Sinaxar 11 noiembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Mina
• Minunile Sfântului Marelui Mucenic Mina
• Sfinții Mucenici Victor și Ștefanida
• Sfântul Mucenic Vichentie diaconul
• Cuviosul Părinte Teodor Studitul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credința creștin și cu slujba ostaș, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărățeau Dioclețian și Maximian, împărați păgâni care au dat poruncă în toate părțile ca, creștinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciți și omorâți toți; încât credincioșii pretutindeni erau siliți spre jertfe idolești.

Atunci fericitul Mina, nerăbdând să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecând multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunându-se mulțime de popor păgânesc, se făceau diferite jocuri și priveliști, alergări de cai și lupte în cinstea necuraților zei, la care priveliște privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.

Acel praznic, văzându-l Sfântul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu, și lăsând munții și pustietatea, a venit în cetate și în mijlocul priveliștii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toți, și a strigat cu glas tare: „Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigând sfântul, toți cei de la priveliște și-au întors ochii spre dânsul și tăcând se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla și Piros, ighemonul cetății.

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfântul și, aducându-l, l-a întrebat: „Cine ești tu?” Iar Sfântul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicând: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care împărățește în cer și pe pământ”. Și iar l-a întrebat ighemonul: „Străin ești sau ești locuitor de aici? Și cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliștii?” Iar sfântul nerăspunzând la cuvintele lui, unul din ostașii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dânsul și a zis: „Cu adevărat, acesta este Mina ostașul care era sub stăpânirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: „Oare ostaș ai fost, precum grăiesc aceștia despre tine?” Sfântul a răspuns: „Așa este, ostaș am fost și petreceam în cetatea aceasta; dar, văzând fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostășească și am ieșit din cetate, ca să nu fiu părtaș fărădelegii și pieirii lor; și am umblat până acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioși și vrăjmași Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am râvnit după Dumnezeul meu și am venit să mustru orbirea voastră și să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul cu cuvântul Său și ține toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfântul în temniță și să-l păzească până a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea și cu priveliștea.

A doua zi a șezut ighemonul la judecată și scoțând din temniță pe Sfântul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri și cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credința cea idolească, a început a-l sili. Și dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ patru ostași, a poruncit să-l bată fără cruțare cu vine de bou, încât curgeau șiroaie de sânge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfântul: „Miluiește-te pe tine, omule, și te supune poruncii ighemonului, mai înainte, până nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai până la o vreme, ca să te izbăvești de muncile acestea; iar pe urmă iarăși vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor și puțină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfântul a răspuns cu asprime: „Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit și încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său și mă întărește în răbdare, încât muncile acestea mai mult mi se par ușurare decât cumplită muncă”. Mirându-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfântul a fost spânzurat pe lemn și cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: „Oare simți vreun fel de dureri, Mina? Oare îți plac muncile? Voiești să-ți mai îndulcesc această dulceață?”

Iar mucenicul, deși pătimea, a răspuns ighemonului: „Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostașii Împăratului ceresc care îmi ajută și pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfântul și zicea: „Nu mărturisi aici alt împărat afară de împărații romanilor”. Iar mucenicul răspundea: „Dacă ați fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu ați fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului și al pământului și nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neștiindu-L pe El, Il huliți și-L asemănați cu împărații voștri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească și stăpânirea, Însuși fiind Domn a toată făptura”.

Ighemonul a zis către dânsul: „Cine este Acela Care dă stăpânire împăraților și stăpânește peste toți?” Mucenicul a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer și cele de pe pământ. Acela este Care așează în scaune pe împărați și le dă stăpânire”. Muncitorul a zis: „Oare nu știi că împărații romanilor se mânie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos și au poruncit să-i omoare pe dânșii?”

Răspuns-a mucenicul: „Domnul a împărățit, să se mânie popoarele. Dacă împărații voștri se mânie asupra lui Hristos și asupra creștinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mânie nu țin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfântului Său Nume până la moarte și să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărți? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărți pe mine de dragostea lui Hristos!”

După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Și acestea făcându-se, mucenicul zicea: „Acum mă dezbrac de haina cea de piele și mă îmbrac cu veșmântul mântuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfânt cu făclii aprinse și a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Și l-a întrebat pe el ighemonul: „Oare nu simți focul, Mina?” Sfântul a răspuns: „Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor și-mi ajută mie și pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeți și nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă„.

Zis-a lui ighemonul: „Cum grăiești tu acestea, căci ai petrecut toți anii vieții tale în oaste și știi carte?” Sfântul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Când veți fi duși înaintea împăraților și a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiți cum sau ce veți grăi, că vi se va da în acel ceas gură și înțelepciune cu care veți grăi”. Iar ighemonul a întrebat: „De unde a știut Hristosul vostru că veți pătimi pentru Dânsul unele ca acestea?”

Sfântul a răspuns: „De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este și înainte-văzător. El a știut și știe toate cele ce vor fi și mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sunt știute de El, și chiar și gândurile noastre le cunoaște”. Iar ighemonul neștiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfântul: „Mina, lasă cuvântarea cea multă și alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfântul a răspuns cu mare glas: „Al lui Hristos am fost, sunt și voi fi!” Iar ighemonul a zis: „Dacă voiești, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gândești bine și să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfântul a răspuns: „Nu două sau trei zile au trecut de când sunt creștin, și n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gândi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decât numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda și idolilor voștri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se mai mult, a poruncit să aștearnă pe pământ cârlige și multe cuie de fier și peste acelea să târască legat pe Sfântul Mina. Iar el, ca și când ar fi fost tras pe niște flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei și nebunia poporului celui înșelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb și a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostașii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creștinesc este nepriceput și nu bagă seama de munci, ca și o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci poruncește mai degrabă a sfârși pe acest creștin împietrit”.

Îndată ighemonul a dat această hotărâre asupra sfântului: „Pe Mina, ostașul cel rău, care a căzut în credința creștinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, și trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luând ostașii pe Sfântul Mucenic Mina, l-au dus după cetate și i-au tăiat capul; apoi aprinzând un foc mare au aruncat într-însul sfântul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioși, după ce s-a stins focul, au venit acolo și au apucat părți din moaștele sfântului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pânză curată, le-au uns cu aromate, iar după puțină vreme le-au dus în patria lui și le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit și o biserică în numele lui; și multe minuni se săvârșeau într-însa cu rugăciunile sfântului.

Minunile Sfântului Marelui Mucenic Mina

După moartea păgânilor și urâtorilor de Dumnezeu împărați ai Romei, împărățind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, și credința în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutând moaștele Sfântului și slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeași vreme un negustor bine credincios din pământul Isauriei, venind în Alexandria după neguțătorie, a auzit de minunile și de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfântului Mina și a zis întru sine: „Mă voi duce dar și eu și mă voi închina cinstitelor moaște ale Sfântului Mucenic și voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculându-se, a plecat luând cu sine o pungă plină cu galbeni. Și venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare și a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieșind la țărm, își căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflând o casă, a zis gazdei: „Prietene, fie-ți milă și mă primește în casa ta, ca să rămân aici, fiindcă a apus soarele și mă tem a merge singur pe cale și nici n-am tovarăș să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: „Intră, frate, și rămâi aici până ce se va face ziuă”.

Deci, intrând oaspetele în casă, s-a culcat și a adormit. Iar cel cu casa, văzând la oaspete punga cu galbeni, a râvnit spre dânsa și îndemnat fiind de diavolul, a gândit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopții și l-a sugrumat cu mâinile; apoi, tăindu-l bucăți, a pus acestea într-o coșniță pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutând după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis.

Așa cugetând acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, șezând pe cal, venind ca un ostaș de la împăratul și, intrând pe ușă în casa ucigașului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigașul a zis către dânsul: „Nu știu ce spui, stăpâne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, și aflând coșnița a tras-o afară și a zis către ucigaș: „Ce este aceasta?” Iar el înfricoșându-se, s-a aruncat la picioarele sfântului. Apoi sfântul, alcătuind bucățile celui tăiat și rugându-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dânsul: „Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculându-se ca din somn și cunoscând ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulțumind și închinându-se ostașului care se arătase. Apoi sfântul, luând aurul de la ucigaș, l-a dat omului celui înviat și a zis: „Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcându-se către ucigaș, l-a certat pe dânsul și l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfântul dându-i iertare și rugându-se pentru dânsul, a încălecat pe cal și s-a făcut nevăzut de la ochii lui.

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfântului Mina un vas de argint. Deci, chemând pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfântului și să scrie pe dânsul cuvintele: „Vasul Sfântului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui și să scrie pe dânsul așa: „Vasul lui Eutropie, cetățeanul Alexandriei”. Iar argintarul, când a săvârșit amândouă vasele, al Sfântului Mina a ieșit mai frumos decât celălalt. Iar Eutropie, când era odată pe mare și se ospăta dintr-însele, văzând vasul cel făcut pe numele Sfântului Mina mai frumos decât cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfântului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfântului Mina.

După ce s-a sfârșit masa, a luat sluga vasul mucenicului și mergând la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Și spălându-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieșind din mare, care răpind vasul din mâna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurând de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzând stăpânul lui, s-a spăimântat și plângând zicea: „Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfântului, căci am pierdut și pe rob și vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mânia până în sfârșit și fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduință că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfântul Mina, sau voi da prețul vasului pierdut la biserica sfântului”.

Apoi ajungând corabia la țărm, a ieșit Eutropie la uscat și se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Și luând aminte cu sârguință, a văzut pe slugă cu vasul ieșind din mare și, înspăimântându-se, a zis cu mare glas: „Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfântul Mina!” Apoi au ieșit toți din corabie și văzând pe slugă ținând vasul, s-au mirat și slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare și cum a ieșit sănătos. Iar el le-a spus, zicând: „Când m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alți doi, m-au apucat și au călătorit până aici împreună cu mine, ieri și astăzi”. Eutropie luând pe slugă și vasul, s-a dus la biserica Sfântului Mina și, închinându-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfântului și s-a dus, mulțumind lui Dumnezeu și preamărind pe plăcutul Său, pe Sfântul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părțile Fecozaliei, mergea la Sfântul Mina să se închine. Și a întâmpinat-o un ostaș, pe când mergea pe cale și poftind-o pe dânsa, voia să o silească la desfrânare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfântul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci și pe siluitor l-a certat și pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostașul acela legând calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci și pe stăpânul nelegiuit l-a târât până la Biserica Sfântului Mina, nechezând și sforăind, încât a scos pe mulți ca să-l vadă, căci era praznic și se adunase mulțime de popor la biserică. Ostașul acela, văzând adunare de bărbați, iar calul tot speriat și că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de rușine și-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul și s-a făcut blând, iar ostașul, intrând în biserică, a căzut în genunchi, rugându-se și cerând iertare pentru greșeala sa.

Un șchiop și o femeie mută ședeau lângă biserica sfântului, împreună cu alții mulți, pentru tămăduire. Iar la miezul nopții, când dormeau toți, sfântul s-a arătat ologului și i-a zis: „Apropie-te încetișor de femeia cea mută și o atinge pe dânsa la picior”. Iar șchiopul a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrânat sunt eu, de-mi poruncești aceasta?” Iar sfântul i-a zis și a doua oară și a treia oară: „Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a târât, după porunca sfântului și a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deșteptându-se, a început a striga, supărându-se asupra șchiopului, care temându-se de ea, s-a sculat și sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amândoi vindecarea lor, că și femeia cea mută a vorbit și omul cel olog a sărit ca cerbul; și au dat mulțumire lui Dumnezeu și Sfântului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creștin. Deci, ducându-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiță cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind câtăva vreme în acea latură, creștinul a gândit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii când se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a și făcut. Venind evreul, a cerut de la creștin să-i dea galbenii ce i-a încredințat spre păstrare. Iar creștinul a tăgăduit, zicând: „Nu știu ce vorbești, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mâhnit și s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creștinului: „Frate, nimeni nu știe de aceasta, numai Unul Dumnezeu și dacă tăgăduiești aurul cel dat ție spre păstrare zicând că nu l-ai primit, apoi spune cu jurământ. Deci, să mergem la biserica Sfântului Mina și acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădița cu o mie de galbeni”.

