Sinaxar 20 februarie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Leon, făcătorul de minuni, Episcopul Cataniei
- Sfântul Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei, și cei 128 care au pătimit împreună cu dânsul
- Cuv. Visarion
- Sf. Agaton, papa Romei
- Cuv. Chindiu, ep. Pisidei
- Cuv. Plotiu
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Leon, făcătorul de minuni, Episcopul Cataniei
Acest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii și împlinitor al dumnezeieștilor porunci, râvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor și minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinți de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covârșitoarea lui faptă bună, pentru viețuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci și mai înainte săvârșea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, având grija lucrurilor bisericești și ocârmuirea, ca un econom credincios și înțelept slujind tuturor celor împreună robi și împărțind măsuri din grâul stăpânesc.
Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulțimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voință și au ales toți pe Leon. Care, după numire, avea și vitejie de suflet și dădea război cu bărbăție împotriva lupilor celor gândiți, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni și cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici și de diavoli, mustrând în fiecare zi și răsturnând reaua slăvire a deșartei glăsuiri și vădind basmele păgânilor, ca un prea înțelept, iar către credincioși era foarte milostiv și îndurat, dând multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.
Sfântul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtând de grija sufletelor și de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor și al celor strâmtorați sprijinitor preasârguitor. Și, pe scurt, pe toți lipsiții și scăpătații îi primea și îi ajuta cu dare bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mântuiască pe cât ar fi cu putință. Și avea râvnă multă la dumnezeiasca credință ca un alt Ilie. După aceea, se nevoia să șteargă păgânismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca niște necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăța, ci și cu lucruri și cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea și neputința deșerților zei și puterea cea covârșitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulți oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu și nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînțeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpânul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; și îndată, o! minune, a căzut la pământ și s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de față, văzând o înfricoșată minune ca aceasta, s-au spăimântat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinților 40 de mucenici și nu numai această biserică, ci și o alta prea frumoasă și vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Mucenițe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele și sfintele moaște ale acestui minunat Leon; și iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curățitor și al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvârșit de trei ori fericitul în viață, ba și mai multe a săvârșit după moarte și săvârșește în fiecare zi până astăzi; și tămăduiește toată neputința celor ce-l cheamă cu credință. Pe toate nu le scriem una câte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvârșit-o încă trăind, pentru care veți înțelege câtă îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.
Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne și minuni și se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri și pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creștine de neam, cu numele Varvara și se socotea a fi creștin; însă era de copil semeț și mândru și poftea să fie eparh al cetății, ca să facă fără de rușine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.
Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji și în farmece, cu care s-a împrietenit și l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicând astfel: „Du-te în miezul nopții la mormintele boierilor și te suie deasupra unui stâlp și acolo va veni un om înfricoșat la vedere, dar să nu te temi. Și dacă îți va zice să te cobori, să nu-l asculți până nu-ți va făgădui să-ți facă toate voile tale”. Atunci, urâtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurându-se și aruncând în văzduh hârtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc și i-a zis: „Ce-ți trebuie de la mine?” Iar el a răspuns: „Voiesc să-mi faci tot ce doresc”. Iar el a răspuns: „Dacă primești să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îți voi face degrab!”
Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos și s-a rânduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate și prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lângă dânsul și să i se supună totdeauna ca să săvârșească și să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înșelătorul și lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurându-se, necunoscând ticălosul pierderea sufletului și a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veșnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu și de viața aceasta s-a lipsit, făcându-se mistuire focului, ca un moștenitor al muncii celei veșnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunând în mintea sa nebiruirea dumnezeieștii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioși, el, păgânul și necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încât pe toți i-a tulburat cu năluciri și cu farmece, blestematul. Și nu numai în mitropolia Catanei, ci și prin alte părți, cetăți și orașe ale Siciliei umblând, tulbura cu vrăjile sale pe toți. Deci, ascultați puține din multele lui vrăji, ca să înțelegeți facerile lui de rău.
