Sinaxar 2 iulie

📑 Cuprins:

• Punerea Cinstitului Veșmânt al Maicii Domnului în biserica din Vlaherna
• Sfântul Ierarh Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului
• Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Punerea Cinstitului Veșmânt al Maicii Domnului în biserica din Vlaherna

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Leon și a soției sale, Verina, erau în Constantinopol doi bărbați cinstiți din rânduiala senatorilor, anume Galvie și Candid, frați buni după trup. Aceștia, sfătuindu-se, au rugat pe împărat să-i lase să plece la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Deci, căpătând voie, au plecat la drum. Ajungând în Palestina, au mers în Galileea, vrând să ajungă în Nazaret, ca să vadă sfânta casă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care – prin buna vestire a Arhanghelului Gavriil și prin venirea Sfântului Duh -, a zămislit negrăit pe Dumnezeu Cuvântul.

Mergând acolo și închinându-se, s-au odihnit într-un sat mic, ce era acolo aproape, căci se înnoptase și, după dumnezeiasca purtare de grijă, au găzduit în casa unei femei văduve, evreică, care era bătrână și cinstită prin viață curată. Pregătindu-se cina pentru dânșii, au văzut înăuntru o cămară osebită, în care erau multe lumânări aprinse, ardea tămâie și ieșea bună mireasmă de aromate. Acolo era ascuns cinstitul veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Tot acolo, lângă cămara aceea, zăceau și mulți bolnavi. Galvie și Candid, văzând aceasta, se minunau de acel lucru străin și socoteau că acolo se păzește ceva din Legea veche.

Deci, rugând pe acea femeie cinstită să cineze cu dânșii, o întrebau: „Ce este în cămara aceea luminată de atâtea lumânări și plină de miros de tămâie, și pentru ce zac neputincioșii lângă ea?” Ea, la început, tăinuia lucrul cel ascuns de dânsa, dar minunile care se făceau, nu putea să le tăinuiască. Deci, a zis către dânșii: „O, cinstiți bărbați, iată, precum vedeți, acei bolnavi care zac, toți așteaptă tămăduiri de neputințele lor. Pentru că în acest loc, orbii se luminează, ologii se îndreptează, diavolii se izgonesc din oameni, surzii aud, limbile celor muți se dezleagă spre grăire și toate bolile cele nevindecate, aici lesne se tămăduiesc”.

Galvie și Candid, auzind aceasta, au început mai cu dinadinsul a o întreba pricina pentru care s-a dăruit acestui loc un dar și o putere de niște faceri de minuni ca acestea. Iar ea, tăinuind încă adevărul, a zis: „Se povestește în neamul nostru evreiesc că unuia din părinții noștri cei de demult, i s-a arătat Dumnezeu în acest loc. Din acel timp, locul acela s-a umplut de darul lui Dumnezeu și într-însul se făceau multe minuni”. Ei, luând aminte la cuvintele femeii, mai mult se aprindeau cu dorința inimii spre aflarea adevărului, precum altădată Luca și Cleopa au zis: Oare nu erau inimile noastre arzând întru noi? Atunci au zis: „O, preafericită femeie, te jurăm cu Dumnezeul cel viu, să ne spui adevărul. Pentru că noi nu pentru altă pricină am suferit atâta cale de la Constantinopol și până aici, decât numai să vedem toate locurile sfinte care sunt în Palestina, și aici să dăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce am auzit că în casa ta este un loc sfânt și făcător de minuni, voim să aflăm cu dinadinsul despre dânsul. Adică cum s-a sfințit și pentru care pricină se lucrează puteri întru dânsul”.

Femeia, fiind jurată cu numele lui Dumnezeu, a suspinat din adâncul inimii și, vărsând lacrimi din ochi, a grăit către dânșii: „O, bărbați aleși, această taină dumnezeiască, care acum mă siliți să v-o spun, nu s-a știut de nimeni până astăzi; dar, de vreme ce vă văd oameni dreptcredincioși și iubitori de Dumnezeu, am să vă spun această taină ascunsă, nădăjduind că ceea ce veți auzi de la mine, veți păzi și nu veți spune la nimeni. Aici la mine este ascuns veșmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu. În timpul când ea s-a mutat de la cele pământești la cele cerești, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoașele mele, văduvă, căreia i s-a dat veșmântul acesta, după hotărârea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând veșmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul vieții sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredințat în paza unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, ca nu numai veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci și fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria.

