Sinaxar 19 februarie
📑 Cuprins:
- Sfinții Apostoli Arhip, Filimon și Apvia
- Cuviosul Dositei, ucenic al Cuviosului Dorotei
- Sf. Mc. Maxim, Teodot, Isihie și Asclepiodota
- Cuv. Ravula
- Cuv. mărt. Eugeniu și Macarie
- Cuv. Conon
- Cuv. Filoteia din Atena
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfinții Apostoli Arhip, Filimon și Apvia
Sfântul Apostol Arhip, unul din cei 70 de apostoli, a fost episcop după Sfântul Epafras din Colose, în cetatea Frigiei, după mărturia Sfântului Ambrosie. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel îl numește ostașul său, în scrisoarea sa către Filimon. Sfântul Filimon era cetățean vestit în Colose, iar despre Sfânta Apfia, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur, că era soția lui Filimon. Acest sfânt Filimon, crezând în Hristos, a făcut casa sa biserică, pentru că la dânsul se adunau toți credincioșii din Colose și se săvârșeau în casa lui dumnezeieștile slujbe, ca în biserică. După aceasta, Sfântul Filimon a fost episcop, în apostolie; pentru că în vremile Sfinților Apostoli, unii erau episcopi cu scaun, iar alții fără scaun și mergători prin diferite cetăți și țări, și unii ca aceștia se numesc episcopi apostolești, deoarece se trimiteau la apostolie să propovăduiască.
Sfântul Filimon, fiind pus într-o episcopie ca aceasta, s-a numărat în ceata sfinților 70 de apostoli, că umbla prin cetățile Frigiei și prin altele, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, se scrie despre dânsul că a fost episcop și în Gaza. Sfânta Apfia rânduia Biserica cea din Colose, slujind lui Dumnezeu ziua și noaptea în posturi și în rugăciuni și odihnea pe sfinții cei ce se osteneau întru bună vestirea lui Hristos. Apoi hrănea pe săraci, scăpătați și străini, încât casa ei era nu numai biserică, ci și primitoare de străini, bolniță și adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele.
Într-o vreme, fiind în Colose, urâtul de Dumnezeu praznic al necuratei Artemida, Sfântul Apostol Arhip, cu cei ce erau acolo și cu Sfântul Filimon, adunând pe toți credincioșii în casa ce se rânduia de Sfânta Apfia, înălțau lui Dumnezeu rugăciunile lor cele obișnuite, săvârșind sfânta slujbă. Iar închinătorii de idoli, care urau pe credincioși, știind că toți creștinii sunt adunați în casa lui Filimon, au năvălit asupra lor fără de veste și au izgonit turma lui Hristos, pe unii bătându-i și pe alții ucigându-i, iar pe Sfinții Apostoli Arhip și Filimon și pe Sfânta Apfia, prinzându-i, i-au dus la mai-marele cetății Efesului, Artoclis, și, după porunca aceluia, pe toți i-au torturat.
Mai întâi au fost întinși pe pământ și târâți, bătându-i cu toiege fără de milă; apoi, îngropându-i pe fiecare deosebit în pământ până la coapse, îi ucideau cu pietre. Drept aceea, pe Sfântul Filimon și pe Sfânta Apfia, ucigându-i cu pietre, i-au împroșcat, iar pe Sfântul Arhip, bătându-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunându-se copiii, cu cuțitele au străpuns pe sfântul. Astfel apostoleasca treime a sfinților mucenici s-a dus la ceruri înaintea scaunului Preasfintei, de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi.
Cuviosul Dositei, ucenic al Cuviosului Dorotei
Fericitul și slăvitul părinte Dorotei, alegându-și monahiceasca viață de obște a lui Serida, unde a aflat pe mulți pustnici odihnindu-se, între care erau mai aleși doi stareți, sfințitul Varsanufie, ucenicul aceluia, și pustnicul Ioan, care s-a numit prooroc pentru darul cel mai înainte văzător pe care îl avea de la Dumnezeu. Dorotei s-a dat pe sine cu toată osârdia pustnicilor acelora, întru supunere. Drept aceea, mergând la marele stareț Varsanufie, care era cu Sfântul Serida, vorbea cu el, iar părintele Ioan, proorocul, s-a învrednicit a-i sluji.