Aflându-se într-o zi în târgul cetății, treceau niște femei care mergeau la trebuința lor și el, prea îndrăznețul, a făcut cu vrăjile sale să curgă râu prin mijlocul târgului; iar femeile, ca să nu se ude, își ridicau hainele în sus cât puteau, iar oamenii râdeau. Și nu numai aceasta, ci și pietrele și lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăși în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Și nu numai aceasta săvârșea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiți și slăviți le fermeca și le îndemna spre satanicească îndrăgostire și se lăsau pe ferestre, ca să se întâlnească cu cei îndrăgostiți de dânsele. De aceea, cetățenii s-au dus și l-au pârât la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă și, ducându-se în casa lui și în tot locul, dar căutându-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpânitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutățile și măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus și cum au făcut mulți creștini de au crezut în idoli și înfricoșa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.
Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, și i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducându-se Iraclid, când a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal și Eleodor și i-a urat, zicând: „Eu sunt acela pe care-l căutați, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legați ca pe un osândit; că dacă n-aș fi voit să viu, aș fi fugit și nu m-ați fi aflat”. Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat și vrăjitorul i-a spus: „Nu vă îngrijiți de lucruri care sunt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanț”. Iar ei, auzind acestea, s-au spăimântat, știind că au făcut 30 de zile până au ajuns în Sicilia. Și după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie și să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dânșii la o baie și le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-și facă cruce și nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat și, îndată spălându-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului și s-au spăimântat de o minune înfricoșată ca aceasta și, ieșind din baie, și-au găsit afară hainele lor.
Deci, mergând în palatele cele împărătești, au povestit stăpâni-torului toate cele întâmplate, care s-a minunat de covârșitoarea păgânătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dânsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecât, iar el a cerut să-i dea apă să bea și, aducându-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea și intrând în pahar s-a făcut nevăzut, zicând: „Rămâi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei și acolo să mă cauți”. Spăimântându-se împăratul de aceasta, nu se dumirea și nu știa ce să facă. Însă a trimis iarăși pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osândit. Și mergând, l-a găsit iarăși la malul mării și i-a heretisit pe ei. Deci vrând ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Și le-a făgăduit că-i va duce iarăși într-o zi la Bizanț. Și însemnând marea cu un toiag de dafin, pe care îl ținea în mâini, a făcut un caic și le-a zis să intre într-însul fără de frică și să-și pună și merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă și într-o zi au ajuns în Bizanț, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pământ cu toată sinodia lor și se minunau.
Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăși a venit Eleodor și toți alergau să-l vadă. Apoi, trecând pe lângă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Și, văzând pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicând: „Ia vedeți, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu și s-a primejduit”. Însă Eleodor s-a mâniat și a zis către dânsa: „Eu te voi face în toată cetatea de râs”. Deci cu cuvântul semețul a făcut de a urmat și lucrul; căci a pierit focul și nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavând foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetății și își lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împărații au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete și lipsă mare pretutindeni, încât nu se mai aflau bucate de mâncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniță, unde era închis. Dar cum și-a ridicat gealatul mâna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiș și l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicând: „Fii sănătos, împărate, și te mântuiește; caută-mă pe mine iarăși în Catana, ca și mai înainte”. Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia și acolo făcea iarăși semnele sale cele diavolești.
Într-una din zile făcându-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis și a zis către dânsul: „Pot să-ți fac un cal așa cum n-are nimeni mai bun”. Deci, cu cuvântul s-a făcut și lucrul prin nălucirea diavolului și, încălecând Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliștea și toți s-au spăimântat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preț, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniță pe Eleodor ca pe un vrăjitor și l-a condamnat la moarte. Scoțându-l gealații să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze și, primind gealații, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; și aceia, luând-o, l-au eliberat, zicând către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrând ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea și altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea și să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfârșit rău a avut el, precum i se cădea.
