Sinaxar 27 noiembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul
• Cuviosul Părinte Grigorie Sinaitul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul

Sfântul Mucenic Iacob era din țara perșilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinți creștini și crescut cu bună credință. Acesta și-a luat de soție o femeie creștină și viețuia în multă bogăție și cinste pentru că era iubit de împăratul perșilor, anume Isdegherd. Și a fost rânduit de dânsul mai mare în palatele împărătești. Dar i s-a întâmplat să se înșele cu facerile de bine cele multe și cu cinstirile împărătești și a cădea din credință, încât a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maica sa și femeia lui, au făcut o scrisoare către dânsul și i-au trimis-o degrabă, în care scria așa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsând credința în Hristos și ai primit înșelăciunea diavolească.

Supunându-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor și al morților. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu și ai căzut din nădejdea cea bună. Plângem și ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului și al gheenei. Și să știi că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar când îi va ajunge mânia lui Dumnezeu pe împărat și pe ai lui, împreună cu dânșii te va ajunge și pe tine. Atunci vei plânge cu amar, văzându-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos și te sârguiește a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”.

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica și de la soția sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luându-o și citind-o, s-a umilit grăindu-și în sine: „De vreme ce maica și soția mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, când va veni Dumnezeu să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”

Citind iarăși scrisoarea cu sârguință, a plâns foarte și se tânguia pentru păcatul său. Apoi și-a zis în sine: „Știu ce voi face, ca să nu piară până în sfârșit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat în ușa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci știu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat și Milostiv și nu voiește moartea păcătosului, ci primește cu bucurie pe cei ce se pocăiesc”.

Astfel plângând el și acestea către sine zicând, l-au văzut niște păgâni și l-au cunoscut că este creștin. Apoi mergând, au spus împăratului. Iar împăratul, chemându-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean ești?” Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sunt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: „Dar ești fermecător?” Iacob a răspuns: „Nu sunt fermecător, ci creștin”. Împăratul a zis: „Ticălosule și nemulțumitorule, oare n-ai primit daruri și cinste de la mine și de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pământ, iar sufletul lui este aruncat în iad”.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte tare și a zis către dânsul: „Astfel de mulțumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit până acum și mie te împotrivești, iar pe tatăl meu îl grăiești de rău? Să știi dar că ești vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da”.

Sfântul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să știi că nu mă sperie cuvintele tale, care sunt asemenea vântului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimântă, pentru că nu mă tem de moarte, știind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toți oamenii la înfricoșata venire a Hristosului meu”. Iar împăratul a zis: „Să nu te înșele nazarinenii care numesc moartea somn și învață a nu se teme de dânsa, de care însă se tem și împărații. Sfântul a răspuns: „Moartea drepților întru odihnă va fi, iar vouă necredincioșilor și păcătoșilor începere a chinului celui veșnic”.

Atunci, chemând împăratul pe sfetnicii și pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânșii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărâre asupra sfântului ca să fie spre înfricoșarea și a altor perși necredincioși, dintre care s-a despărțit Iacob cu credința, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Și luând chinuitorii pe Sfântul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul câte unul. În urma lui mergeau mulți din cei cunoscuți, din boieri și din ostași și din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea și sfârșitul lui. Iar el, ajungând la locul orânduit a rugat pe chinuitori să-i dea puțină vreme să se roage. Și, ridicând ochii spre cer, s-a rugat, zicând:

„Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău și căutând din înălțimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie și putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea și să-mi răsplătesc cu sângele meu greșeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul și Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta și mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmașii Tăi și să se rușineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat”.

Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mâinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nici o scăpare pentru că așa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mâinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia. Deci socotește ce-ți este mai de folos: a te pleca voii împărătești și a fi viu, întreg și sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”

Asemenea, și unii din prietenii lui plângeau pentru el, zicând: „Pentru ce îți pierzi sufletul tău în deșert, cruță-te și nu-ți pierde frumoasele tinereți; fă voia împăratului și închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea”.

Iar Sfântul, deschizând gura, a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veți mijloci veșnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeți în veac, împreună cu dracii cărora vă închinați”.

Atunci, unii din ispravnicii împărătești au început a bate pe chinuitori, zicând: „Ce stați, uitându-vă la dânsul? Începeți a face ceea ce vi s-a poruncit”. Și îndată unul, luând mâna cea dreaptă a Sfântului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu și nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgonești dracii, primește acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci și fii mie milostiv pentru că și din vie se taie mlădițele ca să înverzească vița, ca mai mare să crească și mai mult rod să aducă”.

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dânsul, a zis: „Cruță-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ți s-a tăiat, nu te întrista; căci sunt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ți pierde sănătatea și frumusețea tinereților tale!”

Iar fericitul a zis către dânsul: „Au nu vezi vița de vie, când i se taie mlădițele la vremea sa? Căci când începe a se încălzi pământul de soare, lângă fiecare tăietură odrăslește. Deci, dacă vița se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla și să aducă rod, cu atât mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt și unit cu viața cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase și aducând rodul răsplătirii celei veșnice”.

Grăind acestea Sfântul, s-a apropiat și i-a tăiat și al doilea deget. Iar Sfântul Iacob, răbdând, a zis: „Primește, Doamne, și a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta”. Iar fața Sfântului era luminată și plină de bucurie, ca și cum s-ar fi îndulcit de veselie. Și tăindu-i și al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh și cu cei trei tineri mântuiți din foc, mă voi mărturisi Ție, Doamne și cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase”.

Apoi i-au tăiat și al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primești laudă de la patru viețuitori, primește pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfântului Tău nume”. Tăindu-i și al cincilea deget, a zis: „S-a săvârșit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înțelepte”. Chinuitorii vrând să-i taie și degetele de la mâna stângă, au început a zice către dânsul: „Cruță-ți măcar acum sufletul tău, Iacobe, și nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ți este mai bine a fi viu și întreg, decât a pătimi aceste chinuri și a muri? Iar pentru pierderea unei mâini nu te mâhni, căci mulți oameni sunt în lume numai cu o mână și se îndestulează cu multe bogății și cu cinste și se îndulcesc de tot binele pe pământ”.

Iar Sfântul a zis: „Păstorii, când tund oile, tunzând partea din dreapta, oare lasă pe cea din stânga netunsă? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mâinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeți mădularele mele ca pe o lână; acum având mâna cea dreaptă tunsă, o voi cruța pe cea stângă? Nu voi cruța nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios”.

Și privind către cer, a zis: „Mic și prost sunt în fața Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micșorat pe Tine, îmbrăcându-Te în chipul nostru și ai răbdat pentru noi răstignire și junghiere. Nu pot, Stăpâne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire și spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu și întreg”.

Zicând acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) și i-a tăiat degetul cel mare al mâinii stângi. Iar el a zis: „Mulțumesc Ție, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ți aduce al șaselea deget, Cel ce în ziua și în ceasul al șaselea Ți-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mâini”. Și i-au tăiat și al șaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale, așa astăzi cu șapte degete care sunt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea”.

Atunci i-au tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Tu Însuți, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărțindu-mă de oamenii cei fărădelege și necurați, să mă unesc cu Tine, Mântuitorul Meu; ieșind din trup să văd Preasfânta Ta față, pe care așa dorește sufletul meu să o vadă precum dorește cerbul izvoarele apelor”.

Tăindu-i-se și al nouălea deget, Sfântul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ți-ai dat Duhul Tău, în mâinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îți aduc mulțumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfânt numele Tău”.

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el lăudând pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cânta Ție, Dumnezeule și îți mulțumesc Ție, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amândouă mâinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table”.

Atunci unii din boierii împărătești, care stăteau de față, fiind prieteni Sfântului, plângând cu amar, au început a zice către dânsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Și să nu ai mâhnire pentru degetele tale, căci sunt doctori iscusiți, care pot să te vindece, numai cruță-te, ca să nu te lipsești de această lume dulce; pentru că ai multă avere și poți să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie și ce folos am de viața mea, nemaiputând de acum a lucra cu mâinile și a mă hrăni? Dar tu ești bogat și ai aur destul și numai singur de vei voi, poți să trăiești cât se poate de bine în dulcețile acestei lumi și să te înveselești împreună cu soția și cu maica ta și cu iubiții tăi prieteni. Pentru ce voiești să-ți pierzi sufletul în deșert, spune nouă măcar un cuvânt, prin care să te pleci voii împăratului și îndată vei fi slobod de munci”.

Iar fericitul, privind spre dânșii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, și nimeni, punând mâna pe plug, căutând înapoi, este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decât pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-și ia crucea sa și să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sunt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruțați pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, așa faceți”.

Atunci mâniindu-se gealatul, s-a apropiat și i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfântul Iacov a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Căruia nu numai mâinile, ci și picioarele au fost străpunse, și sângele Ți-a curs. Învrednicește-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintâi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta”.

Și i-au tăiat al doilea deget al aceluiași picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpânirea și mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea și acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare și viu, care mă izbăvești pe mine de moartea veșnică”.

Și i-a tăiat și al treilea deget și l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutând spre dânsul a zâmbit și a zis: „Mergi în numele Treimii și tu al treilea deget către soții tăi, ca și grăuntele de grâu care cade în pământ, și murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obște”.

I-a tăiat și al patrulea deget și a zis fericitul: „Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește către Dumnezeu, Care te mântuiește cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii”.

Și i-a tăiat lui și al cincilea deget, iar Sfântul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părții credincioșilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulțit cei cinci talanți”.

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stâng, i-a tăiat degetul cel mic și a zis Sfântul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al șaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întărește pe mine cu milă, care în a șasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari și, deopotrivă, cel mic ca și cel mare va învia. Și de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atât mai mult tu, deget mic, nu te vei despărți de soții tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dânșii te vei preamări, precum și deopotrivă pătimești”.

Și i-a tăiat și al șaptelea deget. Iar Sfântul a zis: „Risipiți casa aceasta veche sub care se ascundea șarpele cel cu șapte capete, pentru că mie mi se gătește de Ziditorul – Cel ce în a șaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale -, altă casă nerisipită, nefăcută de mână, veșnică în cer”.

Apoi i-a tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Cel ce a mântuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mântui și pe mine, cel căruia îmi vărsați sângele cu apa. Căci tăindu-mi-se și acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întărește, așa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuși Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întărește pe mine și-mi ușurează durerile și mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămânii vieții acesteia, în viața cea viitoare preafericită și veșnică”.

Și i-a tăiat și al nouălea deget. Iar Sfântul a zis: „Întărește-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngerești, cu care mă învrednicești a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor”.

Atunci i-au taiat și al zecelea deget, iar el, lăudând pe Domnul, a zis: „Iată că-Ți aduc Ție jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce ești desăvârșit Dumnezeu și om desăvârșit, douăzeci de degete ale mele”. Și iarăși a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, și alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioșii n-au cruțat făptura Ta, ci ca niște lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele”.

Și stătea acolo mulțime multă de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, privind la acea priveliște și mirându-se de răbdarea Sfântului.

Apoi pătimitorul lui Hristos, căutând asupra prigonitorilor, a zis: „Ce stați fără de lucru? Tăiați copacul ale cărui ramuri le-ați tăiat!” Și apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfântul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăția Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate”.

I-a tăiat apoi și piciorul stâng, iar Sfântul, căutând la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu ești Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine și mă izbăvește de starea cea de-a stânga”.

După aceasta i-a tăiat mâna cea dreaptă, iar el a strigat, zicând: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam și în neam voi vesti adevărul Tău, că împlinești asupra mea cuvântul Tău, care zice: De te smintește pe tine mâna ta cea dreaptă, tai-o pe ea și o aruncă de la tine”.

Și i-a tăiat lui și mâna cea stângă, iar el a zis: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se țin de lucrurile cele nedrepte ale stângii; ci noi cei vii, care, lepădând stânga, bine Te cuvântăm, Doamne, de acum și până-n veac”.

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cânta-voi Domnului până ce voi fi! Căci Cel ce și-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, și-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa și își va aduce aminte și de acest umăr al meu drept și ca pe cel pierdut îl va afla și, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune”.

Și i-a tăiat lui și umărul stâng. Iar Sfântul a zis: „Vrăjmașii m-au înconjurat, ci ajutorul meu și lauda mea este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stâng, ca să mă abat spre stânga către stăpâniile întunericului”.

Deci, a început a-i tăia pulpele până la genunchi, iar Sfântul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoiești; ci binevoiești întru cei ce se tem de Tine și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morții”. Iar chinuitorii au zis către dânsul: „Dar nu ți-am spus ție că grele chinuri și cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi”.

Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu știți pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sunt trup, căci până acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ținut seama de chinuri, ca și cum aș fi fost fără trup; iar acum, durându-mă după fire, mă arăt că sunt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri”.