Deci, fecioara aceea, în tot timpul vieții sale, păzind cu multă cinste veșmântul acesta, când s-a apropiat de sfârșitul vieții, l-a încredințat și ea la altă fecioară tot din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulți ani, acest sfânt veșmânt a ajuns până la mine, smerita, care am îmbătrânit în viață curată fără bărbat. Dar, de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aș fi putut să-i încredințez această taină, vă spun vouă despre dânsa, ca să știți că, prin acest cinstit veșmânt, care se găsește în camera mea dinăuntru, se săvârșesc acele minuni aici; însă, vă rog, să nu spuneți taina aceasta nimănui, nici în Ierusalim, nici unde vă veți duce”.

Deci, Galvie și Candid, auzind de veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au umplut de spaimă și de negrăită bucurie. Ei făgăduiau cu lacrimi că vor păzi taina, rugând-o să nu-i oprească, ci să-i lase ca, toată noaptea, să petreacă în cămara aceea în rugăciuni, lângă sfântul ei veșmânt. Deci, au intrat înăuntru, unde au văzut sicriul în care era sfântul veșmânt al Maicii Domnului, care se păzea cu cinste, arzând multe lumânări împre-jurul său și ieșind bună mireasmă de aromate. Atunci au început cu dinadinsul a face rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu și către Preasfânta Lui Maică. Gândul lor era cum s-ar putea dărui acea vistierie de mare preț cetății împărătești.

Apoi, sfătuindu-se ei, au măsurat sicriul în lățime, lungime și înălțime, și au însemnat asemănarea lui din ce fel de lemn era. Deci, luminându-se de ziuă, și-au isprăvit rugăciunile lor și au ieșit din camera aceea, mulțumind femeii că i-au lăsat să stea toată noaptea înaintea cinstitului veșmânt. Apoi, dând îndestulată milostenie săracilor ce se aflau acolo, au plecat spre Ierusalim, fiind petrecuți de femeia aceea, căreia i-au făgăduit că, până se vor întoarce în patria lor, iarăși au să mai vină să se închine înaintea sfântului veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Ajungând ei la Ierusalim, s-au închinat Făcătoarei de viață Cruci și Mormântului Domnului. Iar după ce au vizitat toate sfintele locuri dimprejurul Ierusalimului, au chemat la dânșii un lucrător de lemn și i-au poruncit să le facă un sicriu de lemn vechi, după măsura și însemnarea arătată lui de dânșii. După ce sicriul a fost făcut, au cumpărat pentru el un acoperământ țesut cu aur și apoi s-au întors la femeia aceea. Ajungând la casa ei, i-au arătat acoperământul cel țesut din aur, rugând-o să-i lase să acopere cu el sicriul și cinstitului Veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să le dea voie ca să stea toată noaptea la rugăciune lângă sicriu. Deci, câștigând ei ceea ce doreau, au căzut cu fețele la pământ înaintea sicriului, udându-l cu lacrimi și rugându-se Maicii Domnului ca, atunci când se vor atinge de el, să nu-i oprească să-l ia cu dânșii.

Deci, când era la miezul nopții și când toți dormeau, au luat sicriul cu frică și, scoțându-l din cameră, l-au ascuns în careta lor, iar în locul acela au pus celălalt sicriu, care a fost făcut din lemn vechi în Ierusalim și, învelindu-l cu acoperământul țesut cu aur, au stat până la ziuă, rugându-se. După ce s-a luminat de ziuă, au mulțumit acelei fericite femei și, închinându-i-se ei, au dat multă milostenie săracilor, apoi au plecat cu negrăită bucurie.

