Sinaxar 21 februarie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Februarie
  5. /
  6. Sinaxar 21 februarie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Eustatie, Patriarhul Antiohiei

Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvnă pentru dreapta credință, care a și fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinții Părinți asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste și putere. Deci, Sfântul Eustatie rușinând și dând blestemului acel hulitor eres și mărturisind pe Fiul că este de o ființă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei și pe Teognie al Niceei.

După moartea marelui Constantin, luând împărăția Constandie, fiul său, a luat și eresul lui Arie și, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească și să facă rău Bisericii dreptcredincioșilor; întărind erezia cu acea fără de lege și nedreaptă stăpânire.

Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia și acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun și din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca și Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăție. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca și cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind și strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit și a născut.

Cei ce judecau au poruncit femeii să-și întărească cuvântul cu jurământ; și s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecând sinodul, a oprit pe sfânt și l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire și izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul și s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită și grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă și defăimarea sa asupra nevinovatului și curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum și de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.

Apoi trecând 100 de ani și Zenon ținând împărăția grecească, s-a adus din surghiun cinstitul și sfântul trup al celui între sfinți părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieșind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii și mai departe, cu cântări, cu lumânări și tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Timotei

Lângă muntele Olimpului era un loc pustiu, ce se numea Simvoli, și o mănăstire într-însul. În acea mănăstire era arhimandrit cuviosul Teoctist, un bărbat îmbunătățit, de care și cuviosul Platon mărturisitorul se povățuia spre viața monahicească. La acest fericit arhimandrit Teoctist se afla unul din ucenici, adică acest cuvios Timotei, care din tinerețe a primit viața monahicească și se nevoia în post, în înfrânare și în rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-și cu totul zburdările cele pătimașe. El a fost nepătimaș și desăvârșit până la sfârșitul său, fiind feciorelnic cu trupul și cu sufletul, pentru că a pus așezământ ochilor săi, din tinerețile sale, ca să nu privească niciodată la fața femeiască. De aceea, s-a învrednicit a lua darul tămăduirii și putere asupra diavolilor și făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputințele și izgonind de la oameni duhurile cele viclene. Apoi a trecut din loc în loc mulți ani, viețuind singur prin munți și prin pustietăți întru Dumnezeu, și cu rouă de lacrimi răcorindu-și sufletul în neîncetatele rugăciuni. Într-o viață ca aceasta petrecându-și zilele, a ajuns la adânci bătrâneți și s-a dus către Domnul.

Sfântul Mucenic Mavrichie și cei împreună cu dânsul

Maximian, nelegiuitul și păgânul împărat, socotind că prin slujba sa cea făcută la zeii cei cu nume mincinos își va câștiga ajutor și mai multă înălțare a împărăției sale, a poruncit ca toți cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfe la idoli. El singur s-a sârguit a fi săvârșitor și slujitor diavolilor, silindu-i la necuratele jertfe ale acelora. Dar nu-i era lui destul ca să scrie ighemonilor cetății și țărilor, precum scriau și împărații cei ce erau mai înainte de el, ca să se îngrijească de cinstirea idolilor; ci singur, cu sârguință, înconjura lumea, slujind cu osârdie altarelor diavolești, nădăjduind ticălosul ca, oriunde, prin mergerea sa, să facă pe toți cei ce s-au lepădat de rătăcire și s-au apropiat de cunoștința lui Hristos, iarăși să se aducă la a lui rea credință.

Cu un gând ca acela lăsând el Roma și venind în părțile Răsăritului, a intrat în Apamia, cetatea Siriei unde, apropiindu-se de dânsul slujitorii idolești, au clevetit împotriva creștinilor: „Prea puternice împărate, deoarece zeii ne-au dat nouă liberă grăire către măria ta, drept aceea înștiințăm a ta nebiruită putere că toți cei ce sunt între noi cu frică cinstesc pe zeii părintești cei mari și mai ales pe tatăl Dia și pe minunatul Apolon, care sunt mai mari decât alți idoli; iar pe împărăția puterii tale o păzesc foarte mult și o apără. Dar Mavrichie și cei cu dânsul 70 de ostași ai tăi, îngâmfați cu cinstirile și îmbogățiți cu darurile tale cele mari, pe zei nu-i socotesc întru nimic și se împotrivesc împărăției tale celei mari și nebiruite, înșelați fiind de rătăcirea creștinească”. Acestea auzindu-le, împăratul Maximian s-a mâniat foarte tare și s-a aprins mai mult decât cuptorul de foc, mai ales pentru că între ale lui cete se aflau niște ostași ca aceia.

