Sinaxar 26 noiembrie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Noiembrie
  5. /
  6. Sinaxar 26 noiembrie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Cuviosul Părinte Alipie Stâlpnicul

Alipie, sluga lui Hristos, își avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părțile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul și aproape de naștere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ține în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse și ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.

După naștere, adormind maică-sa, iarăși a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăți adunându-se în casa ei și cu psalmi și cu cântări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maica sa puse în inima sa și zicea: „Ce are să fie copilul acesta?”

Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post și rugăciuni, nevrând să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci viețuia lui Hristos în curăție, dându-se pe sine și pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor și al văduvelor. Deci, înțărcând pe copil, l-a adus în biserică și l-a dat pe el Sfântului Teodor, episcopul acelei cetăți, care, cunoscând cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult și l-a învățat dumnezeiasca Scriptură.

Venind în vârstă și sporind cu înțelepciunea mai mult decât alții, s-a făcut iubit lui Dumnezeu și oamenilor, pentru obiceiul său cel bun și pentru faptele lui cele bune și mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie și de blândețe. În vârsta tinerețelor sale arăta înțelepciunea căruntețelor și avea viața neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon și slujea lui Dumnezeu cu credință și evlavie.

După câtăva vreme i-a venit dorință ca să viețuiască deosebit în singurătate, ca fiind în liniște, mai cu osârdie să slujească lui Dumnezeu și să se îndulcească de neîncetate gândiri către El. Deci, a descoperit această dorință a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănându-se proorociței Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua și noaptea cu post și cu rugăciune. Apoi și-a împărțit toată averea la săraci și s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiță.

Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gândul său Sfântul Alipie, zicând: „Voiesc să mă duc în părțile Răsăritului, căci aud că mulți sfinți viețuiesc acolo prin pustie, în liniște. Deci, mă voi sălășlui împreună cu dânșii și, uitându-mă la viața lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfântă și ca să-I fie plăcută Lui viața mea”.

Iar ea, nesupărându-se de despărțirea fiului, și-a ridicat mâinile în sus și s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguință pentru dânsul. După aceea, binecuvântându-l, l-a slobozit cu pace și a ieșit fericitul din cetatea Adrianopoli, neștiind nimeni, fără numai maica sa. Și alerga ca și cerbul spre izvoarele apelor, avându-și inima aprinsă cu dorință dumnezeiască. Apoi înștiințându-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte și toți clericii și mirenii se mâhniseră că s-au lipsit de un conviețuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune și cu viața se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu și mult folos aducea credincioșilor, deșteptându-i pe ei către nevoință.

Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, și după multe zile aflându-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfântului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăși în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzând cele bune, ca să nu se lipsească țara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulți se povățuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieții celei cu plăcere de Dumnezeu.

Întorcându-se fericitul întru ale sale, se mâhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoința și i s-a tăiat dorința lui. Ci Dumnezeul a toată mângâierea, l-a mângâiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicând către dânsul: „Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să știi bine că acolo este loc sfânt, unde, iubind omul pe Dumnezeu își alege a viețui cu bună credință și cu plăcere de Dumnezeu”.

Cu acest fel de vedenie mângâindu-se Alipie, a încetat de a se mai mâhni și petrecea după aceea în viața călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul și slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorință neschimbată de a viețui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieșind din chilia sa, înconjura munții cei dimprejur, câmpiile și pădurile, căutând un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gândire la Dumnezeu.

Deci, mergând într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi și, văzând acolo un loc înalt și frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut și, aducând unelte de săpat, a făcut o fântână pentru apă și nu atât cu sapa pe cât cu buzele rugându-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pământ sus în munte.

Apoi, mergând la episcop, l-a rugat să-i dea voie să viețuiască acolo și să zidească o biserică. Iar episcopul, deși nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimițând pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari și l-a umplut cu pământ, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt și cu greu de suit celor ce voiau să vină la dânsul și foarte departe de cetate; ci voia să viețuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzând izvorul astupat, a lăsat muntele acela și, umblând împrejurul cetății, își căuta alt loc.

Era înaintea cetății aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulțime de morminte elinești în care viețuiau și duhuri necurate. Pentru aceasta era tuturor înfricoșat locul acela și nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăcești. Iar fericitul Alipie, văzând că toți oamenii fug de pustia aceea, s-a sălășluit acolo într-un mormânt elinesc și era deasupra un stâlp de piatră, iar deasupra un idol.

