Sinaxar 14 aprilie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Martin Mărturisitorul, papă al Romei
- Sfânta Muceniță Tomaida
- Sfinții Mucenici din Litva, Antonie, Ioan și Eustatie
- Sf. Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin
- Sf. Mărturisitori episcopi de Apus: Serghie, Pir și Teodor
- Sf. Mc. Ardalion glumețul
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Martin Mărturisitorul, papă al Romei
După sfârșitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărățea peste greci, Consta, fiul lui Constantin și nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împărații grecești stăpâneau și Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părțile Apusului și se înmulțea atunci la Răsărit eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieșise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întărește a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum și două voințe și lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărțite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.
Și a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei și Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta și împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de același eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliților, numind-o „tipos” și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulți din cei dreptcredincioși, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărătești, suferind prigoniri, bătăi, chinuri și morți. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viața lui pe larg. La preasfințitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească și cu credința cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credință și să se întărească sobornicește. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credință, zicând: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învățătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica și apostolica învățătură și de la așezămintele Sfinților Părinți, măcar de voi pătimi și moartea”. Și a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbați cinstiți din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga și-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinței dreptcredincioase; și să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar și pe trimișii lui i-a surghiunit cu necinste și cu bătăi în țări îndepărtate.
Atunci preasfințitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hrisopoliteanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; și punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros și a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; și a scris către toți credincioșii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credință, arătându-le ereticeasca vătămare și poruncindu-le să se ferească cu strășnicie de ea.
Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie și de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; și văzând mulțimea episcopilor și a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească și mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învățat pe unul din ostași, să-l ucidă în biserică. Și intrând acel ostaș în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuțită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, n-a lăsat pe ucigaș să-și ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob.
Văzând Olimpie că Domnul păzește pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin și s-a dus în Silicia împotriva saracinilor și a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui niște pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înțeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești și că voiește să se scoale cu război împotriva împăratului, ca și cum n-ar fi păzit credința cea dată de la părinți și că ar fi hulit și pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.
Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înțelegere, numai că am trimis milostenie fraților celor dreptcredincioși, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinstește cineva, nu o mărturisește și nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum și în cel viitor. Și sfânta credință cea dată de la Sfinții Apostoli și de la purtătorii de Dumnezeu părinți, nu noi, ci cei ce înțeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.
Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, cu putere ostășească a prins pe papa, l-a dus la liman și punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Și la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ținut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea și cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuință. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei țări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte și o luau cu sila, de la cei ce aduceau și, ocărându-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească și să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaș patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu și răsturnător a toată împărăția grecească”. Și străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l și ocărându-l. Și slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile și neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea și cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulțumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanț.
Ajungând corabia în Bizanț pe o vreme senină și sosind de dimineață la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiți oameni fără de omenie, trimiși anume de la palatele împărătești și de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele și cu defăimări pe cel atât de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineața până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulți ostași și, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pârghie, neputând nicidecum să meargă de boală, și l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă și strâmtă și îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu știe de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Și a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci și trei de zile, neputând către nimeni să vorbească.
După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului și adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pârghie la dânșii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca și bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul și a stat în mijloc, sprijinindu-se de alții. Mai erau acolo și mulți martori mincinoși, pregătiți anume pentru aceea și mai înainte învățați, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus și alte feluri de pricini nedrepte și mincinoase și mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Și fiindcă Fericitul Martin nu știa să vorbească grecește, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta și nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânșii: „Știe Domnul că îmi veți face mare bine, dacă mă veți ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.
După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de priveliște, unde tot poporul obișnuia a se aduna, și acolo, neputând să stea, îl țineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Și mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu și Dumnezeu te-a lăsat pe tine!” Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin și striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!” Iar cei ce știau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu fața mâhnită și cu ochii plini de lacrimi ieșeau de la acea priveliște.
După aceea a zis Sachelarie către mai marele curții: „Ia-l pe acesta și să-l zdrobești, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Și îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos și i-au pus fiare grele pe grumaz și pe tot trupul și de acolo îl duceau prin cetate la divan și o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau și clătinând capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învățătura credinței lui?” Iar alții plângeau și se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea și chinuire făcută pentru nevinovăție, unui atât de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele și de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând rușine și durere.
Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniță, între făcătorii de rele și între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând și lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniță, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri și de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniței milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniță la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile și l-a pus pe patul său și l-a îmbrăcat cu haine și a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărătești, a trimis pe vătaful casei sale, cu puține mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: „Nu slăbi de tristețe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”
Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credință; și îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte și i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând și întorcându-se spre perete, a zis: „Vai mie și aceasta s-a adăugat la osândirea mea!” Și l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăiești astfel?” Patriarhul a răspuns: „Au doar puțină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?” Și cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.
După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alți bărbați vestiți, în temnița lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: „Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai și la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur”. Iar preasfințitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-și spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă și mulțumită Împăratului Celui fără de moarte!” Și întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma și a făcut lepădarea de credința a monoteliților și dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunțit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hârtie lepădarea sa de nedreapta credință, deși după aceea s-a întors iarăși la cea dintâi rea credință a monoteliților; și că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop și îndestulat cu toate cele de trebuință. Iar la sfârșit, sfântul a spus și aceasta către ei: „Iată în mâinile voastre sunt, faceți cu mine ce voiți, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să știți cu întemeiere, că de mă veți sfărâma în bucăți, nu mă voi împărtăși cu cei rău credincioși, cât timp vor sta în credința cea rea. Încercați cu lucrul și veți vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.
Acestea auzindu-le trimișii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet și de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoșa de chinuri și de moarte. Și petrecând sfântul în temnița lui Diomid optzeci și cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis și în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsați-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiți să mă trimiteți unde voiți”. Și s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legați: „Apropiați-vă, fraților, și să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu fața veselă le-a zis: „Nu plângeți, ci mai bine bucurați-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credință!”
După aceea iarăși a mers notarul cel sus-pomenit și luând pe sfântul, l-a dus; și toți cei ce erau în temniță, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărțirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie și trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea și cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
Sfânta Muceniță Tomaida
Această Sfântă Muceniță Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinți dreptcredincioși și a fost crescută de dânșii în învățătură și în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vârsta de 15 ani, părinții ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tânăr creștin. Și viețuia Tomaida cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înțelepciune, blândețe, bunătate și pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeași casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gândea cu vicleșug asupra nurorii sale, ispitit de frumusețea ei și aprinzându-se cu poftă trupească spre dânsa, căuta timp ca să facă cu dânsa păcat, dar nu afla, decât numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări și adeseori o săruta. Dar tânăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înșelătoare și gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta și se rușina de el ca de un tată.
Bărbatul ei era vânător de pește și într-o noapte, venind alți vânători, l-au luat să vâneze pește; iar după plecarea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui și a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimântându-se, ca de o răutate neașteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de rușine și-i zicea: „Ce faci tată? Fă-ți semnul Crucii pe fața ta și te du, că diavolesc este lucrul acesta”.
Dar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de rușine, dar ea fiind înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugându-l și sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege și necurată poftă ca aceea. Ci pe cât ea se apăra, pe atât o silea mai tare, arzând ca o văpaie de păcatul poftirii spre dânsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spânzurată și bătrânul ajungând cu mâna la sabia aceea și scoțând-o din teacă, a început a o înfricoșa, zicându-i: „De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îți voi tăia capul”. Iar tânăra i-a răspuns: „Chiar și bucăți de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege”. Atunci bătrânul, umplându-se de mare mânie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, și a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât să mânie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea și să-și întineze trupul și patul bărbatului său. Iar pe ucigașul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit și cu ochii și, aruncând sabia, căuta ușile, vrând să iasă afară din casă și să fugă fără de știre; dar neputând să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereții și căutând ușile, însă neaflâdu-le a rămas acolo.
Apoi venind alți vânători și bătând în ușă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: „Fiul meu s-a dus la vânarea peștelui, arătați-mi ușile casei mele, deoarece nu pot să le aflu”. Aceia, deschizând, au intrat și au găsit pe bătrân având mâinile și hainele pline de sânge și pipăind pereții; iar pe femeia cea moartă zăcând la pământ, tăiată în două și tăvălindu-se în sângele său. Aceasta văzând-o s-au înspăimântat și întrebau ce este aceasta și cine a făcut uciderea. Iar bătrânul și-a mărturisit păcatul său și-i ruga să-l ducă la divan și să-l dea judecății celei după lege, ca să-și ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Deci, întorcându-se bărbatul de la vânarea peștelui și văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale și rușine. El se tânguia pentru soția sa cea atât de înțeleaptă și se rușina de tatăl său cel atât de fărădelege; căci netemându-se nici de Dumnezeu, nici de căruntețile sale rușinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrân judecății, de și-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulțime de popor din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru nemaipomenit și înfricoșat ca acesta și fericind întreaga înțelepciune a ei cu laude.
