Sinaxar 21 iunie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Iunie
  5. /
  6. Sinaxar 21 iunie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Mucenic Iulian din Cilicia

Sfântul Mucenic Iulian era din cetatea Anazarvia, care este a doua eparhie a Siciliei. El s-a născut dintr-un tată care era de neam senatoresc, cu credința elin, iar din mamă creștină, care după moartea bărbatului său, s-a mutat în Tarsul Ciliciei. Acolo, botezându-și pruncul în sfânta credință, îl creștea în învățătura cărții și în dreapta credință. Când copilul era de 18 ani, s-a pornit prigoană mare împotriva creștinilor din porunca lui Dioclețian. Fericitul Iulian fiind prins, a fost dus la ighemonul Marchian spre întrebare. Acesta, schingiuindu-l mult, uneori îl amăgea cu îmbunări, iar alteori prin îngroziri și munci, îl silea spre idoleștile jertfe; însă el nu s-a lepădat de Hristos. Deci, plimbându-l un an întreg prin diferite cetăți ale Ciliciei, pretutindeni a fost muncit în diferite chipuri; însă el răbda ca un credincios adevărat al lui Iisus Hristos.

Când a fost adus în cetatea de lângă mare, care se numea Egeea, slujitorii cei diavolești, deschizând gura sfântului cu sila, îi băgau vin și carne jertfită idolilor, vrând ca, cu acele jertfe idolești, să spurce pe curatul și sfântul rob al lui Hristos. Apoi, fiind aruncat în temniță, a venit la dânsul fericita lui maică, care de departe îi urma lui. Ea se ruga lui Dumnezeu să întărească pe fiul ei întru nevoința cea mucenicească.

Deci, prinzând-o pe ea păgânii, a rugat pe ighemon să o lase la fiul ei trei zile, ca să-l sfătuiască a se închina zeilor lor. Atunci ighemonul a poruncit să nu o oprească nimeni, când se va duce în temniță la fiul ei. Deci dânsa, șezând lângă el ziua și noaptea, îl ruga cu multe lacrimi și cuvinte de iubire, ca o mamă bună și-l îndemna pe dânsul să rabde pentru Hristos până la sfârșit muncile cele de puțină vreme, pentru ca prin acestea să se învrednicească de la Domnul de veșnicele bunătăți și să fie numărat în ceata sfinților mucenici.

După ce au trecut cele trei zile, sfântul împreună cu maica sa au fost scoși la judecata ighemonului. Ighemonul, nădăjduind că maica lui l-a înduplecat spre a jertfi idolilor pe fiul ei, a început a o ferici pe dânsa cu laude. Dar ea, deschizându-și cinstita și de Dumnezeu insuflata sa gură, a mărturisit cu mare glas numele lui Iisus Hristos, iar idoleasca păgânătate a rușinat-o cu multe mustrări și ocări. Asemenea făcea și Sfântul Iulian, mărturisind cu îndrăzneală pe Hristos, unul și adevăratul Dumnezeu și ocărând mulțimea zeilor păgânești. Atunci ighemonul, mâniindu-se, i-a muncit pe amândoi fără milă. Pe maica mucenicului, după ce a bătut-o mult, a poruncit să-i taie călcâiele picioarelor, cu care a urmat fiului ei venind după dânsul din Tars, apoi să o izgonească. Iar pe Sfântul Mucenic Iulian a poruncit să-l bage într-un sac cu nisip în care erau jivine și târâtoare veninoase și apoi să-l arunce în mare. Astfel, Sfântul Mucenic Iulian a luat cununa muceniciei. Tot mucenicește s-a sfârșit și sfânta lui maică, luând cununile biruinței de la Hristos Dumnezeul nostru.

Trupul Sfântului Iulian fiind scos de valuri la uscat, o oarecare dreptcredincioasă femeie văduvă, luându-l, l-a dus în Alexandria și l-a îngropat cu cinste. După un timp sfintele lui moaște au fost aduse în Antiohia. Iar pomenirea Sfântului Mucenic Iulian, a fericit-o și a cinstit-o cu cuvânt de laudă Sfântul Ioan Gură de Aur, pe când trăia în Antiohia, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Cuvioșii Părinți Iulie preotul și Iulian diaconul

Mirmidonia, o latură din Grecia, a fost patria acestor doi Sfinți, Iulie și Iulian, care s-au născut dintr-un tată și dintr-o mamă. Ei din pruncie s-au luminat prin Sfântul Botez, au crezut în dreapta credință creștinească și în învățătura sfintelor cărți. Ajungând la vârstă desăvârșită, au voit să slujească lui Dumnezeu în curăție feciorească.