Sfărâmând cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstita Cruce și așa, netemându-se de înfricoșările și năpădirile diavolilor, a început a viețui aolo, izgonind cu arma Crucii și cu săgețile rugăciunilor sale, cetele diavolești. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbați cinstiți, cu veșminte preoțești îmbrăcați, care au zis către dânsul: „Până când ne-ai lăsat să te așteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de ești tu Alipie cel mai înainte rânduit de Dumnezeu ca să sfințești locul acesta și să înmulțești peste dânsul binecuvântarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ție a face”.

Deșteptându-se cuviosul din somn, se mira de cuvintele bărbaților care se arătaseră și nu pricepea cine sunt bărbații aceia și ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulți peste dânsul binecuvântarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuință să meargă la împărat și era de nevoie ca Sfântul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dânsul, făcând voia arhiereului său și l-a petrecut până la Calcedon.

Iar când era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare și, rugându-se într-însa, a șezut jos și a adormit puțin. Și iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele și zicându-i: „Scoală degrabă Alipie!”. Iar el, mirându-se de frumusețea ei, a întrebat-o: „Cine ești tu, doamna mea? Și pentru ce-mi poruncești a mă scula degrabă?” Dar ea a zis către dânsul: „Eu sunt mucenița Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te și dacă voiești să mergi în patria ta, voi merge și eu împreună cu tine și, vrând Dumnezeu, voi fi ție împreună călătoare și ajutătoare”.

Acestea zicând sfânta, Alipie s-a deșteptat și n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decât numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească și a cunoscut că voiește Dumnezeu să se întoarcă la liniște. Deci, lăsând pe episcop, s-a întors în patria sa, având împreună călători cu dânsul în chip nevăzut, ajutorul și rugăciunile Sfintei Marei Mucenițe Eufimia, a cărei minunată vedere și vorba cea dulce avându-le în mintea sa, se veselea cu duhul.

Venind către Adrianopol, la locul său de liniște, s-a gândit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavând avere pentru acest lucru – căci n-a câștigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul și cu duhul, urmând Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe niște cetățeni cunoscuți ai săi și vecini ca să-l ajute. Iar aceia, înțelegând dorința lui, i-au dat cu bunăvoință toate cele de trebuință. Și degrab, sfințind locul în mijlocul mormintelor elinești, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Mucenițe Eufimia.

Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăși acei doi bărbați, mai sus pomeniți, în veșminte preoțești, dintre care unul ținea în mână o cădelniță și cădea temelia, însemnând în ce chip va fi biserica; iar celălalt cânta „Osana” împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbații aceia, nicidecum nu se știe, ci după câtăva vreme s-au aflat acolo niște moaște nestricate și cu bună mireasmă, ale unor bărbați care erau în chipul cum i-a văzut în două rânduri Cuviosul Alipie în vedenie. Și au fost puse acele sfinte moaște în aceeași biserică, după porunca sfântului.

Mai înainte de sfințirea bisericii, văzând cetele cele diavolești că prin sârguința Sfântului Alipie, în locul unde era locașul lor se va face sălășluire a sfinților, și unde erau nălucirile și înfricoșările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfântului și asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare și zgomot, vrând ca să răstoarne biserica din temelie și pe sfântul bărbat înfricoșându-l să-l izgonească de acolo.

Deci strigau cu felurite glasuri și se iuțeau ca niște războinici mânioși sau ca niște fiare întărâtate. Dar ostașul lui Hristos îndată a stat la rugăciune și cu aceea într-armându-se, ca și cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească și a fugit cu rușine și ca niște praf spulberat de vânt.

Fiind sfințită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învățăturile sfântului cele folositoare. După aceasta, într-armându-se cuviosul mai tare asupra vrăjmașilor celor nevăzuți, s-a suit pe un stâlp, asemănându-se Sfântului Simeon stâlpnicul cel dintâi. Și a stat pe dânsul ca de strajă, luând seama de departe la cetele diavolești, care năvăleau asupră-i, luptându-se cu dânsele cu bărbăție ziua și noaptea. Iar aceia, deși erau biruiți de dânsul totdeauna, însă iarăși se ispiteau fără de rușine a năvăli asupra lui.

Într-o noapte au început duhurile cele înrăutățite a năvăli cu pietre asupra sfântului și a-l răni tare. Iar sfântul, răbdând loviturile pietrelor, zicea către diavoli: „Ce aveți cu mine, o, pierzătorilor și urâtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburați în deșert și cu toată răutatea vă sculați asupra robului lui Dumnezeu? Vedeți pietrele pe care le aruncați asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea și îndrăzneala voastră cea fără de rușine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Și să știți că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc ca o jucărie copilărească. Iată, am să arunc jos aceste scânduri mici, care sunt acoperământ deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre și să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat și Sfântul Ștefan, întâiul mucenic, pe care l-ați ucis voi prin mâinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veți moșteni focul gheenei”.

