și să se calce de un norod ce latră ca niște câini”. Cu acestea înduplecând pe părinți, șezând numai într-o haină de pânză împreună cu dânșii, grăia cele despre mântuire.

Iar în noaptea aceea, după banchet, trufașul împărat odihnindu-se pe patul său, i s-a spus de către dracul cel ca un corb de noapte, care totdeauna petrecea împreună cu el, că cei doi trimiși de dânsul n-au făcut nici un rău lui Ștefan în temniță, ci mai vârtos i s-au închinat lui și s-au binecuvântat de dânsul.

Deșteptându-se împăratul din somn în al doilea ceas din zi, a ieșit cu sârguință într-un foișor al palatului și a început a răcni ca un leu, zicând: „O, ce nevoie! O, ce mare defăimare pentru mine, nimeni nu este ca să-mi ajute mie! Ce este mie și nepomeniților? Nu este nici unul care să-mi slujească cu credință, toți mă socotesc pe mine întru nimic; și nu știu ce voi face cu acei nepomeniți”.

Auzind strigarea împăratului toți cei ce erau în curțile împărătești, s-au mâhnit, s-au tulburat foarte, și au alergat degrabă la dânsul. Iar el, cu aceștia întâlnindu-se, a zis: „Unde mergeți și pe cine căutați?” Iar ei au răspuns: „La tine preabunul nostru stăpân, venim să ne veselim împreună cu tine, marele împărat, la ziua cea de sărbătoare care acum se săvârșește, adică a Augustei”. Dar el iarăși a strigat: „Nu sunt eu stăpânul vostru, nu sunt împăratul vostru, altul este stăpânul vostru, la ale cărui picioare tăvălindu-vă și la ale căror urme închinându-vă faceți rugăciuni. Nimeni nu este de un suflet cu mine, ca să-l omoare pe acela, că doar ar afla odihnă viața mea și s-ar fi mângâiat duhul meu”.

Iar ei nedumerindu-se și cu durere în inimă sârguindu-se, au întrebat: „Cine este oare alt împărat pe pământ, mai presus decât tine, împărate și stăpâne? Și cine este vrăjmaș al împăratului pe care l-am fi cinstit mai mult decât pe tine împărate? Nu te iuți asupra noastră?” iar Copronim a răspuns: „Ștefan Axenteanul, exarhul nepomeniților este împăratul vostru, iar nu eu”.

Și numai cât a pomenit numele acesta, și îndată se putea vedea pornire și tulburare de mulțime, ca un tunet, alergând la temniță, la care ajungând, ca niște fiare sălbatice, sărind în temniță, strigau la temniceri: „Dați-ne aici pe Ștefan Axenteanul!” Iar cel ales întru sfințenie, fără tulburare ieșind la dânșii, a zis: „Ca o oaie ce vine la cei ce voiesc a o junghia, iată eu sunt cel pe care îl căutați”.

Și îndată la pământ aruncându-l ca niște fiare sălbatice, și legând funii de fiarele în care picioarele lui erau închise, l-au tras la ulița cea de obște, călcându-l peste cap și peste tot trupul, cu pietre lovindu-l și cu bețe bătându-l. Și cum a ieșit, fiind târât pe prima ușă a temniței, ajungând la pridvoarele casei celei de rugăciune ce era acolo, adică a Sfântului Mare Mucenic Teodor, mâinile și capul puțin ridicându-și și ochii spre cer înălțându-i, pe cât îi era cu putință, a făcut închinăciunea cea mai de pe urmă, înaintea bisericii sfântului mucenic.

Fiind întru atâtea munci cumplite și bătăi, a săvârșit lucrul cel cuviincios dreptei credințe; apoi văzându-l unul din acei băutori de sânge și fără de Dumnezeu, fiind îmbrăcat cu satana, scrâșnind, a zis: „Vezi că nepomenitul ca un mucenic voiește a muri”. Și alergând către tulumbele de stins focurile ce sunt în acel loc, pe care le numesc sorburi, și luând un lemn mare numit antion, repede întorcându-se și ajungându-l pe sfântul, fiind târât de mulțime și peste creștet lovindu-l, ca pe un câine, îndată l-a omorât.