Petrecând fericitul Dorotei în viața de obște a lui Serida și în nevoința sfintei ascultări silindu-se, au socotit sfinții bătrâni, de care s-a vorbit mai înainte, ca Dorotei să zidească bolniță și singur să aibă grijă de dânsa. Pentru că foarte mult se mâhneau frații când cădeau în boli și nu aveau pe nimeni care să-i îngrijească. Deci, au zidit bolnițe cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al fratelui lor, după trup; pentru că acela îi da lui cele trebuincioase spre zidire, fiindcă bărbatul acela era foarte iubitor de Hristos și de monahi. Deci Dorotei slujea bolnavilor, împreună cu alți frați cucernici, ca unul ce avea acea slujbă poruncită lui.
Într-una din zile, l-a chemat egumenul Serida și, mergând el, a găsit un tânăr foarte frumos la chip, cu port ostășesc, care venise atunci în mănăstire cu oameni din palaturile împărătești. Mergând Dorotei, l-a luat de-o parte Serida și i-a zis: „Acești oameni l-au adus pe tânărul acesta, zicând că voiește să rămână în mănăstire, dar mă tem ca nu cumva să fie fiu al vreunui boier, care, sau a furat ceva, sau altceva rău a făcut și voiește să scape, iar noi să ne aflăm în supărare; pentru că nici chipul și nici căutarea lui nu este ca a unuia care vrea să se facă monah.
Tânărul acela era rudă cu un oarecare voievod, crescut în moliciune și în desfătări și care niciodată nu auzise cuvântul lui Dumnezeu. Dar niște oameni ai voievodului spuneau cândva, fiind el de față, cele despre Sfânta Cetate a Ierusalimului. De aceea a dorit tânărul să vadă cele ce erau acolo, apoi a cerut la voievodul, ca să-l trimită să privească sfintele locuri. Voievodul, nevrând să-l mâhnească, a găsit pe un prieten al său de aproape, mergând acolo, și i-a zis: „Să ai dragoste și să iei pe tânărul acesta cu tine, ca să vadă locurile sfinte. El, luând de la voievod pe tânăr, îl avea în toată cinstea și odihna, mâncând cu dânsul și cu femeia lui. Ajungând în Sfânta Cetate și închinându-se la sfintele locuri, au mers la Ghetsimani și au văzut acolo închipuirea Înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu și diferitele feluri de munci ale iadului, pe care, văzându-le, tânărul stătea acolo, minunându-se. Apoi a văzut o femeie cinstită, îmbrăcată în porfiră, stând aproape de el și arătându-i fiecare muncă a celor osândiți și altele îi spunea, învățându-l.
Tânărul, ascultând-o pe dânsa, tăcea și se minuna, pentru că niciodată, precum s-a zis, nu a auzit cuvântul lui Dumnezeu și nici nu știa ceva de Înfricoșata judecată. Deci, întorcându-se către dânsa, i-a zis: „Stăpână, ce să facă cineva ca să se izbăvească de muncile acestea?” Iar ea i-a răspuns: „Să postești și să nu mănânci carne; să te rogi adeseori și te vei izbăvi de ele”. Aceste trei porunci dându-i femeia purtătoare de porfiră, s-a făcut nevăzută. El a înconjurat tot locul, căutând-o zadarnic, căci era Preacurata și Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu. De atunci a rămas tânărul acela umilit și păzea acele trei porunci, pe care i le dăduse Stăpâna cea văzută în Ghetsimani. Prietenul voievodului, după plecarea de la sfintele locuri, văzându-l pe dânsul postind și nemâncând carne, se mâhnea pentru voievod, pentru că-l vedea pe tânăr foarte cinstit. Iar ostașii care erau cu dânsul, văzând pe tânăr într-o nevoință ca aceasta, îi ziceau lui: „Fiule, acestea care le faci tu nu sunt ale cuiva din cei ce voiesc să fie în lume, ci de vei voi ca astfel să petreci, apoi mergi la mănăstire și-ți vei mântui sufletul tău”. El, neștiind despre Dumnezeu nimic și nici ce este mănăstire, păzea numai acele trei porunci pe care le auzise în Ghetsimani și le zicea lor: „Unde știți, duceți-mă, că eu nu știu unde să mă duc”. Atunci unii din tineri, fiind iubiți lui Serida, mergând în mănăstire, au dus pe acest tânăr cu dânșii. De aceea, egumenul a trimis pe fericitul Dorotei, ca să grăiască cu tânărul și să afle cele despre dânsul.