Așa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetând chinuitorii a-l mai tăia, ostașul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicând:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, Atotțiitorule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ești lăudat de heruvimi și slăvit de serafimi și preamărit de toate cetele cerești, precum și de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor și al morților, și mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele și zace trupul meu o parte mort și altă parte încă puțin viu. Și nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ție, Ziditorului meu; mâinile, picioarele, umerii și pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută și ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu”.

Așa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap. Și astfel săvârșindu-și nevoința pătimirii, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit și aruncat, a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioșii mădularele lui și le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Grigorie Sinaitul

A dori frumoase cuvântări și a învrednici de laude pe bărbații cei buni, a împleti pentru dânșii cununi și scopurile lor a le lăuda, a le mări și, pe cât ne este puterea, a le povesti, este lucru folositor și pricinuitor de bucurie. Cum cele lumești și vremelnice, ce sunt ca un fum, cum laudele le vedem risipindu-se ca și para focului, după ce materia se arde, așa sunt și laudele și cinstirile pentru unii ca aceștia, care prea degrabă se duc împreună cu cei ce uneltesc cele deșarte, iar pomenirea lor, după cuvintele Scripturii, piere cu sunet.

Dar viața celor ce au petrecut după Dumnezeu și care întru faptă bună au strălucit, știm că mare folos le pricinuiește, nu numai celor ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu și spre urmarea iubitorilor de fapte bune, ci și acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăți și daruri au de la sfinți și îndestulate răsplătiri. Și nu numai noi, ci și Dumnezeu, împăcându-se cu unele ca acestea, dăruiește înțelepciune celor ce aduc laudă în acest fel. Căci lauda către sfinți, s-a obișnuit a trece și a se sui către Însuși Dumnezeu, căci pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îl voi slăvi cu cuviință.

Pentru că Stăpânul tuturor și Domnul poruncește, zicând apostolilor: Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește și cel ce Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvântări și laudele pentru sfinți nu-s din cele de jos, care nu au nimic statornic sau temeinic. Când cineva voiește a ridica o casă scumpă și mare, dacă întâi nu sapă și adâncește șanțurile în pământ, ca să pună temelia pe piatră, în deșert se ostenește, căci casa cade pe cel ce o zidește astfel.

Așa să înțelegeți și despre laudele care se fac pentru lucrurile cele de jos, după obiceiul înțelepților celor din afară. Iar pomenirile cele adevărate ale sfinților și punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune, au ca început piatra cea nesfărâmată din capul unghiului, care este Hristos. Că, de acolo cu adevărat cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvântului acestuia de acum, și începătura și temelia a luat-o de la Domnul, după cum și cuvântul va arăta.

Deci eu, ucenic al acestuia făcându-mă și puțină vreme împreună cu el petrecând și cu dragoste ca un rob al acestuia întru toate făcându-mă, voiesc acum – către folosul celor ce vor citi -, să istorisesc câte am văzut cu ochii din isprăvile cele mari ale acestuia și câte am putut culege de la ucenicii cei sârguincioși și cu bunătăți, care drept au urmat acestuia. Dar de vreme ce și lui Dumnezeu îi este iubit lucrul cel după putere, lăudat se va părea și dascălului, care ca nimeni altul a cinstit dreptatea după putere.

Deci se cuvine a începe cuvântul, bizuindu-mă pe ajutorul cel trimis de sus prin sfintele și dumnezeieștile rugăciuni ale de-a pururea pomenitului. Pentru că voi istorisi după putere către cei ce trăiesc după Dumnezeu și fapta bună o îmbrățișează și sunt lucrători ai adevărului, râvnitori cu de-amănuntul ai faptelor lui. Însă cuvântul meu pornindu-se către povestire, nu prea multă zăbavă va avea pentru a spune patria lui.

Că deși avea ca patrie satul care se numește Cacolon, care este în Asia, aproape de Clazomeni, și avea părinți și frați, cu cinste și cu bogății împodobiți; dar ca pe cele ce sunt ale împrejurării și grijii celei pământești și care întru nimic nu ajuta scopului aceluia, el, care avea ca patrie pe cea din cer și locuința cea binecuvântată și nepieritoare – judec că se cade a le părăsi pe cele de jos, zicând: „Pe acelea încep să le povestesc și mai cu seamă viața cea după Evanghelie a lui Grigorie, petrecerea și viețuirea cea bună, cea nematerialnică, sudorile și luptele cele după Dumnezeu. Că nu altceva – dacă se cuvine a spune adevărul -, a răsuflat acela, decât viață de Dumnezeu iubitoare și mântuitoare. Și fac începutul de unde s-a pus și temelia cu potrivită alcătuire”. Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum se vor spune.

Când marele împărat Andronic Paleologul îndrepta sceptrul împărăției, s-a întâmplat prin judecăți dumnezeiești, pentru mulțimea păcatelor, a se ridica asupra lor neamul agarenilor (turcilor) celor fără de Dumnezeu, care cuprinzând Asia și pornind prigoană cu oastea barbară, pe toate împrejurimile de acolo, vai! le-a prădat, robind mai pe toți creștinii și rău chinuindu-i.

Deci au fost luați în sulițe de barbara năvălire și robiți, atât dumnezeiescul Grigorie, cât și părinții și frații lui, fiind duși departe, în preajma Laodiceei. Acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu – Cel ce toate le face și le schimbă spre mai bine -, barbarii slăbindu-i puțin, a intrat în biserica laodicenilor, unde se săvârșea obișnuita cântare de psalmi și mărire către Dumnezeu, de vreme ce i-a văzut pe dreptcredincioșii creștini, care se aflau acolo cântând cu bună întocmire și iscusință cântările cele dulci, minunându-se de cântare. Aceștia, nimic cruțând dintru ale lor, nici avuție, nici cuvinte, cu osârdie i-au izbăvit pe aceștia din robie, Dumnezeu răsplătindu-le cu chipul acesta pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.

Apoi, dumnezeiescul Grigorie s-a dus în Cipru, unde, petrecând puțină vreme și tuturor celor de acolo arătându-se bun, prin așezarea cea aleasă și potrivită în cele bune ale firii lui și prin cuviința chipului feții, dovedind strălucirea și așezarea cea dinlăuntru a dumnezeiescului și pregătitului său suflet, prin covârșirea evlaviei cu cinstea și sfiala, și minunând pe toți, care socoteau că dumnezeiasca iconomie a rânduit venirea acestui bărbat la cei de acolo.

Precum Leon Ciprianul, venind în cetatea lui Constantin pentru dorul învățăturii gramaticii, al înțelepciunii logice și al științei, care era bărbat cu evlavie și îmbrățișând singurătatea în feciorie, fiind cu obiceiul foarte iubitor de adevăr și împodobindu-se cu cuvinte de învățătură, prealuminat, cu adevărat ne-a pus înainte povestirea aceasta.

Așadar, acest cuvios și cinstit bărbat făcându-și petrecerea în ostrovul acesta, Dumnezeu privea de sus cele pentru dânsul și mai înainte cunoscând dorul și dragostea cea mare a faptei bune, pe care o hrănea în inima sa, i-a arătat un bărbat monah care alesese viața cea liniștită și pustnicească.

Deci bucuros a mers la dânsul și s-a îmbrăcat cu hainele călugărești. După ce a petrecut cu acela puțină vreme și după ce a vorbit cu dânsul multe vorbe monahicești, ca un alt Moise văzător de Dumnezeu, s-a dus și acesta la muntele Sinai. Acolo și-a tuns perii capului și împreună cu tunderea părului a tăiat voia mișcărilor trupești și a început lupta dumnezeiască bărbătește și către dânsa s-a făcut sprinten.

Peste puțină vreme i-a uimit pe toți cu viața cea nematerialnică și netrupească, cu postirea și cu privegherea, cu starea de toată noaptea, cu necontenită cântare în toată vremea a psalmilor, cu rugăciunea și cu cererea către Dumnezeu, sârguindu-se în trup materialnic să fie nematerialnic. Căci aproape îl socoteau ca un fără de trup toți cei de acolo; iar ascultarea, care este rădăcină și maică a faptelor bune, și smerenia cea de minuni făcătoare, atât de mult le-a deprins încât noi nu puteam cu înlesnire a le înfățișa în scris cu de-amănuntul, ca să nu le pară celor mai trândavi că sunt nevrednice de credință.

Însă nu voi suferi nicidecum să trec sub tăcere cuvântul adevărului și de aceea m-am înștiințat de la sfântul părinte Gherasim, care pe urma aceluia a urmat și a fost ca o pecete a faptelor bune. Povestindu-mi, adeverea și zicea acest fericit bărbat ca acela împlinind slujba pe care o lua de la proiestosul cu nepregetare și cu toată sârguința, ca și cum Dumnezeu de sus privind la cele despre dânsul, s-a obișnuit ca niciodată să nu lase rânduiala fraților.

Însă, sosind seara și făcând proiestosului metania obișnuită și luând binecuvântarea, intra în chilia sa, încuind ușile și ridica mâinile către Dumnezeu. Iar înainte de acestea ridica mintea și cu totul înălțându-se din cele de aici și de Dumnezeu apropiindu-se cu toată sârguința sufletului, își începea canonul și pravila sa, înălțând lui Dumnezeu cântări și psalmi. Toată noaptea întru dragostea inimii se ruga și își pleca genunchii până ce desăvârșit citea psalmii lui David și se îndulcea de veselia care se pricinuiește sufletului.

Apoi când se bătea toaca, după obicei, el se afla cel dintâi stând la ușile bisericii și cugeta totdeauna ca nu mai înainte să iasă din biserică până când nu se vor săvârși laudele către Dumnezeu cele de dimineață. Intrând cel dintâi în biserică, ieșea ultimul. Iar hrana lui era puțină pâine și puțină apă; așa numai cât să fie viu, vrând astfel prin multa slăbire să dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfârșit.

Slujba bucătăriei i-a fost încredințată trei ani, în care a arătat multă vrednicie cu smerenia cea covârșitoare. Căci nu a gândit niciodată că slujește oamenilor, ci cetei îngerești, iar locul slujbei îl socotea cu adevărat scaun și jertfelnic al lui Dumnezeu. Apoi ca și cum ar plăti cuvenita cinste marelui văzător de Dumnezeu, Moise, cu care întru vedere, nu întru ghicituri a grăit Dumnezeu, el nici de cinstitul și sfântul vârf al muntelui Sinai nu se lipsea, și alerga întotdeauna ca adevărata închinăciune să și-o dea acolo, unde minunile cele mari s-au săvârșit. Și avea acel cuvios bărbat mâinile îndemânatice, întru a scrie bine.

Încă și la citire lua aminte și ziua și noaptea ca o albină iubitoare de lucru, alegând florile dumnezeieștii Scripturi cu iubire de osteneală, ale celei vechi și ale celei noi și cugeta la ele, covârșind pe toți cei de acolo cu multă învățătură, și nu știu dacă un altul a învățat-o pe de rost, ca dânsul.

Acestea aflându-le vicleanul, nu-i era cu putință să se liniștească. Ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmașul a dat patima zavistiei monahilor, ca un semănător de neghine, și nu mică tulburare și zarvă a semănat între dânșii. Simțind pizma lor, ucenicul cel bun și pașnic a ieșit în taină din mânăstire și a luat cu sine pe cinstitul Gherasim, care venise din ostrovul Evripului și care, după neam, era rudenie cu Fațo Riga.

Acela toate părăsindu-le și socotind, după marele apostol, bogăția și strălucirea slavei ca pe niște gunoaie, tinzând spre strălucirea și slava ce are să se descopere drepților, ridicând crucea pe umăr, a venit și el în muntele Sinai, unde, cunoscând pe dumnezeiescul Grigorie și minunându-se de covârșirea faptelor lui bune, i se făcu și el unul din ucenici. Cu voia și cu ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la mare măsură a faptelor bune și a vedeniei, încât și altora s-a făcut pildă și închipuire de toate bunătățile.

De aici mergând la Ierusalim spre a se închina Mormântului celui de viață primitor și toate sfintele locuri înconjurându-le și închinându-se lor, îndată a plecat către ostrovul Critului, la un loc oarecare ce se numește „bune limanuri”, unde a zăbovit puțină vreme pentru învăluirea mării și pentru întreitele valuri. Cuviosului însă nu-i era șederea acolo în zadar, ci ca un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta de a alerga din toate puterile către izvoarele ce dau apa cea rece și bună de băut, iar fiind lipsit de tovarășul lui, nicidecum nu suferea a se liniști. În acest chip cuviosul și dumnezeiescul bărbat iscodea locurile de acolo și multă sârguință punea ca să afle vreun loc spre locuință, care i-ar ajuta spre liniștirea cea iubită lui.