Iar ei, auzind cuvintele acestea și cunoscând că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.

Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea și care au întâmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinând și strigând cu tânguire: „Alipie ne-a izgonit din locașul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavând loc nicăieri?” Iar Cuviosul Alipie, aruncând acel acoperământ de pe stâlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo având acoperământ cerul și răbdând cu vitejie toate schimbările vremii și ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindina, zăpada, gerul și gheața.

Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci și trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca și cum ar fi fost pironit pe Cruce. Și se aduna la dânsul mulțime de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, ca să asculte de la dânsul cuvinte folositoare și să se tămăduiască de neputințele cele sufletești și trupești; iar alții voiau să viețuiască lângă dânsul. Pentru aceea a poruncit sfântul să zidească două mânăstiri lângă stâlpul lui, una pentru bărbați și alta pentru femei, de o parte și de cealaltă a stâlpului. Iar el, în mijloc pe stâlp, stând ca o făclie în sfeșnic, lumina amândouă mânăstirile cu învățătura sa și cu chipul vieții sale îngerești.

Apoi cu rugăciunile sale le apăra și le dădea legile și rânduielile vieții călugărești, ca să se păzească cu dinadinsul de meșteșugirile diavolești. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbătești. Și viețuia în mânăstirea de fecioare și maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, și cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăți, între care erau două, Eufimia și Euvula, care, lăsându-și averile lor, copii, rudenii, prieteni și toată lumea aceasta deșartă și plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc și chiar îngerilor s-au asemănat cu viața lor.

Iar maica cuviosului, fiind cu rânduiala diaconiță, deși viețuia călugărește în mijlocul călugărițelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicând că tot aceeași este a fi diaconiță ori călugăriță. Și o ruga adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta până când, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie niște palate foarte frumoase și auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cântau și slăveau pe Dumnezeu.

Apoi, voind să intre și ea acolo, un bărbat cinstit și purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicând: „Nu vei intra, pentru că aici dănțuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poți intra aici și nici să te împărtășești de veselia lor”. Aceste cuvinte auzindu-le maica sfântului, s-a rușinat foarte și deșteptându-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.

Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulți ani în viața călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atât de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât chiar în viața sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc și tot locul acela îl lumina. Și aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, când erau tunete și fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfântul, mai sus de stâlpul acela.

Aceasta mulți s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioși și care viețuiau cu sfințenie. Iar unii, cărora li se întâmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stâlpul sfântului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci așa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Multe minuni a făcut sfântul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit și cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfârșitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu niște răni cumplite picioarele lui, încât nu era cu putință a sta pe picioarele sale; ci așa a zăcut pe o parte până la moartea sa. Și când voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată și pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda ca alt Iov, mulțumind lui Dumnezeu, către Care s-a și mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Stelian Paflagonul

Acesta a fost sfințit și s-a făcut locaș al Duhului Sfânt încă din pântecele maicii sale. Pentru aceasta împărțindu-și bogăția ce avea la săraci și făcându-se monah, a întrecut pe toți monahii de atunci prin aspra viețuire și ostenitoarea sihăstrie. Apoi s-a dus în pustie și a intrat într-o peșteră în care primea hrană de la dumnezeiescul înger. Și s-a făcut doctor de multe feluri de boli nevindecate. Căci când venea boala aducătoare de moarte și mureau într-una pruncii iar părinții rămâneau fără de copii, atunci câte maici chemau cu credință numele acestui Sfânt Stelian și zugrăveau sfânta lui icoană, iarăși dobândeau alți prunci, iar pe pruncii bolnavi îi scăpa de boală.

Deci, astfel viețuind pururea pomenitul și multe vindecări și minuni săvârșind, s-a mutat către Domnul.

Sfântul Ierarh Iona, Arhiepiscopul Novgradului

Acest fericit Iona s-a născut și a crescut în marea cetate a Novgradului. Rămânând orfan de părinții săi, luându-l o văduvă cu milostivire de maică, l-a crescut și l-a dat unui diacon spre învățătura dumnezeieștilor cărți. Și era blând și smerit și niciodată nu se amesteca cu copiii la jucării. El, fiind încă tânăr, a fost însemnat de Dumnezeu pentru arhierescul scaun al Novgradului. Căci odată, ieșind de la dascălul său cu copiii, și copiii făcând jocuri și el stând și privind la dânșii, s-a întâmplat să treacă pe acea cale Cuviosul Mihail cel nebun pentru Hristos, care se numea al Clopskii.