Filomatie era numele acelui gealat, care, fiind trântit îndată la pământ și îndrăcindu-se, striga groaznic, scuturându-se, curgându-i spume și scrâșnind din dinți. Apoi până la moartea lui, așa a fost pedepsit de diavolul.

Dar ce cuvânt va istorisi, sau ce auz va primi mucenicia sfântului, întru acele cumplite dureri? Căci care mădular al lui s-a văzut nemărturisit de cunună, dintre nenumăratele împroșcări cu pietre? Că fiind târât pe pământ și lovit din lespede în lespede, mâinile i se tăiau, degetele împreună cu unghiile cădeau, iar coastele lui se rupeau, vinele rozându-se înroșeau pământul cu mulțimea sângelui, oasele rupându-se din încheieturi, se făceau bucăți.

Iar unul din cei fărădelege, lovind cu o piatră în pântecele lui, l-a despicat în două. Și se vedeau toate măruntaiele lui pe pământ târându-se cumplit. Cu adevărat nici o moarte nu s-a văzut mai cumplită ca aceasta, nici la elini nu s-a văzut cândva, căci și după ce a răposat îl băteau cu bețe și cu pietre pe trupul mort; nu numai bărbații, ci și femeile și copiii din școli, după porunca tiranului, alergau cu pietre.

Dar dacă cineva ar fi întâmpinat pe cale această ardere de tot, jertfită lui Dumnezeu, fără să o lovească cu pietre, se pedepsea ca un iubit al sfântului și vrăjmaș al împăraților. Și cum cei ce-l târau au ajuns la locul boului, un om care prăjiea niște pește în tigaie l-a văzut pe sfântul, fiind târât pe uliță; și părându-i-se că el încă trăiește, apucând un tăciune din foc și lovind tare capul sfântului în partea dinapoi, despărțindu-se, a sărit și s-au vărsat pe pământ creierii cei moi.

Atunci un bărbat dreptcredincios, cu numele Teodor, rămânând înapoi cu socoteală ascunsă, făcându-se că a alunecat, plecându-se la pământ, a ridicat acele sfinte moaște și cu basma învelindu-le, le-a ascuns înăuntrul hainelor sale și se sârguia să vadă unde îl vor arunca pe Sfântul Ștefan, spre mâncarea câinilor. Iar răul tiran, a mers târând pe Sfântul spre mânăstirea unde era sora lui, ca s-o scoată și pe dânsa și s-o împroaște cu pietre cu mâinile lui, ca și pe fratele ei, Sfântul Mucenic Ștefan.

Dar cinstita și cu adevărat sora Sfântului, cu firea și cu socoteala, cunoscând mai înainte năpădirea tiranilor eretici, într-un mormânt întunecat închizându-se, a scăpat. Și venind păgânii și neaflând-o, de acolo târând pe Sfântul, l-au aruncat în groapa păgânilor și a osândiților, unde era biserica Sfântului Palaghie. Pe aceasta, tiranul urâtor de sfinți, aflând-o căzută, a făcut-o mormânt de osândiți și a numit-o „a lui Palaghie”. Și s-a arătat graiul cel proorocesc luminat grăind, și cu cel fărădelege s-a socotit dreptul.

De aici tâlharii, întorcându-se la împărat, ca de la un război cu vitejie făcând izbânzi, s-au primit de dânsul cu bucurie. Și așa tiranul, șezând cu dânșii la o masă cu multe cărnuri, auzind de moartea Sfântului Ștefan cea în multe chipuri, râzând tare se rușina. După aceia și pe ceilalți cuvioși părinți, care erau în temniță împreună cu Sfântul Ștefan, cu felurite chinuri i-au omorât.

Așa s-a sfârșit Sfântul lui Dumnezeu și Cuviosul Mucenic Ștefan, la cincizeci și trei de ani ai vârstei sale, în luna noiembrie, în douăzeci și opt de zile, în care se prăznuia o sărbătoare păgânească de iubitorii de dezmierdări. Pentru aceea, iubiților, nu se cade să dăm tăcerii lucrurile cele minunate ale Cuviosului, care s-au făcut după moarte și pe care Dumnezeul tuturor, le-a făcut întru lauda și slava slugii Sale. Că Însuși prin Scriptură strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi; și cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti.