Venind o zi anumită, a poruncit să gătească divan, la locul ce se numea Amaxic, la porțile cetății dinspre miazănoapte, ca tot poporul să privească la aceea. Acolo a poruncit să-i aducă pe sfinții mucenici. Șezând pe acel divan înalt, Maximian, tiranul, și adunându-se toată cetatea și poporul de toată vârsta la priveliște, încât nici fecioarele n-au rămas în căminele lor, au fost duși acolo purtătorii de arme, sfinții cei 70 de ostași ai lui Hristos, în frunte cu Sfântul Mavrichie, mai marele lor, spre care, căutând împăratul, a zis către povățuitorul lor: „Noi așteptăm, o! Mavrichie, ca voi, săturându-vă de darurile noastre și hrănindu-vă cu bunătățile împărătești și cea mai de frunte cinste și vrednicie de la noi luând, să urmați dragostei noastre, iar pe cei ce s-ar abate de la a noastră lege plăcută lui Dumnezeu, pe aceia să-i întoarceți cu bărbăteștile lucruri și cu înțeleptele învățături la sănătoasa înțelegere, tămăduind toată neputincioasa părere și pe cea oloagă îndreptând-o, iar pe cea rea, ce ridică război, îmblânzind-o. Dar voi, precum am auzit, faceți cele potrivnice, că nu numai nu întoarceți pe cei ce se scoală asupra legii noastre, ci și singuri împotriva prea puternicilor noștri zei, cu vrajbă vă sculați și strâmbătate le faceți lor, luându-le cinstea, jertfele și prinoasele. Încă v-ați făcut și altora povățuitori spre prăpastia pieirii, dacă sunt adevărate cele spuse nouă despre voi”.

Grăit-a Sfântul: „Împărate, strâmbătatea făcută de noi nesimțitorilor voștri zei, ne gătește cununa cea slăvită a biruinței la adevăratul nostru Dumnezeu. Noi nu defăimăm pe Dumnezeul cel ce ne-a făcut pe noi și nici nu-L socotim întru nimic, precum tu nebunește Îl socotești, ci preamărim pe Acela, Care este singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele. Iar pe diavolii cei necurați, care aduc oamenilor pierzare și pe idolii cei surzi, orbi și nesimțitori, nu se cade a-i numi dumnezei”. Zis-a împăratul: „O mulțumire ca aceasta dai tu zeilor, o! Mavrichie, tu care te-ai învrednicit de la dânșii de cinste și locul cel dintâi în oaste îl ai?” Grăit-a Sfântul Mavrichie: „Niciodată n-am luat vreo cinste de la zeii voștri și nici nu voiesc să-i cinstesc pe ei, pentru că cine din oamenii care au cunoștință dumnezeiască au voit să cinstească lucrurile cele nesimțitoare, fără numai oamenii cei care n-au înțelegere și care s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte. Aceia fac dumnezei pietrele și lemnele, zicând că acelea au înțelegere și ca pe niște dumnezei le cinstesc pe ele”. Zis-a împăratul: „De vreme ce ai câștigat întâiul loc în rânduiala celor ce ne slujesc nouă, pentru aceea ești îndrăzneț și fără temere răspunzi împotriva noastră?”.

