Sinaxar 20 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor
• Cuviosul Levchie Mărturisitorul, Episcop în Alexandria
• Sfinții Mucenici Aristoclie preotul, Dimitrian diaconul și Atanasie citețul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor

Metodie, plăcutul lui Dumnezeu, încredințându-se Lui din tinerețe, s-a arătat vas curat și locaș al Sfântului Duh. Drept aceea, cu știința dumnezeiască, s-a învrednicit și de cinstea arhierească. El a luat păstoria oilor cuvântătoare, din cetatea Patara, care este în părțile Liciei. Acolo păștea turma sa bine și cu iubire de Dumnezeu, luminând cu cuvinte alese plinirea Bisericii. În acea vreme, se răspândise eresul lui Origen, care înșela pe mulți. Acel eres văzându-l arhiereul lui Hristos că se întărește, s-a ridicat împotriva lui, ca un păstor ales, și cu cuvintele sale l-a ars pe acela, ca și cu niște foc dumnezeiesc, pierzând tot întunericul și ceața ereticească cu preaînțeleptele sale învățături și cu darul cel dumnezeiesc.

Cuvintele lui, cele de Dumnezeu insuflate, au strălucit în toată lumea ca niște fulgere și vestirea lui ca un glas de trâmbiță a răsunat în tot pământul. Drept aceea, vrăjmașul cel nevăzut, nesuferind îndrăzneala și ostenelile lui cele mari pentru Biserica lui Hristos și pentru dreapta credință, a înarmat asupra lui pe vrăjmașii cei văzuți, pe slugile sale, adică pe elinii care se închinau idolilor, îndemnându-i ca prin chinuri să ucidă pe slujitorul lui Dumnezeu, care mai înainte de mucenicie se îmbrăcase cu înfrânarea trupului cea făcătoare de viață. Deci păgânii, prinzând pe Metodie, arhiereul lui Hristos, i-au tăiat capul cu sabia și prea-sfințitul s-a mutat la viața cea mai bună. Astfel, că cel ce mai înainte slujea Mielului lui Dumnezeu, după aceea, ca un mielușel junghiat, s-a adus singur jertfă vie lui Dumnezeu.

Pentru aceea, s-a împodobit și cu îndoite cununi, fiind apărător viteaz al dreptei credințe. El s-a luptat împotriva eresurilor și înaintea elinilor a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, până la vărsarea sângelui și la sfârșitul său cel mucenicesc. El a pătimit pentru Hristos în împărăția lui Avrilian.

Cuviosul Levchie Mărturisitorul, Episcop în Alexandria

Pe vremea închinătorilor la idoli, când păgânii împărați ai Romei stăpâneau Răsăritul și Apusul, era în Alexandria un bărbat cinstit cu numele Evdichie. Acela era simplu la înțelegerea învățăturii celei dinafară, dar preaînțelept la duhovniceasca deprindere. Căci era împodobit cu faptele bune și întru curăție deplină își petrecea viața, fiind plin de frica lui Dumnezeu, de dragoste și de milostivire spre săraci. Apoi, făcea milostenii multe și se silea la post și la rugăciuni. El avea un fiu – despre care ne este povestirea de față -, pe Sfântul Levchie, care la nașterea sa, a fost numit Eutropie, iar nu Levchie, precum se va arăta în acest cuvânt. Când pruncul era de zece ani, maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viața aceasta.

Atunci tatăl lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie, fiul său, în mănăstirea fericitului Erma, care era în hotarele Alexandriei; fiind îndreptat de fericitul egumen Nichita. Acolo a primit călugăria, iar pe copil l-a dat la învățarea cărții. Deci copilul, fiind isteț, înțelegea toate cu înlesnire și atât de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru învățătura cărții, încât a covârșit pe mulți din cei ce-l învățau la învățătura cea dinafară. El era blând, smerit și ascultător, slujind cu osârdie tuturor celor din mănăstire. Apoi era iubit de toți, pe de o parte pentru ascultare și obiceiul lui cel bun, iar, pe de altă parte, pentru înțelegerea Scripturii și pentru înțelepciunea dată lui de Duhul Sfânt.