Și au mers amândoi împreună și creștinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfârșitul jurământului, au ieșit amândoi din biserică și când au încălecat pe caii lor, a început calul creștinului a se speria încât nu mai era cu putință a-l ține; căci rupând frâul, a fugit și a aruncat la pământ pe stăpânul său. Căzând creștinul de pe cal, i-a ieșit inelul din deget și o cheie din buzunar. Apoi, sculându-se, a prins calul și l-a îmblânzit și încălecând, iarăși mergea împreună cu evreul.

Ajungând la un loc, a zis creștinul către evreu: „Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mâncăm”. Și descălecând, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puțin, creștinul a văzut pe sluga sa că venise și stătea înaintea lui ținând în mână lădița evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui și cheia; și văzându-l, s-a spăimântat. Apoi a zis către slugă: „Ce este aceasta?” Sluga a zis: „Un ostaș înfricoșat, călare, a venit la stăpâna mea și i-a dat cheia și cu inelul și a zis către dânsa: „Trimite în grabă lădița evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ți le aduc precum mi-a poruncit”.

Evreul văzând, s-a spăimântat de această minune; apoi, bucurându-se, s-a întors cu creștinul la Sfântul Mina, s-a închinat până la pământ cerând cu credință Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creștinul ruga pe sfântul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Și amândoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfântul Botez iar altul iertare. Și au mers fiecare întru ale sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu și pe plăcutul Său, Sfântul Mina.

Sfinții Mucenici Victor și Ștefanida

În vremea împărăției lui Antonin împăratul Romei, era un ostaș de fel din Italia, ostășind sub stăpânirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel Preasfânt îl mărturisea înaintea tuturor. Pornindu-se prigoană asupra creștinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor și i-a zis: „Au venit la noi cărți de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creștinii, la jertfele zeilor noștri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îți vei pierde viața și sufletul tău”.

Iar Sfântul Victor a răspuns: „Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor și nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul și Mântuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia împărăție este fără de sfârșit și cei ce fac voia Lui vor avea viață veșnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a căruia împărăție este vremelnică, vor pieri în veci”.

Voievodul a zis către dânsul: „Tu ești ostaș al împăratului nostru, supune-te dar poruncii lui și adă jertfă”. Sfântul a răspuns: „De acum nu mai sunt ostaș al împăratului vostru cel pământesc, ci al Celui ceresc, pentru că deși am ostășit o vreme sub stăpânirea împăratului vostru, însă n-am încetat a sluji Împăratului meu. Și acum nu-L voi lăsa pe El și idolilor voștri nu voi jertfi. Deci, fă ceea ce voiești. Iată trupul meu este în mâinile tale, iar peste suflet are stăpânire numai Dumnezeul meu”.

Iar voievodul a zis: „Omule, singur pe tine te dai în primejdie, neascultând porunca; jertfește zeilor ca să te izbăvești de muncile care îndată te vor ajunge pe tine”. Sfântul a răspuns: „Eu chiar aceasta voiesc, a răbda munci pentru Domnul meu și mult mă voi bucura, învrednicindu-mă a pătimi pentru numele Lui”.

Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărâme degetele și să le rupă din încheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult și a aruncat pe Sfântul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu și nevătămat, ca și cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, să deschidă cuptorul și să ia cenușa mucenicului să o arunce în râu. Dar când cuptorul a fost deschis, sfântul a ieșit sănătos, lăudând pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dânsul focul și nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor și i-a poruncit să omoare pe Sfântul Victor cu otravă. Acela a fiert carne cu otravă aducătoare de moarte și i-a dat să mănânce. Iar el a zis: „Deși nu mi se cade a primi de la voi carne necurată și a mânca, dar pentru ca să cunoașteți că nimic nu poate otrava cea aducătoare de moarte împotriva puterii Domnului meu, Dătătorul de viață, o voi mânca”. Apoi, rugându-se, a mâncat carnea cu otravă și n-a pătimit nimic.

Văzând vrăjitorul că nu s-a vătămat sfântul din mâncarea otrăvită, a pregătit alte cărnuri cu otravă mai cumplită și a zis către sfântul: „Dacă vei mânca și aceasta și vei fi viu, îndată voi lăsa tot meșteșugul vrăjitoriei și al fermecătoriei și voi crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfântul Victor a mâncat și acele cărnuri amestecate cu otravă și mai cumplită și a rămas iarăși nevătămat. Atunci vrăjitorul a zis cu mare glas: „Iată, ai biruit puterea vrăjitoriei mele, Victore, și sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru că cred în Domnul Iisus Hristos, Cel propovăduit de tine”. Apoi, ducându-se la casa sa, a adunat cărțile vrăjitoriei și toate fermecătoriile și le-a ars, apoi s-a făcut creștin desăvârșit.

Voievodul văzând că nimic nu a vătămat pe sfântul, s-a mâniat foarte și a poruncit să-i taie toate vinele trupului; după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Însă sfântul zicea: „Așa-mi este de plăcut acest untdelemn ce fierbe, precum celui însetat apa rece”. Iar muncitorul, mai mult umplându-se de mânie, a poruncit să spânzure pe sfântul pe lemn și să-i ardă tot trupul cu făclii; apoi amestecând niște praf omorâtor cu oțet, l-a turnat în gura lui. Iar sfântul a zis: „Oțetul și această otravă de moarte îmi este dulce ca mierea și fagurul”.

Muncitorul, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să scoată ochii mucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spânzurat cu capul în jos și s-a dus lăsându-l așa spânzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostașii că mucenicul ar fi murit, au venit să-l vadă și aflându-l pe dânsul viu, s-au spăimântat; iar toți cei ce veniseră cu el au orbit și-și căutau fiecare povățuitor. Dar sfântului, făcându-i-se milă de dânșii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguință și a zis către dânșii: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, să vedeți!”.

Apoi ei îndată au văzut și, mergând, au vestit voievodului cele ce s-au făcut. Iar voievodul, mâniindu-se și mai tare, a poruncit ostașilor să jupoaie pielea de pe sfântul. Aceasta făcându-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Ștefanida, cu credința creștină, soția unuia din ostași, a văzut două cununi frumoase coborându-se din cer, una pe capul Sfântului Mucenic Victor și alta pe capul său, și a început cu mare glas a ferici pe sfântul, zicând:

„Fericit ești, Victore, și fericite sunt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca și a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca și pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea până la o vreme. Drept ești ca și Noe cel plin de fapte bune și desăvârșit în neamul său. Crezut-ai ca și Avraam și te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca și Isaac. Avut-ai osteneli ca și Iacov și te-ai făcut preaînțelept ca și Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca și de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ți-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare și mai frumoasă, iar alta mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ție de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci și eu sunt vas mai neputincios, însă sunt gata a intra în nevoință și a răbda bărbătește pentru Domnul nostru și sufletul meu a-l pune pentru El”.

Acestea grăind ea și auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dânsa și să o aducă înaintea sa. Și căutând spre dânsa cu mândrie, a întrebat-o, grăind: „Cine ești tu?” Sfânta a răspuns: „Sunt creștină!”. Apoi a întrebat-o voievodul despre nume și despre vârstă și aflând că o cheamă Ștefanida și are de la nașterea sa cincisprezece ani și opt luni, iar cu bărbatul său a viețuit un an și patru luni, a început a grăi către dânsa mai cu blândețe, zicând: „Pentru ce vrei să lași așa degrabă lumea aceasta frumoasă și viața aceasta dulce și cu buna petrecere împreună cu bărbatul tău și voiești a-ți pierde frumusețea tinereții tale, dându-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?”.

Sfânta a răspuns: „Las lumea aceasta deșartă și vremelnică și toate dulcețile trupești ce sunt pe pământ, precum și pe bărbatul meu, ca să pot ieși împreună cu fecioarele cele înțelepte în întâmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mântuitorul meu”. Iar voievodul a zis către dânsa: „Lasă acele cuvinte mincinoase și nefolositoare despre Dumnezeul tău și te apropie de zeii noștri și le jertfește lor”. Sfânta Ștefanida a răspuns: „Tu și zeii tăi sunteți plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este și nu este nedreptate întru Dânsul. Deci nu voi jertfi mincinoșilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care viețuiește în cer, ca să nu mă lipsesc de cununa cea pregătită mie întru împărăția Lui”. Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pământ vârfurile a doi copaci de finic ce erau acolo și să lege de dânșii pe Sfânta Ștefanida, și să o sfâșie. Deci, i-a legat un picior de vârful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vârf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicându-se la înălțimea lor, au despărțit pe sfânta în două. Atunci sfântul ei suflet zburând ca o pasăre, și-a aflat cuib în cer și cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfântul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.

Deci, auzind sfântul hotărârea aceasta, mulțumea lui Dumnezeu. Iar când era să-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor săi, zicând: „După douăsprezece zile veți muri și voi, iar după douăzeci și patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici”. Acestea proorocind, el s-a rugat și și-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sânge și mulți din cei necredincioși văzând acea minune, au crezut în Hristos. Și mai ales când au văzut împlinirea proorociei lui, căci precum a proorocit, așa a și fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mâinile vrăjmașului său.

Astfel a pătimit Sfântul Victor împreună cu Sfânta Ștefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălășluiesc amândoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele și luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dânsa și luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, in veci. Amin.

Sfântul Mucenic Vichentie diaconul

Patria Sfântului Vichentie era Spania. Din tinerețile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu și se sârguia la dumnezeieștile cărți, învățând legea Domnului ziua și noaptea. El avea învățător înțelept și plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzând pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere și alese purtări, l-a hirotonit diacon și l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deși era foarte iscusit în dumnezeieștile Scripturi, însă pentru că era peltic la limbă și nu avea deslușită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înțelept și bine grăitor, învăța pe popor în biserică, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luând de la episcopul său poruncă și binecuvântare, nu numai în biserică, ci și în tot locul unde se întâmpla să fie, învăța cu osârdie și povățuia pe calea mântuirii sufletele omenești.

În acea vreme a fost trimis în Spania de păgânul împărat Dioclețian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire și cumplit prigonitor și muncitor al creștinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos. Și venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sânge creștinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul și de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dânșii pe ostașii săi ca să-i aducă ferecați la dânsul spre judecată. Deci i-au prins pe amândoi și cu grele legături de fier fiind legați, i-au chinuit pe cale cu foamea și cu setea. Și de multe ori neputând să alerge iute pe lângă caii care fugeau foarte tare și de care erau legați, ei cădeau jos și îi târau pe drum ca pe niște lemne.

Ajungând la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul să-i arunce într-o temniță întunecoasă și umedă și să-i țină multe zile fără mâncare și fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dânșii cu darul Său, ca să nu slăbească și le dădea lor putere. Apoi, muncitorul temându-se ca să nu moară legați, căci atunci nu va avea către cine să-și arate îngrozirea, i-a scos înaintea sa și văzându-i neslăbiți de foame și de sete și de legăturile cele grele, ci sănătoși cu trupul și veseli la față, a zis către străjerii temniței: „Pentru ce le-ați dat mâncare și băutură, că iată cum s-au îngrășat”. Iar paznicul temniței se lepăda cu jurământ că nu le-a dat nimic.

Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop, socotind că dacă-l va înfricoșa cu iuțeala sa, și diaconul se va îngrozi. Însă n-a fost așa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune și înalță pe cei smeriți, bine a voit ca mândria îngâmfatului muncitor să se rușineze de cel mai tânăr și mai mic cu treapta. Deci, Datian zicea către episcop astfel: „Pentru ce te împotrivești tu poruncii împăratului și nu te închini zeilor noștri, iar pe Hristos Il slăvești?” Dar episcopul răspundea blând, ca și când ar fi avut frică.