De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, și-l ruga să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veșnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea și mai multe rele, socotind că sunt bârfeli sfătuirile și poruncile sfântului. Adăugând fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semețul a intra și în sfânta biserică, ca să ia în râs preacuratele și dumnezeieștile Taine. Căci într-o zi, când era un praznic mare și sfântul slujea Sfânta Liturghie, a intrat și necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rânduială și zicea bârfeli și hule spre râs, încât se fălea că va face pe sfânt și pe toți ceilalți să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.
Această obrăznicie a deșertului de minte îngrețoșând pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat și s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să rușineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfântul altar, după ce s-a împărtășit cu Sfințele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veșminte și a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicând: „Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poți lucra vrăjile tale, spre amăgirea și pierzania multora”. Acestea zicând, l-a tras până la locul celor osândiți, care se numea Ahilion, și a poruncit mulțimii poporului să adune lemne multe și să facă foc mare și după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras și au intrat împreună în foc; și a stat acolo pururea pomenitul, până când a ars Eleodor desăvârșit și s-a făcut cenușă pierzătoare. Deci, cu osândă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moștenitor al iadului, și s-a dus în focul cel veșnic.
Dar, marele arhiereu și făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieșit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfințitele lui veșminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfințitul și preacinstitul său cap. Tot așa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoșată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinți tineri, pe care, văzând-o, cei de față s-au spăimântat și slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea niște minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătând în toate părțile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfânt scrisori, prin care îl ruga să vină la dânsul să-l vadă și să-l binecuvânteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărătești. Acolo însuși împăratul l-a cinstit cu evlavie și cu cucernicie, văzându-i fața cea încuviințată a petrecerii îngerești, darul Sfântului Duh, strălucirea și lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvârșit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinși și tămâie în haina sa și i-a tămâiat spre slava și marea cuviință a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzând o minune ca aceasta, s-au spăimântat toți și când el a voit să se întoarcă la scaunul său, toți l-au petrecut cu mare cinste și evlavie, precum se cădea.
De viața acestui sfânt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoșat de puterea și stăpânirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimântat de covârșitoarea smerenie și sfințenie, și pentru vrednicia facerii de minuni încuviințate Sfântului Leon; iar ereticii s-au spăimântat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuțit de înțelepciunea lui și desăvârșit s-au rușinat. Ochii cei orbiți s-au luminat, mâinile și picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea și boala trupului și toate mădularele cele bolnave și pătimașe s-au tămăduit prin punerea mâinilor sale și prin rugăciunile lui. Aceste și alte minuni și mai slăvite a săvârșit Sfântul Leon, nu numai cât a trăit întocmai ca un înger, dar și după ducerea și sfânta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, și mai minunate până în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormântul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvârșit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.
O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgându-i sânge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobândit nici un folos. Mai pe urmă, luminându-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată și ajungând la poarta cetății, care se numește Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo și căzând la sfintele lui moaște cu lacrimi și cu credință, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credința ei, îndată a urmat și împlinirea dorinței, că i-a încetat curgerea sângelui în chip minunat; și dobândindu-și tămăduire, s-a întors la casa ei bucurându-se, și a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.
Sfântul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dându-și fericitul și fără de prihană sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, iar cinstitul și sfântul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei mucenițe și fecioare Lucia, pe care însuși a zidit-o. Iar Domnul, Care slăvește pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit și după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormântul său, care tămăduiește toată boala celor ce vin la dânsul cu evlavie și cu credință.