Când Eutropie era de 18 ani, fericitul Nichita, egumenul acestei mănăstiri, s-a mutat către Domnul. Deci frații, sfătuindu-se, rugau pe tânărul Eutropie să le fie egumen, iar el se lepăda cu totul, și încă Evdichie, tatăl lui, îl oprea pe el de la aceasta, sfătuindu-l ca nicidecum să nu îndrăznească a lua asupra sa sarcina pe care nu s-a obișnuit a o purta, fiind încă tânăr, și să se facă netrebnic încă de la început, având singur trebuință să se îndrepteze prin alții. Astfel, acea mănăstire a rămas fără egumen timp de șapte ani, pentru că pe nimeni altul din frații aceia nu voiau, decât numai pe fericitul Eutropie, care, deși nu voia și încă nu era călugărit, totuși îl aveau între dânșii ca pe un egumen, folosindu-se mult de îmbunătățita lui viață.

Într-acea vreme, a împlinit de la nașterea lui 25 de ani și, adunându-se frații, i-au zis: „Pentru ce treci cu vederea nevoia și rugămintea noastră și nu voiești să ne fii începător? Iată, s-au împlinit șapte ani de când nu avem egumen, după sfârșitul părintelui nostru Nichita, și fiecare petrece după a sa voie. Socotește să nu te faci pricinuitor al risipirii noastre, când vreun lup, intrând, va răpi turma lui Dumnezeu. Noi nu vrem să avem pe altcineva stareț decât numai pe tine, deoarece toți vedem sfințita ta viață, cunoaștem obiceiul tău cel bun și știm că de la Dumnezeu îți este dată ție această înțelepciune”.

Atunci Eutropie le-a răspuns lor: „Ce este mie și vouă, o, cinstiților părinți și frați! Pentru ce mă supărați pe mine cu aceasta fiindcă nu-mi este mie cu putință să o fac? Căci nici în călugărie nu sunt încă tuns, nici nu am vreo rânduială bisericească; deci, cum vă voi fi vouă părinte, neavând putere să vă grăiesc în biserică cuvânt de înțelepciune și de învățătură, nici putând a pleca pe cei bătrâni, fiind tânăr”. Dar ei îl sileau pe el la tundere și la primirea preoției, însă el nu s-a supus nicidecum la voia lor; pentru că, deși în inima sa dorea rânduiala bisericească, însă nu o primea, temându-se ca nu cumva fără de voie să-l silească pe el la egumenie, dacă ar fi primit rânduiala bisericească. Deci, fără să fie călugărit, se arăta cu viața călugăr iscusit.

În acea vreme, împărățea în Roma păgânul împărat Comod, iar în Alexandria a fost trimis de împărat eparhul Filip. El avea o fecioară anume Evghenia, care, după ce a primit credința în Hristos, a petrecut viață minunată în chip bărbătesc. Apoi s-a încununat prin mucenicie. Acest eparh, Filip, era elin cu credința, deși se arăta blând creștinilor; însă, după porunca împăratului, a izgonit pe creștini din cetate, ca și pe arhierei, pe preoți și pe călugări și le-a poruncit să-și aibă departe de cetate locașurile lor, adică bisericile și mănăstirile. Pe atunci era episcop al creștinilor Sfântul Elie. El viețuia în cetatea Eliopoli, care nu era așa departe de Alexandria. Aproape de cetatea Alexandria era o mănăstire zidită de acest episcop și încredințată unui sfânt egumen cu numele de Teodor. În același loc, lângă cetate, era o biserică ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, la a cărei prăznuire se adunau nu numai alexandrinii cei credincioși, dar și cei din cetățile de primprejur și din țări mai depărtate de pe unde erau creștini. Deci, apropiindu-se praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și mulți venind de pretutindeni la biserica ei, a ieșit și fericitul Evdichie din mănăstirea sa, care se numea Erma, și s-a dus cu Eutropiu, fiul său, acolo, aproape de cetatea Alexandriei, la praznicul acelei biserici.