Zicând aceasta, împăratul a poruncit să-l separe pe Sfântul Mavrichie de cei 70 de ostași și a început a-i întreba cu momiri pe ei: „Cine v-a înșelat, fraților, ca să vă depărtați de la mântuitorii dumnezei și să vă apropiați de rătăcirea oamenilor celor ce cinstesc pe un Om răstignit și făcător de rele?”. Atunci fericiții Teodor și Filip, în numele tuturor sfinților mucenici, au grăit împăratului: „Noi, o! tiranule, atât de mult ne depărtăm de rătăcire, încât și pe tine dorim să te izbăvim de aceia de care noi ne-am izbăvit, închinându-ne adevăratului Dumnezeu, Tatălui celui atotputernic și Fiului celui Unul-Născut, adică Domnului nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat, înțelepciunea lui Dumnezeu și Duhului celui Sfânt, Care a insuflat în noi cunoștința și înțelegerea, ca să mărturisim pe Treimea cea de o ființă. Apoi ne îngrețoșăm de necurata ta credință și lepădăm vremelnica ostășire, făcându-ne ostași ai lui Dumnezeu, Împăratul puterilor”.

Zis-a Maximian: „Te văd, o! Filipe, că ai bătrâneți cinstite, dar înțelegerea îți este mai rea decât a tinerilor. Aleargă la zei și fii bun sfetnic și celorlalți prieteni ai tăi, împreună ostași, ca să cinstească pe zei, că de mai mare cinste și daruri te vei învrednici de la noi”. Grăit-a Sfântul Filip: „Să știi tu, împărate, că nu voi fi rău sfetnic celor ce de voie s-au pătruns de frica lui Dumnezeu, pentru că este scris: Amar celui prin care vine sminteala„. Zis-a Maximian: „Blândețile și răbdarea noastră, mai îndrăzneț te-au făcut, o! Filipe. Lăsați credința cea rea a voastră, ca să nu ne porniți spre mânie și iuțime, căci veți lua cumplite munci, îndrăznind a mărturisi pe Omul care se cinstește de voi între dumnezei”.

Răspunzând sfinții 70 de mucenici, au zis tiranului: „Deșartele îngroziri ale urâciunii tale, o! împărate, ne dau putere și tărie ca să nu ne temem de toate muncile, pentru că nu este frică în sufletele cele ce au bună minte și ale celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Mâniindu-se Maximian, a poruncit ca să le ia brâiele și hainele ostășești și a zis către dânșii: „Vedeți din câtă cinste și slavă ați căzut și în ce fel de necinste ați ajuns pentru neascultarea voastră”. Sfinții i-au zis: „Deși ne-ai luat rânduiala ostășească, dezbrăcându-ne de haine și de brâie, avem pe Dumnezeul nostru, în ceruri, pe Care Îl cinstim. Acela ne va îmbrăca cu hainele și brâiele slavei sale, celei nestricăcioase și veșnice, pe care tu nu ești vrednic a o vedea sau a auzi, pentru că satana este tatăl tău, acela care grăiește și lucrează în tine”.

Atunci, împăratul mai mult s-a mâniat și a zis către sfinți: „O! blestemați și nevrednici de darul zeilor noștri, voi singuri ați adus vouă necinste, căci zeii cei mari fiind de noi cinstiți, i-ați necinstit și prietenia noastră ați defăimat-o. Primiți de acum cele vrednice, după faptele voastre”. Sfinții au răspuns: „Împărate, această luptă a ta trece, fiind ca un nimic, iar cinstea ta este necinste, de vreme ce ai uitat pe Dumnezeu, Care ți-a dat putere împărătească, iar pe idolii cei deșerți și neînsuflețiți, care nu-ți folosesc la nimic, nici nu înțeleg dacă cineva îi cinstește sau îi necinstește, pe ei, nebunește și fără pricepere, îi socotești dumnezei”. Zis-a împăratul: „Pentru bunătatea noastră cea împărătească, vrând să feresc întreaga voastră viață, încă vă voi mai răbda”. Și a poruncit să-i arunce în temniță, trei zile, ca, gândindu-se, să aleagă cele de folos.

Sfinții, fiind legați cu lanțuri în temniță, au zis între dânșii: „Fraților iubiți, să ne pregătim toți sufletele prin rugăciune și cu dinadinsul să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne dea înțelepciune prin Duhul Sfânt și să pună în gurile noastre ce vom răspunde împăratului, ca să se minuneze tiranul de credința noastră cea adevărată”.