Întrebându-l Sfântul Dorotei multe cuvinte, tânărul nu știa să zică nimic altceva decât numai: „Voiesc a mă mântui”. De aceea a mers Dorotei la Serida și i-a zis: „De vei voi să-l primești pe el, primește-l fără să te temi, că nimic rău nu are”. Și i-a zis lui ava: „Să ai dragoste, părinte, și să-l primești pe el, ca să se mântuiască”. Iar el, fiind smerit cu mintea, se lepăda, zicând: „Este mai presus de puterea mea ca să primesc greutatea cuiva și aceasta nu este a măsurii mele”. Și i-a zis lui ava: „Eu port greutatea ta și a aceluia, iar tu de ce te mâhnești?”. Atunci i-a răspuns fericitul Dorotei: „De vreme ce cu adevărat ai judecat, spune dar de aceasta marelui stareț Varsanufie”. Și i-a făgăduit egumenul: „Bine, eu îi voi spune lui”.
Deci a mers și a spus marelui stareț. Iar Sfântul Varsanufie a zis lui ava Dorotei: „Să primești pe tânărul acesta, că prin tine Dumnezeu are să-l mântuiască pe el”. Atunci ava Dorotei l-a primit cu bucurie și-l avea cu sine în bolniță, iar numele lui era Dositei. Când a fost vremea mâncării, i-a zis ava Dorotei: „Mănâncă să te saturi, numai să îmi spui cât mănânci”. Și a venit, spunându-i: „Am mâncat o pâine și jumătate”. Pâinea era de patru litri și i-a grăit ava: „Îți ajunge, Dositei?” El răspunse: „Atâta îmi ajunge, stăpânul meu”. Ava zise: „Oare ești flămând?” El a răspuns: „Nu, stăpâne, nu sunt flămând”. Atunci i-a grăit: „Altă dată să mănânci o pâine și a patra parte din alta; apoi să desparți acea a patra parte în două și să mănânci jumătate”. Dositei, făcând așa, i-a zis ava: „Ți-e foame Dositei?” El răspunse: „Mi-e foame puțin, stăpânul meu”.
Nu după multe zile i-a zis ava: „Cum te afli, Dositei? Ți-e foame?” Dositei răspunse: „Nu, stăpâne, cu rugăciunile tale sunt bine”. Grăit-a lui ava: „Să scoți, dar, cealaltă jumătate din a patra parte și să mănânci o pâine și a patra parte”. Dositei a făcut așa și după puține zile iarăși i-a grăit ava: „Cum te afli acum, fiule? Ți-e foame?” El răspunse: „Sunt bine, stăpâne”. Grăit-a lui sfântul: „Desparte și cealaltă parte a patra în două și mănâncă o jumătate și jumătate să o lași”. Dositei a făcut așa și Dumnezeu, ajutându-i puțin câte puțin, din șapte litre a venit la opt unghii, (24 grame), căci și în mâncare se face obișnuință și cât se obișnuiește cineva a mânca, atât și mănâncă.
Tânărul Dositei era liniștit și blând în tot lucrul. Apoi slujea bolnavilor în bolniță și fiecare avea mulțumire de slujba lui, că toate le făcea curat. Iar dacă i se întâmpla ca din neputință să zică cu mânie vreun cuvânt către vreunul din bolnavi, apoi lăsa toate și intra în chiliuță plângând și, când intrau ceilalți slujitori ai bolniței să-l mângâie, rămânea nemângâiat. Deci se duceau și ziceau lui ava Dorotei: „Fă bine, părinte, și vezi ce are acest frate de plânge că nu știm pentru ce”. Când a intrat ava, l-a găsit șezând la pământ și plângea și i-a zis: „Ce-ți este, Dositei, de ce plângi?” Dositei îi răspunse: „Iartă-mă, părinte, că m-am mâniat și am grăit cu răutate fratelui meu”. Ava îi zise: „Așa, Dositei, te superi și nu te rușinezi să grăiești rele fratelui tău? Oare nu știi că acela este Hristos, pe Care Îl mâhnești?” Iar Dositei se pleca cu fața în jos, negrăind nimic.