Sfântul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfânt și aprins cu râvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: „Pentru ce, părinte, grăiești lui cu frică și pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării câinelui acestuia? Mărturisește cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă și biruiește nebunia acestui om viclean, care voiește a face război cu Dumnezeu, Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sârguiește a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca până în sfârșit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia”.

Auzind acestea Datian și văzând că Sfântul Vichentie, diaconul, nu ține seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: „Duceți de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tânăr diacon”. Iar către chinuitori a zis: „Gătiți toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaimă pe noi”. Deci, mai întâi a poruncit să lege pe sfântul de un stâlp și să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Și făcându-se aceasta, se uda tot pământul de sângele ce curgea șiroaie din trupul lui, încât și oasele se vedeau prin rănile cele adânci. Iar muncitorul îl batjocorea pe el zicând: „Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit trupul tău?”

Sfântul a răspuns: „Ceea ce am poftit, aceea am și dobândit. Aceasta din tot sufletul am dorit și să mă crezi, o, judecătorule, că nici un lucru nu-mi este mai dorit decât a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a făcut o binefacere ca aceasta, decât tu; deși cu răutate o faci aceasta, însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cât îmi înmulțești muncile, pe atât îmi gătește Domnul meu răsplătire în cer. Prin aceste răni cumplite ca pe niște trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuiește întru cele înalte. Iată, cu nădejdea spre Dânsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim și râd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sârguiește mai mult a mă munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea și poruncește slugilor tale să mă bată neîncetat, până când nu va mai rămânea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sunt gata a răbda toate pentru numele Lui”.

Auzind acestea tiranul, se rușina și striga slugilor ca mai mult să muncească și mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos. Și când a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur și a început a le bate. Sfântul râzând de mânia lui, a zis: „Ce faci judecătorule, pentru ce bați slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?” Cu aceste cuvinte ale mucenicului și cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se Datian ca și cu niște săgeți, se tulbura de mânie și scrâșnea din dinți, încât era palid la față și tremura. Apoi a început a vorbi cu blândețe către slugi: „Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte mâinile voastre și nu bagă în seamă muncile, ba chiar râde de voi, de care n-a râs nimeni niciodată? Dar oare puțini erau tâlharii și făcătorii de rele și ucigașii de părinți, și fermecătorii, pe care voi cu mâinile voastre cele tari i-ați muncit până la moarte și nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind în mâinile voastre, fără de rușine își bate joc de mine și de voi? Deci, să nu răbdați rușinea aceasta, ci porniți toată mânia voastră și-l răniți tare”.

Sfântul Vichentie, batjocorind și mai tare neputința lor, a zis: „Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decât puterea ta care mă muncește. Și nu voi înceta de a mărturisi și de a preamări pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut și tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvârșește întru mine, neputinciosul, și pe care tu, cu toate slugile tale nu poți s-o biruiești; ci văzând, nu vezi, și auzind, nu înțelegi și nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tău”.

Judecătorul, neputând spori nimic cu muncile, pentru că, deși străbătuse fiarele cele ascuțite prin încheieturile și oasele mucenicului până la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gândit ca să-l aducă prin vicleșug la păgânătatea sa. Deci, a început a vorbi către dânsul astfel: „Miluiește tinerețele tale, Vichentie, și nu dori ca să se smulgă floarea vieții tale mai înainte de vreme. Nu-ți tăia șirul anilor vieții tale, cruță-te pe tine singur și te supune nouă, ca să nu pieri până în sfârșit; că mi-e milă de tine și aș fi voit a te vedea nu în necinste și nu în munci, ci în cinste și slavă, pentru că mare vrednicie ți-aș fi dat ție dacă m-ai fi ascultat pe mine”. Sfântul Vichentie a răspuns: „Mai urâtă îmi este blândețea ta cea vicleană, decât mânia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de cuvintele tale cele înșelătoare mă înfricoșez. Încetează dar cu vicleșugul cel vătămător de suflet și toate chinurile întoarce-le asupra mea și fără milostivire muncește-mă, ca să cunoști puterea lui Hristos ce se sălășluiește în cei ce-L iubesc”.

Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mâniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce și să strujească toate mădularele și încheieturile trupului cu diferite munci. Și când slugile împlineau porunca muncitorului, răstignindu-l, bătându-l și fiare arse punând pe rănile lui, mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pământ, iar slugilor părându-li-se că sfântul a murit, l-au luat vrând să-l ducă de acolo. Dar el, întărindu-se, cu darul lui Hristos, a scăpat din mâinile lor și alerga la cruce, ocărând pe slugi ca pe niște nebăgători de seamă și neîmplinitori ai poruncii stăpânului lor. Aceia, umplându-se mai mult de mânie, îl munceau în tot felul și din toată puterea lor, până într-atât încât n-au mai putut. După aceasta l-au aruncat în temniță, după porunca muncitorului și acolo fiindu-i tot trupul rănit și toate mădularele sfărâmate și vinele tăiate, l-au pus pe hârburi ascuțite.

Venind noaptea și străjerii adormind tare, a strălucit lumină în temniță și o ceată de îngeri au venit la sfântul, cercetându-l și mângâindu-l. Iar Sfântul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit ușurare durerilor sale și, umplându-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii s-au deșteptat și auzind pe sfântul cântând cu veselie și văzând în temniță lumină negrăită, s-au temut foarte tare și alergând au vestit pe Datian. Iar el nepricepând, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul mucenic.

Deci, a mai gândit încă un vicleșug. A poruncit să pregătească un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu așternuturi moi, să pună pe sfântul în el. Și a orânduit slugi care să-i șteargă sângele, să-i lege rănile și să-i facă slujbă cu vicleșug, prefăcându-se ca și cum le-ar fi milă de dânsul. Apoi, sărutându-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur și să nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.

Acestea făcându-se astfel, sfântul zicea: „Mai bun îmi era patul de munci și de hârburi, decât acesta, dar nu mă veți înșela pe mine, viclenilor înșelători”. Și văzând muncitorul că nimic nu sporește cu vicleșugul, s-a pornit iarăși spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scânduri de fier și să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfântul pe grătar de fier. Și făcând foc mare dedesubt, ca pe o carne de mâncare frigeau pe mucenicul. Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos și astfel și-a sfârșit nevoința pătimirii, dându-și duhul în mâinile Domnului său.

Muncitorul, văzând că sfântul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la câmp și să-l lase neîngropat, spre mâncarea păsărilor și a fiarelor. Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creștinii. Iar Dumnezeu, Care păzește pe sfinții Săi, a pus un străjer neobișnuit la trupul mucenicului. Căci a poruncit unui corb să-l păzească și când venea mulțimea de păsări mâncătoare de stârv și năvăleau asupra trupului sfântului, corbul acela pe toate le izgonea și nu lăsa pe nici una să mănânce trupul mucenicului, deși corbul, din firea sa, iubește a mânca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfântului și nici o altă pasăre nu a lăsat să se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care voia să răpească trupul mucenicului.

Straja a vestit despre aceasta lui Datian și păgânul se mira foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce în mare acel trup sfânt, pe care, luându-l ostașii, l-au pus în corabie și, ducându-l departe pe mare, l-au aruncat în adânc, iar ei se întorceau către mal. Dar când erau aproape de margine, iarăși au văzut trupul mucenicului zăcând pe mal și, spăimântându-se , au fugit. Iar creștinii luându-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

Cuviosul Părinte Teodor Studitul

Era în Constantinopol un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Fotin, având soție care se numea Teoctista și amândoi erau binecredincioși și temători de Dumnezeu. Aceștia au născut pe acest fericit Teodor și botezându-l după obiceiul creștinesc, îl creșteau cu bună îngrijire și l-au dat la învățătura cărții. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe când împărățea nedreptul împărat Constantin Copronim și era mare prigoană asupra celor binecredincioși. Pentru aceea Fotin, lăsând cetatea și boieria pe care o avea de la împăratul și sfătuindu-se cu soția sa, au împărțit toate averile lor. Apoi lepădându-se de lume, au primit viața călugărească și în aceea s-au nevoit bine până la sfârșit. Iar fericitul Teodor, învățând înțelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor și filosof ales, vorbind cu cei răucredincioși despre buna credință și era atât de iscusit în dumnezeieștile Scripturi și în dogme, încât nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată.

Murind Copronim, împăratul cel rău credincios, a venit după dânsul Leon, fiul său, care urma credința cea rea a tatălui său; dar acela n-a împărățit mult, ci curând a pierdut împărăția și viața. Iar după dânsul a venit pe scaun Irina, soția lui, împreună cu fiul său Constantin. Aceasta fiind bine credincioasă, după cum arată numele său, care înseamnă pace, a adus pace Bisericii și a alinat tulburarea, chemând mulțime de Cuvioși Părinți și împreună cu Prea Sfințitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul al șaptelea a toată lumea, la care, lepădând învățăturile celor necredincioși, iarăși au hotărât să se cinstească dumnezeieștile icoane ca și mai înainte și să se închine lor.

Acolo erau adunați trei sute șaizeci de Părinți, între care era și sfințitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului, a cărui pomenire se cinstește în a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu viețuind în el și a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în dumnezeieștile Scripturi și plăcut la vorbă.

Săvârșindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor și, împreună cu dânsul, pe doi frați ai lui, pe Iosif și pe Eftimie, care au voit să primească viața călugărească. Cu aceștia plecând, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos și bineplăcut celor ce voiau a petrece în liniște, căci era un loc înalt, frumos la vedere, având împrejur mulți copaci înalți și apă limpede curgătoare. Și numai o intrare era la locul acela pe care, văzându-l, le-a plăcut la toți și s-au sălășluit acolo. Iar după puțină vreme au zidit o biserică în numele Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

Începând a se înmulți frații, sfințitul Platon a zidit o mânăstire, iar fericitul Teodor, fiind tuns în chipul călugăresc, mai mult decât alții se nevoia cu postul și cu ostenelile; pentru că își alegea lucrurile cele mai grele și slujbele cele mai de jos, învățând smerenia. Și era de mirare multora căci fiind fecior de părinți de neam bun și bogați și crescut în belșug, s-a apucat de lucruri aspre, adică a tăia lemne, a aduce apă și a săpa pământul în grădini, a căra pietre și altele asemenea. Și de multe ori aducând gunoi pe spate în grădină, îl punea spre buna creștere a verdețurilor. Apoi ajuta fraților celor neputincioși și bolnavi, fiind slugă tuturor.

Avea încă și această sârguință, ca toate gândurile și faptele să le mărturisească părintelui său, Sfântul Platon, căci cu dragoste mergea la dânsul și se mărturisea, primind mustrare și iertare de la el. Apoi totdeauna își alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stând înaintea Lui, cu minte netulburată și neamestecată cu cele pământești, să-I aducă slujbă în taină. Dar nu putea fapta cea bună a se tăinui, pentru că lacrimile, care cu îndestulare ieșeau din ochii lui, erau nemincinoase mărturii ale faptelor bune.

Iar înfrânarea lui era minunată și cu înțelepciune rânduită, căci nici nu se lepăda de bucate, nici nu îngreuia stomacul său cu dânsele fără vreme; ci cu meșteșug zdrobea capul balaurului slavei celei deșarte. El nu postea mai mult decât vremea cea rânduită a tuturor fraților și când ședeau toți la masă atunci ședea și el și mânca cu dânșii, însă atât de puțin gusta din bucatele ce erau puse înainte, încât numai să-și împlinească nevoia trupului și să-și acopere înaintea altora înfrânarea sa, ca să nu fie cunoscut că nu primește bucate și să nu se arate oamenilor că postește. Mulți râvneau obiceiului său și pe cât era cu putință se sârguiau a-l urma. Dintre aceștia erau și frații lui: Iosif – care mai pe urmă, pentru viața sa cea plină de fapte bune, a fost păstorul Bisericii Tesalonicului -, și Eftimie.

După dânșii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei și mulți alții, dintre cei ce se înfrânau, care, urmând obiceiului lui Teodor, au sporit în faptele cele bune.