Căci pe când târa pe Sfântul și l-au dat morții celei amare și fără de milă, de dimineață văzduhul, liniște având, și razele soarelui strălucind până la ceasul al treilea, de năprasnă s-a ridicat un nor înfocat spre partea de răsărit a Constantinopolului, peste vârful muntelui, de unde a venit sfântul. Apoi, ajungând lângă marginile cetății, a înnegrit tot văzduhul. La vedere părea ziuă, dar era întuneric ca de noapte. Și vifor groaznic suflând, s-a vărsat grindină peste cetate, încât mulți s-au primejduit și pe unii i-a ucis, și nu puțin s-au vătămat arăturile care erau verzi în cetate.

Iar poporul cel drept credincios, care rămăsese, a plâns pe ascuns, împreună cu femeile cele credincioase și au milostivit pe Dumnezeu, ca să li se dea odihnă în primejdia cea nesuferită. Ceea ce a și făcut Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile celor ce se tem de El, spre mai mare rușine și ocară a păgânului împărat, cel nevrednic de cinste.

Iar Teodor, bărbatul cel iubitor de Dumnezeu pomenit mai sus, luând moaștele care au căzut din căpățână, cum și creierii, le-a ascuns în sân. Iar după ce a fost aruncat sfântul, a mers la sfânta mânăstire a cuviosului părintelui nostru Dia și, luând în ascuns pe egumenul mânăstirii, i-au dat lui moaștele și i-a spus ce s-a întâmplat în acea zi.

Acesta tânguindu-se și suspinând tare, luând pe Teodor iubitorul de Dumnezeu, l-a dus în paraclisul din dreapta mânăstirii a Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan, și scoțând o cutie, a închis într-însa sfintele moaște ale Sfântului, împreună cu ei fiind de față și un oarecare Ștefanid, copil mic al acelei mânăstiri; și după ce s-au închinat, le-au pus înăuntrul jertfelnicului și a catapetesmei, tăinuind lucrul.

Trecând puțină vreme, a fost clevetit Teodor de niște urâtori de Hristos la împăratul, zicând că bărbatul cel iubitor de Dumnezeu este închinător de icoane, și a poruncit balaurul cel din adânc, ca bărbatul acela să fie dus în surghiun, împreună cu femeia și cu copiii, în insula Siciliei, lucru ce s-a și făcut. Iar trecând vreme multă și bărbatul cel iubitor de Dumnezeu fiind uitat în surghiun, Dumnezeu, Cel ce judecă drept, l-a așezat și pe acesta la ale sale, prin Cuviosul Mucenic Ștefan.

Pentru că Ștefanid, copilul cel mai înainte pomenit, ajungând întru măsura vârstei, ruga pe egumenul său să-l hirotonească în diacon. Iar acela zăbovind, pentru că încă era tânăr, și cum el cunoștea cele despre dânsul, căci a crescut din tânără vârstă pe mâinile lui, nedobândind cererea și pe egumen îngrozindu-l, a furat cutia în care erau moaștele Sfântului Ștefan și a alergat la palatul împăratului, vestind tiranului lucrul.

Căci a zis: „Egumenul meu, închinându-se oaselor vrăjmașilor, celor de tine uciși, îi numește sfinți, iar pe tine tiran și nou Iulian te propovăduiește, împreună cu Teodor cel surghiunit în Sicilia Dalmației”. Iar tiranul, fierbând de mânie, a poruncit îndată ca egumenul să fie închis în cătușe, iar pe Teodor degrabă să-l întoarcă din Sicilia, ca să-și ia pedeapsa pentru îndrăzneală. Și a poruncit celui ce i-a clevetit pe dânșii să păzească cutia până la mustrarea amândurora.