Ajungând la Constantinopol, n-au spus nimănui despre aducerea sfântului veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vrând ca la dânșii să ascundă acea neprețuită vistierie. Deci, zidind în casa lor o bisericuță mică, în numele Sfinților Apostoli Petru și Marcu, au pus într-însa sicriul acela cu sfântul veșmânt, nu la arătare, ci întru ascuns. După ce au văzut că nu pot să tăinuiască sfințenia cea atât de mare a veșmântului Maicii Domnului, pentru minunile care se făceau cu dânsul, s-au dus și au înștiințat pe marele împărat Leon și pe soția lui, împărăteasa Verina, asemenea și pe Preasfințitul Patriarh al Constantinopolului.

Aceștia, umplându-se de negrăită bucurie, s-au dus la casa și biserica lui Galvie și Candid și, descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâția ani, sfântul veșmânt al Maicii Domnului. Atunci ei s-au atins de dânsul cu frică și cu bună cucernicie și, sărutându-l cu toată dragostea, l-au luat de acolo și l-au dus cu slavă și cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna. Deci, l-au pus acolo într-un sicriu împo-dobit cu aur, cu argint și cu pietre scumpe și au hotărât ca în toți anii să se prăznuiască punerea veșmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de doi iulie, întru cinstea și slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a Celui născut dintr-însa, Hristos Mântuitorul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă – Vlaherna se numește acel loc din Constantinopol, care se află la malul portului, unde ancorau corăbiile. El a fost numit după un oarecare slăvit voievod al sciților, care se numea Vlahern. Pe locul unde s-a ucis acel voievod, s-a zidit această biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului

Sfântul Iuvenalie a luat scaunul Patriarhiei Ierusalimului pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr. În zilele patriarhiei lui, erau în Palestina marii luminători, Sfinții Părinți: Eftimie, Teodosie, Gherasim de la Iordan, căruia i-a slujit leul, și mulți alții. Acei luminători erau mâhniți din pricina tulburărilor care se făceau de eretici. Căci în acele vremuri se ridicase eresul lui Nestorie, care hulea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Deci, s-a adunat al III-lea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, în cetatea Efesului. La acest sinod, Sfântul Iuvenalie cu Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei, și cu ceilalți Sfinți Părinți, au anatematizat pe Nestorie și eresul lui. După sfârșitul împăratului Teodosie, împărățind Marcian cu Pulheria, a ieșit un alt eres, al lui Dioscur și al lui Eutihie, care spuneau că în Domnul nostru Iisus Hristos este numai o singură fire. Deci s-a făcut al IV-lea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, în cetatea Calcedon. În acest Sinod, Sfântul Iuvenalie, în mijlocul Sfinților Părinți, ca un luceafăr în mijlocul stelelor, strălucea prin dreapta credință, izgonind întunericul cel rău al credinței ereticilor.

După ce s-a întors de la sinod la scaunul său, a mers în Palestina un oarecare eretic Teodosie, cu chipul călugăr, iar cu obiceiul vrăjitor. Acela împărtășea credința cea rea a lui Eutihie, care hulea Sfântul Sinod cel din Calcedon, ca și cum în el s-ar fi lepădat dogmele dreptei credințe și s-ar fi înnoit învățătura lui Nestorie, spunând și multe alte necuviințe.

Evagrie povestește de acest eretic, că, izgonindu-se din mânăstirea lui pentru faptele cele rele și pentru necredința sa, s-a dus în Alexandria la răucredinciosul Dioscor și s-a lipit de el. Dar, și de acela fiind pedepsit cu multe bătăi, pentru meșteșugul și răutatea sa, punându-l ca pe un tulburător pe cămilă, l-a purtat cu batjocură prin cetate. Apoi, scăpând în Palestina, a început a tulbura Biserica, semănând eresuri hulitoare de Dumnezeu. Pe atunci, se afla în Palestina împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tânăr, care petrecea la Sfintele Locuri, după moartea bărbatului ei. Deci, acel eretic Teodosie, mai întâi a înșelat pe împărăteasa Evdochia spre lepădarea Sinodului din Calcedon, apoi și pe mulți monahi neiscusiți i-a vătămat cu eresul său și i-a făcut de un gând cu sine. Deci a ridicat, cu mulți călugări înșelați, tulburare împotriva Patriarhului Iuvenalie, silindu-l să se lepede cu totul de Sinodul din Calcedon. Iar el nevrând, l-au izgonit de pe scaun.