Între alte fapte bune, fericitul Teodor avea și râvna citirii cărților sfinte; căci cu sârguință citea așezământul Legii celei Vechi și a celei Noi și tâlcuirile Sfinților Părinți, iar mai mult iubea cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrană a sufletului său și multă dulceață primea dintr-însele, păzind cu dinadinsul pravila și orânduiala vieții călugărești așezată de Sfântul Vasile cel Mare, nelăsând nici o iotă sau o cirtă. Iar pe cei ce nu le păzeau pe acelea, chiar și orânduiala cea mai mică, pe aceia nu-i socotea călugări ci ca pe niște mireni.

Cuviosul Platon, văzând pe fericitul Teodor așa de strălucit prin viața cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dânsul. Deci, vrând a-l cinsti cu preoția, l-a luat și l-a dus în Bizanț la Preasfințitul Patriarh Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, căci nu voia fericitul a primi o treaptă ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Însă, neputând a se împotrivi poruncii lui Platon, părintelui său cel duhovnicesc și patriarhului, și mai ales voinței lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preoției. Și întorcându-se la mânăstire, spre mai mari nevoințe și osteneli s-a dat, pe care a le spune toate nu este cu putință.

După câțiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor și a bătrâneților sale cele de mulți ani, a voit să-și lase egumenia sa și dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Și adeseori îi grăia lui despre acestea, rugându-l și învățându-l, ca să ușureze sarcina părintelui său și să o poarte el, ca cel mai tare și mai iscusit în toate orânduielile călugărești. Iar el se lepăda, voind a fi sub egumen, decât a fi el egumen peste alții știind că mai ușor este a se povățui de alții, către mântuire decât a povățui el pe cineva.

Cuviosul Platon, văzând pe Teodor că nu se pleca la aceasta, a meșteșugit lucrul acesta. S-a culcat în pat ca un bolnav și neputincios și, chemând pe toți frații, le-a spus că el este aproape de moarte; apoi i-a întrebat pe cine voiesc să aibă după dânsul povățuitor, cine li se pare a fi mai bun; căci știa cuviosul că nu vor voi pe altcineva decât numai pe Teodor, pentru că toți îl iubeau și-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Și așa a și fost pentru că toți au zis într-un glas: „Teodor să ne fie egumen”. Iar Platon îndată a încredințat lui Teodor egumenia și n-a mai putut fericitul Teodor să se împotrivească la toată mulțimea fraților.

Deci, primind egumenia, a început și mai mari nevoințe, făcându-se pildă tuturor, învățând cu cuvântul și cu fapta și îndreptând rânduielile cele răzvrătite dintre călugări. Pentru că erau atunci unii care, nepăzind rânduielile cele călugărești și mai vârtos făgăduința sărăciei, viețuiau asemenea ca mirenii. De aceștia fiindu-i milă fericitului Teodor, s-a sârguit degrabă să-i îndrepteze bine și altora de primprejur le-a adus mult folos, deși cârteau unii asupra lui, dar el nu băga în seamă acestea cât de puțin, și nu lua aminte la ceea ce grăiau cârtitorii, ci se îngrijea ca faptele lui să fie plăcute lui Dumnezeu.

Iar mai pe urmă și aceia înțelepțindu-se, împlineau voia lui, descoperindu-i lui chiar și gândurile lor. De aceea el, luând aminte cu socoteală, dădea fiecăruia povața ce se cădea, pe cei mai leneși deșteptându-i spre nevoințe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i puțin din multele osteneli ca să nu slăbească. Acum se cade a spune pătimirile sfântului ce le-a avut pentru râvna după Dumnezeu și pentru Legea Lui, ca să-i vedem răbdarea cea cu bărbăție în necazuri.

În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune și iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăție și a început a domni singur. Și fiind tânăr și cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură și la desfrânare. Pentru aceea a izgonit și pe soția sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei și-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfințitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvânteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimând dumnezeieștile legi și neascultând de patriarhul, s-a făcut părtinitor și săvârșitor acelei nunți fărădelege.

Acest preot, după aceea, fără zăbavă și-a luat răsplătirea pentru îndrăzneala sa, precum mai pe urmă se va arăta. Iar patriarhul se sârguia în tot chipul ca să despartă acea însoțire a împăratului, dar nu putea, căci împăratul se lăuda că va ridica iarăși eresul luptării contra sfintelor icoane. De aceea patriarhul a lăsat pe împărat să petreacă așa, ca să nu vină mai mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o fărădelege ca aceea începându-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetățile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Așa au început a face domnii și stăpânii care erau în Bosfor și Gothii și cei care stăpâneau și prin alte părți, despărțindu-se de femeile lor, și cu sila ținându-le în chip călugăresc, luând în locul lor altele.

Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plângea cu sufletul și ofta greu de niște păcate ca acestea, ce se făceau pe față, întristându-se și temându-se să nu intre în obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu să fie înlăturată dintre creștini. Deci, aprinzându-se cu râvnă după legea dumnezeiască, a trimis la toți călugării vestindu-le fărădelegea împăratului și poruncind să-l scoată despărțit de Biserica lui Hristos, ca pe un defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoți cu rudenia lui, a făcut sminteală altora.

Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dădea pe față fărădelege pe care o făcuse împăratul, încât a străbătut pretutindeni această râvnă a cuviosului, de care însuși împăratul, înștiințându-se despre aceasta, s-a necăjit asupra lui. Dar nu-și arătă îndată mânia lui, știindu-l bărbat drept și având de la toți mare slavă și cinste.

Deci mai întâi, împăratul a gândit să-l înduplece cu momeală; și a poruncit soției sale celei desfrânate, ca să trimită la sfântul mult aur, rugându-l să se roage pentru dânsa și pentru neamul ei. Făcându-se aceasta, sfântul n-a primit aurul, iar pe cei trimiși i-a alungat ca pe cei ce împreună se învoiseră la fărădelegea împăratului. Apoi împăratul îndată a făcut alt sfat. A chibzuit să meargă acolo unde viețuia cuviosul, ca și când ar avea oarecare trebuință. Dar pricina adevărată era ca să vorbească cu Cuviosul Teodor și să-l supună, socotind că-l va întâmpina împreună cu frații și va da cinstea ce i se cuvenea împăratului.

Însă, când a trecut împăratul pe lângă mânăstire, n-a ieșit cuviosul înaintea lui, și nici unul din frați ci, închizându-se înăuntru, ședeau în tăcere; slugile împărătești, bătând la poartă, nimeni nu le răspundea. Atunci împăratul mai tare s-a mâniat și, întorcându-se la palat, a trimis îndată un boier cu ostași, poruncindu-i să pună multe chinuri asupra sfântului și asupra celorlalți călugări, care se țin de sfatul lui și, bătându-i, să-i izgonească din mânăstire și să-i trimită în surghiun. Mergând trimisul acela, a năvălit asupra mânăstirii fără de veste și, prinzându-i pe toți, i-a chinuit fără milă, începând de la Cuviosul Teodor, încât s-au umplut trupurile lor de răni și pământul s-a înroșit de sângele lor. Iar după acele bătăi, a trimis pe cuviosul în surghiun la Tesalonic, și împreună cu dânsul unsprezece părinți mai aleși, care, pătimind împreună cu cuviosul, răbdau cu dânsul vitejește în legături și în necazuri, bucurându-se că sunt răniți și izgoniți pentru dreptate.

Auzind despre acestea, călugării din Herson și din Bosfor, cum că marele Teodor și cei împreună cu dânsul au rămas neclintiți cu mintea, împotrivindu-se fărădelegii împăratului, și câte au pătimit, le-a părut rău de aceasta. Deci urmând acelora, asemenea au propovăduit pe împăratul cel fărădelege și străin de Biserică, pentru care pricină mulți dintre dânșii au pătimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind în surghiunie, scria către cei care erau închiși pentru aceeași pricină, întărindu-i pe dânșii și învățându-i ca să nu slăbească în voință și să nu se clatine în necazuri, ci mai vârtos să se îmbărbăteze și să pătimească pentru adevăr.

Atunci, a scris și către papa de la Roma, vestindu-l despre ce a pătimit de la împăratul care făptuise fărădelegea. Iar papa a scris înapoi către dânsul, lăudându-i răbdarea sa, fericindu-l pentru râvna lui după Dumnezeu și pentru bărbăția cea neclintită. Însă Dumnezeu fără zăbavă a făcut izbândă asupra împăratului, pentru nevoința și chinuirea robului Său; căci l-a lipsit și de împărăție și de viață, fiindcă maica lui și boierii, sculându-se asupră-i, i-au scos ochii, și de durere îndată a murit. Iar după moartea lui, Irina luând iarăși împărăția bizantină, toți au fost scoși din închisori și Fericitul Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol și a fost cinstit de împărăteasă și de patriarh ca un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care îndrăznise să binecuvânteze nunta împăratului cea fărădelege, și-a primit judecata după pravila Sfinților Părinți și a fost scos din treapta preoției și izgonit din biserică; iar Sfântul Teodor s-a întors la mânăstirea sa și toți s-au bucurat de întoarcerea lui, nu numai călugării, ci și mirenii. Apoi toți cei dimprejur alergau să-l vadă, bucurându-se de un păzitor ca acesta al legii lui Dumnezeu, care a răbdat pentru dreptate răni și izgoniri și care iarăși s-a întors la păstoria sa. Deci Cuviosul, adunând duhovniceștile sale oi risipite, le păstorea pe ele ca și mai înainte, petrecându-și viața în plăcerea lui Dumnezeu, și luminând tuturor cu fapte bune ca o făclie în sfeșnic.

Iar după câțiva ani s-au făcut năvălirile turcilor asupra grecilor, robind părțile stăpânirii grecești. Atunci mulți au fugit de frică în cetățile cele mai îndepărtate, precum și Cuviosul Părinte Teodor, care nu s-a dat pe sine și pe cei împreună cu dânsul într-o primejdie ca aceea, ci ascultând pe Cel ce le-a zis: Duceți-vă puțin până va trece mânia lui Dumnezeu, a lăsat chinovia și a venit împreună cu frații în Constantinopol. Iar venirea lui a fost plăcută patriarhului și împărătesei, bucurându-se de dânsul și l-au rugat să primească mânăstirea studiților și să rânduiască mai bine viața ucenicilor săi. Aici se cuvine să pomenim ceva și despre acea mânăstire a Studiților de când s-a început.

Și iată cum. Un bărbat oarecare din cei de bun neam, mare și puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu și antipat. Acesta a zidit în Constantinopol o biserică mare și preafrumoasă în numele Sfântului Ioan Botezătorul și a făcut pe lângă mânăstire ziduri și chilii. Apoi, chemând călugării de la locașul numit al „neadormiților”, i-a rugat să viețuiască în mânăstirea lui și să-și țină toată rânduiala lor. Iar numele acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire mânăstirea, numindu-se a Studitului, în care au viețuit călugării până la împărăția lui Copronim, ținând rânduiala neadormiților. Iar când necredinciosul Copronim făcea rău Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci a izgonit pe călugări din Bizanț și a rămas pustie mânăstirea Studitului.

Apoi, după ce a pierit necredinciosul împărat, prigoana a încetat, iar călugării au început iarăși a viețui pe lângă biserica Studitului, dar mai mulți. Într-acea vreme, când a venit cuviosul împreună cu călugării săi în Constantinopol, numai doisprezece călugări petreceau în acea mânăstire. Deci cuviosul fiind rugat de împărăteasa Irina și de Sfântul Patriarh Tarasie, a primit mânăstirea Studitului și a început a viețui într-însa.