În aceeași zi, s-a întâmplat și sfântului episcop Elie de a venit din cetatea Eliopoli la aceeași prăznuire cu clerul său și cu mulțime de popor și, amestecându-se și Evdichie cu Eutropie printre poporul care venea după episcop, au mers împreună. Sfântul episcop a dorit ca, mai întâi, să intre în mănăstirea cea zidită de dânsul, care se ocârmuia de egumenul Teodor și să se odihnească acolo până la viitorul praznic. Dar, când s-a apropiat de mănăstirea aceea, s-a întâmplat în același ceas că mergea tot acolo și fiica eparhului fericita Evghenia cu doi servitori fameni ai săi, îmbrăcată în chip bărbătesc. Deci, văzând pe episcop și tot poporul, care mergea înainte și în urma lui, s-a amestecat în popor. Ea, voind să întrebe despre episcop pe vreunul din cei ce mergeau înainte și în urma lui, a găsit pe fericitul Eutropie și el i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre Elie arhiereul lui Dumnezeu, precum se scrie pe larg aceasta în viața ei și a dus-o la dânsul. Fericitul Eutropie era cunoscut sfințitului episcop după curăția vieții sale și după înțelegerea cea multă a Scripturii. Deci, cel ce va voi să știe despre Sfânta Evghenia, să citească viața ei la 24 ale lunii decembrie. Noi, însă, vom vorbi mai departe despre Sfântul Eutropie.

Odihnindu-se fericitul Evdichie în mănăstirea aceea, într-o noapte i s-a arătat în vedenia visului o dumnezeiască descoperire și înștiințare, despre sfârșitul ce i se apropiase. Asemenea, i s-a descoperit și despre fiul său că are să fie episcop, că va sfărâma idolii în cetatea Vruntisiopoli din Italia și va lumina țara aceea cu Sfântul Botez. El a auzit și un glas către dânsul: „Evdichie, Evdichie, credincios rob al Domnului, de acum să nu te mai numești Evdichie, ci Evdiclie, adică „blând mângâietor”; iar fiului tău să nu i se mai zică Eutropie, ci Levchie să-i fie numele, care se tâlcuiește: „a venit spre dânsul Duhul Domnului!”

Deșteptându-se Evdichie din somn, a chemat îndată pe fiul său și i-a spus cele ce i s-au descoperit în vedenie și i-a zis: „Fiule, vezi că s-a apropiat vremea ducerii mele. Deci, tu să nu fii amăgit de deșertăciunile acestei lumi, pentru că Domnul mi-a descoperit despre tine că vei fi cinstit cu rânduiala episcopiei și prin tine voiește Domnul a curăți cetatea Vruntisiopoli de slujbele idolești, și numele tău nu va mai fi Eutropie, ci Levchie. Așa te-a numit Domnul, precum și pe mine din Evdichie m-a numit Evdiclie. Sfântul Levchie, numit mai înainte Eutropie, auzind aceasta, s-a închinat lui Dumnezeu și s-a întins la pământ în chipul crucii, spre a face rugăciune de mulțumire, zicând: „Bine ești cuvântat Doamne, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, nici nu depărtezi milostivirea Ta de la săracii robii Tăi; deci, miluiește-mă pe mine netrebnicul. Pentru aceasta, Doamne, Dumnezeul cerului și al pământului, Te slăvesc și Te măresc, că Tu ești Stăpâne, iubitor de suflete omenești și Ție se cuvine slavă în nesfârșiții veci”.

Sfântul, rugându-se astfel, s-a auzit un glas din cer grăind asupra bisericii: „Levchie, Levchie, cel mai luminat cu sufletul și curat cu inima, iată numele tău este scris la cer și pomenirea ta nu se va șterge din cartea vieții!” Acest glas l-a auzit și Sfântul Elie episcopul și oarece frați, care într-acea noapte nu dormeau, ci stăteau la rugăciune, dar nimeni n-a putut să înțeleagă cui s-a zis.