Dar, o! Leone, iubitorule și moștenitorule al celor cerești, care te-ai arătat leu cu adevărat și ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpânitor al patimilor și al vrăjmașilor tirani, lucrătorule, care ai spăimântat ceata ereticilor ca pe niște vulpi viclene și cu râvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioșilor l-ai adunat și l-ai întărit cu dogme tari și învățături preaînțelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru și în cuvânt și ai strălucit în amândouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele și minunile cele mai mari ai covârșit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut și cu cei dintâi și mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc și robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor și rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primește cu dragoste și milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ți se aduc cu multă dorință din minte și din limbă neiscusită; dăruiește credincioșilor pace, liniște, sănătate și veșnică mântuire a sufletelor și tuturor celor ce săvârșesc sfințită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sunt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoșire de boli și dobândire a tuturor bunătăților; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăției cerești și fericirii celei veșnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpânirea, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei, și cei 128 care au pătimit împreună cu dânsul
După sfârșitul pătimirii Sfântului Simeon, episcopul Persiei, a luat scaunul său Sfântul Sadoc, în cetățile Persiei, care se numeau Salic și Ctisefon. Într-una din zile, Sfântul Sadoc a văzut un vis înfricoșător și, sculându-se, a chemat clerul său, adică preoții și diaconii, căci se ascundeau toți de frica împărătească și a început a le spune: „Am văzut în această noapte în vis o scară, al cărei vârf ajungea la cer și pe dânsa stătea Sfântul episcop Simeon în mare slavă și a strigat cu mare glas către mine, care stăteam pe pământ: „Suie-te la mine, Sadoc, suie-te și nu te teme, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum”. Aceasta am văzut și am auzit și cred că voi fi prins și chinuit pentru Hristos; iar ceea ce zicea, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum, înseamnă că el a pătimit în anul trecut, iar eu în acest an voi fi muncit și ucis.
Atunci a început a învăța clerul său: „Frații mei cei iubiți și părinților, să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul și pe Domnul nostru Iisus Hristos cu tot gândul și, îmbrăcându-ne în zaua credinței, nu ne vom teme de nici un rău. Pentru că, de va veni asupra noastră moarte și junghiere, să nu ne spăimântăm, ci fiecare din noi să stea ca un bun ostaș al lui Hristos; căci de vom muri, vom muri desăvârșit, iar de vom trăi, vom trăi ca cei drepți, însă să murim pentru Mântuitorul nostru. Iar de este sabia pricinuitoare vieții veșnice, apoi să nu ne temem de sabie, ca să primim viața veșnică; până ce este ziuă. Să ne nevoim la lucru ca să ne îmbogățim cu nestricăcioasele bunătăți și să câștigăm cinstea și slava cea nesfârșită în cereasca împărăție și să lăsăm celui de pe urmă neam creștinesc numele nostru slăvit. Fraților, să ne rugăm Dumnezeului nostru, ca degrab să aducă la împlinire vedenia mea; pentru că cel ce este duhovnicesc, acela cu bucurie, cu dorire și cu dragoste mare așteaptă muceniceasca moarte pentru Hristos și nu se teme, fiind gata. Iar pentru cel trupesc ceasul morții este înfricoșat și plin de spaimă. Oamenii care sunt îmbunătățiți caută singuri cu sârguință și cu mărime de suflet o moarte ca aceasta, ca printr-însa să moștenească viața veșnică; iar cei ce sunt leneși și neîngrijiți, aceia, văzând moartea, se ascund. Cei ce iubesc pe Dumnezeu, vin la Dumnezeu; iar cei ce iubesc lumea, în lume petrec. Deci, aceia se dezleagă din trup cu bucurie și veselie, iar aceștia rămân în viața aceasta, pentru primejdii și pentru suspinuri”.
În anul al doilea al prigonirii, a venit împăratul Persiei, Savorie, în cetățile Salic și Ctisefon, cele ce s-au supus mai înainte, și a fost clevetit la dânsul Sfântul episcop Sadoc, al cărui nume se tâlcuiește „prieten împărătesc”; căci cu adevărat iubea pe cerescul împărat Hristos din tot sufletul și din toată tăria sa, fiind înfrânat desăvârșit, plin de credință și de dreptate și următor Sfântului Simeon, al cărui scaun arhieresc îl moștenise. Deci, trimițând împăratul Savorie ostașii, a prins pe episcop cu clerul său și cu alți mulți creștini și monahi, 128 la număr, și pe toți legându-i împreună cu lanțuri de fier, i-au închis în temniță într-un loc întunecos și înfricoșător; acolo au pătimit mare necaz și torturi cinci luni, pentru că păgânii slujitori ai împăratului celui fără de Dumnezeu, legând pe fiecare mucenic peste tot trupul cu frânghii subțiri, îl strângeau cu lemne, încât le trosneau oasele și le crăpa pielea și sfinții răbdau durere mare. Iar cei ce îi chinuiau cu nemilostivire le ziceau: „Închinați-vă soarelui și focului, faceți voia împăratului și veți fi vii”.