Deci, Mihail, alergând repede la copil, l-a luat și ridicându-l în sus, a strigat către dânsul proorocind: „Ioane – căci așa era numele copilului din Sfântul Botez -, să înveți carte cu osârdie, căci ai să fii arhiepiscop în acest mare Novgrad”. Apoi lăsându-l, s-a dus în mânăstirea sa, Clopskii. Proorocia lui Mihail s-a împlinit la vremea sa, căci acest fericit copil, ajungând la vârsta cea desăvârșită și văzând deșertăciunea lumii, s-a dus în pustia ce se cheamă Otnia. Apoi, luând viață monahicească în mânăstirea arhimandritului Hariton, bine se nevoia și s-a numit Iona la tunderea sa în monahism.

După acestea Sfântul Eftimie arhiepiscopul, ducându-se către Dumnezeu în unsprezece zile ale lunii martie și fiind îngropat la mânăstirea de la Vejișteh, zidită de dânsul, cu a lui Dumnezeu voire, Sfântul Iona a fost luat din locașul lui Hariton și dus în marele Novgrad, bucurându-se de dânsul toți cetățenii. Atunci voievodul, boierii și tot poporul au trimis pe sfântul cu scrisori în Moscova la mitropolitul Iona ca să-l rânduiască pe el arhiepiscop al cetății lor. Iar mitropolitul, cu episcopii și cu tot soborul, sfințindu-l pe el, l-a slobozit cu pace întru ale sale.

Sfântul, mergând la arhiepiscopia sa în Novgrad, a dat tuturor pace și binecuvântare și învățătură multă din dumnezeieștile Scripturi. Apoi, șezând pe scaunul său, adăuga osteneli peste osteneli, păscând bine turma cea încredințată lui și făcând judecăți după dreptate, iar nu după fețe. Căci n-a lăsat pe cel tare să silnicească pe cel slab, ci, scoțând singur pe cel năpăstuit din mâinile năpăstuitorilor, dădea multe milostenii săracilor, orfanilor și văduvelor. Iar în mânăstirea în care s-a călugărit în pustia Otnii, a făcut o biserică de piatră.

Întâi a zidit o biserică mare Sfinților Trei Ierarhi și a înfrumusețat-o cu icoane, cu cărți și cu toată buna podoabă. Al doilea a zidit trapeză de piatră și lângă dânsa a făcut biserică Sfântului Nicolae; apoi, biserică Sfântului Ioan Înainte-mergătorul, precum și un pridvor mare în care și-a săpat mormântul. După aceea, cumpărând multe moșii, le-a dat mânăstirii și a cheltuit multă avere; apoi a zidit încă o biserică în numele Sfântului Onufrie cel Mare în aceeași mânăstire. După aceea a îndemnat pe dascălul Pahomie cel de la Sfântul Munte să alcătuiască canoane și cântări unor sfinți pentru luminarea și veșnica pomenire, spre înștiințarea celor mai de pe urmă neamuri, adică pentru marele Varlaam de la Hotin, pentru marele Onufrie și pentru Olga, doamna cea mare, pentru Cuviosul Sava de la Vișerska și pentru arhiepiscopul Eftimie, care a fost înaintea lui.

După aceasta, marele cneaz Vasile și Ioan fiul său, precum și mitropolitul Iona, a poruncit sfântului să meargă cu dânșii la Moscova. Iar el, mergând, a fost primit cu cinste de către dânșii și singur marele domn și fiii lui sprijineau cu dreapta lor pe sfântul, de vreme ce era bătrân; și adunându-se, au îndreptat cele bisericești. Apoi a început marele domn a se jelui sfântului, înaintea arhiereilor, pentru greutățile marelui Novgrad. Iar Sfântul Iona a grăit marelui domn multe cuvinte mângâietoare și l-a sfătuit ca să nu-și ridice mâinile asupra marelui Novgrad, ci să ocrotească poporul acestei cetăți. Apoi, luând scrisoare pentru adunare de milă la mânăstirea sa, s-a întors la arhiepiscopie.

După aceasta sfântul mitropolit Iona a trimis la acest fericit Iona scrisoare, ca iarăși să vină la Moscova degrabă, zicându-i: „Arhiereule al lui Dumnezeu, acum mă duc către Dumnezeu și pe tine te-am ales vrednic să stai pe scaunul bisericii celei mari”. Iar sfântul i-a scris: „Acum sunt bătrân și picioarele îmi sunt îngreuiate, părinte sfinte; nu pot să fac aceasta. Dar la învierea cea de obște a sfinților, ne vom învrednici de vederea cea preadulce a Învățătorului nostru Hristos”.