Începând sfinții a se ruga, grăiau cu suflet: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, a Cărui stăpânire este veșnică și împărăție fără de sfârșit, trimite nouă pe Sfântul Tău Duh și prin Acela povățuiește-ne, ca să ne bucurăm și să ne veselim întru El, să biruim răutatea rătăcirii și să ne întărim cu adevărata credință, prin Duhul Tău cel Sfânt, Care grăiește în noi și se unește cu făgăduința Ta cea adevărată și nemincinoasă. Iar pentru lumeasca cinste ce s-a luat de la noi, să ne săvârșim ostași în Sfântă Cetatea Ta cea cerească și să fim rânduiți în numărul cetățenilor celor de sus, cu toți sfinții Tăi, care din veac bine Ți-au plăcut întru dreapta credință; căci Tu ești unul Dumnezeu și Ție Ți se cuvine slava și puterea, în veci. Amin”.

După trei zile, Maximian împăratul, șezând iarăși în acel loc de la poarta Amaxic, a pus înaintea judecății sale pe sfinții mucenici, adunându-se toată cetatea la priveliște.

Tiranul, amestecându-și mânia cu momiri, a zis către sfinți: „O! bărbaților, alegeți-vă cele de folos și, apropiindu-vă, aduceți zeilor jertfe și veți lua viață, iar nu moarte amară”. Sfinții au răspuns: „Despre aceasta bine ne-am sfătuit, o! împărate. Ascultă-ne cu luare aminte și nu ne sili mai mult la jertfele voastre, pentru că am întărit sfatul nostru ca să urâm această viață vremelnică și să iubim moartea care este înaintea noastră, pentru dragostea lui Hristos, de la Care nădăjduim să câștigăm viața cea veșnică. De acum fă degrab cu noi ceea ce voiești, căci noi nu ne vom lepăda de Dumnezeul nostru, iar diavolilor tăi niciodată nu ne vom închina, căci prin osândirea la vremelnica moarte, ne eliberăm de veșnica osândire”.

Zicând acestea sfinții, tiranul a văzut în mijlocul lor un tânăr și i-a zis: „Spune, tânărule, cum este numele tău și de ce neam ești?” Tânărul a răspuns: „Mă numesc Fotin, și numele meu e de la adevărata lumină și sunt ostaș al Hristosului meu, Care a rușinat pe tatăl tău, satana, iar de neam sunt roman. Ca fiu, după trup și după duh, sunt al prealuminatului Mavrichie, pentru că de dânsul sunt născut și de la dânsul am luat cunoștința lui Dumnezeu și sunt crescut în sfânta credință cea întru Iisus Hristos, Domnul, de Care tu, lepădându-te, o! împărate, te-ai alăturat cu dobitoacele cele fără de minte și te-ai asemănat lor”. Zis-a tiranul: „Nebun ești, o! tânărule, și cuvintele tale sunt după anii tăi. Învață-te de acum a ști ce-ți este de folos și, apropiindu-te, jertfește zeilor, marelui Dia și cruță-ți tinerețea ta”. Zis-a tânărul: „Fiindcă nu fac voia ta, nici nu mă închin idolilor, pentru aceea mă numești nebun. Eu însă sunt mai înțelept decât voi cei bătrâni, crezând în Domnul meu, Iisus Hristos, în Care voi nu credeți și nici nu-L știți”.

Zis-a iarăși tiranul către sfinți: „Până când vom răbda nebunia voastră, o! ticăloșilor? Oare credeți că fiind biruiți de nemăsurata noastră bunătate nu vă chinuim pe voi? Jertfiți zeilor, ca să nu întărâtați judecata noastră cea milostivă și dreaptă, ca să nu ne porniți spre nemilostivire și iuțime”. Sfinții au răspuns: „Necuratule slujitor al diavolului, de ai avea ceva pricepere, ai cunoaște acum, de la Fotin, credința și puterea noastră. Dacă acela, fiind tânăr de ani, a rușinat păgânătatea ta prin dreapta credință și cunoștință a lui Hristos, cu atât mai mult noi dorim toate muncile, ca să rușinăm pe tatăl tău, diavolul, și să plăcem lui Hristos Dumnezeul nostru”.