Dorind ca să fie izbăvit de tulburare cu totul și mult căutând și iscodind, a aflat o peșteră după dorința lui și acolo și-a făcut locuința. Dar bunul lucrător și cu adevărat omul lui Dumnezeu, care cu totul viețuia după nădejdea ce va să fie, după ostenelile cele mai dinainte adăuga mereu alte osteneli. Hrana lui era o dată pe zi o bucată de pâine mică și puțină apă, numai cât să trăiască, după cum mai sus am zis; și nimic mai mult nu avea. Apoi ar fi voit a muri de sete, după hotărârea și așezământul nedezlegat pe care și l-a pus.

Deci puteai vedea întru el minune și sârguință întocmai cu îngerii și suire către Dumnezeu. Avea fața galbenă prin osteneala înfrânării, mădularele uscate și obosite prin ostenelile cele lungi și de tăria cea firească slăbănogite, încât se afla cu totul neputincios spre umblare sau spre altă lucrare. Pe lângă cele zise, de-a pururea fericitul avea în cugetare și căutarea unui povățuitor, socotind că încă nu a învățat cu dinadinsul a unelti lucrarea, adică liniștea și fapta bună cea lucrătoare.

Astfel aflându-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gândurile lui și din dumnezeiasca vedere a vestit lui Arsenie, care strălucea în toate felurile de fapte bune, cu fapta și cu privirea împodobit. Arsenie care mai mult decât alții îmbrățișase liniștea, cu adevărat și de dumnezeiesc Duh fiind pornit, degrabă a mers la chilia cuviosului și bătând cu mâna în ușă, cu dragoste a fost primit de dânsul. Duhovnicește vorbind unul cu altul și înălțând lui Dumnezeu rugăciunea, au șezut împreună.

Apoi, văzătorul acela, bărbatul cel întru bătrânețe cărunt și cinstit, ca dintr-o dumnezeiască și sfântă carte a început a face vorbire pentru păzirea minții, pentru trezia cea adevărată și pentru rugăciunea cea curată; apoi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curățește și cum omul care așa se îngrijește și cugetă cu iubire la Dumnezeu se face chip de lumină.

După ce i-a zis și încă multe altele despre cei ce au luat asupra lor viața cea după Dumnezeu, și despre calea care duce către această viață, încetând de a grăi a tăcut puțin. Apoi întorcându-și cuvântul către dânsul îl întrebă: „Dar tu, o! fiule, cu ce te îndeletnicești?” Atunci acesta începând i-a povestit toate despre dânsul adică despre fuga lui din lume, iubirea de pustie, ostenelile și trudele pe care le-a ales pentru Hristos, pe toate celelalte defăimându-le.

Apoi răspunzând dumnezeiescul organ al Duhului, care știe bine calea ce duce către înălțimea faptei bune și, puțin zâmbind, a zis către dânsul: „Dar toate acestea o, fiule! pe care tu mi le-ai povestit, se numesc lucrare a purtătorilor de Dumnezeu părinți și dascăli ai noștri”. Acestea după ce le-a auzit fericitul, care cu adevărat era lăcaș al Sfântului Duh, a căzut îndată la picioarele părintelui, rugându-se fierbinte și punând înainte însuși numele lui Dumnezeu, să învețe de la dânsul ce este rugăciunea, liniștea și păzirea minții.

Dumnezeiescul părinte Arsenie, omul lui Dumnezeu, ca un zălog primind rugăciunea aceasta, îndată toate i-a spus lui și l-a învățat nelăsând nimic dintru acelea cu care era îmbogățit din dar. Și nu numai atât i-a spus, ci și câte se obișnuiește a se întâmpla celor ce voiesc împlinirea faptelor bune, adică pricinile ce vin asupra lor de la zavistnicii draci și de la oamenii cei cu obiceiuri rele și pizmuitori, pe care, ca pe niște unelte, vicleanul îi mânuiește. Acestea toate i le-a povestit cu de-amănuntul și nimic nu a lăsat. Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul bărbat, îndată sculându-se și intrând într-o corabie s-a dus la muntele Atonului.

Acolo, toate mânăstirile de le-a cercetat și pe toți câți i-a aflat șezând în liniște; și nu numai pe aceia, ci și pe cei de departe, care petrec în liniște, mai ales în locuri neumblate, căci așa a socotit, că pe nimeni nu se cade a lăsa necercetat și fără duhovniceasca închinăciune. Și povestea acel dumnezeiesc și de-a pururea pomenit bărbat că a văzut oameni mulți foarte împodobiți cu bătrânețile, cu priceperea și cu toată cuvioșia, care lucrau cu toată sârguința fapta bună, iar când erau întrebați pentru liniște și pentru păzirea minții ziceau că nici nu se cunoaște de către dânșii aceasta.

Deci acestea avându-le în cuget, a mers la schitul ce se numește Magula, care este în fața cinstitei Mânăstiri Filoteiu, unde a întâlnit trei monahi ale căror nume erau: Isaia, Cornelie și Macarie, pe care cu adevărat i-a cunoscut că au puțină îndeletnicire în fapta cea bună. Deci acolo, ostenindu-se mult împreună cu ucenicii săi, a ridicat chilii spre sălășluire, iar el mai departe și-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu Dumnezeu, precum zice dumnezeiescul David: Suișuri întru inima sa a pus către Dumnezeu, Care a zidit deosebi inimile noastre, ca prin fapta bună să milostivească pe Dumnezeu.

După aceea și-a adus aminte de cinstitul și sfântul bărbat ce locuia în ostrovul Critului, despre liniște și despre rugăciune, cât și despre trezirea minții. Deci aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare cu sârguință punându-le în minte, puteai zice că s-a pironit pe crucea lui Hristos. Iar cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, le zicea în durerea sufletului și întru zdrobirea inimii, cu suspinuri dintru adânc, cu duh de umilință, udând fața pământului cu lacrimile fierbinți pe care le vărsa din ochii săi.

După aceasta Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui; căci după cuvintele celui mare între prooroci și împărați, David Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi, degrabă dreapta rugăciune i-a auzit, căci iarăși zice David: Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit.

Apoi, apropiindu-se cu sufletul și cu inima prin lucrarea Preasfântului și de viață Făcătorului Duh și schimbându-se cu bună și străină schimbare, casa aceea în care locuia Cuviosul Grigorie i se părea că este plină de lumină, cu strălucirea darului umplându-se de bucurie negrăită și de veselie. Atunci, vărsând izvoare de lacrimi iarăși, cu darul dumnezeieștii iubiri pătrunzându-se, zicea acestea: „Însuflețitu-ne-ai pe noi și mirosul hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de minuni”.

Deci, ca un afară de trup și afară de lume făcându-se, s-a umplut de dumnezeiasca dorire. Și de aceea nu i-a lipsit acea lumină strălucind dreptului, după sfințitul cuvânt care zice: „Lumina drepților este totdeauna”. Pentru că de-a pururea pomenitul bărbat, fiind întrebat de mine și de ucenicii cei împreună cu mine, a zis, ca unul ce nemăsurat iubea și cinstea adevărul: „Cel ce face suire întru Duhul către Dumnezeu, ca într-o oglindă vede toată zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară”, după cum zice marele Apostol Pavel.

Astfel, când îl vedeam ieșind din a sa chilie, era cu fața veselă ca și cum zâmbea, și mă privea cu blândețe. Căci știți cu adevărat, voi frații cei duhovnicești, cum el hrănea cu multă părintească dragoste și pe cei dintâi fii duhovnicești și pe cei mai de pe urmă, ca pe niște fii preaiubiți. Asemenea și pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, de-a pururea pomenitul cu adevărat mă încălzea cu preacurata iubire.

Când vorbeam cu dânsul ca și cu un părinte iubitor de fii, când ieșea din chilie îmi răspundea cu fața aducătoare de bucurie. Că sufletul care s-a lipit de Dumnezeu și cu darul Lui s-a luminat, și mai presus decât toată făptura s-a înălțat și mai presus de cele văzute viețuiește și s-a legat cu totul de dorirea către El, nicidecum nu poate a se ascunde, după cum și Domnul a poruncit, zicând: Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti la arătare. Și iarăși: Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Căci încălzește inima, luminează mintea și fața o înveselește, după cum zice înțeleptul: Inima înveselindu-se, înflorește fața.

Iar eu îl întrebam: „O, dumnezeiescule părinte, învață-mă, dascăle, ce este oare sufletul și cum se vede el de sfinți?” Iar el, cu liniște și cu blândețe, după obicei rânduind cuvântul, astfel a răspuns către mine: „Fiul meu prea iubit, duhul ce este mai înalt decât tine nu-l căuta și cele mai adânci decât tine nu le cerceta! Căci acum ești prunc și nu poți primi hrana cea vârtoasă; apoi nici nu este folositoare hrana cea desăvârșită celor cruzi și care mai au trebuință de lapte”.

Eu însă, aruncându-mă lângă frumoasele sale picioare și cu tărie apucându-mă de ele și aducându-i rugăciune mai fierbinte pentru aceasta, el a zis: „Dacă cineva nu va vedea învierea sufletului său, nu va putea să se învețe cu dinadinsul ce este sufletul cel gânditor”. Dar eu, stând cu îndrăzneală la picioarele lui și mai cu evlavie întrebându-l, după obicei, i-am zis: „Arată-mi, o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă ai învățat ce este sufletul cel gânditor!”

Iar el cu multă și mare smerenie mi-a răspuns astfel: „Pentru dragostea Domnului, învață-mă și pe mine acestea, căci nu puțin folos poate să pricinuiască sufletului meu”. Apoi dumnezeiescul și întru tot cinstitul părinte Grigorie, după ce a lăudat sârguința mea, astfel de învățătură a făcut către mine:

„Sufletul punându-și toată sârguința, puțină vreme, și nevoindu-se cu fapta bună cea lucrătoare, cu socoteală și cu deslușire, pe toate patimile le supune și le face roabe. Și în acest chip, precum umbrele urmează trupurilor, așa și faptele bune cu adevărat urmează acestuia, mergând după dânsul. Și nu numai atât, dar ca și într-o suire a unei scări duhovnicești și la cele mai presus de fire, îl povățuiesc și-l învață pe suflet. Iar când mintea, cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminându-se cu strălucirea cea duhovnicească, se întinde și se lărgește luminat întru vedere. Și, făcându-se mai înaltă decât sine, după măsura darului de la Dumnezeu, mai luminat și mai curat vede firile făpturilor celor ce sunt, după cum au asemănarea și rânduiala”.

Iar nu precum bârfesc cei ce se îndeletnicesc întru deșarta înșelăciune cea din afară, din pântece grăind și mincinoase explicări făcând, ca pe cei simpli să-i amăgească. Aceia bârfesc și amăgesc, alergând după umbră și nu după lucrarea cea firească. Că s-a făcut deșartă inima lor, după cum zice Scriptura, și zicând că sunt înțelepți, au înnebunit. Dar fiindcă puțin câte puțin, sufletul care a primit arvuna duhului, pentru mulțimea vedeniilor ce suie către cele mai de sus și mai dumnezeiești, lăsând în urmă pe cele dinainte – după cum trâmbița cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel învață, zicând: Pe cele dinapoi uitându-le și spre cele dinainte alergând -, atunci sufletul care așa întru adevăr s-a curățit, toată frica o leapădă și toată temerea de la sine o scutură.

Și cu dragostea Mirelui unindu-se și de El lipindu-se, vede deodată gândurile sale cele firești încetând și înapoia lui căzând, după așezământul Sfinților Părinți, și la frumusețea cea fără de chip și negrăită ajungând, singur cu Dumnezeu vorbește, făcându-se luminat și strălucit Sfântului Duh.

Deci după ce s-a luminat astfel cu lumina cea nemărginită își are mișcarea către Dumnezeu, și din clipa aceasta vine și noua schimbare, pe care nu o simte trupul acesta smerit, pământesc și materialnic. Că sufletul, fiind fără de materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gânditoare, precum adevărat mai înainte de călcarea poruncii era Adam strămoșul nostru, acoperit cu lucrarea și cu darul nemărginitei lumini. Iar mai pe urmă, pentru amara călcare de poruncă, vai mie!, lipsindu-se de slava cea cu chip de lumină și strălucire, s-a văzut om gol.

Încă a mai adăugat pururea pomenitul Grigorie, zicând către mine: „Că cel ce ajunge la această înălțime prin statornica și sârguincioasa cugetare a rugăciunii, o, fiule! a văzut și a cunoscut în ce stare a venit darul lui Hristos. Acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea cea de obște, în care nădăjduiește, încât sufletul care așa s-a curățit, poate să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel: De sunt în trup sau afară de trup, nu știu! Și nu numai aceasta, ci chiar sufletul, nedumerindu-se și cu totul înspăimântându-se, strigă: O, adânc de bogăție, de înțelepciune și de cunoștință a lui Dumnezeu, cât de necercetate sunt judecățile Lui și cât de neurmate sunt căile Lui!”