S-a întâmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: „Fiule, să mergem să vedem moaștele sfintei celei tinere”. Și, ducându-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea și au întâmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste și cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicându-le: „Duceți-vă și aduceți aici cinstitele ei moaște, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinții părinți”. Dar unii din frați au început a cârti nevrând ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinții părinți. Iar cuviosul le-a răspuns: „Acea tânără pe care nu voiți să o aduceți aici, îmi este maică și mie și vouă, deoarece pentru întreaga ei înțelepciune a murit”. Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfântului Părinte Daniil, s-au dus și au luat acel trup și l-au îngropat cu cinste în gropnița mănăstirii cu sfinții părinți.
După aceasta, sărutând cuviosul pe toți părinții, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Și s-a întâmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrânării și, mergând la Cuviosul Daniil și-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: „Mergi la Mănăstirea Octodecatului și întrând în gropnița sfinților părinți, roagă-te, zicând: „Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida, ajută-mă și mă izbăvește de păcatul desfrânării!” Apoi nădăjduiește spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească”.
Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo și a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Și întorcându-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: „Cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida și cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrânării”. Și l-a întrebat starețul cum s-a liberat, iar fratele a zis: „Numai două-sprezece rugăciuni am făcut și din candela ce era la mormântul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn și am pus capul pe mormântul ei, unde am adormit. Și, iată, mi s-a arătat o tânără luminoasă, adică Sfânta Muceniță Tomaida și mi-a zis: „Părinte, părinte, primește binecuvântarea aceasta și mergi cu pace la chilia ta”. Iar eu, luând binecuvântare, m-am deșteptat din somn și m-am simțit desăvârșit liber de patimile trupești. Însă nu știu ce era binecuvântarea aceea care mi-a dat-o în somn sfânta, decât numai am cunoscut liberare de patimi”.
Și a zis Cuviosul Daniil: „O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toți cei ce se nevoiesc pentru întreaga înțelepciune”. Deci a petrecut după aceea fratele acela neavând nici o supărare trupească și slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea și pe Sfânta Muceniță Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Și făceau aceasta și alții, câți se tulburau de niște patimi ca acelea. Căci alergau la mormântul sfintei și câștigau ușurare și liberare de războaiele trupești cu sfintele ei rugăciuni. Și așa slăveau prin Sfânta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine toată cinstea și închinăciunea în veci. Amin.
Notă – În patericul Romanilor, în 14 Aprilie, se vorbește de această sfântă astfel: În Alexandria, Sfânta fecioară Muceniță Tomaida, deși a avut bărbat, însă la rânduiala mucenicilor se socotește fără de nici o îndoială, nu atât pentru aceea că era foarte tânără și demult și-a adus fecioria în însoțire cu curățenia, cât pentru aceasta, că pentru curățenie a pătimit și vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate. Iar Mineiul cel mare o numește pe ea cuvioasă muceniță, dar acel titlu de cuvioasă muceniță, se cuvine numai la monahiile care pătimesc pentru Hristos. Cu toate că Sfânta Tomaida nu era monahie cu rânduiala, însă a arătat monahicească faptă bună, pentru întreaga înțelepciune, pătimind până la sânge. Drept aceea și în gropnița monahicească între cuvioșii părinți, fericitul Părinte Daniil Schiteanul nu s-a îndoit a o pune pe ea. Deci, cu vrednicie s-a cinstit cu titlul de cuvioasă muceniță în Minei.
Sfinții Mucenici din Litva, Antonie, Ioan și Eustatie
Acești mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul păgânesc de atunci, oamenii acelei țări se închinau focului. Antonie și Ioan, fiind frați după trup, iubeau din tot sufletul dreapta credință creștinească. Apoi venind în Litva un preot, anume Nestor, de la acela au primit dumnezeiescul Botez; cel mai mare numindu-se Ioan, iar cel după dânsul, Antonie. După Botez ei petreceau viață cuviincioasă creștinească și slujeau lui Olgherd, voievodul Litvei, dar își tăinuiau înaintea lui creștineasca credință. Însă n-au putut s-o tăinuiască mult, de vreme ce își deosebeau viața și obiceiul de rânduiala cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-și tundă capul și barba, precum le tundeau păgânii, nici să mănânce carne în zile de post, nici să facă altă întinare potrivnică creștinătății.