Atunci, Iuvenalie s-a dus la Constantinopol, la împăratul Marcian, iar ereticul Teodosie, având ajutătoare pe împărăteasa Evdochia și puterea călugărilor, care îl sprijineau la acel eres, s-a suit pe scaunul Patriarhiei și făcea multe primejdii celor dreptcre-dincioși. Episcopii și clericii care nu voiau să aibă împărtășire cu el, pe unii îi lepăda, iar pe alții, muncindu-i, îi ucidea, jefuindu-le averile și risipindu-le casele. Astfel a făcut lui Severian, Episcopul Schitopolei, care n-a voit să se supună eresului său, și, izgonindu-l de pe scaunul său, l-a ucis. Din aceste pricini se făcuse în toată Palestina mare tulburare. Astfel, Sfânta Cetate a Ierusalimului era prinsă și pustiită ca de niște barbari. Sfinții Părinți din Palestina, ne-suferind să vadă o prigonire ca aceea și o risipire a Bisericii, temându-se și de mâinile ighemonilor, s-au ascuns în pustia cea mai adâncă. Acolo s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, pentru pierderea ereticilor și pentru grabnica liniștire a Bisericii.

Pe vremea aceea, în clerul Bisericii Ierusalimului era un diacon cu numele Atanasie, frumos grăitor la cuvânt și râvnitor în dreapta credință. Acesta, văzând în biserică pe ereticul patriarh, Teodosie, stând ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste, în locul patriarhului, a stat înaintea lui și cu glas mare a strigat, zicând: „O, Teodosie, încetează de a umple Sfânta Cetate de atâtea ucideri! Încetează de a ridica război împotriva lui Hristos și a alunga tâlhărește turma Lui din ogrăzile cele dumnezeiești”. Acestea zicând Atanasie către el, îndată a fost prins de ostașii lui Teodosie și a fost tras afară din biserică, unde, chinuindu-l cu multe feluri de munci și bătându-l mult, l-au străpuns cu un fier ascuțit. Trupul lui a fost legat cu o funie de picioare și târât prin toată cetatea, iar la urmă l-au aruncat spre mâncare câinilor.

Voievodul Dorotei, care era pus de împărat ca să ocârmuiască Palestina, nu se întâmplase într-acea vreme să fie în Ierusalim, ci era cu oastea la război împotriva moabitenilor. Acela, înștiințându-se de cele ce se făcuseră în Sfânta Cetate, îndată întorcându-se cu oastea de la război, a alergat la Ierusalim. Dar, ostașii lui Teodosie și ai împărătesei Evdochia, din porunca lor, au închis porțile cetății înaintea voievodului, nelăsându-l să intre înăuntru. Astfel, ei nu l-au lăsat să intre înăuntru, până ce nu le-a făgăduit, că o să fie de un gând cu ei în credința lor. Acel mincinos patriarh Teodosie, tulburând Biserica, a fost pe scaunul Patriarhiei Ierusalimului douăzeci de luni, până ce a venit poruncă voievodului de la împărat, ca să-l prindă și să-l aducă ca pe un tulburător și ucigaș la judecată în Constantinopol.

Teodosie, aflând mai înainte de porunca împărătească care avea să-i vină, s-a ascuns de toți și a fugit în Muntele Sinai, făcându-se neștiut. Atunci, Preasfințitul Patriarh Iuvenalie, întâiul șezător pe scaun, având în Constantinopol mare cinste de la împăratul Marcian și de la Pulheria, soția lui, și de la patriarhul locului, s-a dus la Ierusalim cu împărăteasca învoire și și-a luat în primire scaunul său, îndreptând toate cele răzvrătite. Părinții din pustie, auzind de întoarcerea lui, s-au umplut de mare bucurie și s-au întors la locașurile lor.