Acestea sunt cuvintele întrebării mele către dumnezeiescul părinte Grigorie și acestea a zis el către mine. Iar cei ce s-au făcut ucenicii lui prin povățuirea lui, s-au suit la înălțimea faptei bune; și nu știu cum aș alcătui mai bine laudele lor, sau cum aș povesti după vrednicie nevoințele și isprăvile acestora. Căci fiind cel dintâi dintre ucenicii Sfântului Gherasim, după ce venise de la Evrip – cel care a fost ucenic preaiscusit și preavrednic de laudă al prea sfințitului patriarh Isidor, bine povățuit fiind dintru început în fapta bună și petrecerea ce se potrivește monahilor, de către dumnezeiescul Grigorie, pe care cuvântul nostru mai sus l-a făcut cunoscut. Acest minunat bărbat a urmat lui Gherasim, care între sfinți a strălucit și întocmai ca dânsul pe drumul cel apostolesc a alergat.

Dar nu voi pregeta și aceasta să o zic, că râvnitor al aceluia s-a făcut, care și Palestina ce era mai înainte pustie a domesticit-o și cinstite mânăstiri a ridicat. Așa și noul Gherasim din Evrip, umplându-se de dumnezeiescul dar, s-a trimis de Dumnezeu la Elada și înconjurând apostolește pe toți cei de acolo, care flămânzeau și însetau după cuvântul lui Dumnezeu, i-a săturat de preadulcea învățătură a faptei bune și i-a îmbogățit pe cât i-a fost cu putință cu marea avuție a sfințeniei și a evlaviei; căci de acolo venise, după cum s-a arătat, și apoi învățase limba acelora desăvârșit.

Dar și el făcând sfințită adunare de ucenici, care prin osârdie din viața cea de-aici se mutaseră, prin sârguința și îngrijirea lui a alcătuit cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească și strălucitoare de monahi și i-a împărtășit pe dânșii de petrecerea adevărată și îngerească ce se cuvine sihaștrilor, învățându-i și îndemnându-i la înălțimea faptei bune ca și cel de demult, pe preastrălucitul de la Iordan, vrednicul de pomenire întru cele dumnezeiești, Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a râvnit. Și prea de multe vedenii și acest Gherasim din Evrip s-a învrednicit acolo în pustie și a viețuit petrecere vrednică de minune, ca și marele Sava, după cât îi era cu putință, sârguindu-se și nevoindu-se întru Duhul, din viața de aici s-a mutat către Domnul.

Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif care avea ca patrie același ostrov, Cipru, și care cu adevărat întru nevoințele cele pentru dreapta credință era întocmai cu Gherasim. Celelalte isprăvi ale lui Iosif le tăcem, pentru ca să nu întindem cuvântul. Însă și el atâtea nevoințe pentru buna credință a suferit vitejește stând împotriva latinilor și cu darul lui Hristos pe mulți, nu numai bărbați ci și femei, i-a adus la buna credință. Nimeni din cei ce au câștigat mare laudă pentru înțelepciunea elinească și au deprins învățătura ei desăvârșită, n-a putut să ajute dreptei credințe.

Iar el deși era simplu după învățătura filosofiei celei din afară, dar avea înțelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeași este și rămâne, adică darul Sfântului Duh, prin care și pescarii apostoli, proslăvindu-se și învățându-se, au rușinat pe înțelepții lumii. Așa și minunatul Iosif s-a preamărit de Dumnezeu și a rușinat pe latini, iar celelalte fapte bune și viața lui cinstită și preamărită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine, le cinstim cu tăcerea.

Iar tu, ascultătorule, vezi te rog și pe altul din ucenicii sfântului, pe minunatul ava Nicolae, care era din Atena. Dar, ajungând aici cuvântul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc de bărbatul acesta, căci mintea mea slăbește obosindu-se de mâhnire, iar mâna amorțește pentru a scrie mărirea cea neajunsă a laudelor lui. El era bărbatul împovărat de bătrânețe cinstită și obosit, având ca la optzeci de ani, neslăbit, suferind nevoințele în pustietate, în căruntețe și în pricepere. Și era cinstit în obicei, încât nu știu de s-ar mai fi aflat altul așa de cinstit, care pentru dreapta credință și pentru dogmele drepte a răbdat bărbătește de la împăratul Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latinești, tot felul de jefuiri și izgoniri și chiar închisori multe și întunecate.

Pentru că Nicolae, venind în patria sa și vestind poporului cuvântul învățăturii, cu curele tari și cu frânghii strângându-i-se mâinile și cu lanțuri grumajii, mult a pătimit. Apoi spre batjocură cinstitele bătrâneți i le-a ras; dar nu s-a oprit aici socoteala cea nebunească și fără de omenie, ci săvârșea și altele, care fără de plâns nu este cu putință a le povesti; căci cu multă îndârjire și cu voia răucredinciosului ce stăpânea atunci, bărbații cărora li se poruncise a-l chinui și care erau vestiți pentru cruzime, l-au culcat pe drumul cel de obște și cu picioarele sărind peste dânsul, l-au legat înaintea poporului; apoi târându-l și împrejur ducându-l, ca și cum s-ar mândri cu neomenia, nu știau, lipsiții de minte, că pe ei se vădeau mai vârtos pentru răutate, iar lui prea mare slavă îi pricinuiau.

Dar după aceasta Dumnezeu, privind de sus cu milă, lucrurile Bisericii s-au întors în adâncă pace și alinare, iar preasfințitul patriarh Iosif, luând în mâini orânduirea Bisericii și stăpânirea, multă silință și sârguință punea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Dar el nu a voit nicidecum, cinstind smerita cugetare și smerenia, pe care desăvârșit le-a deprins, și n-a primit deloc hirotonia; ci poftind viața cea iubitoare de liniște și fără de gâlceavă, s-a dus la Muntele Athos.

Însă, cel ce era atunci egumen al Muntelui Athos, văzându-l pe acesta plin de toate virtuțile și împodobit cu fapta bună, l-a iubit pe el foarte, ca unul ce era și el lucrător al faptei bune. L-a pus eclesiarh, chiar fără voia lui, în cinstita mânăstire a Careilor; dar puțină vreme trecând s-a întâlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu minunatul Grigorie dascălul.

Deci, prinzându-se de preadulcile cuvinte ale aceluia, cu tot cugetul și cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia. Căci, precum se poate vedea, roiul albinelor zburând din stupii lor, și oriunde ar avea trebuință zburând peste flori, dacă văd undeva miere, de mirosul acela atrăgător, albinele cu toată pornirea aleargă la aceea și nu vor a se duce de acolo, până nu vor suge și până nu se vor sătura până la sațiu de miere. După aceasta iar se sârguiesc la alergare, pentru ca să umple ale lor case din acea miere. Tot așa a urmat și s-a împlinit preabine cu de-a pururea pomenitul acela, Nicolae, care, cu adevărat s-a făcut lăcaș al fericitei odihne preaînalte. Căci, umplându-se de înțelepciunea cea curată și de cunoștința cea adevărată întru Duhul, pe toți cu mireasma faptei bune îi atrăgea.

Precum magnetul, prin sila cea negrăită a firii atrage la sine fierul cel preatare, așa și Cuviosul Grigorie, nu numai pe cei ce l-au văzut și care cu dânsul au vorbit, ci și pe cei ce erau departe, și prin graiurile sale cele dulci și de suflet folositoare îi atrăgea; graiurile pe care fiecare om înțelept le-ar fi numit graiuri ale vieții veșnice și cuvinte dumnezeiești. Precum cu Hristos Dumnezeul nostru s-a întâmplat, căci pe El văzându-L Andrei, îndată, lăsând pe Ioan, a alergat la Iisus, apoi nedespărțit I-a urmat, tot așa și cu dânsul, de multe ori s-a întâmplat, ca și cum pe acela îl vedeau, care îi întrecea pe monahii și dascălii cei îmbunătățiți.

Căci la atâta evlavie și statornicie duhovnicească a ajuns Cuviosul Grigorie, încât prin fața cea veselă și blândă închipuia și arăta strălucirea sufletului. Iar ucenicii îndată pe dascălii lor îi lăsau, alergând la învățătura și însoțirea lui, supunându-i-se și dorind să dobândească de la dânsul învățătura.

Și precum cu adevărat sfințitul întru toate și cinstitul ava Nicolae, nu numai de lume s-a lepădat, ci și slavele și cinstirile omenești, ca pe niște sarcini deșarte și de prisos, le-a scuturat de la sine; așa și bătrânețile și anii cei mulți ai vieții sale le-a defăimat, și s-a aruncat la picioarele Cuviosului Grigorie, care îi vestea pacea și cele bune, primind osteneala supunerii ca pe un câștig și o mare dobândă.

Deci Nicolae, ca Samuel, afierosindu-se lui Dumnezeu, dându-și ocârmuirile gândurilor și ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui Grigorie, apoi făcându-se întru toată fapta bună și în smerenie iscusit, pe toți cei de acolo i-a întrecut.

Dar și de acest lucru al fericitului și prea dumnezeiescului părinte Grigorie, pe care, cu cuvioasă iconomie, îl făcea la cei supuși, ar putea a se minuna cineva foarte cu cuviință. Căci, când voia să mustre pe vreunul din frați spre folosul aceluia, dorindu-i îndreptare, îndată îl ocăra, numindu-l netrebnic bătrân, adică îmbătrânit în răutăți, care nici un lucru bun n-a lucrat și, de trândăvie fiind plin, se lenevește de a sa mântuire.

De multe ori părintele poruncea și unora din monahi cu asprime și de la masă îi izgonea spre folosul lor, în tot chipul iconomisindu-i, după cum am zis. Acestea auzindu-le Nicolae, care după Dumnezeu se nevoia cu tot chipul smeritei cugetări, căzând la picioarele dascălului său, plângea.

Iar eu, făcând povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul și cu totul mă ud de lacrimi și de mirare mă umplu, ca și cum pe acesta l-aș vedea întins la picioarele dascălului, după cum am arătat. Deci caută și tu o, ascultătorule, și minunează-te de economia pe care o făcea acest părinte dumnezeiesc. Căci în acest chip pe cel ce greșea, mustrându-l pentru folosul lui, după ce îl dojenea, îl ierta, iar mai pe urmă îl elibera. Dar aceasta mi-a venit mie să le povestesc din multele fapte ale acelui bărbat. Căci multă este revărsarea isprăvilor aceluia și nu va putea cineva a înota în noianul acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească bunătățile lui.

Însă tu, iubitule cititor, mai vezi și pe alt ucenic al dumnezeiescului Grigorie, pe Marcu, vrednicul de minune, lucrător al faptei bune prea desăvârșit care era din latura Cladomenitidii. Acesta, mergând la Tesalonic, s-a tuns monah în cinstita mânăstire ce se numea „a lui Chir Isaac”, în hotarele prea vestitei cetăți a Tesalonicului.

Mai pe urmă, mergând la Sfântul Munte, s-a făcut și el unul din ceata ucenicilor lui. Și ca să spun mai pe scurt, atâta priveghere și sârguință la rugăciune a câștigat și, după sfințitele cuvinte, atât de mult a iubit a fi lepădat în casa Domnului și a se face lăcaș tuturor faptelor bune, și atât de mult a îmbrățișat cu tot sufletul și cu toată inima fapta bună a smereniei și a ascultării spre a împlini toate faptele bune, încât nu numai întâistătătorul, ci și întregii obști cea întru Hristos slujea la toată trebuința cu sârguință.

Iar dacă nu ar fi găzduit pe toți monahii, ce veneau și năzuiau acolo și dacă nu i-ar fi odihnit, arătându-li-se lor în chip de rob, cu totul nesuferit ar fi socotit lucrul acesta. Că într-adevăr, fără fățărnicie, porunca lui Hristos o arăta, cel ce voiește să fie cel dintâi, să fie cel mai de pe urmă decât toți și al tuturor slujitor. Căci nu era nimeni din cei ce veneau acolo să nu se minuneze și să nu laude pe dumnezeiescul Marcu. Și după ce i-ar fi văzut odată fața lui, care avea bună mireasmă duhovnicească, nu se putea să nu ia dintr-însa sfințenie în sufletul său și să nu fi luat pildă să se facă și el smerit cugetător ca și dumnezeiescul Marcu.

Acesta, până când a ajuns întru adânci bătrânețe aceleași lucruri bune cu multă bucurie dorea a le face, încât, nici bătrânețele, nici slăbiciunea, nici vreo altă pricină nu putea să-l oprească de la aceasta. Încă și slujba bucătăriei cu sârguință îndeplinind-o, niciodată nu s-a arătat lenevos. Pentru aceasta, văzând Cel ce fericește pe cei smeriți cu inima atâta smerită cugetare și ascultare din partea lui, până în atâta slavă l-a ridicat pe dânsul, încât, strălucindu-se de darul Sfântului Duh s-a făcut organ preavestit, răsunând întru blândețe.