Văzând locul plăcut pentru petrecerea călugărilor, a înnoit și a întins mânăstirea și s-a adunat mulțime de frați, pentru că veneau la dânsul călugări și de la alte mânăstiri, vrând să viețuiască lângă dânsul și să-l aibă povățuitor; iar el îi primea pe toți ca un părinte și cu nefățărnicie îi iubea. La el nu era mai puțin iubit acela care era călugărit într-o altă mânăstire, precum fac mulți din egumenii nepricepuți, cinstind mai mult pe aceia pe care el singur i-a călugărit, iar pe cei călugăriți în alte mânăstiri nu ca pe cei ai lor, ci ca pe niște străini îi socotesc. Dar la Cuviosul Teodor toți erau deopotrivă, de asemenea pe toți îi iubea deopotrivă și pentru toți avea purtare de grijă. Pentru că știa că unul și același este chipul călugăresc, ori unde se va îmbrăca într-însul; precum și darul Botezului unul este, ori unde s-ar învrednici cineva de el, și numai după măsura faptelor bune se deosebesc răsplătirile celor călugăriți.

Ucenicii acestui cuvios părinte sporeau întru toate faptele cele bune, încât străbătând pretutindeni vestea despre viața lor cea sfântă, mulți alergau la dânșii, dorind a râvni nevoințele lor, și s-a înmulțit numărul lor până la o mie de frați. Atunci văzând cuviosul mulțimea ucenicilor săi și că-i este cu neputință a lua seama tuturor singur și a cerceta faptele, cuvintele și gândurile fiecăruia, pentru aceea, ca și Moise, a pus începători pe care îi știa că sunt mai pricepuți, mai iscusiți în fapte bune și mai nevoitori și pe fiecare dintr-înșii îi orânduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul îl chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul păzitor, pe altul înfrânător și pe fiecare după slujba cea orânduită lui.

Apoi a scris și porunci cum fiecare dintre dânșii va săvârși cele poruncite, începând de la cel dintâi și până la cel mai de pe urmă. Și a așezat și canoane pentru greșeli, unora a rânduit câteva închinăciuni, iar altora port, și pentru fiecare greșeală a rânduit cercetarea ce se cuvenea. Dacă cineva ar fi lăsat dumnezeiasca cântare, sau ar fi sfărâmat vas, sau ar fi vorbit vorbe în deșert, sau ar fi făcut ceva cu nebăgare de seamă, sau ar fi mâhnit vreun frate întru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fără blândețe și fără smerenie, sau ar fi vorbit șezând la masă, nescultând citirea, sau ar fi cârtit pentru bucate, sau fără de rușine și cu îndrăzneală ar fi aruncat ochii încoace și încolo, sau altceva de ar fi făcut dintre acestea, pentru toate acestea a însemnat canoane după faptă.

Apoi a așezat toate de obște, ca să nu zică că este ceva al lui. De obște era mâncarea, de obște și hainele și fiecare trebuință de obște, ca să aibă și mântuire de obște. După aceea cuviosul se sârguia și la aceasta, ca să nu iasă călugării lui adeseori din mânăstire în cetate, pentru trebuințele mânăstirii. Căci știa câte ispite se întâmplă călugărului umblând prin cetate, din pricina vederii fețelor străine și din auzirea vorbelor rele. Pentru aceea a voit să aibă tot felul de meșteșug în mânăstire. Deci, frații învățau tot felul de meșteșuguri, unii la lucrat în lemn și la zidit, iar alții fierăria, unii la țesătorie, alții la tăiere de piatră și la tot lucrul ce este de trebuință în mânăstire.

Pe când lucrau cu mâinile, în gură pururea aveau rugăciunea lui Hristos și psalmul lui David. Despre acest obicei al mânăstirii Studitului și despre această rânduială s-a străbătut vestea pretutindeni, încât mulți, întemeind mânăstiri in cetățile dimprejur și prin părțile cele mai îndepărtate, prescriind orânduiala Studiților, o țineau pe aceasta, iar unii și până acum o țin. Apoi cuviosul a scris multe cărți folositoare și a alcătuit cuvinte de laudă pentru praznicele împărătești ale Născătoarei de Dumnezeu, cum și viața Sfântului Ioan Botezătorul a cinstit-o cu frumoase cântări. După aceea a alcătuit multe canoane și cântări, adăpând Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele învățăturii sale ca un râu plin de apele înțelepciunii și veselind-o cu cântările sale.

După aceasta a răpit împărăția grecească Nichifor prigonitorul și a izgonit de la împărăție pe binecredincioasa împărăteasă Irina. Apoi a murit și preasfântul patriarh Tarasie, iar după dânsul a fost ridicat pe scaun un om cu fapte bune și vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel cu împăratul, căci Nichifor se numea și el. Atunci iarăși au început să fie tulburări în Biserică, pentru că împăratul cu puterea sa, iarăși a adus în biserică pe Iosef cel pomenit mai sus și a poruncit să-i dea slujba preoției. Patriarhul s-a împotrivit împăratului pe cât era cu putință, dar când l-a văzut tulburându-se cumplit s-a temut ca să nu pătimească de la dânsul toată Biserica, ceva mai cumplit de cum a pătimit de la împărații cei răi care au fost mai înainte.

Deci a primit pe Iosef fără de voie în rânduiala preoțească. Dar aceasta, împăratul a făcut-o din pizmă împotriva Cuviosului Teodor, întărâtându-l, căci știa că nu va răbda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a și fost. Atunci sfântul a mustrat pe împărat, ca pe cel care făcea rău Bisericii, aducând cu puterea sa mirenească pe acela, pe care sfințitul patriarh Tarasie, împreună cu tot clerul său, judecându-l, l-a depărtat. Deci împăratul s-a mâniat foarte asupra cuviosului Teodor și l-a trimis la surghiun, în ostroavele ce erau aproape de cetate. Asemenea a făcut și fratelui său Iosif și vrednicului de fericire, bătrânului Platon, cum și altor mulți călugări din mânăstirea Studitului.

Apoi a venit veste la împărat că barbarii au ajuns în Tracia și o robesc. Iar împăratul îndată s-a pregătit de război, însă nu atât poftea a birui pe potrivnicii săi, pe cât dorea să izgonească pe Cuviosul Teodor. Deci, mergând cu oastea asupra sciților, a trimis la sfântul și cu momeli și cu îngroziri voia să-l aducă la un cuget cu dânsul. Iar sfântul i-a răspuns: „Se cade ție, împărate, să faci pocăință pentru păcatul pe care l-ai făcut, să aduni ceea ce ai risipit și astfel să mergi la război. Dar de vreme ce aceasta n-ai făcut, de aceea ochiul cel a toate văzător, prin mine umilitul, astfel mai înainte îți vestește: Să fii înștiințat că nu te vei întoarce din calea în care te duci”. Iar împăratul n-a socotit întru nimic cuvintele sfântului, ci mai mult s-a mâniat asupra lui, și se lăuda că, întorcându-se, i se va face mult rău sfântului. Dar nu s-a învrednicit a se întoarce, pentru că după proorocirea sfântului a fost ucis de barbari.

După dânsul a luat împărăția fiul său, Stavrichie. Dar și acesta a murit degrabă, căci fusese rănit în război, la care fusese cu tatăl său. Apoi a fost ales la împărăție Mihail care atunci era ministru al palatului, bărbat cu adevărat vrednic de stăpânirea împărătească, fiind bun creștin. Acela, luând stăpânire, îndată l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun și pe toți cei împreună cu dânsul, apoi de mare cinste s-a învrednicit aducând pace bisericilor.

Iar Iosef iarăși a fost îndepărtat din Biserică, ca un mădular netrebnic. În acea vreme fericitul și vrednicul de laudă Platon, s-a dus către Domnul. Auzind patriarhul de răposarea lui, a venit cu tot clerul în mânăstirea Studitului și, sărutând sfintele lui moaște, l-a îngropat cu cinste.

Cuviosul Teodor, după răposarea lui Platon, părintele său duhovnic, numai doi ani a viețuit cu frații în liniște; căci iarăși s-a ridicat vifor cumplit asupra lui și asupra Bisericii lui Hristos din partea rău-credinciosului Leon Armeanul, care fusese mai înainte voievod al binecredinciosului împărat Mihail. Că fiind trimis la război asupra barbarilor, acolo a adunat mulțime de oaste pentru a merge împotriva împăratului Mihail, făcătorul său de bine. Apoi, înșelând boierii și pe ostași, pe unii cu daruri, pe alții cu făgăduințe, iar pe alții cu alte momeli, i-a atras la sine și astfel s-a făcut împărat, încât nimeni nu era ca să se împotrivească lui. Înștiințându-se despre aceasta binecredinciosul împărat Mihail, îndată a schimbat porfira împărătească cu rasa monahicească, nemaivoind să facă război cu vrăjmașul său.

Leon Armeanul, luând stăpânirea împărătească, la început se arăta binecredincios și blând, până când s-a întărit în împărăție și a adunat pe ajutătorii relei sale credințe. Apoi a început a huli sfintele icoane și a defăima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepricepuți pe unii ca aceia. Iar patriarhul mustra credința lui cea rea și discuta cu dânsul din Sfânta Scriptură pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit pe împăratul cel fără de minte spre mai mare mânie.

Deci împăratul, chemând îndată pe toți preoții cei mai de cinste, pe călugări și pe patriarh, precum și pe fericitul Teodor, și-a dat pe față răutatea lui, hulind și ocărând pe cei ce cinstesc sfintele icoane și lăudând pe cei care au combătut închinăciunea către ele. Căci zicea: „Oare n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji lucrul mâinilor omenești? Lege care zice: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici altă asemănare. Deci nu se cade a ne închina icoanelor pe care le fac mâinile omenești; căci cum poate cineva să scrie pe icoane pe Cel nescris împrejur, iar scândurile cele de câte un cot, cum să încapă pe Cel neîncăput. Apoi cum putem să socotim Dumnezeu pe Cel închipuit cu vopsele?”

Iar sfinții părinți se împotriveau în tot chipul la cuvintele lui cele deșarte și hulitoare, zicând: „Dacă vom ține desăvârșit legea dată prin Moise, apoi deșartă va fi credința noastră creștinească, deșartă și propovăduirea apostolească; în zadar vor fi toate dumnezeieștile așezăminte ale Sfinților Părinți și chiar întruparea Stăpânului, ceea ce este înfricoșat de grăit, prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, când cinstim icoanele, nu cinstim lemnul și vopselele, ci pe Cel închipuit pe dânsele”.

Așa gândind sfinții, Cuviosul Teodor, care știa bine scripturile cele vechi și cele noi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „De unde ți-a venit, o împărate, o gândire ca aceasta, ca să necinstim chipul lui Hristos, să aduci în Sfânta Biserică porunca aceasta eretică și să rupi haina ei țesută cu darul cel de sus și cu apostoleasca și părinteasca învățătură? Au doară din legea cea veche cugeți, când este știut că sfârșitul ei l-a făcut darul cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Și dacă se cuvine a ține legea cea veche, de care țineți voi, apoi se cade a vă și tăia împrejur și a ține sâmbetele; și celelalte care sunt scrise într-însa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut înțelege aceasta, împărate, cum că legea cea veche a fost dată până la o vreme, numai unui neam care a ieșit din Egipt, adică evreilor? Deci, a încetat umbra după ce s-a arătat darul.

Dar chiar și acea lege nu se păzește pretutindeni, ceea ce se poruncește; căci ea a poruncit să nu se facă asemănare și să nu se închine lucrului de mâini omenești, dar tot ea a îngăduit asemănarea de heruvimi deasupra Chivotului. Dar acel Heruvim nu era făcut de mâini omenești? Însă de toți se cinstea. Iar în darul cel nou Însuși Domnul, închipuindu-și fața Sa pe mahramă, a dat-o lui Avgar de care acesta ținându-se, a dobândit tămăduire de boala sa cea de multă vreme. După aceasta, Sfântul Luca, Apostolul Domnului și evanghelistul, a închipuit cu mâinile sale asemănarea Maicii Domnului și a lăsat-o neamului care l-a urmat. Apoi în Fenicia, arătându-se chipul Mântuitorului cel nefăcut de mâini omenești, a săvârșit multe și strălucite minuni. Iar puterile care se arătau prin chipurile altor sfinți nu dovedesc acestea mai luminat decât soarele, că se cuvine a li se da cinstea cea cuvenită?”