Murind Sfântul Iona, mitropolitul, sfântul Iona, arhiepiscopul marelui Novgrad, a poruncit mai sus pomenitului Pahomie ca să scrie canon pentru cel ce s-a mutat către Dumnezeu și pentru care lucru a făcut lui Pahomie multe daruri. În vremea acestui Sfânt Iona pământul Novgradului și al Iscovului era bine roditor fiind îndestulare de toate roadele, cu sfintele lui rugăciuni. Odată, în vremea lui, a căzut peste cetate o boală aducătoare de moarte. Iar sfântul mângâia pe popoare cu cuvintele lui Hrisostom, zicându-le: „Pentru aceasta suntem răniți, că am greșit lui Dumnezeu, iar pocăință n-am făcut pentru păcatele noastre”; și altele multe grăia popoarelor.

Apoi, făcând tot poporul cântări de rugăciuni, a zidit o biserică în numele Sfântului Simeon la Zvernița, și popoarele s-au însănătoșit cu rugăciunile păstorului lor. Apoi sfântul ajungând la adânci bătrâneți, a scris așezământ cu mâna sa pentru mânăstirea sa, ca să nu o supună nimeni, și împărtășindu-se cu dumnezeieștile lui Hristos Taine, s-a sfârșit cu fericit sfârșit, ca un drept; deasupra căruia făcând cântare frații, au pus cinstitul lui trup într-o raclă de stejar, și pe dânsa au însemnat anul, luna și ziua morții lui. Și s-a așezat la biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, pe care singur a zidit-o. Iar deasupra mormântului sfântului au cântat până la patruzeci de zile.

Trecând doi ani de la mutarea sfântului, a început cinstitul lui trup să scoată frumoasă mireasmă în biserica aceea și chiar până în această zi scoate. Și multe tămăduiri se dau de la trupul sfântului până în ziua de astăzi, la oamenii care cu credință se apropie de dânsul. El a păstorit biserica aceea treisprezece ani, spre cinstirea lui Dumnezeu Celui slăvit în Treime, Căruia se cuvine slavă și cinste, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Nicon, ucenicul Sfântului Serghie de Radonej

Cuviosul părintele nostru Nicon s-a născut în cetatea ce se numește Iuriev și era dreptcredincios și bun la obiceiuri. Căci încă din tânără vârstă, voind să slujească lui Dumnezeu, a mers la Sfântul Serghie în mânăstire și s-a rugat sfântului să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar Sfântul Serghie l-a trimis la mânăstirea ce se numea Visoca, la ucenicul său Atanasie, unde, prin porunca sfântului, s-a tuns Nicon, și petrecea în mânăstirea Visoca cu toată smerenia.

Venind el în vârsta cea desăvârșită, l-a făcut presbiter în acea mânăstire și iarăși a mers la Sfântul Serghie și de la dânsul s-a deprins în viața cea monahicească. Căci îl iubea foarte mult Sfântul Serghie și cu învățătură îi adăpa sufletul său. Iar Nicon asculta cu osârdie pe Sfântul Serghie și petrecea în chilie cu dânsul. După aceasta, Sfântul Serghie mai înainte cu șase luni de moartea sa, a chemat pe toți frații și înaintea tuturor a pus pe Nicon egumen în locul său și i-a dat toată mânăstireasca rânduială și grija pentru frați; iar sfântul petrecea singur în liniște.

După șase luni, Sfântul Serghie s-a dus din viața aceasta către Domnul, iar fericitul Nicon cu toți frații, luând sfântul trup al Cuviosului părintelui său Serghie, cu cinste l-au îngropat, cu multe lacrimi. Și toate învățăturile câte a auzit de la părintele său, el le împlinea, încât era chip îndestulat spre învățătura tuturor fraților, ca și fericitul Serghie. După aceasta, nelegiuitul împărat Eleghie, cu mulțime de barbari a venit asupra dreptei credințe; iar Stăpânul Hristos, ca să nu dea acel loc sfânt spre pustiire și spre călcarea barbarilor celor fără de Dumnezeu – pe când Nicon ședea să se odihnească puțin -, i s-a arătat Sfântul Serghie cu doi arhierei, cu Sfântul Petru și Alexie, făcătorul de minuni, mitropoliții a toată Rusia, și i-au zis: „Așa au voit dumnezeieștile judecăți, ca să vină și aici năvălirea barbarilor, iar tu, fiule, de aceasta nu te întrista, că iarăși o să se întemeieze mânăstirea”.