Căci, ajungând la limanul cel neînvăluit și liniștit și unindu-se cu Dumnezeu, numai cu El vorbea și de negrăită strălucire se veselea, încât pe mulți în viața aceasta i-a împărtășit de folos sufletesc prin învățătura și sfințenia care erau întru dânsul. Că pe acest om cu chip dumnezeiesc și asemenea îngerilor multă vreme petrecută cu dânsul, ni l-a făcut cunoscut mai ales nouă, celor de sub ascultarea lui. Căci eu cu dânsul sub un acoperământ am petrecut și la o masă am stat, cugetând ca și dânsul, preaiubit fiindu-mi cu duhul întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obște?

Eram uniți într-un gând și aveam prietenie din tot sufletul, cinstind cucernicia și cinstea cea cuviincioasă. Deși îmi poruncea să nu spun faptele cele bune ale lui și sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar de vreme ce laudele și isprăvile sfinților povestindu-le, ascultarea lor îndeamnă pe ascultători și să le urmeze. De aceea am judecat că este bine a nu le da cu totul tăcerii.

Acel dumnezeiesc părinte, minunea cea mare și vestea de obște cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrând să se ducă în cinstita lavră, în acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul și împreună ne-a legat cu învățăturile și sfaturile sale, încât ni se părea că avem un suflet în două trupuri și până la sfârșit nedespărțiți ne-a poruncit să petrecem. Și ne-a zis mai pe urmă mișcat de duhul care locuia întru dânsul, că dacă așa ne vom afla uniți, nu ne vom lipsi de împărăția și slava lui Hristos.

Iar noi, după obicei, făcând îndatorita metanie la picioarele lui și împreună cu rugăciunile învrednicindu-ne de binecuvântare, ne-am unit unul cu altul nedespărțiți una și aceeași cugetând și lucrând în toți cei douăzeci și opt de ani petrecuți împreună. Și dacă chema cineva pe Calist îndată avea și pe Marcu. Și dacă iarăși pomenea cineva de Marcu venea și Calist, arătându-se în aceeași dată. Încât toți părinții care locuiau acolo în schit, căutau la noi pentru buna unire la un gând și pacea pe care o aveam, cu darul lui Hristos ca o pildă lăudată. Și dacă vreodată prin pizma vrăjmașului și vicleanului se întâmpla între unii vreo neînțelegere de multe ori aduceau întru pomenire pilda noastră plăcută lui Dumnezeu.

Dar mai pe urmă, nu știu cum s-a întâmplat că Marcu a căzut într-o boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfânta Lavră pentru tămăduirea bolii. Deci în acest chip urmând lucrul sfinții bărbați cei ce se nevoiau acolo, văzând comoara faptei bune și a cucerniciei lui nu i-au dat voie în nici un chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsa lui. Iar eu, Dumnezeu mișcându-mă, m-am întors în cinstita mânăstire a Ivirilor.

Deci le-a părut poate unora că ne-am despărțit unul de altul cu trupurile și cu locul, dar cu sufletul eram împreună prin darul lui Dumnezeu, care împreună leagă și împreună ține cele bune. Pentru aceea, orișiunde am fi petrecut, totdeauna uniți am rămas unul cu altul. Și fiecare din noi păzea pomenirea celuilalt curată, cu multă dorire duhovnicească purtând-o în minte totdeauna. Și precum cele ce cu o firească milostivire sunt legate unele cu altele și despărțire nu primesc, așa și noi eram uniți unul cu altul.

Dar fericitul Marcu atâta s-a slăvit de la Dumnezeu prin strălucirile și darurile pe care le lua de la El, totdeauna sporind și punând suișuri în inimă și din slavă în slavă trecând, încât nu era cu putință a povesti după vrednicie sau a scrie noi cei ce voim a face pomenire despre dânsul, ca să nu părem celor neînvățați că povestim lucru nevrednic de credință.

Căci unii cu adevărat orbindu-se la minte și de urâta boală a dogmelor străine și neadevărate ale lui Achindin bolind, nu voiau să primească darurile și arătarea lui Dumnezeu ce se fac prin suflet în sfinții cei curați cu inima. Căci asupra Darului dumnezeiesc nebunește hulind și îndrăznind a-l numi zidire, iar dumnezeieștile Scripturi răsturnându-le, vor ca taina economiei s-o răstoarne; dar fie ca inimile lor să le atingă dreapta Celui Preaînalt, ca să cunoască pe Cel bun și ca nu până în sfârșit bucurie să se facă ei vicleanului. Iar cuvântul nostru, către cele dinainte să călătorească.

Mai pe urmă, Iacob și Aaron s-au făcut ucenici marelui bărbat. Iacob a ajuns episcop al sârbilor, iar Aaron, venind după aceea la Sfântul Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă de dânsul, căci era orb, precum Iisus S-a milostivit de orbul cel din naștere și l-a miluit. El a învățat de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru bunătatea cea desăvârșită și pentru purtarea de grijă către neamul nostru, S-a făcut om, ca să cheme pe strămoșul nostru Adam, care pentru călcarea poruncii vai! a căzut, izbăvindu-l și slobozindu-l de tirania începătorului răutății și înviindu-l din stricăciunea morții.

Căci orbirea ochilor trupești care se întâmplă din orice fel de pricină, nu numai că nu slăbește ochii sufletului, ci și lumina veșnică dăruiește celor ce vitejește suferă și nădăjduiesc curat către Dumnezeu. Așa și el, întru luminarea inimii, a primit sfătuire și i s-au deschis ochii sufletului. Și dacă nu ar înțelege cineva fără de îndoială aceasta, în deșert zice că este întemeiată nădejdea venirii lui Hristos cea mântuitoare și adevărată, pentru care și răni, legături, lepădarea mădularelor, închisori și în cele din urmă moarte suferind și răbdând bărbătește, căutând către veșnicele răsplătiri ce vor să fi; necăjindu-ne, rău pătimind după cum zice marele apostol și această lumină vremelnică ce mângâie puțin simțirea cu totul lepădând-o, să aflăm lumina cea dintru început, semănată în sufletele noastre, pe care, pentru călcarea de poruncă, a întunecat-o Adam.

Dar când cu ajutorul și cu darul lui Hristos, prin rugăciune fierbinte și prin cerere necontenită vom curăți inimile noastre, atunci ni se luminează mintea și cugetul, partea cea stăpânitoare și domnitoare a sufletului, care ca un ochi sunt sufletului, după învățătura părinților. Atunci, după proorocul împărat, putem și noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea, și lumină este drepților totdeauna.

Astfel, deschizându-se ochii sufletești, făcându-se strălucită frumusețea sufletului, omul care întru duhul s-a făcut după Dumnezeu, vede după fire, precum vedea Adam înainte de călcarea poruncii.

Aceste sfaturi, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela, înțelegându-le și pe toate în minte purtându-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea inimii, zicând astfel: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gârbovită ai îndreptat-o, care cu cuvântul ai întărit pe slăbănog și ochii orbului i-ai deschis, privește spre mine cu negrăită și neasemănată milostivirea Ta și pe ticălosul meu suflet cel gârbovit în tina păcatului, care zace jos, să nu-l treci cu vederea în groapa deznădejdii. Ci ca un îndurat, deschide-mi ochii inimii, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dânsa, să priceapă poruncile Tale și să facă voia Ta”.

Astfel, adeseori din adâncul inimii, strigând către Dumnezeu, precum Moisi văzătorul de Dumnezeu tăcând, înălța glasuri rugătoare către Dumnezeu, în adâncul cugetului pomenindu-le, după cum zice: Pentru ce strigi către mine? Moisi, tăcând, îl aude pe Dumnezeu. Așa și acela a fost auzit de Dumnezeu și s-a învrednicit de darul ochilor sufletești cu adevărat, încât nu numai că nu mai avea trebuință de ducători de mână și de povățuitori, ci în chilie șezând, ca și când vedea mai înainte, zicea: „Ieșiți spre întâmpinarea monahilor care vin către noi”.

Și pe cei care veneau îi chema pe nume. Astfel se întâmpla cu preaslăvire și precum zicea, așa urma și lucrul. Iar când se apropia vreo pomenire a vreunuia din sfinții cei mari, sau a vreunuia din dumnezeieștile și stăpâneștile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învățătură, însemna numele sfântului care se prăznuia întru pomenire sau a stăpânescului praznic ce era să fie.

Fiind întrebat cum el, care era neînvățat, vedea mai înainte acestea, răspundea zicând că o mare strălucire și slavă se face mai înainte de la Dumnezeu în sufletul lui și de aici învăța acestea și mai înainte spunea numele praznicului. Odată, împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era ucenic împreună cu Aaron, voiau să meargă la un monah și când amândoi sosiră aproape de locașul aceluia, nemaifiind decât una sau două stadii depărtare, prin dumnezeiască insuflare, Aaron a zis lui Iacob:

„Voiesc ca tu să știi că fratele la care mergem acum, ținând în mâini sfințita carte a celor patru Evanghelii, după obicei acest capitol al Evangheliei îl citește”; și i-a adăugat numele. Mergând amândoi pe din dos la chilia monahului, cercetând au aflat că adevărat a fost ce mai înainte a spus Aaron prin cuvinte. Acestea, din povestirile cele multe despre acela, sunt puține și mici pe care le-am amintit.

Însă cuvântul are acum să adauge, după datorie, și despre sfințita povestire a altor ucenici ai cuviosului, adică a lui Moisi, a lui Loghin, a lui Cornelie, a lui Isaia și a lui Clement. Aceștia întru început, cu prea multe sudori și cu osteneală, au alcătuit viața cea după Dumnezeu și prin cugetare și prin sârguința celor mai bune și mai înalte au câștigat-o, și până la sfârșit lucrarea cea gânditoare și mântuitoare au cugetat-o și întru dânsa s-au îndeletnicit. Și pe mulți ucenici au câștigat la aceasta și cu pace viața și-au săvârșit, sufletele lor dându-le lui Dumnezeu, în locul slavei și în cortul cel minunat s-au sălășluit.

Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcând noi pomenire de minunatul Clement, să nu povestim și puține din cele dăruite lui de Dumnezeu? Acesta a odrăslit și a crescut, bine trăgându-și neamul dintre oameni cinstiți. Era păstor de oi, ca unul ce trăia în sărăcie. Odată, la miezul nopții, priveghind la păzirea turmei sale, a văzut o revărsare de lumină peste turmă, care a strălucit luminos.

Umplându-se de bucurie, căuta întru sine și, nedumerindu-se, zicea: „Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitând, fără de veste, lumina zilei și a soarelui a strălucit?” Și pe când gândea acestea, a văzut lumina aceea încet și câte puțin ducându-se la cer și s-a făcut iarăși noapte. Atunci de bucurie umplându-se și turma lăsând-o, îndată s-a dus la Sfântul Munte.

Mergând în schitul ce se numește al lui Morfono și întâlnindu-se cu un monah simplu dar cucernic și plin de fapte bune, s-a îmbrăcat în haine monahicești, nimic altceva învățând de la monahul acela, fără numai „Doamne miluiește”. Dar, trecând puțină vreme, iarăși a început câte puțin a se arăta lumina aceea care a strălucit peste staulul oilor și a umplut de dar sufletul lui, căci era bărbat simplu și neiscoditor cu totul. Deci monahul, nefiind puternic a judeca cele văzute, luându-l pe acela cu sine au venit la Sfântul Grigorie și pe toate le-a descoperit Clement și la picioarele aceluia căzând, s-a rugat fierbinte ca și el să fie primit la Sfântul Grigorie, ca, cu adunarea lui cea bună, să se rânduiască și împreună să se numere.

Bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea lui. Fiindcă acela era cu adevărat următor lui Hristos, pe toate cu față veselă primindu-le și de mântuirea celor ce aleargă la dânsul însetând. Astfel, luându-l și sfătuindu-l, îl învăța despre cele ce pricinuiesc mântuirea sufletului, despre răbdarea celor ce vin asupra-i ori în ce chip, despre răbdare și smerenie și pentru a-și pune nădejdea de-a pururea către Dumnezeu, de la care este tot lucrul bun ce se isprăvește de oameni. Apoi îl învăța a nu se lenevi de pravila și canonul său și totdeauna să aibă cugetare neîntreruptă la moarte.

Primind Clement cu smerită cugetare și cu dulceață folositoarele și părinteștile învățături, a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va face. Și precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată își scoate focul ce-l are înăuntru ascuns și poate a se aprinde când se atinge de materia potrivită; sau precum scânteia, în puține paie căzând, văpaie se înalță, în același chip Clement întru toate era ca un jar de foc sau ca un foc în spini, după cum zice Scriptura, inima lui făcându-se încăpere a învățăturii.