Fiind întrebați odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sunt creștini. Iar voievodul îi silea să se lepede de creștinătate și să mănânce cărnurile cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stând în creștineasca credință, n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniță întunecoasă, în care ei cu veselie, nu ca în temniță, ci ca la o împărăție au mers, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Sfântul Lui nume.
Petrecând ei în temniță un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufletească, speriat de chinurile temniței, înfricoșându-se de munci. Apoi a trimis la voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurându-se, a poruncit să-i libereze pe amândoi și i-a rânduit în cea dintâi slujbă. Drept aceea Ioan se asemăna păgânilor, făcând obiceiul lor și împlinind voința voievodului, dar în inima sa ținea creștinătatea, rugându-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care în public, pentru frica muncilor nu îndrăznea a-L mărturisi. Iar Antonie nicidecum nu și-a schimbat creștinescul obicei, ci fără temere făcea ceea ce se cade adevăratului creștin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie și teamă și îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăință și, neînfricoșându-se de chinuri, iarăși să mărturisească pe Hristos în public.
Păgânii, văzând pe Ioan, fratele cel mare, supunându-se voievodului, de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, când, după obicei, amândoi frații Ioan și Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mânca cărnurile ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nici nu voia să guste, mărturisind că este creștin. Deci, iarăși din porunca voievodului l-a închis în temniță; iar Ioan era într-o ocară de la toți, neiubit de creștini ca un călcător de lege, iar de păgâni ocărât ca un nestatornic, care nici vechea credință cea părintească nu a ținut-o și nici pe cea creștinească pe care și-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. Drept aceea și-a venit în simțire Ioan și din a sa cădere a început a se căi cu lacrimi. Și apropiindu-se de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe lângă fratele său, ca să-i ierte greșeala lui și să-l primească în împărtășirea sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: „Nici o împărtășire nu se poate să am cu dânsul, de nu va mărturisi pe Hristos în public, cum și creștineasca credință; iar făcând aceasta, atunci toate ne vor fi nouă de obște”. Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit cu dragoste și căuta vreme cuviincioasă când ar fi putut pe față să mărturisească creștineasca credință.
Deci, într-o zi, voievodul spălându-se în baie, îi slujea Ioan și văzând cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală și s-a mărturisit fără temere că este creștin chiar înaintea voievodului. Iar voievodul, de vreme ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu și-a arătat mânia sa. După aceea iarăși într-o vreme când mulți stăteau înaintea voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creștin, și îndată din porunca voievodului l-au rănit și toți cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut mult cu mâinile și cu bețele și în temniță l-au aruncat. Aici văzându-l Sfântul Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Și petreceau amândoi în temniță, preamărind pe Dumnezeu, unde s-a împărtășit și cu Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine de la cel mai înainte preot. Iar după câțiva ani pe Sfântul Mucenic Antonie l-au osândit la moarte înjositoare, ca pe un făcător de rele, adică pe lemn să fie spânzurat.
De acest lucru înștiințându-se el de cu seară, toată noaptea aceea fără de somn a petrecut-o lăudând pe Dumnezeu, rugându-se și întărind pe fratele său, ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Apoi, sfătuindu-l să se ferească de cea dintâi cădere, proorocește i-a spus înainte așa: „După al meu sfârșit și tu, frate, nu după multă vreme, cu același sfârșit vei trece la Hristos. Și, luminându-se de ziuă, s-au împărtășit amândoi cu dumnezeiescul și de viață Făcătorul Trup și Sânge al lui Hristos. Iar aproape de ceasul prânzului au scos din temniță pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Antonie și l-au spânzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie. Și așa, nebiruitul ostaș al lui Hristos, și-a dat sfântul și neprihănitul său suflet, în mâinile lui Hristos Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfântul Mucenic Ioan a rămas în temniță, pentru că așteptau păgânii să-l amăgească și de la creștineasca credință să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat întru sfânta credință și cu îndrăzneală propovăduind chiar în temniță pe Hristos, la aceeași moarte, ca și mai înainte pe fratele său, osândindu-l, în același an prin sugrumare l-au omorât, de același stejar spânzurându-l, pe 24 aprilie. Astfel și acest răbdător de chinuri, săvârșindu-și nevoința mucenicească, a mers la punătorul de nevoință Hristos, pentru Care bine s-au nevoit. Iar trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie și al lui Ioan, credincioșii le-au îngropat la un loc de cinste.