Dar împărăteasa Evdochia, care fusese înșelată de răucredinciosul Teodosie cu eresul lui Eutihie, se muncea cu mintea, neștiind de care mărturisire să se țină. De aceea, ea a trimis în Antiohia la Cuviosul Simeon Stâlpnicul, să ceară de la dânsul sfat folositor și povățuire. Acela a scris către dânsa, poruncindu-i să se împace cu Preasfințitul Patriarh Iuvenalie și să urmeze drepcredincioasei lui învățături. Împărăteasa a făcut aceasta fără de zăbavă și, lepă-dându-se pe față de eres, s-a făcut părtașă Bisericii celei sobornicești. Poporul cel mult al mirenilor, văzând aceasta, asemenea și monahii care fuseseră înșelați de ereticul Teodosie, s-au întors la dreapta credință prin chipul împărătesei.

Sfântul Iuvenalie, după aceasta, cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o în pace, împodobind Sfânta Biserică cu cuvântul, cu viața și cu munca cea păstorească.

 

Notă – În prolog, se scrie și aceasta: Pe când Marcian cu Pulheria zideau biserica din Vlaherna în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au scris Sfântului Iuvenalie, întrebându-l dacă știe unde s-a pus trupul Maicii Domnului. El a răspuns, tot prin scris, că nu știe; însă a spus un cuvânt vechi, adevărat, că a fost îngropată și s-a auzit de Sfinții Apostoli o cântare îngerească până la a treia zi. După trei zile, unul din ucenici, nefiind la îngroparea preacuratului ei trup, i-a deschis mormântul, dar n-a găsit trupul ei, decât numai cele de îngropare singure. Împăratul și împărăteasa, citind aceasta, au scris către dânsul, rugându-l ca măcar racla cu cele de îngropare s-o pecetluiască și s-o trimită la dânșii – lucru care s-a și făcut.

Sfântul Iuvenalie, viețuind toți anii ierarhiei sale 38, a adormit cu pace și a stat înainte între cereștile ierarhii, la scaunul slavei Arhiereului cel Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt

Odrăslit de pământul Moldovei, măritul Voievod Ștefan cel Mare a fost numit și cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios: bun, mare și sfânt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi și trădători, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creștinătăți și zidirea unui mare număr de biserici și mânăstiri.

Dreptcredinciosul Voievod Ștefan s-a născut la Borzești, din părinții binecredincioși, voievodul Bogdan al II-lea și doamna Maria Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. În toate câte le făcea, era călăuzit de duhul dreptății și al iertării. Curând, după uciderea tatălui său la Răuseni de către Petru Aron, Ștefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Câmpia Direptate este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”.

Luând Ștefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu și venind turcii să jefuiască pe la Galați, i-a bătut, luând Cetatea Albă și Chilia. Acesta a fost începutul războaielor cu vrăjmașii creștinătății pe care le-a purtat ca domn al Țării Moldovei, și așa s-a dat Ștefan cel Mare în mâna lui Dumnezeu și s-a sârguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvârși, chiar și războaiele, cu frică de Dumnezeu și cu rânduială; și multe războaie a purtat și cu dreptate le-a câștigat, căci câte lupte a avut, atâtea mânăstiri cu biserici a făcut.

Iar rânduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toți oștenii săi, a posti trei zile cu pâine și apă, spre a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine. Și nu uita a pleca la luptă fără icoana Mântuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întâistătători și rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc și astăzi la Sfânta Mânăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfânta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele și pavezele oștenilor săi. Și tot în chipul Sfintei Cruci rânduise a se face toate săbiile oștenilor, ca în lupta cu vrăjmașul cel văzut să biruiască și pe cel nevăzut.

Acest mare și dreptcredincios voievod, apărător al creștinătății, pentru mulțimea sângelui curs în războaie, a ridicat mânăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atât călugării, cât și preoții din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuți, binecredincioși sau vrăjmași, așa cum Domnul Însuși ne-a poruncit să ne rugăm.