Mai ales era îndemânatic spre străjuirea și păzirea inimii. De aceea, în scurtă vreme pe toți i-a uimit prin întinderea lucrării și sârguinței după Dumnezeu. Nu numai întru vederea celor ce sunt a venit și s-a suit și la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci și suișuri, după David, a pus în inima sa și strălucit a primit-o prin lucrarea Domnului. Că sufletul cel nevinovat, apropiindu-se de Dumnezeu și Tatăl și cu totul întru Dânsul întinzându-se, se face cu chip dumnezeiesc. Și pentru aceasta petrece întru cele mai presus de fire. Că Dumnezeu, fiind privitor asupra inimilor, pe inima cea zdrobită și smerită nu o urgisește, după dumnezeiescul David.

A adăugat încă și aceasta Clement, zicând că, de câte ori era trimis de dumnezeiescul și de-a pururea pomenitul părinte Grigorie pentru vreo slujbă, să meargă în cinstita și sfințita Lavră la monahii ce pustnicesc acolo, și îi auzea pe dânșii cu evlavie și cu multă cinste și frică lăudând și cântând: „Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii…”, atunci vedea ca un nor luminos din cer zburând deasupra Lavrei. Și aceasta minunat o urmărea, până se sfârșea cântarea „Cuvine-se cu adevărat”. Apoi iarăși câte puțin vedea acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.

Încă și Iacob cel fără de vicleșug, întrebat fiind de un scolastic dacă darul Duhului, care de sus se pogoară către noi, se dă în chip firesc sau nu, el a răspuns așa: „Niciodată să nu înțelegi așa, iubite, cum că este cu putință ca firea omului să primească în chip firesc darul Duhului. Ci numai cu întemeiere înțelege și crede arătat, privind adevărul, că numai Preacurata și Preasfânta Fecioară și de Dumnezeu Născătoarea, precum bine a voit Unul din Preasfânta Treime, a luat firea frământăturii noastre, pentru mântuirea cea de obște a neamului omenesc ca pentru a doua oară să aducă zidirea la frumusețea cea dintâi”.

Ca pe un dumnezeiesc glas, toți auzind învățătura dumnezeiescului Grigorie, toată mulțimea și toată adunarea din sfințitul locaș al Sfântului Munte, alerga către el, nicidecum suferind să se lipsească de a nu se împărtăși cu toată inima și cu tot sufletul a se îndulci de această învățătură, plăcută lui Dumnezeu și de folos obștei. Căci de atâta duhovnicească înțelepciune și dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încât pe toți cei ce veneau la dânsul îi împărtășea de mult folos sufletesc.

Când ne vorbea despre curățenia sufletului și în ce chip omul se îmbracă cu darul dumnezeiesc care covârșește hotarul cel omenesc, se așeza acest dar în sufletul nostru ca și în Cornelie, când marele Petru îl învăța și Duhul cel Sfânt a căzut peste dânsul. Așa s-a făcut cu adevărat și la aceia pe care îi învăța dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă ne-au povestit cei ce au primit acest lucru cu plăcere și cu multă dragoste duhovnicească, încât se par nevrednice de crezut celor ce nu știu isprăvile cele multe întru fapta bună ale aceluia, care erau mai presus de număr cu înălțimea dragostei și a unirii celei cu Dumnezeu.

Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce a zis: Cine crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui – adică cuvinte ale vieții veșnice -, și muntelui îi va zice: Mută-te de aici acolo, și se va muta. Aceia vor face mai mari decât ceea ce fac eu. Însuși Stăpânul tuturor și Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine pe lume, a luminat și pe Cuviosul Grigorie, și prin doisprezece ucenici pe care îi avea, nu numai până la șaptezeci au sporit, ci mai pe toată mulțimea monahilor atoniți în fiecare zi îi învăța, luminându-i; și prin curata liniște și rugăciune pe toți care veneau la dânsul cu sârguință, îi împrietenea cu Dumnezeu.

Căci pe cât îi era cu putință voia și dorea, cu iubire de Dumnezeu, să-i aducă pe toți înăuntrul razei și a strălucirii Bunului și Preasfântului Duh. Nici un loc din cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se și împuternicindu-se, nu numai poporul grecesc și bulgăresc, ci și la sârbi se sârguia să semene sămânța cea bună a liniștei cu lumină.

Acestea cu plăcere de Dumnezeu făcându-se, n-a fost cu putință a se odihni vicleanul, ci din zavistie și din răutatea prin care el a căzut, a îndemnat și a ridicat asupra cuviosului pe cei mai iscusiți în deșarta înțelepciune cea din afară, zicând despre Grigorie: „Iată a venit învățător nou”. Zavistia fiind nașterea vicleanului duh, mamă a clevetirii pentru isprăvi străine, după înțeleptul ce zice: Nicidecum nu știe să citească lucrul cel de folos.

Deci de ce să zăbovim aici mai mult? Căci văzătorul acesta de Dumnezeu și de-a pururea pomenitul Grigorie, având duhul drept și fiind preacurat cu inima, și într-adevăr fericit, după cum zice: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, după ce a luat asupra-și crucea lui Hristos, și omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El viețuind, trăia mai presus de toate acestea, după cele zise: Dacă Dumnezeu este cu noi – sau mai bine să zic întru noi -, cine va fi împotriva noastră?

Multă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate faptele lui bune; căci cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării sau picăturile ploii, sau lungimea adâncului? După ce a mers la Muntele Atonului, a cercetat pe toți părinții de acolo și i-a ispitit și a aflat la dânșii multe fapte bune; iar liniștea sau paza minții nicidecum, după cum mai sus am arătat. Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toți cu sfaturi și cu învățături bune către sârguința cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat și i-a deșteptat. Căci nu numai pe cei ce ședeau în singurătate, adică pe sihaștri, ci și pe cei cu viață de obște îi îndemna să ia aminte și să se îngrijească pentru trezvie și pentru liniște, după dumnezeiasca învățătură a aceluia.

Semănătorul de neghine, diavolul, meșteșugind împotrivă și în toate chipurile uneltind asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci cu măiestrie a făcut să pătimească precum nu se cădea, în răutatea celor mai isteți în taină vârându-se, a uneltit ca, Cuviosul Grigorie să cadă în veninul zavistiei. Pentru aceasta și ceilalți de o socoteală cu dânsul, adică asemenea cu semănătorul neghinelor făcându-se, de multe ori au vrut să-l izgonească pe dânsul din Muntele Atonului cu prigonirea și cu mândria. Deci cu pizmă ziceau către dânsul: „Nu ne vei învăța pe noi calea pe care nicidecum nu o știm”.

În acest chip zavistia aprinzându-se, iar răutatea prea mult sporind, Cuviosul Grigorie, simțind și de-a pururea judecând cuvintele acestea, socotind să dea loc răutății, a luat pe unul din ucenicii săi, pe un oarecare Isaia, care era din același schit și care cel dintâi a zidit acolo chilie.

Și fericitul acesta multe și cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se pentru buna credință, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de un cuget cu latinii, care ocârmuia atunci împărăția grecilor, pentru schimbarea și strămutarea, vai mie, a dogmei celei drepte și pentru tulburarea și furtuna ce s-a întâmplat Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că nu voia să se împărtășească cu Ioan vechiul patriarh de atunci, acel suflet care de râvna lui Dumnezeu se rodea și se topea. O! dragoste dumnezeiască care atâta pornea pentru cei ce foarte râvneau pentru Dânsul, și totdeauna zicea ca Ilie: Dorind, am râvnit după Domnul Dumnezeu.

Deci de se cuvine mai adevărat a zice prin neobosita învățătură cea întru Hristos și care întocmai ca și cu aripi degrabă, pretutindeni se trimite, pe toți cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit. Pe acest Isaia avându-l cu sine, care i se făcuse ucenic, s-a dus și a intrat în Protaton.

Dar egumenul Protatului care era atunci văzându-i, cu dragoste și cu bucurie i-a primit și a început cu iubire și pe ocolite a atinge pe dumnezeiescul Grigorie că nu făcea învățătură pentru trezire și pentru rugăciune, ca și cum ar fi putut către acela a se apropia și împotriva adevărului a veni, care era purtător de Duh și pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul cel de obște. Ci acesta era acoperământ sau o perdea, precum ni se părea, a iubirii de sine, căci afară de voia și socoteala acestuia învăța cuviosul.

Deci egumenul Protatului cu de-amănuntul aflând fapta cea bună, cea covârșitoare a bărbatului aceluia și înălțimea învățăturii lui celei dumnezeiești, pe toate lăsându-le, îndată spre învățare venind, mare dobândă socotea a odihni pe cuviosul. Și nu poate cuvântul cu lesnire a povesti cum cu tot felul de îngrijiri și sârguințe i-a ospătat și i-a primit. Că zicea: „Adevărul îmbrățișându-l astăzi cu Petru și cu Pavel, marii apostoli, vorbește”. Deci, adevărul prealuminat strălucind de atunci, aveau ca dascăl de obște pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toți sihaștrii și viețuitorii.

Dar din pricina mulțimii celor ce veneau la dânsul atunci pentru folos, nu avea înlesnire să se liniștească. De aceea de multe ori se muta, iubind liniștea; uneori lângă cinstita mânăstire, a Sfântului Simon, care se zice Simon Petru, pentru că era aspră și râpoasă și cu anevoie de umblat calea ce ducea acolo; iar alte ori la locul care se numește al lui Hrenteli sau însuși pârâul acela prea adânc, care se numește al lui Țegreia. Cu toate acestea, și în aceste locuri pustii în care se muta, zidea chilii pentru cei ce veneau la dânsul, pentru că mult socotind depărtarea și foarte mult dorind liniște nu voia a se depărta de vedere și privire nici un ceas.

Dar ce s-a întâmplat după aceasta? Fără de veste neamul cel fără de Dumnezeu și barbar al agarenilor (turcilor), ridicându-se au năvălit și au prădat părțile dimprejurul muntelui, ca un lanț, cu negrăite judecăți; și pe monahii ce se nevoiau acolo i-au cuprins și i-au legat și i-au robit. Deci acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu și știind că prea multe a pătimit de la acești barbari și că neîndeletnicirea și grija risipesc mintea și îi tulbură liniștea; și din lucrarea și deprinderea cea după fire o scoate – își pune în gând a se duce pe cinstitul vârf al muntelui Sinai.

Deci s-a dus la Tesalonic, având cu sine ucenicii pomeniți înainte, încă și pe mine cu dânsul. Și trecând două luni, fiindcă nu avea sălășluire cuviincioasă liniștii, de toți tăinuindu-se m-a luat pe mine împreună cu un alt monah și, intrând într-o corabie și vânt bun suflând, am ajuns la ostrovul Hiului.

Acolo, după ce am întâmpinat pe un monah care se întorcea de la Ierusalim, acesta nu știu cum ne-a împiedicat pe noi din calea care ne ducea la Ierusalim. Deci de la Hiu ridicându-ne, ne-am pogorât în Mitilin, și în muntele Livanului petrecând puțină vreme și nici acolo neputând afla sălășluire liniștită, am venit în fericita cetate a Constantinopolului, neputând de aici a ne ridica din pricina iuțimii iernii ce venise asupră-ne, fiindcă și curgerile râurilor veneau cu gheață. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit șase luni, aflându-ne într-un colț al cetății care se numește Letos.

Eram ascunși ca niște străini, rău pătimind. Dar marele purtător de grijă și economul vieții tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire, precum și pe Ilie, cu pâine prin corbi și ca pe Daniil proorocul, care ședea în groapa leilor și dinții acestora ce scrâșneau îi încuia îngerul și astfel din îndepărtată călătorie venea la dânsul cu hrană. Și pe alții alteori i-a hrănit, după neurmata voire cea mare a lui Dumnezeu. Iar hrana ni se dădea prin rugăciunea marelui și minunatului bărbat, în numele acestuia. Dar nici el, nici altcineva din noii ucenici nu se îngrijeau, nici cunoșteau cumva aceasta.

Însă s-a vestit despre noi împăratului Andronic Paleologul, marele și de-a pururea pomenitul râvnitor și apărătorul dreptei credințe, prin nepotul său, preacinstitul între monahi chir Atanasie Paleologul. Iar împăratul de multe ori îl chema pe marele Grigorie cu multă milostivire și toate chipurile uneltindu-le dorea prea mult să-l vadă, cuprins fiind de strălucita veste despre dânsul. Căci se obișnuiește aceasta pentru fapta bună, a se unelti preagrabnic aripă, și a străbate până la marginea pământului. Și nu numai aceasta ci mai mari daruri făgăduia împăratul să-i dea lui.

Dar el și pe acestea, deși atât de mari erau, întru nimic socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor și dorind a plăcea lui Dumnezeu, după făgăduință. Iar de la Constantinopol ieșind pe mare, am ajuns la Sozopoli și acolo puțin liniștindu-ne de cumplitul vifor al mării ce venise asupră-ne, ne-am izbăvit de tulburare, și puțin am îngăduit.