După aceasta a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tânăr de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulți îi covârșea. Și era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul și cu înțelegerea. Căci, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgânilor; și, iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Învățând de la dânsul sfânta credință, a primit dumnezeiescul Botez și de atunci cu cuviincioasă plăcere petrecea în creștinătate, precum se cade unui bun creștin. Apoi petrecea cinstită viață în post și rugăciuni, săvârșind toată fapta bună. Însă și acesta slujea voievodului Olgherd. Într-o vreme, cugetând voievodul la cele despre domnia sa și obiceiurile pământului său, Eustatie stătea înaintea lui, făcând slujba sa și spre el căutând voievodul, a văzut pe capul lui crescuți peri. Și era atunci obicei la acei păgâni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca după a lor rânduială să-și radă adeseori capul și barba. Dar fericitul tânăr Eustatie, după ce a lepădat păgâna și nebuna lor credință și a primit Sfântul Botez, de atunci și-a păzit perii capului său nerași. Văzându-l voievodul, l-a întrebat: „Oare ești creștin?” După ce s-a mărturisit creștin pe față, voievodul s-a umplut de mânie și, vrând să întoarcă pe sfânt de la gândul lui cel bun, mai întâi îl silea să mănânce carne, iar el nu voia să mănânce. Dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea Nașterii lui Hristos și era și Vineri.
Aceasta văzând-o voievodul, mai mult s-a aprins de mânie și a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfântul tânăr. Iar el, fiind bătut fără de cruțare, răbda cu atâta bărbăție, încât nu numai că nu se văita, nici suspina și nici nu vărsa lacrimi; ci mai vârtos mulțumea lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel Sfânt.
O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre mai multă mânie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură, iarna fiind cumplită, încât se învinețise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-a supus sfântul voievodului, ca să mănânce carne în timpul postului; de aceea voievodul a adus cumplite munci asupra lui. Pentru că a poruncit să-i zdrobească și să-i sfărâme oasele picioarelor, gleznele și fluierele până la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o; iar după aceea i-a tăiat nasul și urechile. În niște munci ca acestea a petrecut sfântul trei zile, însă ca și cum nesimțind durerile, nu se tulbura, nearătând nici un fel de mâhnire pe fața sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creștini, care plângeau pentru pătimirea lui și le zicea: „Nu plângeți, fraților, pentru mine, că locașul trupului meu nu se zdrobește de bătăi; căci nădăjduiesc să iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mâna și veșnică în ceruri”.
După aceasta, văzând voievodul că nimic nu sporește, a osândit pe mucenic la moarte, poruncind să-l spânzure de același stejar, de care într-același an au fost spânzurați cei doi Sfinți Mucenici, Antonie și Ioan. Deci, slujitorii luându-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfântul Mucenic Eustatie, deși avea coapsele sfărâmate, precum și pulpele și fluierele picioarelor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se desăvârșit cu trupul, ca unul care nicidecum n-ar fi pătimit, alerga bine și iute, nu numai lăsând în urmă pe cei ce-l duceau, ci îi întrecea mult pe dânșii.
Venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ștreangul pe grumajii mucenicului și l-au spânzurat. Și așa pătimitorul lui Hristos și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 13 Decembrie; iar cinstitul lui trup a fost lăsat să spânzure aproape de pământ, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor răpitoare. Însă nici una din fiare sau păsări nu s-a apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat întreg de credincioși și îngropat cu cinste lângă trupurile mucenicilor, care au pătimit mai înainte. De mirare a fost și acest lucru că, preamărind Dumnezeu pe mucenicii Săi, după sfârșitul lor, nimeni din cei osândiți la stejarul acela și sub dânsul, n-a mai fost osândit să moară, deși locul acela era de obște pentru chinuri. Că la dânsul toți cei vrednici de pedeapsă găseau moarte, totuși după pătimirea sfinților, nici unul nu a mai fost pedepsit.
Iar după câtăva vreme înmulțindu-se creștinii în cetatea aceea și sfânta credință din zi în zi crescând și întărindu-se, s-au adunat credincioșii și mergând, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecându-se la rugăciunea lor, Dumnezeu așa rânduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creștinii tăind acel stejar, au zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh; iar unde era stejarul, acolo au așezat dumnezeiescul prestol și au adus într-acea biserică moaștele sfinților mucenici ai lui Hristos: Antonie, Ioan și Eustatie etc., întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfânta Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.