Văzând ava Dorotei că Dositei a plâns destul, a zis către dânsul încetișor: „Dumnezeu să te ierte, scoală-te de acum să punem început de îndreptare și să ne sârguim mai înainte spre bine și Dumnezeu ne va ajuta”. Dositei, auzind aceasta, s-a sculat îndată și a alergat cu bucurie la slujba sa, primind iertare ca de la Dumnezeu. Aflându-i obiceiul, cei ce slujeau în bolniță, când îl vedeau plângând, ziceau: „Dositei, oare a greșit iarăși ceva?” Apoi ziceau fericitului Dorotei: „Intră, avo, în cămăruță, că ai de lucru acolo!”. Și, intrând, găsea pe Dositei șezând la pământ și plângând. Deci, se cunoștea că a grăit iarăși vreun cuvânt rău și-i zicea: „Ce este, Dositei? Iarăși ai mâhnit pe Hristos și iarăși te-ai mâniat? Nu te rușinezi și nu te mai îndreptezi deloc?” El însă, stătea plângând. Apoi, când vedea ava că Dositei se sătura iarăși de plâns, îi zicea: „Scoală-te, Dumnezeu să te ierte, să pui iarăși început bun și să te îndreptezi de acum înainte”.
Dositei, scuturând cu credință mâhnirea aceea, se ducea la lucru și așternea bolnavilor pe paturi foarte bine. Și atât era de ales și sârguitor în mărturisirea gândurilor sale, încât de multe ori, când așternea bine paturile și vedea pe fericitul Dorotei mergând alături, zicea către dânsul: „Ava, aștern bine?” Sfântul Dorotei îi răspundea: „O bună slugă s-a făcut și ales așternător, dar nu s-a făcut bun monah”. Niciodată nu-l lăsa Cuviosul Dorotei să aibă împătimire spre un lucru. Dar și fericitul Dositei primea toate cu credință și cu dragoste de la părintele său și îl asculta în toate cu osârdie. Iar, când îi trebuiau haine, ava Dorotei îi dădea să-și coasă singur; iar el, ducându-se, le cosea cu luare aminte și după ce le săvârșea, ava Dorotei îl chema și-i zicea: „Dositei, ai cusut haina aceea?” El răspundea: „Da, stăpâne, am cusut-o și-am săvârșit-o bine”. Ava îi grăia: „Du-te și dă-o cutărui frate – spunându-i numele -, sau acelui bolnav”. Și se ducea și o dădea cu bucurie. Apoi ava îi dădea alta să o coase și, asemenea cosând-o, îi zicea: „Dă-o acelui frate”. Și îndată o dădea și niciodată nu s-a mâhnit nici a cârtit, ci zicea: „Ia de la mine și dă altuia”. Deci tot binele pe care îl auzea, îl făcea cu osârdie.
Odată economul mănăstirii a adus de la un fierar un cuțit bun și frumos. Iar el, luându-l, l-a dus la ava Dorotei, zicând: „Fratele iconom a adus un cuțit bun și eu l-am luat, să-l avem în bolniță, căci este foarte bun”. Dar fericitul Dorotei niciodată nu avea ceva frumos în bolniță, decât numai vreun lucru vechi. Deci, i-a zis Dorotei: „Adu-l, să-l văd de este bun”. El l-a dat, zicând: „Da, părinte, este bun”. Vedea și ava cu adevărat că este bun, dar de vreme ce nu voia ca ucenicul lui să aibă patimă pentru vreun lucru, nu i-a poruncit să poarte acel cuțit și a zis către dânsul: „Dositei, asta îți este cu plăcere: să fii rob cuțitului acestuia, iar nu rob al lui Dumnezeu? Oare voiești să te legi cu patimă de cuțitul acesta și nu te rușinezi să poftești ca cuțitul acesta să te stăpânească, iar nu Dumnezeu?” El, auzind acestea, tăcea, neridicându-și fața, ci o pleca în jos și, ocărându-l destul cu cuvintele, i-a zis: „Să te duci să-l pui la loc, dar să nu te atingi de el”. Atât de mult s-a păzit fericitul Dositei să nu se atingă de cuțitul acela, încât nici n-a mai îndrăznit vreodată să-l dea cuiva. Deși alți slujitori îl luau; iar el nu s-a atins de dânsul niciodată și nu zicea în sine: „Pentru ce numai mie unul mi se poruncește aceasta și mă deosebește de alții? Oare eu nu sunt ca ceilalți?” N-a gândit aceasta niciodată, ci toate câte le auzea de la ava, le făcea cu bucurie.