Atunci, umplându-se de mânie tiranul, a poruncit ca, dezbră-când pe sfinți, să-i bată cu vine de bou. Și au început slujitorii a săvârși porunca, întinzând pe fiecare din ostașii lui Hristos și bătându-i fără milă. Atât de mult bătură pe sfinți, până ce oasele lor s-au zdrobit și cu mulțimea sângelui celui vărsat s-a înroșit pământul.

Sfinții fiind în munci, strigau lui Dumnezeu, cerând ajutor de la El. Domnul, prin nevăzuta Sa putere, venind de față, le ușura durerile, le întărea inimile întru răbdare și în dragoste dumnezeiască. Slujitorii, ostenind și slăbind, împăratul a zis către sfinții mucenici: „Oare ați cunoscut, o! îndrăzneților și nesocotiților oameni, cât de ușor îmi este să pierd viața voastră? Jertfiți zeilor, ca să nu luați și mai cumplite munci”. Sfinții au răspuns: „Să știi necuratule și străinule de Dumnezeul nostru, că așa cum tu nu cunoști dragostea și lumina lui Hristos, împăcat fiind cu întunericul diavoleștii rătăciri, așa nici noi nu simțim chinurile cele ce prin tine ni se dau nouă, având mintea luminată cu credința și cu dragostea lui Hristos, Dumnezeul nostru. Născocește, o! tiranule, și alte munci asupra noastră, mai noi și mai grele, pentru că însetează sufletele noastre și dragostea lui Hristos cea din noi dorește ca prin muncile tale sfârșindu-ne să vedem pe Dumnezeul cel viu, Care împărățește în veci”.

Auzind acestea, tiranul s-a umplut de și mai multă mânie și a poruncit să pregătească un foc mare, ca să arunce într-însul pe sfinții mucenici. Fiind aprins focul foarte tare, sfinții mucenici n-au așteptat să fie aruncați în focul acela de slujitorii tiranului, ci singuri, apropiindu-se ca de o apă, au intrat în mijlocul văpaiei și umblând prin foc, nevătămați, ocărau pe tiran și pe zeii lui. Toți se mirau de acea minune preaslăvită. Însă tiranul, din început fiind vasul pierzării, nu cunoștea puterea lui Dumnezeu care era în sfinți și biruia focul și cu mare mânie tulburându-se se gândea cum să-i piardă pe sfinți. Și a poruncit ca, legându-i de lemnele cele de tortură, cu unghii de fier să-i strujească amar.

Sfinții au răbdat cu tărie și acea chinuire cumplită, nebăgând în seamă durerile trupești, încât se mira poporul de mânia și de nebunia împăratului. Sfântul Mavrichie, râzând de el, i-a zis: „Nu-ți cunoști slăbiciunea și ticăloșia ta, o! necuratule tiran, că Fotin, tânărul acesta, atâtea și atâtea munci răbdând, a sfărâmat și a zdrobit puterea împărăției tale de tiran. Cum vei putea să biruiești toată tabăra noastră, singur fiind, biruit de acest tânăr?” Maximian, căutând cu ochi mari și aspri și scrâșnind din dinți, a poruncit să-l ucidă îndată pe tânărul sfânt Fotin înaintea tatălui său, cu sabia, vrând ca să-i arate lui Mavrichie, socotind că va umple de mare mâhnire sufletul lui, prin moartea fiului. Dar Sfântul Mavrichie se umplea însă de bucurie și de veselie, privind la moartea fiului său pentru Hristos și la sfârșitul lui mucenicesc.