Împăratul neluând aminte la cele spuse de cuviosul, a zis: „Eu nu voiesc a închipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevăzută și neajunsă”. Sfântul Teodor i-a răspuns: „Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisă o mărturisim și o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai că îl închipuim pe icoane cu scrisori, și Aceluia ne închinăm și pe Acela Îl cinstim; însă nu lemnul sau vopselele”.

Acestea și mai multe grăind cuviosul părinte din dumnezeieștile Scripturi, a mustrat rătăcirea împăratului. Iar acesta, umplându-se de mânie, a zis către cuviosul cu mânie: „Te știu pe tine că totdeauna cele nepricepute grăiești și că ești gâlcevitor și mândru și tuturor potrivnic; iar acum ai venit să mă ocărăști și să mă hulești și pe mine, vorbind nu ca unui împărat, ci ca unuia din cei proști. Pentru aceasta ești vrednic de multe chinuri însă te cruț, până când se va arăta mai cu adeverire judecata noastră și atunci, dacă nu te vei pleca, vei primi vrednică pedeapsă pentru nebunia și împotrivirea ta”. Iar ceilalți cuvioși părinți n-au mai vrut nimic să vorbească împăratului, zicând între dânșii: „Ce vom mai spune unui suflet atât de răzvrătit și care nu voiește să se vindece?”

Iar fericitul Teodor, luând sabia cea duhovnicească, a zis către dânsul așa: „Deci, înțelege și ia aminte, o împărate, că nu este dreptul tău a judeca și a porunci Bisericii. Stăpânirii tale se cuvine a lua în seamă și a îndrepta lucrurile cele lumești, iar cele bisericești sunt date arhiereilor și învățătorilor Bisericii. Ție îți este poruncit numai a urma și a te supune, căci așa zice Apostolul: Dumnezeu a pus în Biserică mai întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, iar nu pe împărați. Și celelalte scripturi poruncesc ca lucrurile bisericești să le îndrepteze învățătorii Bisericii, iar nu împărații”.

Atunci împăratul a zis cuviosului: „Dar tu mă izgonești din Biserică?” Sfântul i-a răspuns: „Nu eu, ci predaniile dumnezeieștilor Apostoli și ale Sfinților Părinți te izgonesc; căci chiar dacă înger din cer ne va vesti ceva împotriva sfintei credințe, anatema să fie. Iar dacă voiești a fi în sânul Bisericii lui Hristos, împreună cu noi care ne închinăm icoanei lui Hristos, atunci urmează întru toate patriarhului și cinstitului sobor, care este cu dânsul”. Acestea auzindu-le împăratul, mai mult s-a umplut de mânie și i-a izgonit pe toți cu necinste.

Ieșind de la împărat, cuvioșii părinți împreună cu patriarhul, au înconjurat pe fericitul Teodor, lăudându-l pe el din inimă, pentru că s-a împotrivit prigonitorului și l-a rușinat cu multă înțelepciune și cu bărbăție, mustrând cu îndrăzneală păgânătatea lui. Apoi părinții mergând pe la locurile lor, a ieșit de la eparhul cetății această poruncă: „Că nimeni să nu vorbească, nici să întrebe pentru credință, ci toți să facă voia împăratului, căci așa poruncește el”.

Trimișii au ajuns cu acel cuvânt până la fericitul Teodor; iar sfântul, rugându-se, a zis către dânșii: „Judecați singuri, oare cu dreptate este a vă asculta pe voi, mai mult decât pe Dumnezeu? Mai bine este limbii mele să fie tăiată, decât a tăcea și a nu ajuta credința cea adevărată”. Cuviosul învăța pe toți ca fără de îndoială să țină credința dreaptă, pe unii chemându-i la sine, iar la alții mergând singur, ori trimițându-le cărți, întărind pe cei ce slăbeau cu sufletul.

Iar patriarhul mergând adeseori îi era bun sfetnic și îl mângâia pe el, de vreme ce îl vedea mâhnit și cu durere în suflet. Și zicea către dânsul: „Nu te mâhni, părinte, pentru că Domnul nu ne va lăsa pe noi și nu va îngădui ispită mai presus de puterea noastră; nici nu va răbda răutatea aceasta până la sfârșit. Că deși a ridicat vrăjmașul război asupra Bisericii, însă peste puțin se va întoarce durerea asupra capului său. Știi cuvântul Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteala, însă vai omului aceluia, prin care vine sminteala. Din timpul Sfinților Apostoli până în ziua de astăzi câte eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii răzvrătiți cu mintea și câte au pătimit de la dânșii Sfinții Părinți, care au fost mai înainte de noi! Dar Biserica a rămas nebiruită și cei ce au pătimit sunt proslăviți și încununați, iar ereticii au primit după faptele lor”.

Acestea auzind patriarhul și tot soborul care era cu dânsul, se întărea și se umplea de osârdie de a răbda toate necazurile pentru buna credință. După aceasta, mai trecând puțină vreme, sfințitul patriarh Nichifor a fost scos din scaun de necredinciosul împărat și l-a izgonit din Constantinopol; asemenea și toți arhiereii au fost osândiți la surghiun. Atunci putea să vadă cineva lucru înfricoșat și de groază, ceea ce făceau luptătorii contra sfintelor icoane. Căci pe unele le aruncau cu necinste la pământ, pe altele le dădeau focului, iar pe altele le ungeau cu noroi și multe alte răutăți făceau.

Iar Cuviosul Teodor, văzând aceasta, suspina cu amar și se minuna de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Apoi, plângând zicea: „Cum rabdă cerul o fărădelege ca aceasta!” Dar nevrând numai în taină a fi cinstitori de Dumnezeu, și în tăcere a plânge pentru o primejdie ca aceea, a poruncit fraților săi, pe când era praznicul Duminicii Stâlpărilor, să ia sfintele icoane în mâini și să umble în jurul mânăstirii, ridicând icoana sus și cântând cu mare glas: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule”, și alte cântări de biruință, înălțând lui Hristos.

Înștiințându-se despre aceasta împăratul, îndată a trimis la sfântul, amenințându-l și înfricoșându-l ca să înceteze cu lucrul acesta, iar de nu va înceta, să știe că surghiunul, rănile și moartea îi stau înainte. Dar sfântul nu numai că nu înceta, ci și mai mult făcea rugăciuni, învățând pe toți cu mare glas, și sfătuindu-i ca să țină credința dreaptă, și să dea cuvenita cinste sfintelor icoane.

Văzând împăratul că nu este cu putință nici cu momeli, nici cu îngroziri a potoli îndrăzneala și râvna Cuviosului Teodor, l-a osândit pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemând la sine pe toți ucenicii și învățându-i pe dânșii, le zicea: „Acum, fraților, fiecare din voi răbdând, să-și mântuiască sufletul său, pentru că vremea este cumplită”. Apoi, fiind mâhnit și plângând, s-a urcat în corabie, și a fost dus în Apolonia și închis într-o temniță ce se numea Mesopa. Dar și acolo învăța buna credință, către unii vorbind, iar către alții trimițând scrisori din temniță, întărindu-i în buna credință.

Vestea despre scrisorile lui ajunsese până la împărat, care îndată a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i să-l ducă pe sfântul la un loc mai îndepărtat, ce se numea Vonita; și acolo, închizându-l în temniță, să-l păzească ca să nu vorbească cu nimeni, nici să scrie ceva despre cinstirea icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca împăratului, iar el a răspuns: „Mutarea aceasta din loc în loc, o primesc cu bucurie, pentru că eu nu am loc statornic în viața aceasta și unde voi fi dus, acolo este locul meu; iar a tăcea și a nu învăța dreapta credință, aceasta nu se poate, nici nu vă voi asculta pe voi întru aceasta și de îngrozirile voastre nu mă voi teme”.

Sfântul a fost dus la locul pomenit și închis în temniță, însă el tot mărturisea dreapta credință. Înștiințându-se împăratul că Sfântul Teodor nu se pleacă întru nimic voii lui, s-a aprins de multă mânie și iarăși a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca să pună asupra sfântului răni cumplite. Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca împăratului, iar el îndată cum a auzit cuvântul, a început a dezbrăca hainele de pe el, zicând: „Eu de mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane”.

Nichita, fiind bun cu firea și milostiv, văzând trupul sfântului gol, pe care multa osteneală și postul îl slăbise de tot, s-a umilit cu sufletul și n-a îndrăznit a se atinge de dânsul, căci se temea de Dumnezeu; apoi s-a dus, nefăcând sfântului nici un rău. Iar sfântul neîncetat răspândea învățătura sa cea bună, pentru că și străjerii se rușinau de dânsul și nu puteau să-l oprească, deși le era poruncit cu strășnicie ca să nu lase pe Teodor să învețe pe nimeni dreapta credință. El a scris și către ucenicii săi, care erau împrăștiați prin alte părți; căci pentru dânșii mai vârtos se îngrijea, învățându-i să păzească fără frică mărturisirea credinței, măcar de vor pătimi mii de chinuri.

Apoi le aducea aminte că nu sunt nimic pătimirile de acum, pe lângă slava ce se va arăta întru noi și pe care o vor dobândi toți cei ce au răbdat până în sfârșit. După aceea a scris și către preasfințiții patriarhi, către patriarhul Romei celei vechi, către al Ierusalimului și către al Alexandriei, vestindu-le cu amănuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane în Bizanț și cum cei dreptcredincioși sunt ținuți prin temnițe și cum adevărul s-a înghițit de minciună. Apoi îi ruga ca și ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, să susțină dreapta credință. Și veneau mulți în temniță la cuviosul, și ascultau învățăturile cele frumoase pe care le dădea dânsul și se întorceau cu mult folos.

Odată un cleric de la Biserica Asiei, trecând pe acolo a cercetat pe sfântul. Acel cleric, auzind învățătura lui pentru buna credință, îndată a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane și s-a închinat lor. Și întorcându-se acasă, nu voia să aibă împărtășire cu episcopul său, care era eretic. Apoi și pe alt cleric, prieten al său, l-a sfătuit și, aducându-l la dreapta credință, l-a întors de la credința eretică. Iar episcopul, aflând că Sfântul Teodor este pricina acestei schimbări a clericilor săi, a vestit prin scrisoarea sa pe împăratul, jeluindu-se asupra Sfântului Teodor.

Împăratul îndată a trimis poruncă voievodului Asiei, ca să pedepsească pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul din dregători, poruncindu-i să dea Sfântului Teodor cincizeci de lovituri. Acela venind, când a spus fericitului pricina venirii sale, el îndată și-a dezlegat brâul și a lepădat haina și și-a dat spatele spre loviri, zicând: „Plăcut îmi este ca împreună cu aceste răni să-mi lepăd trupul și degrabă să mă duc cu sufletul către Domnul meu cel dorit”.

Dregătorul, rușinându-se de sfântul, s-a închinat lui, cerând iertare și apoi s-a dus. După aceasta a venit alt trimis de la împărat, cu numele Anastasie, foarte cumplit și nemilostiv. Acesta bătând cu mânile sale pe sfântul, i-a dat până la o sută de lovituri și l-a închis într-un loc întunecos. Asemenea și pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma părintelui său și pătimirilor lui era părtaș; și pe acela bătându-l, l-a închis împreună cu dânsul și a poruncit străjerilor să-i țină strânși în legături, apoi s-a dus. Ce fel de chinuri a răbdat cuviosul în acea închisoare întunecoasă, nu este cu putință a spune; căci trupul lui slăbit de post și de ostenelile călugărești, primind atâtea bătăi, era peste tot o rană.

Încă și temnița aceea era plină de toată necurăția. Iarna degera de frig, pentru că nici haine nu avea, ci numai o zdreanță, iar vara se topea de căldură, pentru că vântul nu răcorea locul acela de nicăieri. Apoi mulțime de jigănii mici erau acolo în temniță. Încă și străjerii, având poruncă cu îngrozire, erau aspri și nemilostivi, căci îl dosădeau și-l ocărau, numindu-l nepriceput și vrăjmaș al împăratului. Aceia le aruncau printr-o ferestruică, lui și ucenicului său, câte o mică bucățică de pâine, și le dădeau câte puțină apă, și aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la două, iar alteori și după mai multe zile; și așa îi chinuia cu foame și cu sete.