A doua zi au venit frații de la mănăstirea lui Erma, la episcop, zicând: „Stăpâne părinte, este mai mult de șapte ani de când suntem fără de egumen și fiecare din noi viețuiește precum voiește; deci, am rugat de mai multe ori pe cinstitul Eutropie să ne fie începător, deoarece din tinerețe a crescut în mănăstirea noastră. Viața lui cea sfântă covârșește viețile noastre ale tuturor și nimeni nu poate să i se asemene lui în ostenelile ascultării; el totdeauna petrece în postiri și rugăciuni, îl vedem îndeletnicindu-se la citirea și scrierea cărților și la toate lucrurile cele bune. Deci, am fi voit să-l avem părintele nostru și să urmăm pașilor lui, dar el nu voiește și trece cu vederea rugămintea noastră. Pentru aceea, stăpâne, ne rugăm ție, ca, chiar dacă nu vrea, să ni-l pui egumen!” Sfântul episcop a grăit către dânșii: „Și eu m-am gândit la același lucru, la care vă grăbiți și voi acum, dar așteptați puțin până ce-l voi sfătui să se supună voinței noastre”. Episcopul, zicând aceasta, s-a sculat și s-a dus la biserică, fiindcă era ceasul Sfintei Liturghii. El a poruncit arhidiaconului să se urce în amvon și să strige către popor astfel: „Cine este din cei ce sunt aici care se numește Levchie?”

Când arhidiaconul a strigat, nimeni din popor n-a răspuns, pentru că nici unul nu era dintre dânșii cu acel nume. Deci, arhidiaconul strigând de două și de trei ori, Sfântul Levchie a văzut că nu este în popor alt Levchie decât el, a răspuns zicând: „Eu sunt Levchie păcătosul!” Atunci toți, căutând spre dânsul, s-au mirat și au zis: „Tu ești Eutropie, fiul lui Evdichie”. El le-a răspuns: „Întrebați pe tatăl meu, că el vă va spune mai bine despre numele meu”. Ei au adus de față pe fericitul Evdochie, bătrânul cinstit, având 97 de ani, și l-au întrebat: „Care este numele cel adevărat al fiului tău?” El, văzând o bunăvoință ca aceea a Domnului, ca să se descopere taina despre dânsul și despre fiul lui, le-a spus cu de-amănuntul toată vedenia sa și cum glasul Domnului în vis și la arătare a numit pe fiul său Levchie. Toți cei ce au auzit aceasta, au mulțumit cu bucurie lui Dumnezeu și, alergând la Sfântul Levchie, i se închinau, cinstindu-l foarte mult. După aceasta, episcopul a început a-l îndemna să primească rânduiala preoției și a egumeniei, dar el se lepăda. Poporul însă striga, zicând: „Levchie să fie nu numai preot și părinte, ci chiar de cinstea episcopiei este vrednic”. Deci, Sfântul Levchie a fost hirotonit preot și a fost pus egumen și au prăznuit luminos praznicul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în biserica ei.

Sfântul Levchie, luând locul vredniciei sale, a început și mai mult a se nevoi în plăcere de Dumnezeu, făcând minuni cu darul Duhului Sfânt, care se odihnea în el. Într-o vreme s-a adus un om îndrăcit de neam arab, care acum era chemat spre Sfântul Botez. Sfântul, văzându-l îndrăcit, a zis diavolului: „Duh necurat, încetează de a munci pe acest om!” Iar diavolul, tremurând, a început a striga, tânguindu-se: „Dacă voi ieși dintr-acesta, apoi unde voi intra, căci nu am casă mai bună decât acesta!” Sfântul Levchie a zis către el: „Necuratule duh, ieși din zidirea lui Dumnezeu și să nu mai îndrăznești a intra în el; ci, ieșind defăimat și rușinat, să lași liber pe acela, pe care până acum l-ai muncit, urâtorule de oameni, având-l legat cu lanțurile întunecatei tale puteri. Intră în acei care nu cred în Domnul nostru Iisus Hristos și nici nu se închină Crucii Lui celei făcătoare de viață”.

Atunci diavolul, strigând tare și trântind pe om la pământ, a ieșit din gura lui cu asemănare de pasăre neagră care strigă: „Ce este mie și ție, Levchie, robul lui Dumnezeu? Pentru ce mă izgonești din locașul meu pe care mi l-am ales? Eu n-am voit să intru în vreun om ce este alb la față și bine împodobit, ci am intrat într-un arap negru și de spaimă la vederea omenească, nădăjduind că nimeni nu mă va izgoni din unul ca acesta!” Deci sfântul, izgonind pe diavol cu semnul Sfintei Cruci, a ridicat sănătos pe omul acela de la pământ și l-a învrednicit Sfântului Botez.