Întorcându-se Ștefanid la cetatea împărătească, luându-l singur împăratul, l-a învățat cele ce avea să zică împotriva bărbaților celor drepți, aducând de față și cutia, apoi l-a slobozit pe dânsul. A doua zi, înaintea tiranului stând, vânzătorul mustra înaintea tuturor pe egumen și pe Teodor, iubitorul de Dumnezeu, zicând că va arăta ceasul, ziua și basmaua cea sângerată, împreună cu moaștele, de nu se vor pleca. Iar bărbații cei iubitori de Dumnezeu se prefăceau că nimic din cele zise nu este adevărat.

Împăratul striga către vânzător, să scoată cutia pe care o ascunsese, și s-o arate spre mustrare. Atunci s-a văzut preaslăvită minune, că într-o clipă s-a făcut cutia nevăzută și nu s-a mai aflat până astăzi. Prin aceasta mai mult s-a rușinat tiranul cel mult împietrit și, socotind ca nu cumva să se cunoască de bizantini o minune ca aceasta, că de cei mai mulți se numea sfânt, a trimis pe vrăjmașul acela și vânzătorul, după multe bătăi nesuferite, în surghiun, într-un ținut străin. Iar pe bărbații cei cinstiți i-a trimis înapoi, care slăveau pe Dumnezeu pentru toate, căci prin Sfântul Ștefan a făcut minune, ca ei să se păzească fără de primejdie.

Dar să nu tăcem nici despre acea vicleană slujnică de care s-a scris mai sus, care pe doamna sa – Sfânta muceniță Ana -, și pe Sfântul Ștefan i-a clevetit și i-a prihănit, învățată fiind de păgâni, cu care se tocmise să o slobozească și cu cineva din palat să o însoțească. Să spunem în ce fel a avut sfârșitul vieții, prin ce fel de moarte urâtă și rea. Căci după moartea cea purtătoare de nevoință a Sfintei Ana, după bătaia aceea nesuferită și după săvârșirea Sfântului Ștefan prin mucenicie, nimic din cele făgăduite ei dobândind, s-a ridicat împotriva lui Calist, celui mai înainte zis și împotriva lui Avlicalam, strângătorul de biruri, zicând: „De nu veți împlini cele făgăduite, în mijlocul cetății voi spune vicleșugurile voastre și ocările cele către Sfântul”.

Acestea făcându-se în nepricepere, după ce au făcut sfat, au însoțit-o pe dânsa cu un notar al aceluiași strângător de biruri al Nicomidiei. Rămânând însărcinată și ajungând în vremea nașterii, această nouă viperă a născut doi copii. După o vreme, rămânând văduvă, singură ea împreună cu copiii, în mijloc dormind, pe la miezul nopții, întru uimire făcându-se pruncii și luând oarecare putere minunată, sculându-se și apucând-o de amândoi sânii, au început a-i suge, nu ca niște copii, ci ca niște pui de leu sau de urs, încât nu a fost cu putință să-i mai scoată, ca de la niște fiare înfuriate și mâncătoare. Și astfel, dimineața i-a aflat morți, pe mama lor și pe prunci, încă ținând cu dinții sângerați cărnurile sânilor.

Această ticăloasă pedeapsă suferind vicleana slujnică și prihănitoarea Cuviosului, și-a lepădat rău viața, fiind trimisă în munca cea fară de sfârșit. Pentru aceasta nu este nedrept Dumnezeu, Cel ce degrabă pierde buzele cele viclene și limba cea rău grăitoare, iar pe cei ce-L slăvesc pe El, îi slăvește și după moarte.

Acestea sunt ostenelile mele, culese de la rudeniile Cuviosului, de la cunoscuți, de la cei împreună locuitori, de la cei ce au fost sub un acoperământ și de la ucenici; și nu numai atât, ci și de la tăinuitorii tiranului, care încă trăiesc în această viață, fiind povestiri adevărate. Dar o, cinstite părinte, și moștenitorule al muntelui, al peșterii și al chipului, prea cuvioase Epifanie, cel ce mi-ai poruncit și ai îndemnat smerenia mea, trecându-mi cu vederea prostia și lenevirea, primește acestea, căci, din cele multe, puține adunând, ți le aduc, împreună lucrătoare având rugăciunile tale cele bine primite de Dumnezeu.