Apoi s-a vestit despre noi printr-un monah cu numele Amiralis care cu adevărat își avea locuința în adânca pustie a Paroriilor din care pricină se numea Mesomilion, unde văzând dumnezeiescul Grigorie locul liniștit și alinat, și cunoscându-l că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu – pentru că vedea că era neumblată pustia aceea -, acolo a socotit că este bine a-și face locuință. Pentru aceasta, cu sârguință ostenindu-se și el și ucenicii lui, au zidit acolo niște chilii mici spre locuirea lui deosebit și a ucenicilor lui.

Amiralis ședea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică de Mesomilion, având între ucenicii lui pe un monah cu numele Luca, care a fost ucenicul dumnezeiescului Grigorie dintru început, încă pe când era în Sfântul Munte; și care de cumplita patimă a zavistiei stăpânindu-se și de dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpânească fiindcă avea ascunsă răutatea. De aceea, fără de rușine și cu obrăznicie pornindu-se asupra dascălului său, cu sabie năpădind asupră-i cu îndrăcire, ridicându-se tâlhărește cu ocări și cu defăimări – O! legi și judecăți ale lui Dumnezeu! -, pe acela preafericitul și înainte stătătorul lui Dumnezeu îl iertă.

Și de nu ar fi alergat îndată ucenicii lui Amiralis ca să-l oprească de la fapta cea dobitocească, ocărâtorul și pierzătorul acela care se pornise asupra dascălului său ar fi căzut ticălosul și întru căderea uciderii. Sau, de se cuvine mai adevărat să zic: „Prea mare pagubă ar fi adus la multă lume, vrând a ucide pe luminătorul și pe propovăduitorul cel cu preadulce grai și dascălul care ca dintr-un loc înalt propovăduia dreptul cuvânt”.

Iar neasemănatul acesta în fapta bună și cu adevărat ucenicul lui Hristos celui blând și pașnic chip și pildă făcându-se tuturor celor ce îmbrățișează firea binelui cu covârșire era iubit și cu evlavie primit – nu numai că nu avea nici o urâciune asupra celui ce s-a sculat asupra lui, dar nici nu s-a tulburat la început și nici nu s-a gândit să răsplătească rău pentru rău. Ci până în atât a avut dragoste către dânsul, încât și har i-a mărturisit după cum dumnezeiescul și sfințitul cuvânt poruncește. Dovadă acestui lucru luminat este că și pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneli cele 150 de capitole trezvitoare pline de râvnă duhovnicească.

Văzând Luca atâta nepomenire de rău a sfântului stareț, iarăși s-a întors, din toată inima și pocăindu-se și căzând la picioarele dumnezeiescului Grigorie, i-a cerut iertare pentru greșeala pe care o făcuse. Apoi iarăși s-a făcut ucenic al lui de-a pururea și cu darul lui Hristos s-a făcut monah iscusit.

După acestea, trecând puțină vreme de la zidirea chiliilor și după aceea puțină liniștire, Amiralis, fiind îndemnat de vrăjmașul, începătorul răutății, având tulburată mintea și fiind ușor la minte, și-a ieșit din minți de pizmă. Și ca o mulțime de fum ce se pornește s-a aprins cumplit asupra acestui dumnezeiesc bărbat lipsitul acela de minte. Fără de rânduială strigând, a făcut atâta gâlceavă, încât dacă nu ieșea degrabă cuviosul de acolo împreună cu noi toți, ne-ar fi pierdut. Niște răsplătiri ca acestea cel ce se părea că era monah a răsplătit marelui părinte. Dar s-a văzut că în zadar s-a ostenit cel fără de minte, după paremia ce zice: Lup ce cască în deșert; fiindcă Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, și pe dânsul și pe noi toți ne-a păzit și ne-a ferit nevătămați.

De aceea acest dumnezeiesc bărbat, înțelegând vrăjmășia cea atât de mare și vicleșugul cel aprins, adunând pe toți monahii care printr-însul se strânseseră, deodată a ieșit împreună cu dânșii și au mers la muntele care se numește de localnici Catachecrioment. Însă puține zile trecând, cu adevărat ușorul la minte și pizmuitorul bătrân gândind noaptea, precum se pare, fără de lege în așternutul său, cum bine l-a mustrat pe dânsul dumnezeiescul David, mai înainte de noi, niște tâlhari au fost trimiși fără de veste de dânsul.

Ca niște lei alergând asupră-ne, pe toți ne-au prins, cum și pe marele Grigorie, prinzându-l cu o basma, vai! cu ocară și cu obrăznicie l-au legat ca pe unul din făcătorii de rele, netemându-se de fulgerele și trăsnetele cele de sus. Încă și aur și argint cu cruzime și fără de omenie cereau de la acela, care din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceștia și totdeauna a adunat bogăție nejefuită și neprădată.

Dar de vreme ce zavistia a stăpânit în acest chip sufletul lui Amiralis, și până în sfârșit l-a aprins, căci patima aceasta cu greu și cu anevoie se șterge, și pizmărețul drac către nebunia aceasta mai vârtos îl împingea. Pentru aceasta, ieșind din acea pustie la Sozopoli, iarăși ducându-ne și la Constantinopol întorcându-ne, aproape de îngrădirea bisericii celei mari, numită a Înțelepciunii lui Dumnezeu Cuvântul, ne-am făcut sălășluirea în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători și ierarhi, unită cu această cinstită mânăstire a Preacuratei Fecioare.

Deci, Cuviosul Grigorie, pe mine și pe bunul Marcu chemându-ne, după ce ne-a vorbit mult despre cele duhovnicești și după ce ne-a sfătuit din dumnezeiasca sa comoară, pentru unirea la un gând și pentru lăudata dragoste – fiindcă Dumnezeu dragoste se numește -, ne-a trimis la Sfântul Munte mai înainte, fiindcă peste puțină vreme avea să vie și el acolo. Apoi în corabie suindu-ne cu bucurie am ajuns în Sfântul Munte. Iar eu, puțin îngăduind, și lipsa dascălului neputând a o suferi – că toate se păreau nimic pe lângă aceasta -, eu cu sârguință iarăși am mers la Constantinopol.

Iarna fiind atunci prea tare și geroasă, căci sosise decembrie, și fiindcă nu era cu putință să ieșim din cetate, am petrecut răbdând de nevoie, până ce vremea primăverii ne zâmbi. Însă eu, deși cu primejdii, cu toate acestea am putut a mă duce iarăși la Sfântul Munte, fiindcă întru prea mare și cumplit vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării și cu prea grea furtună m-am luptat; încât toți cei care pluteam, văzând mai întâi împrejurul corabiei vântul, și viforul ridicându-se m-am deznădăjduit de mântuirea noastră.

Mai pe urmă a venit și dumnezeiescul părinte cu noi, pe care cu brațele deschise și cu dragoste l-au primit monahii, socotind cu adevărat praznic de sărbătoare părintească venirea lui. Apoi aproape de cinstita și sfințita biserică a ridicat niște chilii în diferite locuri, precum a judecat și a primit. Și nu numai aceasta, ci și din alte zidiri care erau lângă dânsa, din cele de aproape și din cele de departe, le-a ținut pentru sine câte erau potrivite pentru liniște. Apoi liniștindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.

Dar de vreme ce, prin voia lui Dumnezeu, neamul cel barbar, numit mai sus, a năpădit asupra Sfântului Munte și neputând dumnezeiescul părinte să se liniștească afară, a intrat înăuntru în sfânta Lavră. Dar fiindcă vorbirea monahilor îi curma liniștea, pentru aceasta se supăra foarte – ca o privighetoare, care de vânător se prinde și în cușcă se închide, orice spre hrană i se pune ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socotește, ci iubita ședere cea din munți și din copacii cei bine înfrunziți o dorește, și petrecerea și viețuirea cea obișnuită ei pe lângă izvoarele cu apă dulce și limpede o caută. Apoi, zburând împrejur, își caută lui soție asemenea ca viersuirea aceea cu glăsuire lesne întoarsă și întocmită împreună cu dânsa, cu rânduială să o cânte și să o ciripească cu obișnuita veselie.

Așa și Cuviosul Grigorie, care cu îngerii deopotrivă se întrecea, poftind alinarea cea din liniște și singurătatea și suirea cea preadorită și preastrălucită, nu putea nicidecum să se liniștească. Deci, cu dinadinsul căutând împrejur și luând aminte, și de toți ceilalți ucenici tăinuindu-se, afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrând într-o corabie s-au dus cu sârguință iarăși la Paroria.

Acolo, după ce au mers, adunând nu puțini monahi, în muntele ce se numește Catachecriomeni, cu sârguință s-au sălășluit. Însă, precum este cu putință a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste, sau viermi când ar cădea în grâu, ori în ramuri de pomi și în scurt pe orice copac și de tot le mănâncă, așa și acolo spre vătămare și pagubă petreceau niște hoți și tâlhari, înnebuniți de beția tâlhăriei și a furtișagului, care, din obiceiul lor cel îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.

Acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înțelepți că era lucrul vicleanului și a celui întâi aflător al răutății, care zavistuia împreună și se temea ca nu cumva pustia aceea nelocuită, cuviosul să o facă locuită prin sârguințele și îngrijirile sale, ca un sat domesticit, oraș sfințit și locuință de monahi spre dreapta credință și necontenita laudă a lui Dumnezeu, după cum cu darul lui Hristos vedem și în ziua de astăzi că s-a făcut.

Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci și pe mulți monahi, care iubeau liniștea, i-a făcut să locuiască în pustia aceea, după obiceiul și predania părinților, ca marele Moisi și ca Ilie Tesviteanul. Și nu numai aceasta, ci și alte trei lavre a zidit cu bunăvoirea lui Dumnezeu, care preamăreau pe dumnezeiescul bărbat, la peștera ce se numea Mosomilion și la locul ce se chema Pazuva pentru mulțumirea monahilor ce se adunau acolo. Însă, omul lui Dumnezeu prin dumnezeiasca lumină umplându-se de dragoste și de nădejdea cea către El, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de atâta supărare și năpădire a tâlharilor. Ci, cu darul Duhului Sfânt care locuia întru dânsul, a priceput pizma și înșelăciunea vicleanului.

Dar învățând de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul pustia aceea se va face cetate preastrălucită de monahi, nu s-a împuținat cu sufletul, nici nu a fugit de acolo. Și ce a socotit dumnezeiescul și cu totul cinstitul Grigorie? Sfat bun și priceput a făcut pentru acesta.

Deci, auzind de minunatul și preaslăvitul nume și întru toată bărbăția și ostășia, cu mare minte și bunătate, a preaînaltului și minunatului împărat Alexandru, cum că este milostiv și temător de Dumnezeu; că prin facerea de bine, dă ajutor celor ce au trebuință și că acelea care le împărtășește cu îndestulare, însuși lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veșnica Împărăție și de-a pururea viitoare fericire a sufletului său logodindu-și, și cum că el singur prin înțelepciunea și vitejia cea dăruită lui de la Dumnezeu, poate opri degrabă și liniști pornirea tâlharilor, a vestit acestea preaînaltului și minunatului împărat, prin monahii care erau ucenicii lui.

Încă i-a mai vestit că au venit de la Sfântul Munte pentru năvălirea cea grea a neamului barbar al agarenilor și că răbdau bântuirea tâlharilor care îi silesc și îi jefuiesc. De aceea cere ca, cu mână și putere împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora și năvălirea lor. Iar minunatul și preaînaltul împărat al româno-bulgarilor, cinstind cu covârșire fapta bună și pe sfinții bărbați ce o uneltesc, a primit cu dragoste iubitoare de Dumnezeu cuvintele lui.

Și a trimis bani destui cu milostivire și tot felul de bucate spre hrana monahilor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu și pentru rugăciunile ce se trimit de la aceștia totdeauna către Dumnezeu pentru sufletul lui. Pentru aceasta a zidit un turn din temelie tare și puternic la înălțime ridicat. Asemenea și jertfelnice a înfipt, a ridicat după cuviință chilii și toate cele de trebuință împărătește și cu îndestulare a economisit. Apoi sălășluire și odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede până acum de toți, pentru folosul sufletesc și pentru închinarea celor ce merg acolo.

Dar cum am putea trece cu vederea cealaltă mărime a sufletului, sârguința și dărnicia cea cu milostivire a preaînaltului împărat și să nu povestim în ce chip a dăruit sate și târguri, moșii și încă un iezer mare, care avea măiestrie spre vânarea a tot felul de pește, oi, boi fără număr și bivoli mulți spre slujirea monahilor. Încât foarte potrivită și după cuviință este asemănarea preaînaltului împărat cu istețimea cea mare, fapta bună și osârdia pomenitului și sfântului împărat Ioan Vataze, cel care a ridicat cinstita mânăstire a Sosandrelor din temelie pentru multa și înfocata dragoste a lui către Dumnezeu, și pentru cucernicia și cinstirea către monahi.