Iar chipul ridicării Mânăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ștefan Vodă cu arcul dintr-un vârf de munte ce este lângă mânăstire; și unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Și a pus și pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii și pe doi copii din casă; și unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotnița. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ștefan, căzându-i lui săgeata într-un delușor, ce se cheamă „Sion”, care este lângă mânăstire; și a zidit într-acel loc biserică de lemn.

Și a zidit Ștefan Vodă Mânăstirea Putna, să-i fie spre repaos de veci, lui și familiei lui, și spre mângâiere poporului. Și a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfântul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toți rugători cu inima și desăvârșiți scriitori de cărți sfinte, căci alte cărți mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea și Sfântului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, și celor șaptesprezece ucenici ai săi le-a înălțat un schit în „Poiana lui Simeon”, care mai apoi s-a numit Mânăstirea Pângărați. Iar după săvârșirea Cuviosului Simeon, a luat moaștele binemirositoare ale sfântului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avându-l cu dânsul totdeauna, ca pe un odor de mare preț, pe care în fiecare zi îl tămâia și îl săruta.

Iar în al șaptesprezecelea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste și au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn și să stăpânească acest binecuvântat pământ. Dar, iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaștină de lângă Vaslui, la Podul Înalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decât a sa, căci bunul Dumnezeu a rânduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăția turcească cea păgână și vărsătoare de sânge creștinesc. Dar pentru că știa marele Ștefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgânii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toți regii și împărații Europei, cerând ajutor, după cum urmează mai jos:

Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu și vă doresc tot binele. Și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai susnumitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman pașa-beglerbegul. Împreună cu acesta se aflau toți curtenii susnumitului turc și mulțime multă din Valahia și domnul Valahiei cu toată puterea lui Asan-beg și Ali-beg și Scheder-beg și Graba-beg și Oșu-beg și Valtival-beg și Serefaga-beg, domnul din Sofia, și Cuseran-beg și Tiri-beg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lui de ieniceri. Acești mai sus numiți erau toți căpitanii cei mari, cu oștile lor.

Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre acestea împăratul păgân al turcilor, își puse în gând să se răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră creștinească, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți nouă pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și în toate părțile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credința noastră creștinească, și cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi pe mare și pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere.

Suceava, în ziua Sfântului Pavel Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei.

După această scrisoare a sa către mai marii creștinătății, prin care îi ruga de ajutor, de înfrățire și de lepădare a mândriei, n-a primit nici un ajutor de la mândrii stăpânitori ai Europei, dar, cu smerenie și tărie de mucenic, a îndurat înfrângerea oștirii moldovenești la Războieni, fiind oastea păgână de zece ori mai mare. Și a fugit voievodul Ștefan spre Cetatea Neamțului, să-și tragă sufletul și să afle încotro să apuce. Și fiind maica sa în cetate – după cum iarăși scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre și i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strângă oaste, că, cu ajutorul Domnului, izbânda va fi a lui. Și așa, pe cuvântul mamei sale, s-a dus.

Și, mergând în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneț, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Și bătând Ștefan Vodă în ușa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aștepte Ștefan Vodă afară până își va isprăvi rugăciunea. Și după ce și-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod și s-a spovedit Ștefan Vodă la dânsul. Și a întrebat Ștefan Vodă pe sihastru: „Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Închina-vom țara la turci, au ba?” Iar sihastrul a zis: „Să nu o închinați, că izbânda este a noastră. Numai după ce vei izbândi, să faci o mânăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, al căruia să fie și hramul bisericii”.

Deci, a mers Ștefan Vodă în sus, pe la Cernăuți și pe la Hotin și a strâns la oaste fel de fel de oameni și au purces în jos. Iar turcii, înțelegând că va să vie Ștefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat și ei Cetatea Neamțului de a o mai bate cu tunurile și au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ștefan a început a-i goni din urmă și a-i bate, până i-a trecut Dunărea. Și, întorcându-se voievodul, a făcut Mânăstirea Voroneț, cu hramul Sfântul Gheorghe, unde se retrăsese și Sfântul Daniil Sihastrul, și, prin lucrare dumnezeiască s-a rânduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefăcută de mână omenească, cu chipul Sfântului Gheorghe.