Sfântul Sadoc le răspundea: „Noi, creștinii, ne închinăm lui Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului. Aceluia slujim din tot sufletul și cu toată puterea noastră, iar soarelui celui făcut de dânsul nu ne închinăm, nici nu cinstim focul, pentru că Dumnezeu, zidind acelea, le-a dat spre slujba oamenilor. Deci, nu vom asculta porunca împărătească și nu ne vom depărta de Dumnezeul nostru, nici nu ne temem de moarte, care ne trece pe noi din viața aceasta vremelnică și deșartă, la viața veșnică; deci nu zăboviți a ne ucide, nici nu cruțați sângele nostru, care se varsă înaintea ochilor noștri”.
După aceasta, împăratul a zis iarăși: „De nu ascultați porunca mea și de nu faceți voia mea, va veni asupra voastră răul ceas al pierzării voastre”. Iar sfinții au răspuns într-un glas: „Nu vom pieri întru Dumnezeul nostru, nici vom muri întru Hristosul Lui, pentru că ne înviază întru fericita și veșnica viață și ne dă ca moștenire și odihnă împărăția cea fără de moarte. Suntem gata să murim cu osârdie pentru Dumnezeul nostru; pentru că nu ne vom închina soarelui și focului, nici nu vom asculta poruncile împărătești cele păgânești și pline de moarte și pierzanie”.
Împăratul, văzând statornicia lor cea tare în credință, a dat asupra lor hotărâre de moarte, ca toți să fie tăiați cu sabia. Iar sfinții, auzind osândirea cea de sabie asupra lor, toți cu bucurie s-au pregătit de moarte mai înainte și-i duseră afară din cetate. Ei, mergând, cântau cu bucurie: „Judecă nouă, Dumnezeule, și alege judecata noastră și de la neamul cel necuvios și de la oamenii nedrepți și înșelători și băutori de sânge izbăvește-ne pe noi, că Tu ești, Dumnezeule, nădejdea noastră”.
Sosind la locul de tăiere, cu un suflet deschizându-și gurile, au zis: „Bine ești cuvântat, Dumnezeule, că ne-ai învrednicit acestui dar și n-ai trecut cu vederea rugăciunile noastre, ci ne-ai dat această preascumpă cunună a muceniciei. Căci știi, Doamne, cât am dorit-o și căutat-o și binecuvântat este Dumnezeul nostru Unul născut, Fiul harului Tău, Cel ce ne-a mântuit pe noi și ne-a chemat la viața cea veșnică. Deci, să nu ne lași, Doamne, să ne primejduim în lumea aceasta, ci întărește-ne înaintea Ta și ne spală prin sângiuirile noastre de păcate; căci Tu Însuți ești Dumnezeu prea mărit și unul este Fiul Tău și Preasfântul Tău Duh, în veci. Amin”.
Astfel rugându-se sfinții, i-au tăiat necredincioșii și nu înceta doxologia lui Dumnezeu în gurile lor, până ce și cel de pe urmă a fost tăiat. Iar pe cinstitul și slăvitul răbdător de chinuri episcopul Sadoc, l-au dus legat în altă cetate ce se numea Vitlapat și acolo îi tăiară cinstitul și sfântul său cap. Deci s-au sfârșit toți sfinții și slăviții mucenici în pace, lăudând și mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.