Diavolul, ducându-se în Egipt, s-a închipuit într-un balaur mare și înfricoșat; apoi s-a dus în cetate la arătare și, umblând pe ulițe, ucidea pe toți cei cu care se întâlnea, elini și jidovi, bărbați, femei și copii. Sfântul, văzând mai înainte cu duhul acea răutate ucigătoare a diavolului, s-a dus degrabă în Egipt. Dar diavolul cel în chipul balaurului, simțind că sfântul se apropie de cetate, s-a dus și s-a aruncat în mare lăsând multe trupuri zăcând pe ulițele cetății. Sfântul, intrând în cetate, a văzut o mulțime din cei ce se plângeau și se tânguiau pentru morții lor și-i întreba pentru care pricină plâng. Aceia i-au răspuns: „De intrarea cea năpraznică în cetate a balaurului și de uciderea multor oameni!” Ei au mai spus: „În acest ceas, mai înainte de venirea ta, s-a aruncat în mare și s-a afundat”. Atunci Sfântul a poruncit să aducă apă, pe care a sfințit-o și, stropind cu ea pe cei morți, a zis către dânșii: „În numele Domnului Savaot, sculați-vă pentru că nu sunteți ținuți cu legăturile morții, ci numai vătămați cu veninul diavolului; deci nu puteți să vă eliberați singuri de puterea cea rea a balaurului, care s-a întărit peste voi pentru păgânătatea voastră și pentru orbirea inimii care vă stăpânește! Sculați-vă, cu puterea Dumnezeului meu și dați slavă Celui ce v-a zidit pe voi!”

Sfântul, zicând aceasta, se atingea de trupurile lor cu toiagul ce-l ținea în mâini; și îndată s-au sculat toți ca din somn. Ei s-au apucat de picioarele sfântului, zicând: „Cine este Dumnezeu, Căruia se cuvine a ne închina, decât numai Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, pe Care tu Îl propovăduiești, Sfinte Părinte Levchie, robul lui Dumnezeu?” Toți cei înviați au crezut în Hristos, asemenea și din cei vii, ca la trei mii de bărbați, au primit în acea zi credința în Hristos și s-au botezat cu femeile și cu copiii lor, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru minunile cele făcute prin sfântul Său Levchie.

Trecând câțiva ani, Filip, eparhul Alexandriei, a crezut în Hristos cu toată casa sa, pentru Sfânta Evghenia, fiica sa. Apoi, după o vreme, lăsându-și dregătoria eparhiei, s-a făcut episcop al creștinilor. După sfârșitul mucenicesc al aceluia, a fost ales de toți cu un glas la arhierie Sfântul Levchie. După Filip a fost eparh în Alexandria, Terentie, apoi Saturnin. Acesta, fiind vrăjmașul creștinilor, s-a sfătuit cu ai săi închinători de idoli să ridice prigoană împotriva creștinilor din Alexandria. Dar mai întâi să ucidă pe Sfântul Levchie, episcopul creștinilor, fiindcă îl vedeau pe el întorcând pe mulți elini la Hristos. Pentru aceea eparhul căuta vreme prielnică să poată începe a-și săvârși răutatea lui cea gândită. Alexandrinii cei credincioși, înștiințându-se de acea gândire a eparhului, s-au sfătuit între ei să ucidă pe eparh.

Atunci Sfântul Levchie a chemat la sine pe toți creștinii și a început a-i sfătui să nu îndrăznească a face o tulburare ca aceea, și le-a mai spus arătarea ce i se făcuse lui de la Dumnezeu, zicând: „O, iubiților, să știți că Domnul meu a binevoit a mi se arăta în vedenie și mi-a poruncit să vă pun un alt episcop, iar eu să mă duc spre apus la Vruntisiopol, pentru că cetatea aceea are trebuință de luminare!”