Astfel sfinții, binecuvântând pe fericitul Nicon, s-au făcut nevăzuți. Iar el, deșteptându-se, a văzut la arătare pe aceiași sfinți, la mânăstire, mergând de la chilia lui spre biserică. După aceasta, barbarii care s-au pomenit mai sus, au prădat părțile acelea, până la mânăstirea Sfântului Serghie. Apoi Cuviosul părinte Nicon cu frații, s-au dat în lături de acolo, dând loc mâniei celei viitoare. Iar barbarii năvălind asupra mânăstirii, au ars-o cu foc.

După plecarea barbarilor, fericitul Nicon cu frații s-au întors la mânăstire și văzând iubitul loc prădat și ostenelile Sfântului părinte Serghie arse cu foc de barbarii cei fără de Dumnezeu, se mâhneau foarte mult de aceasta. Apoi, adăugând sârguință, a ridicat o biserică mică degrab, trapeză și chilii pentru trebuințele fraților. După aceea, pe îndelete, a zidit o biserică de piatră, în numele Sfintei Treimi, deasupra mormântului Cuviosului Părinte Serghie și a înfrumusețat-o cu icoane și cu multe podoabe. Și a petrecut în acea egumenie treizeci și șapte de ani, toate părinteștile orânduieli isprăvindu-le, învățând din destul pe frați pentru folosul sufletesc.

Ajungând la adânci bătrâneți, s-a văzut slab și apropiindu-se de sfârșitul vieții sale, s-a împărtășit cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos și i s-a adeverit din dumnezeiasca descoperire, despre mântuirea sa; căci în vedenie i s-a arătat odihna cea răsplătită lui prin Cuviosul Părinte Serghie. Drept aceea grăia fraților la sfârșitul său: „Să mă duceți de acum în cămara mea cea luminoasă, pe care mi-au pregătit-o rugăciunile Sfântului meu părinte Serghie, că aici nu voi suferi a fi”.

Așa grăind mult timp și pace dându-le, și-a dat sufletul său Domnului în ziua a șaptesprezea, a lunii noiembrie. Iar frații, cu cinste petrecând pe fericitul, aproape de mormântul Cuviosului Părinte Serghie, au pus trupul Sfântului Nicon unde și până acum zac amândoi și multe tămăduiri dau celor ce cu credință se apropie de ei. De aceea Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Varlaam, egumenul Pecerskăi

Strălucind cu faptele cele bune în întunecoasa peșteră, Cuvioșii părinții noștri Antonie, Teodosie și Nicon, cei trei luminători vrednici să stea înaintea scaunului Preasfintei Treimi, venea la dânșii de multe ori – îndulcindu-se de cuvintele curgătoare de miere ce ieșeau din gura lor -, fericitul Varlaam, care era născut din părinți de neam bun și de Hristos iubitor, fiu al lui Ioan cel întâi dintre boierii domnului Izaslav și a maicii sale Maria, nepot lui Vișat celui slăvit și viteaz, strănepot lui Ostramir voievodul, care strălucea cu tinerețea sa prin frumusețea trupească și curăția sufletească. El a iubit foarte mult pe acei cuvioși părinți, încât a voit a locui cu dânșii și a trece cu vederea toate cele din viața aceasta, slava și bogăția întru nimic socotindu-le. Pentru că l-a înfricoșat cuvântul Domnului cel urmat de dânșii: Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât bogatul să intre în împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, odată a descoperit Cuviosului Antonie gândul său, zicându-i: „Aș voi, părinte, dacă ar plăcea lui Dumnezeu, să fiu călugăr și să viețuiesc cu voi”. Răspuns-a lui starețul: „Bună este voirea ta, fiule, și scopul plin de dar; însă, trebuie să te ferești ca nu cumva bogăția și slava lumii acesteia să te întoarcă înapoi; pentru că nimeni, după cuvântul Domnului, punându-și mâna sa pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu”. Încă și altele multe i-a vorbit starețul spre folosul fericitului. Iar inima acestuia se aprindea mai mult de dragostea lui Dumnezeu și așa s-a dus în casa sa.