Iar mai târziu a zidit Mânăstirea Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus și această pisanie: Eu și curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putință și s-a întâmplat ceea ce știți. Pe care lucru îl socot că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat fie numele Lui.

În Țara Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit multe sfinte mânăstiri, precum: Mânăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mânăstirea Tazlău, cu hramul Nașterea Maicii Domnului (1487), Mânăstirea Voroneț, cu hramul Sfântul Gheorghe (1488), Mânăstirea Borzești (1494), Mânăstirea Popăuți, cu hramul Sfântul Nicolae (1496), Mânăstirea Războieni, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail (1496), Mânăstirea Neamț, cu hramul Înălțarea Domnului (1497), Mânăstirea Dobrovăț, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (1504) și altele.

Iar biserici domnești ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuți (1487), Sfântul Ioan – Vaslui (1490), Precista Mare – Bacău (1491), Sfântul Nicolae Domnesc – Iași (1492), Sfântul Gheorghe – Hârlău (1492), Bălinești (1493), Cuvioasa Parascheva – Cotnari (1493), Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Huși (1495), Sfântul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfântul Ioan Domnesc – Piatra Neamț (1498).

Ca voievod, Ștefan cel Mare și Sfânt multe milostenii a făcut celor săraci, răsplătind și pe ostașii săi cu averi și moșii, iar mai vârtos răsplătea după faptele de vitejie din război. Așa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiți fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viață, l-a făcut boier, armaș mare, și din el s-a tras mai apoi neamul Movileștilor. Așa și pe Burcel, care, fiind sărac, ara pământul în zi de sărbătoare, neavând plug să are, l-a miluit cu plug și cu moșie și s-a dus cu pace la Sfânta Liturghie, că era Duminică, iar sfântul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în târgul Vasluiului.

Și nu numai oștenilor credincioși le-a dat dări și milostenii, ci a zidit din temelie și a miluit multe mânăstiri în Țara Moldovei, în Țara Ardealului, în Țara Valahiei, pe la Sfintele Locuri și în Sfântul Munte al Athosului. Iar egumenului Mânăstirii Zografu, a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, Cel ce vede toate, sfânta mânăstire și biserică a lui Dumnezeu, egumenul și preoții și toți frații întru Hristos ce viețuiesc acolo să ție și să împlinească acest așezământ, după rânduiala Sfintei Biserici și după dorința noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinților Părinți și după așezământul Sfintei Biserici, și să scrie și pe doamna mea și pe copiii noștri dăruiți de Dumnezeu, Alexandru și Elena și să stea în sfântul pomelnic, precum este scris. Și iarăși, până când va fi mila lui Dumnezeu Atotțiitorul asupra noastră și vom fi în viață pe lumea aceasta, sfânta biserică să ne cânte sâmbătă seara un Paraclis și Duminica la prânz să se dea băutură. Marțea să se cânte Liturghie și la prânz să se dea băutură; și să se pomenească în fiecare zi la Vecernie și la Pavecerniță și la Miezonoptică și la Utrenie și la Liturghie și la Sfânta Proscomidie și unde este obiceiul Sfintei și dumnezeieștii Biserici. Aceasta să ni se facă atât cât vom fi în viață.

Iar după trecerea anilor noștri, după trecerea vieții noastre, în primul an să ni se facă și să ni se cânte Sfântul Parastas în sobor, și apoi și celelalte slujbe de a treia zi, și asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi și la jumătate de an și iarăși la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas și colivă și băutură să se dea, iar dimineața la Sfânta Liturghie, iarăși colivă și la prânz, băutură spre mângâierea fraților. Aceasta să rămână cât va dăinui sfânta mânăstire.