Așa a săvârșit toată vremea vieții sale în mănăstire. Dar nu a trăit multă vreme; pentru că după vreo cinci ani s-a săvârșit în ascultare, nefăcându-și nici o voie a sa, în orice lucru, dar nici cu patimă n-a făcut nimic. Iar când a căzut în boală și scuipa sânge, pentru că a murit de plămâni, a auzit de la cineva că ouăle nerăscoapte sunt de folos celor ce scuipă sânge. Aceasta o știa și fericitul Dorotei, având grijă de tămăduirea lui, dar din neîndeletnicire nu i-a venit acea idee în minte. Deci i-a zis Dositei: „Părinte, voiesc să-ți spun că am auzit de un lucru care mi-ar folosi, dar nu voiesc să-mi dai acela de vreme ce mă supără gândul”. Ava Dorotei i-a zis: „Să-mi spui, fiule, care este acel lucru?”. Iar Cuviosul Dositei a răspuns: „Dă-mi cuvântul că nu-mi vei da lucrul acela ca să nu mă tulbur cu gândul”. Sfântul Dorotei i-a zis: „Bine, voi face cum voiești”.
Atunci bolnavul i-a zis: „Am auzit de la unii că ouăle nerăscoapte sunt de folos celor ce scuipă sânge; ci, pentru Domnul, de vreme ce singur n-ai apucat mai înainte ca de la tine să-mi dai, apoi acum să nu-mi mai dai, pentru gândul meu”. Părintele i-a zis: „Bine, fiule, de vreme ce nu voiești, nu-ți voi da, numai să nu te mâhnești”. Apoi se sârguia să-i dea alte lucruri ce-i foloseau în loc de ouă. Într-o boală ca aceea fiind, se nevoia să-și taie voia sa. Căci întotdeauna avea pomenirea lui Dumnezeu, pentru că ava îi poruncise ca neîncetat să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Și iarăși: „Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă!” Aceste rugăciuni erau de-a pururea în gura lui.
Când s-a îngreuiat de boală foarte mult, îi zicea părintele Dorotei: „Dositee, îngrijește-te de rugăciune; vezi să nu o pierzi!” Iar el răspundea: „Bine, părinte, roagă-te pentru mine!”. Iar după ce s-a îngreuiat mai mult, i-a zis: „Ce este, Dositee? Cum este rugăciunea, este oare tot așa?” El i-a răspuns: „Da, părinte, cu rugăciunile tale”. Apoi, venind boala și mai grea, încât era în așternut, ava i-a zis: „Cum este cu rugăciunea, Dositee?” Atunci el i-a zis: „Iartă-mă, părinte, căci de acum nu mai pot s-o țin”. Ava i-a zis: „Lasă rugăciunea și pomenește numai pe Dumnezeu și socotește-te că ești înaintea Lui”.
Chinuindu-se foarte greu cu boala, a vestit pe marele stareț Varsanufie, zicând: „Slobozește-mă, părinte, căci de acum nu mai pot să viețuiesc”. Dar marele stareț i-a răspuns: „Rabdă, fiule, că mila lui Dumnezeu este aproape”. Fericitul Dorotei, văzându-l bolnav, tare îi era grijă să nu-și iasă din minte. Apoi, după câteva zile, bolnavul Dositei a spus starețului: „Stăpâne al meu, nu mai pot să mai fiu între cei vii deloc”. Atunci marele stareț i-a răspuns: „Mergi cu pace și stai înaintea Sfântei Treimi și te roagă pentru noi!”
Auzind frații un răspuns ca acesta, al marelui stareț, au început a tânji și a zice: „Ce lucru mare a făcut Dositei, sau care este fapta lui, că a luat un răspuns ca acesta de la sfântul stareț?” Căci cu adevărat nu vedeau pe Dositei nevoindu-se mult sau mâncând a doua zi, precum făceau unii din cei ce erau acolo, sau priveghind mai înainte de obișnuita priveghere și nici la priveghere nu se scula, ci numai la a doua slujbă. Nici nu-l vedeau având vreo înfrânare, ci îl vedeau mai ales mâncând puțin, de se întâmpla zeamă din rămășițele bolnavilor sau de rămâneau puține capete de pești sau altceva de acestea. Erau acolo unii care se înfrânau multă vreme, mâncând a doua zi și făcând îndoită priveghere și auzind ei de răspunsul ce s-a zis mai sus, dat de sfântul și marele stareț Varsanufie tânărului bolnav, care abia avea cinci ani în mănăstire, se tulburau, neștiind lucrarea și ascultarea lui cea fără de cârtire și fără de îndoire. Căci niciodată n-a făcut voia sa; iar de s-ar fi întâmplat cândva ca fericitul Dorotei să zică către dânsul ceva, un cuvânt, ca în batjocură, poruncindu-i ava, îndată se ducea și făcea aceea fără îndoire.