Într-o zi, după vorbirea cu starețul, lăsându-și nu numai părinții, ci și femeia cu care acum era logodit, și îmbrăcându-se în haine luminoase și slăvite a încălecat pe cal și având împrejurul său slugi multe și cai împodobiți înaintea sa, cu slavă mare a sosit la peșteră. Iar cuviosul ieșind și închinându-se lui, cum se cuvine celor puternici, și el, la fel, s-a închinat lor până la pământ. Apoi, dezbrăcând de pe sine haina cea boierească, a pus-o înaintea picioarelor Cuviosului Antonie. La fel și caii cei împodobiți, i-a pus înaintea lui, zicând: „Iată, părinte, toate cele frumoase sunt deșertăciunea în lumea aceasta. Deci, precum vei voi, așa să faci cu dânsele, căci eu le socotesc pe toate a fi gunoaie, numai pe Hristos să-L dobândesc. Și voiesc să locuiesc cu voi în peștera aceasta și de acum nu mă voi mai întoarce în casa mea”.

Cuviosul Antonie a zis către dânsul: „Vezi, fiule, cui te făgăduiești și al cui ostaș voiești să fii; căci iată nevăzut stau înainte îngerii lui Dumnezeu, primind făgăduința și rugăciunile tale. Ferește-te ca nu cumva tatăl tău, venind aici cu multă putere, te va scoate de aici, noi neputând să-ți ajutăm cu nimic; iar tu înaintea lui Dumnezeu te vei arăta ca un mincinos și defăimător al Lui”. Fericitul a răspuns: „Cred în Dumnezeul meu, părinte, că de-ar voi chiar a mă munci tatăl meu, nu mă voi întoarce la viața cea lumească, numai mă rog ție ca degrab să mă călugărești”.

Atunci Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-l tundă pe el și să-l îmbrace în haina cea călugărească. Iar el, după obicei făcând rugăciune, a tuns pe fericitul Varlaam și în haine monahicești l-a îmbrăcat.

Înștiințându-se Ioan boierul, că fiul său cel iubit s-a tuns în călugărie în peșteră, s-a mâniat foarte asupra cuvioșilor și, luând slugi multe, a alergat la acea sfântă ceată în peșteră și pe toți i-a izgonit. Iar pe fericitul Varlaam, fiul său, scoțându-l afară, a dezbrăcat de pe dânsul sfânta mantie și a aruncat-o. Tot la fel și coiful mântuirii, care era pe capul lui, luându-l, l-a aruncat. Apoi l-a îmbrăcat cu haină luminoasă și de mult preț precum se cuvine puternicilor. Dar fericitul îndată a aruncat-o jos, nevrând nici să o vadă; și așa a făcut de multe ori. Drept aceea a poruncit tatăl său să-i lege mâinile și să-l îmbrace în aceeași haină și așa să meargă prin cetate în casa sa.

Iar el, cu adevărat arzând de dragostea lui Dumnezeu, mergând pe cale, a văzut noroi și degrab intrând într-însul, cu dumnezeiescul ajutor a aruncat haina cea de pe sine și cu picioarele sale a călcat-o în noroi, călcând cu dânsa și gândurile cele rele ale vicleanului vrăjmaș. Apoi, intrând în casa lor, a poruncit tatăl său să stea cu dânsul la masă. Iar el și nevrând a șezut, dar nimic n-a gustat din bucate, ci ședea privind în jos. Apoi după mâncare l-a trimis tatăl său în palatele sale, punând slugi să-l păzească să nu se ducă. După aceea a poruncit și femeii să se împodobească în toată podoaba pentru înșelarea fericitului și să slujească înaintea lui. Iar adevăratul plăcut al lui Hristos, Varlaam, intrând în cameră a șezut într-un colț. Iar femeia, precum i se poruncise, umbla pe dinaintea lui și îl ruga să șadă pe patul său.

Văzând el desfrânarea femeii și înțelegând că pentru amăgirea lui a pregătit-o tatăl său, a început a se ruga neîncetat în taina inimii sale către Milostivul Dumnezeu, ca să-l izbăvească de înșelăciune. Și a petrecut în locul acela trei zile, nesculându-se de acolo, nici bucate gustând, nici în haine îmbrăcându-se, ci în rasa de păr fiind. Iar Cuviosul Antonie și cei ce fuseseră în peșteră cu dânsul, erau în mare mâhnire pentru dânsul și se rugau lui Dumnezeu pentru el. Dumnezeu a auzit rugăciunea lor, precum zice Scriptura: A strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el și din toate necazurile l-a izbăvit.