Iar călugărilor de la Mânăstirea Neamț le-a dat rânduială, pentru ctitorirea bisericii mari și a chiliilor: Să ne cânte nouă și doamnei Maria, călugării și egumenul din Mânăstirea Neamțu în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o Liturghie până în veac, cât va sta această mânăstire.

Sfințenia și-a arătat-o chiar și în faptele socotite a fi fără duhul blândeții, precum izgonirea din țară sau osândirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului și a pământului strămoșesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvârșit, căci de s-ar fi milostivit spre un om ar fi pierit o țară și un neam sub loviturile mișelești ale păgânilor și răucredincioșilor. Și precum trupul trebuie înfometat și slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfântul Ilie a ucis cu mâna lui pe slujitorii idolești spre a feri poporul de necurăția închinării la idoli, așa și acest sfânt voievod, cu dreptate a izgonit și a pedepsit aspru pe cei ce ieșeau din dumnezeiasca ascultare, asemănându-se cu Iuda vânzătorul.

Dar n-a uitat să fie iertător și milostiv cu toți cei care se pocăiau și își cereau iertarea din mâinile sale, precum Însuși Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvârșit adulter cu femeia lui Urie. Așa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mișelește din țară, dar care voia să se întoarcă și să fie credincios Sfântului Ștefan: Te-am iertat și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom mai pomeni în veci, cât vom trăi, de lucrurile și faptele petrecute; ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii credincioși și de cinste. Și satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat.

Înțeleptul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine țara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar își țin cuvântul, iar în cele bisericești nicidecum nu caută a se amesteca. Ceea ce s-a și întâmplat mai în urmă, iar pământul țării, cu rugăciunile sale, a rămas un pământ binecuvântat.

Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, asemenea sfinților și drepților lui Dumnezeu, și-a cunoscut mai dinainte obștescul sfârșit. Precum și Sfântul Constantin cel Mare, înainte de obștescul său sfârșit, așa și Ștefan cel Mare, a chemat vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, arătându-le că de nu vor mai putea ține țara așa cum a ținut-o el, socotind din toți pe turc mai puternic și mai înțelept, a dat învățătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mângâiere și îmbărbătare, spre mântuirea lor și a neamului. Apoi, lăsând pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, și dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvârșit cu pace, dându-și sufletul în mâinile lui Hristos, Domnul domnilor și Împăratul împăraților, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mântuirii 1504, ca un preaslăvit domn și apărător al creștinătății, cum până atunci nu mai cunoscuse acest pământ binecuvântat.

Iar la moartea sa – cum zice iarăși Ion Neculce -, a fost jelit de tot norodul, că s-a luat de la dânșii asemenea piatră de mult preț și făclie a dreptei credințe și a dragostei de neam, și l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în mânăstire în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângeau toți, ca după un părinte al lor, căci cunoșteau toți că s-au păgubit de mult bine și multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tânguia la săvârșirea sa cu multe lacrimi și întristare: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Și norodu-n hohot plânge:/ Cui ne lași pe noi, stăpâne?…”.

„Cei după moartea lui până astăzi îi zic „Sveti” – Sfântul Ștefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejești, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns…”, precum scrie cronicarul Grigorie Ureche.

După săvârșirea sa, multe minuni s-au întâmplat la mormântul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care și până azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lângă mormânt s-a întunecat la față cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuși se mâhnise de mulțimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpânire străină.

Însă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin și i se închină cu evlavie la mormânt, acest mare și minunat domn, următor în viață și în fapte Sfântului și Marelui Constantin și marilor împărați creștini, le bucură inimile și îi întărește pe piatra credinței și în nădejdea vieții veșnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfântul și Marele Ștefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credința strămoșească și pentru țară și neam.

Pentru râvna sa întru apărarea credinței ortodoxe pe pământul țării noastre, pentru marile sale vitejii și pentru numeroasele sale mânăstiri și biserici care împodobesc și astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinți, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viață la cereștile locașuri.

Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim și noi a dobândi arvuna vieții veșnice la săvârșirea din această viață și mai vârtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinții pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat și închinat. Amin.