De unde mi se pare mie și cu adevărat este că, pentru îndrăzneala către Dumnezeu a sfântului părinte și împrietenire cu preaînaltul împărat, după cuviință pe acela odihnindu-l și cinstindu-l pentru dânsul, a aflat pe Dumnezeu blând și milostiv spre a sa întărire.

Acestea sunt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale preaînaltului împărat al româno-bulgarilor, cele preamari și împărătești, care și puterea cuvântului o covârșesc, și arată luminat judecata și voia cea bună și iubitoare de Dumnezeu, cum și nădejdea cea întemeiată pe care o avea către Dumnezeu și prin care s-a arătat mai înalt decât vrăjmașii.

Acel dumnezeiesc părinte avea de-a pururea lucru preaiubit ca apostolește să alerge prin toată lumea, dorind să-i atragă pe toți către dumnezeiasca suire cu învățătura sa, încât prin fapta bună cea lucrătoare asemenea ca pe sine să-i înalțe prin necurmata rugăciune, după cum cu adevărat s-a împlinit prin darul lui Dumnezeu. De aceea foarte se potrivește să zic și despre dânsul cuvântul psalmistului: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii puterea graiurilor lor.

Însă cuvântul nostru vine să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie cu însuși marele Antonie, povățuitorul și legiuitorul a toată petrecerea monahicească, ca cel ce a urmat toată fapta cea bună, ca nici unul din cei ce au strălucit întru faptele bune ale monahilor și părinte duhovnicesc s-a trimis și dascăl prealuminat s-a arătat tuturor celor ce întru liniște nădăjduiesc spre Dumnezeu. Căci precum marele Antonie, așa și acesta a locuit în pustie și din tot sufletul său viața cea pustnicească a îmbrățișat-o, evanghelia a primit-o, dumnezeiasca lege preabine până la sfârșit a păzit-o, propovăduitor și dascăl făcându-se, ucenici fără de număr a adus lui Dumnezeu.

Și lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul l-a râvnit, căci slujea Domnului, stând cu vitejie împotriva celor ce erau împotriva adevărului. De aceea se potrivește și pentru el să se zică astfel: Râvna casei Tale m-a mâncat. Și nu numai aceasta, ci și pe Moisi celui văzător de Dumnezeu, după cât i-a fost cu putință l-a urmat, căci și acesta, ca și acela, în muntele Sinaiului a locuit. Și precum acela a părăsit tulburările egiptenești și se bucura de mântuirea lui Israel, așa și el a fugit de tulburarea lumească și nu puțin a scăpat de la păcat și s-a făcut legiuitor al vieții monahicești.

Către marele Antonie mulțime de draci au năvălit meșteșugindu-se să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar și acesta se supăra de cetele drăcești, care se ispiteau în tot chipul să-i tulbure cugetul lui, până când, după cuvântul lui, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.

Acela, șezând în munte, întru vedenii își îndeletnicea mintea și pe toți cei ce veneau acolo îi povățuia sufletește și îi mângâia. Și fiecare primea de la dânsul cu îndestulare și cu puterea Crucii tămăduirea durerilor și a rănilor sufletești. Dar nici Cuviosul Grigorie nu înceta făcând același lucru și pe cât era cu putință îi învăța, povățuindu-i cu știință. Acela a domesticit pământul cel pustiu și nelocuit și l-a făcut cetate de preasfințiți monahi. Și acesta, cetățean al pustiului s-a făcut, și nu numai pe cei ce în muntele Atonului pustniceau, prin cuvânt i-a domesticit ci și chivernisirea gândurilor atât de strălucită le-a dăruit. Oriunde ar fi fost trebuință, fiind de față, precum mai înainte am zis, la multe feluri de locuri alergând a învățat fapta cea bună.

Apoi a judecat că nu se cade a înceta. Ci după ce a mers la Paroria cea îndepărtată, după cum s-a zis, adânca și nelocuita pustietate casă duhovnicească a făcut-o, ca și cum a doua oară i-ar fi născut pe cei ce veneau la dânsul. Pe cei răi și în chipul fiarelor, care petreceau între tâlhari și ucigași de oameni, cu singura privire și sfătuirea sa i-a prefăcut într-o așezare mai blândă și i-a schimbat în păstori de oi.

Cei mai înainte aspri și care de sânge se bucurau pentru socoteala lor cea trufașă, pe care tâlharii sufletelor noastre și vrăjmașul în tot chipul i-a amăgit, aceștia cu totul întru mai buna așezare prefăcându-se, prin istețimea lui cea duhovnicească și prin rugăciuni, au căzut la picioarele lui și se umileau pe urmele lui, întru fierbinte pocăință. Ce nu ziceau? Ce nu făceau pentru arătarea, zidirea și mustrarea vieții lor celei de suflet vătămătoare și pierzătoare din care s-au arătat mai ales îndepărtarea și întoarcerea cea sufletească a unora ca acestora.

Pentru aceasta, totdeauna veneau la dânsul, cerând rugăciuni și binecuvântare, pe care cu îndestulare le luau; iar cei mai mulți dintre dânșii, lepădându-se de deprinderea cea rea și ucigașă, s-au schimbat cu prefacere lăudată și minunată. Cei ce mai înainte erau lupi, cu moravurile plecați spre rău și nedomesticiți, prin învățăturile de-a pururea pomenitului părinte strălucindu-se și luminându-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat și folos sufletesc au dobândit; precum și astăzi cu întemeiere se păzește, ajutându-le Dumnezeu, după dumnezeieștile porunci și sfătuiri ale aceluia, care-i învăța cu milostivire și le arăta cu faptele că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

Deci acel fericit bărbat și adevărat iubitor al liniștii celei desăvârșite, pentru dorirea de a petrece în pustietăți, socotea ca totdeauna să vie în mânăstire și cu mulțimea monahilor să se amestece, pentru că îi era împiedicare pentru iubita lui liniște și pentru suirea către Dumnezeu. Deci și-a făcut chilie pustnicească îndemânatică spre liniște, nu departe de cinstita lui mânăstire a Paroriei. Pentru aceea, când voia, ieșea din mânăstire și, acolo ducându-se, se liniștea și se unea cu Dumnezeu. Și de vreme ce era plin de dumnezeiescul dar, s-a învrednicit de darul mai înainte vederii și și-a cunoscut cinstita moarte cu multe zile mai înainte.

Pentru aceea, în vremea când era să treacă dintru acestea de aici și către Dumnezeu să se ducă, luând pe unul din ucenicii lui, s-a dus la sihăstreasca chilie mai înainte zisă. Apoi s-a închis acolo și din cele de aici ridicându-și mintea către cele de sus și înspăimântat fiind în tot ceasul, își pomenea ieșirea sufletului, apoi vorbea cu Dumnezeu și întru învățătura dumnezeieștilor cuvinte se îndeletnicea cu mintea. Iar câtă vreme se afla Cuviosul întru acestea și pe acestea bine le învăța, nesuferite se păreau vrăjmașilor noștri și zavistnicilor draci, care de-a pururea obișnuiesc a zavistui mântuirea omului. Și mi se pare că și duhurile cele viclene au cunoscut sfârșitul Cuviosului Grigorie și slava lui o zavistuiau. Ce au făcut ucigașii?

Deodată au înconjurat pe sfântul mulțime de draci fără de număr; ca un nor au acoperit locul acela și ca niște fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrâșnind cu dinții și cu totul vrând a-l înghiți, ca astfel să-i smulgă mintea de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din darul Duhului care locuia întru dânsul, îndată a priceput pizma viclenilor draci; căci era foarte iscusit în felurite ispite și nu s-a înfricoșat nici s-a biruit de atâta luptă și năvălire a lor. Ci mâinile împreună cu mintea întinzându-le la cer, grăia către Dumnezeu: Câini mulți m-au înconjurat și adunarea celor vicleni m-au cuprins pe mine, și celelalte.

Dar de vreme ce nu încetau diavolii a-i da război, Cuviosul a fost întru multă nevoință și luptă. Apoi cu totul s-a dat pe sine la privegherea de toată noaptea și la rugăciune neîncetată. Nici n-a gustat ceva, nici n-a dormit cât de puțin mai mult de trei zile și nici nu vorbea cu liniște și cu blândețe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul.

Ci, dimpotrivă, vorbea cu cuvinte aspre, poruncindu-i să se trezească către multă nevoință. „Îmbărbătează-te, frate, zicea către dânsul, și cu tărie ține-te de rugăciune și de pocăință, că mulțime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!” Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul Său multă vreme a se supăra în nevoință; ci, pe cât mi se pare, a voit ca să se rușineze cu totul dușmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acestora.

După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere dumnezeiască l-a umbrit, pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute iar pe Cuviosul l-a umplut de dumnezeiască mângâiere. El îndată cunoscând schimbarea, înălță lui Dumnezeu aceste cuvinte mulțumitoare: „Dreapta Ta, Doamne, sfărâmând pe vrăjmașii noștri cu stăpânirea tăriei Tale, până în sfârșit I-ai pierdut pe dânșii”.

Apoi cu liniște l-a chemat pe ucenicul său; iar acela, apropiindu-se, a văzut, o minune! fața lui era rumenă, veselă și cu totul schimbată. Apoi cu mare liniște și cu bucurie a căzut și a zis către dânsul: „Vezi, fiule, că dumnezeiasca putere, pogorându-se, a izgonit duhurile cele viclene și pe noi din ispita lor ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să știi tu și aceasta, că peste puțin am să ies din lume și către Dumnezeu o să mă duc. Că mă cheamă Hristos la Ierusalimul cel de sus, precum am văzut aceasta dintr-o vedenie dumnezeiască. O! dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O! arătare adevărată și bună vestire, ceea ce înștiințezi pe ucenici despre ceea ce va să fie! O! vestire încredințată și nădejde adevărată!”

Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mâhnindu-se, a început a plânge pentru sfârșitul părintelui său. Nu multă vreme, de-a pururea pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui grăire mai înainte, din cele de aici ridicându-se, s-a dus către viața cea neîmbătrânitoare.

Acestea sunt câteva din cele multe isprăvi ale Cuviosului Grigorie, care a dobândit îngerească stare și rânduială înaintea lui Dumnezeu cu adevărat și care nu după vrednicie s-au povestit, fiindcă nu a ajuns cuvântul. Aceasta este fericita viață a minunatului și fără prihană sufletului aceluia, care cu mari nevoințe pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești s-a ostenit.

Unele ca acestea sunt nevoințele aceluia și luptele cele după Dumnezeu. Că nici se poate afla vreo vreme când nu avea el lucrul acesta prea cu dinadinsul, ca să nu deștepte și să nu ridice cu râvnă pe toți spre faptele cele bune. Și pe unii cu asprime, iar pe alții, dimpotrivă, cu blândețe și cu liniște, după felul fiecăruia, îi povățuia spre împlinirea dragostei cu lucrarea duhului. Încât nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare, cum a făcut pe toți a se lega cu legături de dragoste unii cu alții și a avea o suflare împreună, o unire, un gând și o singură cugetare spre cele iubite lui Dumnezeu și mântuitoare. Aceasta îți este de la noi cuvântul, o! întru tot preabunule, întru tot preavrednicule, și mie dumnezeiescule cap.

Pentru că ai alergat ca un apostol, fără osteneală și fără pregetare pentru turma și oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, Cel ce cu sângele Său pe toți cei vinovați de păcat I-a răscumpărat, pentru milostivirea și bunătatea Sa cea desăvârșită; care este lucrarea limbii, pe care doreai a o auzi de-a pururea, pe care cu covârșire o iubeai și o lăudai.

Deci, astfel păzind credința, după dumnezeiescul Apostol, și alergarea desăvârșind-o, mai luminat te îndulcești de neînserata lumină a Preasfintei Treimi. Căci în acest chip știe Dumnezeu a preamări pe cei ce cu multe osteneli și sudori au ales și au voit a-L preamări pe El. Că fapta cea bună o aveai de pildă și mintea ta cea prealuminată și dumnezeiască, ai ridicat-o către Hristos, slujindu-l și cinstindu-l. Pentru aceea, ca unul ce ai cugetat cele cerești, ai zburat sprinten și ușor, și peste noi de acolo privești cu milostivire. Căci nu ne-ai părăsit, nici după ce viața aceasta ai lăsat, ci mai ales ne ocrotești și cu purtare de grijă ne acoperi și ne păzești; căci s-a dat ție acest dar sufletelor celor dumnezeiești.

Deci, fiindcă acum mai mult te-ai apropiat de Dumnezeul minunilor, roagă-te să ne povățuiască spre ceea ce este plăcut Lui, și părtaș al dumnezeieștii tale slave să ne faci. Apoi să ne faci să stăm împreună cu tine, deși este mare cererea noastră pentru Hristos Dumnezeul nostru, Cărui I se cuvine toată cinstea, slava și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și Preasfântului, Bunului și de viață făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.