Fiind tăiat Sfântul Fotin și ducându-se către Domnul, Sfântul Mavrichie a zis către Maximian: „A noastră dorire ai împlinit-o, o! tiranule, trimițând înainte pe Fotin către Hristos Dumnezeu. De acum grabnică este alergarea noastră spre cer, căci cine din ceata noastră va rămâne după Fotin, ostașul lui Hristos, cel ce s-a dus către Dumnezeu și a rușinat pe satana, tatăl tău? Scornește mai mari și mai amarnice munci asupra noastră și nimic să nu lași din cele ce ne încearcă pe noi, de păzim tare credința lui Hristos. Maximian, văzând pe sfinții mucenici că rabdă toate muncile cu osârdie și tărie și nicidecum nu se depărtează de credința lor, a chemat suita sa, cea fără de omenie și cu nărav de fiară. Apoi s-a sfătuit cu dânșii cu ce fel de moarte să-i piardă pe mucenici, spre înfricoșarea tuturor creștinilor care sunt în lume.

Sfătuindu-l pe el mulți, unul dintr-înșii mai cumplit și mai păgân, rădăcină a răutății și a obrăzniciei, a zis către sfatul acela: „Acum, o! împărate, este vreme de vară, căci este luna iulie. Iată, se află afară din cetate, spre partea de apus, un loc de luncă și ierbos între două pâraie și bălți. Acolo sunt acum o mulțime de țânțari, tăuni, viespi și bărzăuni, încât abia poate cineva să treacă pe acolo; iar a zăbovi vreun ceas nu se poate. Poruncește să-i ducă acolo pe ei și, legându-i de copaci, să-i ungă cu miere, ca mâncându-i țânțarii, bărzăunii și toate muștele, să aibă mai greu chin decât toate celelalte chinuri și să cunoască că nu se cuvine a ocărî pe zeii noștri cei nebiruiți și veșnici”.

Acestea zicându-le, acel sfat nedrept a plăcut păgânului împărat precum și la toată suita. Deci au fost osândiți sfinții lui Hristos răbdători de chinuri, la cumplita tortură. Luându-i ostașii, i-au dus legați la locul mai sus pomenit și, legându-i de copaci, lângă un izvor de apă și baltă mare, au uns cu miere trupurile goale, de la cap până la picioare. Acolo au aruncat și trupul fericitului Fotin înaintea feței tatălui său și s-au dus. Apoi, năvălind asupra lor tot felul de muște, țânțari, viespi și bărzăuni, i-au acoperit pe ei ca un nor, rănindu-le sfintele trupuri mucenicești.

Într-o nesuferită muncire ca aceasta au răbdat sfinții zece zile și zece nopți. Apoi, ridicându-și ochii spre Dumnezeu, s-au rugat: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai zidit după chipul și asemănarea Ta, Care ne-ai adus pe noi la adevărul Tău, la cunoștința dumnezeirii Tale, a unuia născut Fiului Tău și a Prea-sfântului și făcătorului Tău Duh, Ție Îți încredințăm sufletele noastre și ne rugăm ca să le sălășluiești cu toți sfinții Tăi, cei ce din veac bine Ți-au plăcut Ție; căci Te-am iubit și Te-am dorit din tot sufletul nostru și pentru Tine la moarte ne-am dat. Tu ești Dumnezeu Însuți, bun și milostiv și Ție Ți se cuvine slava în veci. Amin”.

Acestea zicând și-au dat în mâinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Astfel s-au învrednicit de cununile slavei celei veșnice. Nelegiuitul tiran, Maximian împăratul, chiar și după moarte se tulbura asupra sfinților mucenici celor ce locuiau în viața cea fără de moarte, pentru că viețuiesc lui Dumnezeu cei ce s-au sfârșit în credință, deși s-au dus din cele de aici. Auzind el că acum au murit, a poruncit ca să le taie cinstitele lor capete și să-i lase neîngropați. Sfintele lor trupuri și capetele erau aruncate în luncă și în pădurea aceea, spre mâncarea păsărilor și a fiarelor. Unii frați credincioși, venind noaptea, cu frică și cu cutremur au adunat moaștele sfinților mucenici cele aruncate și acolo și le-au îngropat în pământ, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

Sf. Gheorghe, ep. Amastridiei

Sf. Ioan Scolasticul, patr. Constantinopolului

Sf. Zaharia, patr. Ierusalimului

Sf. Mauriciu și cei 70 de mucenici