Odată părintele a zis către ucenic: „Vezi, fiule, că oamenii aceștia nu numai cu răni și cu această temniță întunecoasă ne pedepsesc, ci cu foame și cu sete vor să ne omoare, dar noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care nu numai cu pâine, ci și cu altă mâncare mai bună știe a hrăni, cu a Cărui purtare de grijă se ține toată suflarea. Mie, împărtășirea cu Trupul Stăpânului să-mi fie de acum hrana sufletului și trupului”. Pentru că cuviosul avea totdeauna cu sine o părticică din Trupul Cel de viață făcător, adăpat cu Sângele Domnului Iisus Hristos, pe care o păstra pe când săvârșea dumnezeieștile Taine, când îi era cu putință.

„Deci – zicea el – eu numai cu Acesta mă voi împărtăși, negustând altceva nimic, iar pâinea care ni se dă amândurora să-ți rămână ție singur, asemenea și apa; pentru că foarte puțin ni se dă, precum vezi, și abia poate să fie pentru tine singur, spre întărirea trupului, ca măcar tu să rămâi viu și să vestești fraților trecerea mea din viață, dacă va fi voia Domnului Dumnezeu a mă săvârși în această mare strâmtorare”.

După câtăva vreme, Cel ce satură toată ființa cu buna Sa voire nu a trecut cu vederea pe plăcutul Său, care se sfârșea de prea multă foame, ci a rânduit pentru dânsul acestea: trecând pe acolo un boier împărătesc a aflat toate despre dânsul, cum răbda strâmtorare și foame. Deci, aceluia i-a plecat Dumnezeu inima spre milă și a poruncit străjerilor ca să dea din destul hrană sfântului și ucenicului său și să nu le mai facă nici un rău, ca să poată viețui. Și era așa cu bunăvoirea lui Dumnezeu, că după puțină vreme schimbându-se necazurile lor, s-au mai întărit cu trupul, însă fericitul părinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind cuprins de multă slăbiciune.

A petrecut sfântul în acea temniță mai mult de trei ani, hrănindu-se cu pâine de la străjeri și aceea o primea cu defăimare. Toate acestea le răbda cu bucurie pentru dreapta credință. Astfel petrecând el și netămăduindu-se desăvârșit de durerile și rănile ce le avusese mai înainte, iarăși l-au osândit cu mai cumplite chinuri; căci nu se știe cum a ajuns în mâinile împăratului o scrisoare a fericitului Teodor, în care se cuprindea mustrarea credinței rele a împăratului și o învățătură către cei credincioși, pentru buna cinstire și dreapta slăvire a sfintelor icoane.

Citind împăratul scrisoarea aceea, cu mai multă mânie s-a aprins și a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca să-i arate scrisoarea aceea, și să-l întrebe de este a lui; apoi să-l bată până la suflarea cea mai de urmă. Venind voievodul, a arătat scrisoarea fericitului, iar el a mărturisit adevărul cum că este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul a poruncit mai întâi să bată pe ucenicul sfântului, pe Nicolae, de vreme ce el a scris scrisoarea, ca din partea Sfântului Teodor. După aceea, dezbrăcând și pe Cuviosul Teodor, l-a bătut fără milă, încât tot trupul i s-a rănit și puțin i-a lipsit să nu-i sfărâme chiar oasele. Și lăsându-l abia viu, s-a întors iarăși la ucenicul Nicolae, momindu-l și îngrozindu-l ca să se lepede de închinarea cinstitelor icoane. Dar, aflându-l neplecat, iarăși l-a bătut mai mult decât întâi și l-a lăsat acolo gol, ca să rămână peste noapte în frig, ca astfel îndoit să se muncească și de durerea rănilor și de asprimea gerului, pentru că era atunci luna februarie.

Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei bătăi a căzut într-o durere nu ușoară de răbdat, și zăcea ca un mort, abia putând să sufle puțin, negustând nici hrană nici apă. Văzând ucenicul pe părintele său așa de slab, s-a lăsat pe sine, cu toate că și el era cuprins de mare durere, din pricina rănilor, și se îngrijea de tămăduirea sfântului. Căci, cerând apă de orz, ce se numește ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscată și dându-i câte puțină băutură îl deștepta ca pe un mort.

Apoi, văzându-l că prinde puțină putere de viață, a început a îngriji de trupul lui cel plin de răni, căci multe părți ale trupului se învinețiseră; pe acelea le tăia cu un cuțitaș și le lepăda, ca să se tămăduiască cealaltă parte din corp. Și când a început cuviosul a dobândi puțină sănătate, a tămăduit și el pe ucenicul său.

Astfel, pătimind ei nouăzeci de zile și încă netămăduindu-se desăvârșit de răni, a venit de la împărat alt trimis aspru fără omenie, căruia îi era poruncit să ducă în Smirna pe Sfântul Teodor și pe ucenicul său Nicolae. Iar trimisul acela era iubitor de aur, și socotind că Sfântul Teodor primește aur de la cei ce vin la dânsul să ia învățătură, a poruncit să caute prin toate părțile și să scobească pereții, nădăjduind că va găsi aur; dar neaflând nimic, a început a împlini răutatea cea poruncită lui cu multă prisosință; căci scoțând pe cuviosul și pe ucenicul său din temniță cu ocări și cu bătăi, i-au dat ostașilor și așa au fost duși la Smirna.

Iar fericitul, deși i se sfârșise puterea trupului, însă fiind întărit de Dumnezeu, mergea cu acei ostași nemilostivi care îl duceau ziua fără cruțare, iar noaptea îi legau picioarele de un lemn, și astfel, cu osteneală nespusă, abia a ajuns la Smirna și a fost dat unui bărbat rău, care era învățător al relei credințe. De acesta fiind închis într-un bordei jos și întunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stăpânul, Cel ce vede toate, Care numai singur îi era mângâietor și apărător în toate necazurile. Acolo au închis împreună cu dânsul și pe ucenicul său Nicolae și așa sufereau împreună fericiții robi ai lui Hristos.

După puțină vreme iar a venit de la împăratul nemilostiv Atanasie, cel mai sus pomenit, și iarăși a dat sfântului o sută de lovituri, apoi s-a dus. Iar cuviosul le răbda toate acestea cu mulțumire.

Într-acea vreme era în părțile Smirnei un voievod, nepot al împăratului și într-un glas cu dânsul la eres. Acela a căzut într-o boală cumplită și de nevindecat, încât era aproape de răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredincioșilor, a adus aminte bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum că are darul de la Dumnezeu a tămădui orice boală. El îndată a trimis la cuviosul, poftindu-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, și să-l scape de moartea ce acum se apropiase.

Iar cuviosul a răspuns trimișilor: „Spune-ți celui ce v-a trimis pe voi că așa grăiește Teodor: „Vezi ce vei răspunde în ziua ieșirii tale din viață, viețuind așa rău și făcând atâtea necazuri celor dreptcredincioși. Tu, pe lângă alte multe răutăți, ai adus și călugărilor mari necazuri fără de număr și ai omorât cu chinuri pe Tadeu cel mare în fapte bune, care acum se bucură împreună cu sfinții. Iar pe tine cine te va scăpa din chinurile cele veșnice? Deci, măcar la sfârșit, pocăiește-te de răutățile tale”.

Întorcându-se trimișii, au spus voievodului celui bolnav toate cuvintele Sfântului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gândindu-se la răutățile pe care le făcuse, și a trimis iarăși la cuviosul, cerând iertare și făgăduind că va primi dreapta credință, dacă îl va ridica de pe patul durerii cu rugăciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, poruncindu-i să i se închine și s-o respecte în toată viața sa.

Iar voievodul primind acea sfântă icoană, a luat împreună cu dânsa și ușurare de boala sa, apoi a început a se însănătoși. Dar degrabă s-a întors la credința cea dintâi, la sfatul episcopului Smirnei care era eretic, de la care, luând untdelemn pentru binecuvântare, s-a uns cu dânsul, nădăjduind că va dobândi mai multă sănătate. Dar după ungere îndată s-a întors la dânsul boala cea dintâi, de care înștiințându-se cuviosul, a spus mai înainte moartea cea cumplită a păcătosului, care s-a și întâmplat, pentru că degrabă și-a dat sufletul său. Iar Cuviosul Teodor a pătimit în acea închisoare un an și jumătate, și acolo în Smirna a răbdat mai multe legături.

După aceea și necredinciosul împărat Leon Armeanul, fiind rău, a fost ucis de ostașii săi, iar după dânsul a luat împărăția Mihail, ce se poreclea Travlos, care se mai numea și Valvos. Acesta deși era răucredincios, însă nu prigonea pe cei dreptcredincioși, ci lăsa pe fiecare să creadă precum voiește. Astfel toți părinții și mărturisitorii dreptei credințe au fost dezlegați din legături, scoși de prin temnițe și eliberați din surghiun.

Atunci și Cuviosul Teodor a luat ușurare pătimirilor sale și au venit la dânsul oarecare din ucenicii lui cei vechi, între care era Dorotei, care săvârșise fapte bune din copilăria sa, Visarion, Iacov, Dometian, Timotei și alți mulți a căror viață era cinstită; iar dragostea către părintele lor era mai fierbinte și nemincinoasă.

Deci a venit în Smirna poruncă de la împărat ca și Sfântul Teodor să fie eliberat întru ale sale, precum au fost și alții. Apoi, luând ucenicii pe părintele lor, s-au întors împreună cu dânsul, bucurându-se , după ce a răbdat surghiun șapte ani, iar mai înainte a răbdat cinci ani legături în Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.

Întorcându-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au întâmpinat cu bucurie cei dreptcredincioși, unul pe altul întrecându-se și sârguindu-se a-l primi în casele lor, pentru ca să se învrednicească de binecuvântare prin rugăciunile lui și să se îndulcească de învățăturile lui cele plăcute. Apoi toată Biserica s-a bucurat de întoarcerea Sfântului Teodor și toți l-au fericit, ca cel ce a răbdat atâtea nevoi pentru cinstitele icoane, și cu învățăturile sale pe toți i-a întărit.

După aceea cuviosul a venit în Calcedon ca să vadă pe fericitul Teoctist monahul, care mai înainte fusese cinstit cu dregătoria de magistru. Mângâindu-se cu dânsul duhovnicește, s-a dus să cerceteze pe sfântul patriarh Nichifor, împreună cu pătimitorul său, care și el fusese surghiunit de răucredinciosul împărat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste și s-a bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai înainte tare mâhnit. Mângâindu-se mult între ei cu vorbe duhovnicești, cuviosul s-a dus în locurile Crischentului, și acolo, prin sosirea lui, pe mulți i-a veselit și i-a folosit.

De acolo iarăși întorcându-se la patriarh, a mers împreună cu dânsul și cu alți episcopi la împărat, ca să-l sfătuiască să primească dreapta credință. Dar acela, nepriceput fiind și neînvățând dumnezeieștile cuvinte, n-a luat aminte la cele grăite de acești sfinți, decât numai acestea a răspuns către dânșii: „Eu nu vă opresc a face oricâte veți voi, dar numai aceasta vă poruncesc: să nu puneți icoane în cetatea împărătească, iar aiurea ori unde va voi cineva poate să le pună, pentru că eu nu voiesc a mă închina icoanelor”. Acestea răspunzând el, s-au dus părinții din Bizanț, iar Cuviosul Teodor s-a sălășluit împreună cu ucenicii săi în ținutul Crischentului.

După puțină vreme, ridicându-se război asupra grecilor, din partea unui oarecare Toma, care avea să răpească stăpânirea împăratului, sfântul a fost nevoit să intre iarăși în Constantinopol împreună cu frații săi. Apoi, dacă a încetat războiul, iarăși s-a dus acolo, nevrând a viețui în mijlocul poporului celui înșelat cu eresul lipsirii de icoane. Ieșind din Constantinopol, nu s-a dus în ținutul Crischentului, ci s-a sălășluit în Hersonisul Critului, unde era o biserică a Sfântului Trifon, și acolo, împreună cu ucenicii săi, petrecea viață plăcută lui Dumnezeu întru nevoințele cele monahicești.