Dar ce voi zice și către tine o, Părinte Cuvioase, Mucenice și purtătorule de nevoințe, cel cu numele Ștefan? Că mai presus de om este mucenicia ta, al cărui lucru este preabun și lauda mai presus de om. De aceea, prin solirile tale alungând întristarea, ale tale ție aducându-le ca niște flori din grădini, capul tău cel dumnezeiesc încununat îl laud. Și pe acestea aducându-le ție în dar, cer slobozenie de relele ce țin sufletul meu, cel ce în multe ocări se ticăloșește. Dar o, mucenice a lui Dumnezeu, cel ce ai urmat Stăpânului Hristos prin patima pentru icoana Lui și prin vărsarea sângelui.

„O! noule păzitor și rugător al neamului nostru. O! pierzătorul dracilor și surpătorule de rătăciri idolești și al sfintelor icoane închinătorule. O! doctor al celor ce bolesc, izgonitorule al bolilor de tot felul. O! arătătorule al celor obosiți și al celor ce se înviforează, liman neînvăluit. O! dăruitorule al celor săraci și al celor înstrăinați mângâiere nelipsită. O! povățuitorule al celor rătăciți și întărire a dreptcredicioșilor care au căzut acum.

O! luminătorule a toată lumea, care luminezi sufletele cele întunecate de eres. O! împreună vorbitorule al îngerilor, și al arhanghelilor împreună dănțuitorule. O! slujitorule al Sfintei Treimi și sfințitorule al sufletelor omenești. O! rugăciune bine primită lui Dumnezeu pentru cei ce cu credință adevărată primesc și slăvesc mucenicia ta. O! izgonitorule de la Dumnezeu al celor ce petrec încă în eresul prihănitorilor de creștini, și ca o aspidă surdă își astupă urechile, nevrând să audă sau să creadă luptele tale cele purtătoare de nevoințe”.

Și mai pe scurt să zic: „O! dreptule, cel ce mai presus te-ai ridicat decât tot numele bun și decât toată fapta cea bună; podoaba pustnicilor, alegerea cuvioșilor, alcătuirea monahilor, luminătorul învățătorilor, întrecerea supușilor și părtaș al mucenicilor, Sfinte Ștefane”!

Primește acum cuvântul de la mine, ca o adevărată slugă a lui Dumnezeu. Cuvântul urmează și într-acesta pe Hristos, Care pe cei doi bani ai văduvei i-a lăudat mai mult decât prinoasele celorlalți cele de mult preț. Să nu-mi întorci înapoi alabastrul cuvintelor, precum nici Stăpânul Hristos pe al păcătoasei, deși nu aduc eu mirul cel bine mirositor prin lucrurile cele bune. Fă lăcaș în smeritul meu suflet, precum și Hristos a făcut în casa lui Zaheu!

Vămuiește prin cercetare pe diavolul cel ce m-a vămuit pe mine! Scoate-mă din adânc, pe mine cel cufundat în patimi; fă-mă viu cu rugăciunile tale pe mine cel mort prin greșeli! Apropie-mă de Hristos, pe mine cel ce m-am îndepărtat de El, prin păcatele mele! Amestecă-mi vin împreună cu untdelemn, ca un doctor milostiv și neputințele trupului meu celui păcătos vindecă-le!

Ca astfel și eu nevrednicul de tămăduirea cea sufletească și trupească, prin tine să mă fac vrednic, precum în această viață de un nume cu tine m-am învrednicit Ștefan, și stării celei de-a dreapta să mă arăți vrednic, împreună cu această drept-credincioasa adunare, care cu credință te laudă pe tine, împreună cu mucenicii, prin rugăciunile cele de maică, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților și prin smeritele tale rugăciuni, cele bineprimite lui Dumnezeu.

Slavă înălțăm pentru toate lui Hristos, Împăratul tuturor și Dumnezeul nostru, Care te-a încununat pe tine cu asemenea fapte, Căruia I se cuvine cinstea și închinăciunea, împreună și Celui fără de început al Lui Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.