Deci, văzând răbdarea și smerenia fericitului, a întors inima cea aspră a tatălui spre milă către fiul său. Căci spuseseră slugile tatălui, zicând: „Iată de patru zile nu mănâncă bucate, nici în haină nu se îmbracă”. Aceasta auzind-o tatăl său, s-a întristat pentru dânsul și, temându-se ca să nu moară de foame și de răceală, l-a chemat pe el și cu dragoste sărutându-l, l-a slobozit în peșteră. Și era atunci un lucru de mare mirare, căci plângere, tânguire și țipăt mare se auzea, ca după un mort. Tatăl și maica plângeau cu amar după fiu, pentru că se despărțeau de el; femeia se tânguia cu amar după bărbat, căci se înstrăina de dânsul; slugile și slujnicele suspinau cu durere după stăpân, că-i lăsa pe ei. Și așa toți cu lacrimi îl petreceau. Iar fericitul Varlaam, ca o pasăre izbăvindu-se din cursa vânătorilor, degrabă a ajuns la peșteră. Și văzându-l cuvioșii părinți, s-au bucurat cu bucurie mare și au preamărit pe Dumnezeu, că a auzit rugăciunea lor făcută pentru dânsul.

După aceasta înmulțindu-se frații în peșteră, ca la doisprezece, și văzând Cuviosul Antonie vitejia de suflet a fericitului Varlaam și covârșitoarea faptă bună într-însul, mulțumea lui Dumnezeu că în tinerețile înflorite se aflau roade bătrânești și atâta dar, încât și celorlalți putea să le fie povățuitor. Drept aceea, cu sfatul tuturor fraților celor din peșteră, l-a pus în locul său egumen. Iar Cuviosul Antonie, precum se obișnuise a viețui singur, nesuferind tulburarea, s-a mutat în alt loc ce era sub mânăstirea cea nouă. Acolo săpându-și peșteră, s-a sălășluit într-însa, nevoindu-se în liniște, și cu Dumnezeu totdeauna vorbind, unde și acum zace cinstitul său trup.

Cuviosul părintele nostru Varlaam, luând începătoria, cu mari osteneli a început a se nevoi. Căci, adunându-se vreo douăzeci de frați și nemaiputând să încapă în vremea soborniceștii cântări în peșteră, a luat binecuvântare de la Cuviosul Antonie și a făcut o biserică mică de lemn, a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deasupra peșterii, pentru ca într-însa, frații cei ce se liniștesc în peșteră să se adune la dumnezeiasca cântare. Și de atunci tuturor era arătat locul acela, căci mai înainte era neștiută viața lor în peșteră.

După câțiva ani, marele domn Izaslav Iaroslavici, care s-a numit în Sfântul Botez Dimitrie, a zidit o biserică de piatră și lângă dânsa a făcut mânăstire. Iar pe Prea Cuviosul Părintele nostru Varlaam, ca cel ce era rudenie și în bunătățile călugărești iscusit, luându-l din peșteră, l-a pus în mânăstirea sa egumen. Acolo cuviosul păștea bine și cu dumnezeiască plăcere turma lui Hristos, nelăsându-și pravila sa cea întâi începută și la care se deprinsese în peșteră. Mai ales îi învăța pe toți și-i ruga să se nevoiască pentru mântuirea sufletului cu toată osârdia, iar mintea să și-o aibă întotdeauna curată și neprihănită pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

Văzând Dumnezeu silința și grija cuviosului pentru frați, I-a îmbogățit cu toate faptele bune. Apoi la multele sale nevoințe, Cuviosul părintele nostru Varlaam a adăugat și pe aceasta, căci a voit să se ducă în sfânta cetate a Ierusalimului. Deci, aflând vreme cu bun prilej, s-a dus și acolo, înconjurând sfintele locuri și s-a întors în mânăstirea sa. Apoi iarăși, după oarecare vreme, s-a dus la Constantinopol. Și acolo, înconjurând toate mânăstirile și cumpărând cele de trebuință mânăstirii, s-a întors înapoi.

Mergând pe cale și ajungând la locurile sale, a căzut în boală cumplită și ajungând în cetatea Vladimirului, a intrat într-o mânăstire ce este acolo aproape de cetate, care se cheamă Sfântul Munte. Acolo a adormit cu pace în Domnul și sfârșitul vieții și-a luat, poruncind înaintea sfârșitului său, celor ce erau cu dânsul să-i ducă trupul în mânăstirea Pecerska și acolo să-l așeze. Iar icoanele și toate cele cumpărate spre trebuința mânăstirii să le dea în mâinile Cuviosului Teodosie, care lucru l-au și făcut, după porunca fericitului; ale cărui cinstite moaște se află nestricate și până acum în peșteră.

Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim și noi ca în calea vieții acesteia, toate după porunca Domnului făcându-le, moștenitori să ne facem ai patriei noastre celei cerești, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în veci. Amin.