Viețuind puțin cu iubiții săi prieteni, a sosit la fericitul sfârșit, având de la nașterea sa șaizeci și șapte de ani. Dar mai înainte de sfârșitul său a căzut în boală grea, în luna noiembrie, bolind rău de stomac. Și a străbătut vestea pretutindeni despre aceasta, cum că fericitul Teodor este aproape de sfârșit.

Atunci au venit la dânsul mulți din Constantinopol și de prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni și călugări de la multe mânăstiri, alergau cu sârguință, pentru ca să audă pe cuviosul vorbind și să se folosească de cuvintele lui cele mai de pe urmă, sau măcar să vadă ieșirea lui din viață și ducerea către Dumnezeu. Pentru că numai apropierea de dânsul o socoteau a fi pentru ei de mare folos, fiindcă era minunat la cuvinte, înțelept în cunoștințe și în toate chipurile înfrumusețat; apoi era liniștit, nemânios, smerit și plin de toate faptele bune.

Fericitul zăcând în pat, deși era foarte slăbit, totuși pe cât îi era cu putință, vorbea cele de folos către ucenici. Dar puțini puteau să-i audă cuvintele, de vreme ce limba lui se usca de arșița bolii. Pentru aceea, unul din cei ce scria repede, șezând aproape și ascultând, a scris cele ce grăia dânsul, că dacă va vrea cineva să le știe toate, să le caute în cartea fericitului și să le citească spre a se folosi. Pe când cuviosul vorbea, a început a-i fi mai ușor și l-a mai lăsat boala.

Apoi, sculându-se pe picioarele sale, a început a umbla și, intrând în biserică în ziua Duminicii, a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, ținând cuvânt de învățătură către frați. După aceea a mâncat împreună cu dânșii. Asemenea și a doua zi, în a șasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui între sfinți a părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, a săvârșit dumnezeieștile Taine în biserică și a învățat pe frați. Apoi a fost și la cântarea Vecerniei în acea zi. După aceea, intrând cuviosul în chilie, s-a culcat în pat și iarăși a început a boli foarte rău, și a zăcut patru zile; iar a cincea zi a fost sfârșitul durerilor lui și începutul vieții celei de veci.

Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viață, s-au adunat la dânsul mulțime de frați care plângeau pentru dânsul, ca pentru părintele și învățătorul lor. Iar el, uitându-se spre dânșii, a lăcrimat puțin și a zis:

„Iată, părinților și fraților, a sosit sfârșitul vieții mele și toți vom bea acest pahar de obște, unii mai curând, iar alții mai târziu, și nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au mers părinții noștri, acolo unde este viața cea veșnică, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deși n-am săvârșit cele ale robului. Iar voi, fraților și fiii mei iubiți, petreceți în cuvintele mele pe care le-am dat vouă și țineți credința cea dreaptă și viața cea drept credincioasă.

Știți că n-am încetat a vă vesti vouă cuvântul lui Dumnezeu, și în sobor și îndeosebi. Iar acum cu sârguință vă rog aveți-le pe acelea în mințile voastre și le păziți pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană să vă duceți de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mânăstirea voastră spre bine și ca fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Acestea zicând cuviosul și dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă și iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumânări în mâini și să înceapă cântarea pentru ieșirea sufletului. Și stând ucenicii în jurul patului, cântau: Fericiți cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului. Și cântând, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, și-a dat sufletul său, pe care, luându-l îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea scaunului Stăpânului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Mina, umblând prin grădină și citind psalmii lui David, a auzit niște glasuri minunate și a mirosit o bună mireasmă. Deci minunându-se, se întreba de unde sunt acelea.

Și uitându-se în văzduh, a văzut mulțime de cete fără de număr, în haine albe strălucind, cu fețele luminoase și, pogorându-se din cer cu cântări, au ieșit întru întâmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut la pământ cu multă spaimă și a auzit pe cineva zicând către dânsul: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mânăstirii Studitului, care a pătimit până la sânge pentru sfintele icoane și a răbdat până la sfârșit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întâmpinându-l pe el puterile cele cerești”.

Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o și altor părinți îmbunătățiți. Și a însemnat ceasul și ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse; iar după câtăva vreme s-a înștiințat cum că atunci a răposat Sfântul Teodor Studitul, cel vrednic de laudă și a trecut de pe pământ la cer. Deci multe minuni a făcut cuviosul părintele nostru Teodor, și în viața sa și după moarte, din care vom povesti puține pentru folosul tuturor.

Un oarecare Leon, primitor de străini, atunci când se întorcea Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit în casa sa. Iar după puțină vreme, acest Leon a adus mireasă fiului său, și vrând să se săvârșească nunta, îndată a căzut mireasa într-o boală cumplită și zăcea fiind cuprinsă de fierbințeli, încât toți deznădăjduiseră de viața ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i ceea ce i s-a întâmplat și rugându-l ca să le ajute cu rugăciunile sale. Cuviosul, binecuvântând untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i să ungă cu dânsul pe cea bolnavă. Făcându-se aceasta, îndată s-a sculat mireasa sănătoasă, ca și cum n-ar fi fost bolnavă niciodată.

Altă dată, Leon, mergând singur la un sat departe, pentru o treabă oarecare, l-a întâmpinat în cale o fiară ce se numește râs, care văzând pe Leon s-a repezit asupra lui, vrând să-l muște. Iar Leon a chemat cu glas mare numele Cuviosului părinte Teodor și fiara îndată ce a auzit numele sfântului a stat, apoi s-a abătut din cale și a fugit; iar Leon rămânând nevătămat de fiară, s-a dus în calea sa.

O femeie ce pătimea de duh necurat a fost adusă la Cuviosul, și atât era de cumplit duhul într-însa care o muncea, încât singură, neștiind durerea, își rupea carnea de pe dânsa și o mânca. Cuviosul, văzând pătimirea ei, s-a mâhnit pentru dânsa și a făcut cu mâna semnul crucii pe capul ei, apoi a citit peste dânsa rugăciunea de certare a duhului și îndată a ieșit dintr-însa duhul cel necurat și a fugit, fiind izgonit de rugăciunea cuviosului.

Altă femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta fericitului Sofronie, care a fost egumen, după mutarea Cuviosului Teodor.

„Odată – zicea ea – s-a aprins casa mea, pe care înconjurând-o focul, ardeau cu flăcări toate cele dintr-însa; și nu se putea potoli focul nici cu turnarea apei, nici în alt chip; iar eu eram în foarte mare necaz și nu mă pricepeam ce să fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului Teodor, ce era la mine, și care cu puțină vreme mai înainte sosise de la el. Deci, mi-a venit în gând să o arunc în foc, că doar cumva se va rușina focul de scrisoarea scrisă de mâna cea sfântă și va conteni puțin arderea. Făcând așa cum am gândit, am aruncat scrisoarea aceea asupra văpăii care se înălța și am zis astfel: „Sfinte Teodore, ajută-mi mie roabei tale, care sunt în nevoie”. Și îndată am văzut puterea cea grozavă a focului slăbind și stingându-se”. Așa de mult putea chemarea numelui acestui plăcut a lui Dumnezeu.

Un asemenea lucru spunea și Sofronie cel mai sus pomenit:

„Mergeam odată, zicea el, la Paflagonia împreună cu fericitul Nicolae, următorul și împreună pătimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale și făcându-se seară ne-am odihnit într-un câmp unde era mult fân cosit, și acolo erau câțiva ostași care, pentru că întârziaseră, au stat în același câmp și, aprinzând foc, își coceau bucate. După aceasta în noaptea aceea s-a întins focul și a cuprins tot fânul. Ostașii deșteptându-se, îndată s-au pornit toți asupra noastră părându-li-se că noi am făcut această faptă, și voiau să-și pună mâinile asupra noastră și să ne chinuiască. Noi, nepricepând ce să facem, am chemat în ajutor pe marele Teodor, zicând: „Părinte cuvioase, ajută-ne și ne izbăvește pe noi cu rugăciunile tale, de năpasta ce a venit cu nedreptate asupra noastră”. Zicând acestea noi, îndată a început o ploaie mare și focul s-a stins de tot. Ostașii văzând această minune, s-au întors către noi cu blândețe și, căzând, își cereau iertare”.

În insulele Sardiniei era un bărbat oarecare foarte credincios, care avea la dânsul cuvinte de învățătură ale Cuviosului Teodor și le citea cu sârguință. Acela iubea și cântările care sunt alcătuite de acest sfânt părinte, ce se cântă în postul cel mare, adică Triodul sau trei cântări. Niște călugări răucredincioși, trecând pe cale, s-au dus și au găzduit la acest bărbat, în vremea postului mare. Ei, văzând cântările și cuvintele făcute de Cuviosul Teodor, au început a le huli, zicând că nu sunt alcătuite după înțelegere, și sunt pline de nebunie. Bărbatul acela care îi găzduia, auzind acestea, s-a schimbat și de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele folositoare, nici cântările lui nu le mai cânta la pravila Utreniei, precum avea obiceiul mai înainte.

Răzvrătindu-se astfel, i s-a arătat într-o noapte Cuviosul Teodor, mic la stat precum în viață, palid la față și pleșuv la cap, și mergeau în urma lui alți călugări ținând în mâini toiege, cu care a poruncit să-l bată pe cel răzvrătit. Acela fiind bătut, sfântul îi zicea: „Pentru ce ai lepădat cu necredință scrisorile mele pe care mai înainte le iubeai și le cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, că dacă n-ar fi cunoscut Biserica lui Dumnezeu folos într-însele nu le-ar fi primit? Căci nu sunt cuvinte mincinoase și cu meșteșug, nici nu sunt așezate în chipuri ritoricești, ci sunt cu totul sănătoase și smerite, care pot a zdrobi inima și a umili sufletul, pentru că sunt dulci și cu adevărat folositoare celor ce vor să se mântuiască”. Certând astfel pe cel răzvrătit, s-a dus.

Apoi făcându-se ziuă, bărbatul acela zăcea în pat, având trupul plin de vânătăi din bătaie, pe care le arăta tuturor, spunându-le despre certarea ce i s-a făcut. Apoi îndată a izgonit din casa sa cu necinste pe călugării aceia care l-au înșelat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greșeala lui și de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a câștigat mai multă credință decât înainte și cu dragoste citea scripturile și cântările alcătuite de dânsul, și-l ruga ca să-i ierte greșeala aceea.

Dar și la mormântul cuviosului se făceau multe tămăduiri. Un îndrăcit oarecare a venit la mormântul lui și i s-a arătat cuviosul în vis, dându-i binecuvântare, și l-a făcut sănătos. Deșteptându-se omul acela s-a simțit liber de muncirea vrăjmașului și slăvea pe Dumnezeu și pe plăcutul Său, Cuviosul Teodor.

Alt om a mâncat bucate otrăvite și toate cele dinăuntrul lui erau cuprinse de durere, încât se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn din candela ce ardea lângă mormântul cuviosului și a turnat în gura sa și îndată a ieșit acea otravă purtătoare de moarte; apoi, căpătând sănătate, a petrecut de aici încolo fără vătămare. Altul era foarte bolnav de stomac, și numai cât a privit către icoana cuviosului și a chemat numele său, îndată s-a făcut sănătos.

Un altul, fiind cuprins de frică, nu a mai putut vorbi, fugind de toți și înspăimântându-se. Acesta, fiind dus la mormântul cuviosului și fiind uns cu untdelemn, îndată s-a izbăvit de acea patimă și, având simțirile întregi, dădea mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său.

Și multe alte minuni se săvârșeau prin rugăciunile Cuviosului Teodor, lângă mormântul lui, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, Căruia se cuvine și de la noi cinste și închinăciune, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.