Pentru aceea petreceau în postiri și în rugăciuni, învățând ziua și noaptea Legea Domnului. Pentru o astfel de viață, au fost primiți în ierarhia bisericească, Iulie fiind hirotonisit preot, iar Iulian, diacon. Ei erau ca doi luminători în Biserica lui Hristos, strălucind cu lucruri bune, preamărind astfel pe Tatăl Cel ceresc. Într-acea vreme, prin mijlocul grâului sfintei credințe, se aflau încă multe neghine ale rătăcirii închinării de idoli.

Deși Răsăritul și Apusul erau stăpânite de împărați creștini și pretutindeni înflorea dreapta credință, păgânătatea elinească nu era pierdută desăvârșit, mai ales prin sate; ci popoarele cele orbite cu neînțelegerea, se țineau încă de slujirea idolească de demult.

Acești robi ai lui Hristos, umplându-se de râvnă dumnezeiască, s-au dus amândoi la Constantinopol la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel tânăr și l-au rugat să le dea o scrisoare împărătească, ca să poată fără împotrivire să zdrobească idolii din stăpânirea grecească, să risipească și să ardă capiștile idolești, să taie pomii și sadurile cele sădite în cinstea idolilor, să zidească biserici lui Dumnezeu și să lărgească slava numelui lui Iisus Hristos.

Deci, împăratul le-a dat acea putere și a întărit-o cu o scrisoare, în care s-au adăugat și acestea: pretutindeni prin țări și prin cetăți, toți cei ce sunt în stăpânire, eparhi, domni și toți cei cu dregătorii și cu rânduitorii de cetăți, să-i asculte pe ei, să le ajute în toate lucrurile și să le dea cele trebuincioase pentru zidirea bisericilor lui Dumnezeu. Ei au luat binecuvântare de la sfințitul patriarh ca să propovăduiască, să zidească și să sfințească bisericile. Deci, acești doi sfinți ostași ai lui Hristos au mers, ca doi apostoli, prin țările împărăției grecești, propovăduind astfel numele lui Iisus Hristos la cei necredincioși. Ei întorceau pe mulți la Hristos Dumnezeu, nu numai cu cuvântul, dar și cu minunile încredințându-i, pentru că aveau dar și putere de la Dumnezeu a tămădui neputințele, a goni diavolii, a risipi pretutindeni capiștile idolești și a sfărâma idolii.

Însă unde elinii cei împietriți voiau să li se împotrivească, acolo arătau porunca împărătească la stăpânitor și la mai marii cetăților, luau ajutor de la dânșii și făceau cele ce li se cădea. Ei au zidit multe biserici, nu numai cu ajutorul visteriilor bisericești, dar și prin darea creștinilor celor dreptcredincioși, pentru că toți, pretutindeni, văzând pe niște învățători luminători și făcători de minuni ca aceștia, nu-și cruțau averile lor pentru zidirile cele sfinte. Astfel au străbătut Răsăritul și Apusul și au zidit o sută de biserici, iar minuni au făcut nenumărate, dar care nu se pot povesti în scris cu de-amănuntul, decât numai câteva din cele multe, care se pot aduce aminte.

Când prin sârguința lor se zidea o biserică în Vivli, unul din lucrători, lucrând cu o unealtă de fier, din nebăgare de seamă și-a tăiat degetul cel mare de la mâna stângă curgând mult sânge. Din acea pricină, slăbind de durere, omul căzu ca un mort. Sfinții, aflând de acea întâmplare, au luat degetul cel tăiat, l-au lipit la locul lui și însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci, îndată degetul s-a lipit și s-a prins de rădăcina sa, iar rana s-a tămăduit îndată. Ei, ridicând de la pământ pe omul cel sănătos, i-a dat în mâini acea unealtă de fier, și i-a zis: „Întărește-te și te ostenește în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. După aceea, fiind ei în eparhia Mediolanului, aproape de cetatea ce se numea Gaudin, curățind un oarecare sat de îndrăcirea idolească, au zidit o biserică, – ce era a 99-a din câte zidiseră ei -, și ajuta la acea zidire mulțime de popor credincios. În acel timp, niște oameni, trecând cu căruțele pe lângă locul acela și văzând pe cei ce zideau, au zis între ei: „Aceștia ne vor opri și pe noi să le ajutăm la zidire și vom zăbovi; deci, chiar dacă n-am voi, ne vor pune cu sila”. Dar de vreme ce nu aveau pe unde să treacă decât prin acel loc, au socotit un lucru ca acesta: pe unul dintre ei l-au pus în căruță ca pe un mort, făcându-se că-l duc să-l îngroape.