La începutul venirii sale în mănăstire avea obiceiul de grăia puțin cam răstit. Fericitul Dorotei, vrând să-l supere, i-a zis odată: „Dositee, voiești „vuc acraton”?” Du-te de ia”. Iar el, cum a auzit, a alergat și a adus un pahar plin cu vin și pâine, căci aceasta însemna „vuc acraton” și cerea de la el binecuvântare. Iar ava Dorotei, fiindcă uitase, stătea și privea la el mirându-se și i-a zis: „Ce voiești, Dositee?” El a răspuns: „Fiindcă ai poruncit să aduc aceasta, binecuvântează-mă”. Atunci ava i-a zis: „Nepriceputule, de vreme ce vorbești cu mare glas ca și tătarii – căci ei când se îmbată strigă cu glas mare – pentru aceasta ți-am zis să iei „vuc acraton”, fiindcă și tu strigi ca un tătar beat”. El auzind aceea, a făcut metanie și, ducându-se, a pus la loc cele ce adusese și de atunci vorbea încetișor.
Altădată, iarăși a venit la Cuviosul Dorotei, ca să-l întrebe un cuvânt din Sfânta Scriptură, pentru că începuse, pentru curăția minții sale, a înțelege oarecari dumnezeiești Scripturi. Iar ava Dorotei nu voia ca el să se îndeletnicească în Scripturi, ci mai ales să se păzească prin smerenie. Când Dositei l-a întrebat, i-a răspuns: „Nu știu”. Apoi el iarăși a venit și îl întreba de o altă nedumerire a Scripturii și ava iarăși i-a răspuns: „Nu știu, dar mergi de-l întreabă pe părintele egumen”. El s-a dus, neîndoindu-se de loc. Ava Dorotei spusese mai înainte egumenului: „De va veni Dositei la tine să te întrebe ceva din Scriptură, ceartă-l puțin”. Apoi, Dositei, mergând la egumen și întrebându-l, egumenul a început a-l ocărî: „De ce nu taci, fiindcă nu știi nimic. Oare tu îndrăznești să întrebi de aceasta? Tu nu te îngrijești de necurăția ta?” Și altele ca acestea zicându-le, l-a liberat, dându-i și două palme pe obraz. Apoi s-a întors la ava Dorotei arătându-i obrazul său înroșit de palme și zicând: „Iată, am aflat ceea ce am căutat”. Dar n-a zis fericitul Dositei părintelui său: „Pentru ce nu m-ai îndreptat tu, ci m-ai trimis la egumen?” Nimic de acestea n-a zis, ci pe toate cele de la dânsul le primea cu credință și le făcea neîndoindu-se.
Când întreba pe ava despre multe gânduri, după mărturisirea acelora, primea învățătură de îndreptare. Atât sfătuirea și învățătura părintelui le păzea cu dinadinsul, încât nu-l mai întreba a doua oară ceva, despre același gând. Această minunată lucrare a lui Dositei, neînțelegând-o ceilalți frați, cârteau de acel răspuns al Sfântului Varsanufie.
Când a voit Dumnezeu ca să arate slava cea pregătită lui Dositei, pentru sfânta lui ascultare, precum și darul care era în Cuviosul Dorotei, nu cu multe zile după moartea lui Dositei a venit în mănăstire un stareț mare și sfânt și a fost ospătat ca un străin. Dorind să vadă pe părinții cei mai înainte răposați într-acea viață de obște, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere pentru dânșii. Și a văzut pe toți părinții, împreună, la un loc luminos, stând ca într-o ceată, iar în mijlocul lor era un tânăr, veselindu-se. După vedenia aceea, întreba cine este tânărul acela pe care l-a văzut în ceata Sfinților Părinți? După ce a spus asemănarea fețe lui, au înțeles toți că era Dositei. Atunci au preamărit pe Dumnezeu, minunându-se în ce măsură s-a învrednicit a ajunge în puțină vreme, deoarece a ținut ascultarea și și-a lăsat și tăiat voia sa, supunând-o starețului său ca lui Dumnezeu. El a stat cu Sfinții Părinți înaintea Celui ce locuiește în cer și Care privește spre cei smeriți și ascultători, adică Tatăl, Fiul și Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.