Creștinii, auzind aceasta, au început a plânge și, căzând la picioarele Sfântului, ziceau: „Părinte sfinte, nu ne lăsa pe noi, săracii, nu te despărți de popoarele pe care le-ai câștigat lui Dumnezeu, ci petreci cu noi până la sfârșitul tău!” Sfântul le-a răspuns lor, zicând: „Voi toți să știți că încă din tinerețile mele, Domnul a voit a descoperi tatălui meu, Evdiclie, cele pentru mine, cum aveam să primesc această rânduială a arhieriei, de care nu sunt vrednic și a merge în cetatea cea închinătoare la idoli și la poporul care nu știe pe Dumnezeu. Pentru că Stăpânul nostru a voit ca, prin mine, nevrednicul robul Lui, popoarele acelea să se adauge la Sfânta Biserică. De aceea, Domnul mi-a poruncit acum să vă pun vouă alt părinte; iar eu mă duc la lucrul care mi s-a poruncit înainte. Dar pentru eparhul Saturnin, să știți că sfatul cel necurat, alcătuit spre prigonirea creștinilor, nu va veni întru săvârșire, fiindcă i s-a scurtat viața și s-a apropiat pieirea lui. Astfel, după plecarea mea de aici, va cădea casa lui și-l va zdrobi cu toți casnicii lui!”

Aceasta zicând și mângâind pe creștinii care plângeau, a ales pe un bărbat vrednic de arhierie și l-a pus episcop în locul lui. Iar el, luând cu sine pe cei doi diaconi ai săi pe Evsevie și pe Dionisie și cinci din ucenici, s-a dus din cetate la malul corăbiilor, petrecându-l tot poporul creștinesc, ca la cinci mii de bărbați afară de femei și copii, zicând cu plângere și cu tânguire multă: „Părinte, pentru ce ne lași și nu te milostivești spre fiii tăi?” Sfântul, întorcându-se și văzând pe cei ce plângeau, s-a tulburat cu duhul și a plâns. Apoi, ridicându-și mâinile către cer, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, de este voia Ta nu mă lăsa să mă despart de aceste popoare ale Tale, în care m-ai pus spre slujba Ta”. Zicând el aceasta, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Levchie, nu defăima porunca Domnului, ci intră în corabie și mergi cu pace unde îți este poruncit!”

Atunci Sfântul Levchie a zis către tot poporul: „Iată, fraților, auziți voința Domnului; deci, să știți că nu mă despart de voi de a mea voie!” Sărutându-i pe toți, a intrat în corabie și a plecat. Iar în Alexandria, după proorocia sfântului, deodată a căzut palatul eparhului și a ucis cu el pe toți cei ce se aflau înăuntru.

Sfântul Levchie, plutind cincisprezece zile, a ajuns la Adrianopoli, nu cel din Tracia, ci cel din vechiul uscat. Zăbovind puțin, a luat cu sine doi preoți, pe Leon și pe Savin și, găsind o altă corabie, a dat plata și a șezut în ea și a mers la Ghidrunt. De acolo a intrat într-altă corabie și a sosit la hotarele Vruntisiopolei. Ieșind din corabie, a mers în cetate cu clerul său și s-a întâmplat de mergea pe calea aceea un tribun cu numele Armaleon, însoțit de ostași. Sfântul Levchie, a întrebat pe unul din acei ostași, zicându-i: „Cine este stăpânul în această cetate?” Acela i-a răspuns: „Au doară nu ați auzit de marele stăpân Antioh, care stăpânește această țară?” Sfântul iarăși a întrebat, zicând: „De ce credință este stăpânul vostru Antioh?” Tribunul și cei ce erau cu el, auzind această întrebare, au râs și au zis: „Oare este altă credință și alt Dumnezeu, afară de soare și de lună, care luminează toată lumea? Au nu aud urechile tuturor, când glasurile lor tună în nori? Ce este mai grabnic decât fulgerele care ies din soare? Ce este mai luminat decât luna, care prin semnele sale vestește înainte, când o să fie schimbarea și prefacerea văzduhului?”

Sfântul Levchie, suspinând, a zis: „O, săracilor neștiutori, cum sunteți străini de lumina cea dumnezeiască și nu știți că soarele și luna sunt zidiri ale lui Dumnezeu și slujesc poruncii Lui, săvârșind alergarea lor ziua și noaptea! Nu se cade a-i numi pe ei zei. Ei nu au nici suflet nici dumnezeire; nici la un loc nu pot să stea, ci pururea aleargă, se suie și se pogoară, uneori se întunecă de nori, alteori de noapte; uneori sunt văzuți, alteori nu. Atât de mult se deosebește lumina lor de lumina cea pururea fiitoare, adică de Dumnezeul cel cinstit de noi, după cum se deosebește zidirea de Ziditor. Dumnezeul nostru a creat soarele și luna, cerul și pământul și toate cele ce sunt pe ele. Acela este lumina cea adevărată, Care luminează pe toți cei ce cred în El. Acea lumină a zidit strălucirea soarelui și a lunii și le-a poruncit să slujească oamenilor, care petrec în partea cea de sub cer, ca soarele să lumineze ziua, iar luna să lumineze noaptea. De-ați fi cunoscut lumina cea nevăzută a Dumnezeului nostru, niciodată n-ați fi plecat grumajii voștri acelor văzuți luminători”.

Tribunul Armaleon a zis: „Și care este acea lumină, care zici că este nevăzută de ochii noștri?” Sfântul Levchie a răspuns: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Sfânta Fecioară Maria!” Sfântul a început a le tâlcui toate cele despre Hristos Dumnezeu, cum S-a născut, cum a petrecut pe pământ cu oamenii, cum a pătimit de voie, a murit și a treia zi a înviat; cum S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl și cum va veni să judece lumea și să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui. Aceasta auzind-o toți, s-au umilit și au crezut cu adevărat cuvintelor lui și, căzând cu fața la pământ, ziceau: „Ne rugăm ție, părinte, fă-ne părtași ai vieții veșnice”. Iar el, învățându-i i-a botezat. Numărul lor era de șaizeci și șapte de bărbați. În acest chip au început a se lumina oamenii din Vruntisiopoli.

Înștiințându-se stăpânitorul Antioh, că tribunul Armaleon cu ostașii săi au crezut în Hristos, l-a chemat la sine și i-a zis: „Armaleon, oare este adevărat ceea ce aud despre tine, cum că tu te-ai făcut creștin împreună cu ostașii tăi care sunt cu tine?” Tribunul tăcea. Atunci, mâniindu-se, a zis: „Pentru ce nu-mi răspunzi?” Tribunul a zis: „Oare este nevoie să te mânii contra mea, pentru că sunt creștin?” Antioh a zis: „Nu cu mânie, ci te întreb să ne spui drept, cine te-a învățat credința creștinească? Noi toți te știm că erai învățat în cărțile noastre și până acum te lepădai de învățătura creștinească; iar acum ne mirăm cum ai venit la aceasta să te numești creștin?” Armaleon a răspuns: „Până acum am fost orb, rătăcind în întuneric și în umbra morții; iar acum luminându-mă cu darul lui Dumnezeu, văd și petrec în lumina nădejdii vieții veșnice”. Zis-a Antioh: „Ce este acea viață veșnică?” Tribunul a răspuns: „De vei voi, vei putea să cunoști”. Antioh a zis: „Arată-ne nouă cu adevărat acea viață, că voiesc să o văd și să o înțeleg; dar nu socotesc că este altă viață afară de aceasta de aici, nici nu cred că este altă lumină și alt Dumnezeu afară de soare și de lună”. Tribunul Armaleon a zis: „Soarele și luna nu sunt dumnezei, ci sunt zidiri rânduite de Dumnezeu pe cer, ca să slujească zidirii celei înțelegătoare, adică omului, care petrece pe pământ, luminând toată lumea; iar nu să le slujească cineva lor”.

Antioh, minunându-se, auzind unele ca acestea de la tribun, a zis: „Cine te-a învățat pe tine această înțelegere?” Armaleon a răspuns: „Un alexandrin cu numele Levchie, care a venit aici de curând. Acela m-a învățat această înțelegere”. Sfântul Levchie era în acea vreme, afară din cetate în partea dinspre apus, lângă locul cel de priveliște, învățând poporul să creadă în Hristos, și botezând pe cei ce se apropie de El. Deci, Antioh a chemat la sine cu cinste pe Sfântul Levchie, arhiereul lui Dumnezeu și, văzându-l, i-a zis: „De voiești să credem în Dumnezeul cel propovăduit de tine, roagă-te lui Dumnezeu să ne dea ploaie pe care de doi ani nu o vedem și din această pricină pământul nostru s-a uscat, de nu poate nici roadele să crească, astfel că tot poporul este în lipsă și în mare nevoie de ploaie”.

Sfântul, chemându-și clerul său și pe creștinii cei din nou botezați, a făcut litie, rugându-se lui Hristos Dumnezeu; și îndată s-a acoperit cerul cu nori și s-a vărsat ploaie foarte mare încât a plouat până când tot pământul acelei țări l-a adăpat și l-a făcut umed. Atunci Antioh și toată cetatea lui au crezut în Hristos și s-au botezat popoarele ca la douăzeci și șapte de mii, slăvind cu toții pe Hristos Dumnezeul nostru. Deci, ei au zidit o biserică în mijlocul cetății, în numele și în cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria; iar alta în numele Sfântului Ioan Botezătorului, în acel loc unde s-a botezat poporul. Astfel s-a luminat Vruntisiopolul cu lumina sfintei credințe. După aceea, Sfântul Levchie a mai petrecut acolo câtva timp, apoi s-a îmbolnăvit de moarte.

Deci, cunoscându-și sfârșitul său, care a fost înștiințat prin descoperire dumnezeiască, a chemat la dânsul pe Antioh, a făcut așezământ cu el, ca, după mutarea lui, să-i îngroape trupul în același loc unde a sosit cu corabia pe pământul lor. Apoi, ridicându-și mâinile, a făcut rugăciune pentru toată turma sa și, dând tuturor binecuvântare, sărutarea cea mai de pe urmă și pacea, s-a mutat către Domnul, lăsând plângere multă în toată cetatea. După aceea Antioh, luând cinstitul lui trup, l-a dus cu slavă la locul limanului corăbiilor, unde sfântul, venind din Alexandria, a ieșit din corabie pe pământ și, zidind acolo o biserică în numele lui, a pus într-însa sfintele moaște ale marelui și plăcutului lui Dumnezeu, Levchie. De la mormântul lui se făceau multe minuni întru slava lui Dumnezeu celui slăvit în Treime, Căruia de la toată făptura se cuvine laudă, mulțumire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfinții Mucenici Aristoclie preotul, Dimitrian diaconul și Atanasie citețul

Sfântul Mucenic Aristoclie a fost de neam cipriot, din cetatea Tamasa și era preot al soborniceștii Biserici. Deci, pe timpul împărăției lui Maximian, fiind prigoană mare contra creștinilor, s-a temut de munci și, ducându-se la munte în pustie, s-a ascuns într-o peșteră. Acolo rugându-se, a strălucit o lumină mai mare decât soarele și a venit la dânsul un glas din cer, poruncindu-i să meargă la mănăstirea Salamina, din insula Cipru și acolo să se nevoiască mucenicește, pentru numele lui Hristos. El, fiind întărit cu lumina și cu glasul cel dumnezeiesc, îndată a lepădat frica prin care se temea de munci și, sculându-se, s-a dus acolo unde i s-a poruncit. Deci, mergând Aristoclie într-o dumbravă, a venit la biserica Sfântului Apostol Varnava și acolo a găsit pe Dimitrian diaconul și pe Atanasie citețul. Acolo el a fost primit cu dragoste de dânșii și a vorbit cu ei despre pricina mergerii sale în cetatea Salamina, precum și despre vedenia ce i se arătase. Ei, auzind cuvintele lui, au voit să meargă cu dânsul, dorind să moară pentru Hristos. Deci, au mers toți împreună și, dacă au ajuns în cetatea Salamina, au stat la un loc înalt la vederea tuturor și au început cu glas mare a slăvi și a propovădui numele lui Hristos; iar pe zeii cei elinești și pe idolii cei neînsuflețiți îi ocărau; și îndată au fost prinși de păgâni și duși la ighemon ca să-i întrebe.

Deci, cercetându-i pe dânșii ighemonul și înștiințându-se că sunt creștini și văzând starea lor neclintită întru sfânta credință, a poruncit ca preotului Aristoclie să i se taie capul cu sabia iar pe Sfinții Dimitrian și Atanasie, după multe munci să-i arunce în foc. După ce sfinții au petrecut vii și nevătămați în foc, i-au osândit la tăiere de sabie. Astfel s-au sfârșit răbdătorii de chinuri ai lui Hristos, împodobindu-se cu cununa mucenicească.