Când au ajuns în dreptul zidirii acelei biserici, sfinții au zis către dânșii: „Fiilor, ajutați-ne puțin și nouă la lucrul acesta, la care ne vedeți ostenindu-ne”. Ei au răspuns: „Nu putem să zăbovim, fiindcă ducem pe un mort la îngropare”. Sfântul Iulie le-a zis: „Fiilor, nu mințiți oare?” Ei au răspuns: „Nicidecum, părinte!” Sfântul Iulie a zis iarăși: „Să vă fie după cuvântul vostru”. Apoi oamenii aceia s-au dus în calea lor. După ce s-au depărtat puțin, au zis către cel ce se prefăcea mort să se scoale, iar el nu s-a mai sculat. Ei, socotind că doarme, au început a-l îmboldi, dar au văzut că-i mort cu adevărat. Acea minune aflându-se îndată de toți, au fost cuprinși de frică și de spaimă și din acel ceas nimeni nu mai îndrăznea să spună vreo minciună acelor sfinți părinți.

După aceasta, Sfântul Iulie preotul a zis către Sfântul Iulian diaconul fratele său: „Frate, rămâi tu aici să zidești această biserică care este a 99-a, iar eu mă voi duce să caut loc, unde să zidim pe cea de o sută, ca după zidirea cea de pe pământ a celor o sută de biserici, cu darul lui Dumnezeu, să ne mutăm în Biserica cea nefăcută de mână, care stă veșnic în ceruri”. Zicând aceasta, s-a dus. Mergând el ca la două mile, a ajuns la un lac care se numea Mucoros, și care era foarte mare. În mijlocul lui a văzut o insulă mare și frumoasă, în care nu petrecea nimeni. Căutând spre acea insulă, se gândea cum ar putea ajunge acolo. Negăsind luntre, și-a plecat genunchii la rugăciune și s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Iisuse Hristoase, fă cu tăria Ta cea atotputernică, ca acest cojoc ce este pe mine, să-mi slujească în loc de luntre, ca ținându-mă neafundat pe dânsul cu dreapta Ta și îndreptându-mă să trec calea apei la acea insulă”.

Rugându-se astfel, și-a întins cojocul deasupra apei și făcându-și semnul Sfintei Cruci, s-a suit pe dânsul și astfel cojocul i-a servit ca o luntre neafundată. Sfântul, vâslind ca și cu o lopată cu toiagul ce-l avea în mâini și îndreptând acea minunată luntre de cojoc, a ajuns la acea insulă. Deci, umblând printr-însa, s-a minunat văzând frumusețea ei. În mijlocul insulei a văzut o piatră mare care era foarte lată și sfântul s-a gândit să zidească pe dânsa biserica a o sută, în numele celor doisprezece Sfinți Apostoli. Insula aceea era plină de șerpi și de multe târâtoare veninoase, din care cauză nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea. Sfântul s-a suit pe piatra aceea și făcând o cruce dintr-un lemnișor mic, a înfipt-o într-o mică crăpătură a pietrei. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu, a chemat la el, cu numele lui Iisus Hristos, pe toți șerpii și pe toate târâtoarele. Deci s-a adunat la dânsul mulțime multă și a zis către ele: „Voi ați viețuit destul timp în locul acesta, acum în numele Preasfintei Treimi vă poruncesc să ieșiți din insula aceasta și să lăsați acest loc Casei lui Dumnezeu și robilor lui Hristos care vor să viețuiască într-însul”.

Sfântul, zicând acestea, îndată toți șerpii și toate târâtoarele s-au supus poruncii sfântului și au plecat împreună spre latura dinspre apus a insulei, apoi s-au afundat în lac și au înotat în partea dinspre muntele ce se numea Comunchin și s-au așezat acolo, iar insula a rămas curată de acele lighioane. Sfântul, trecând apa înapoi ca și mai înainte, s-a dus la locuințele creștinești de pe acolo și, căpătând de la dânșii ajutor și toate cele de trebuință, a mers cu luntrea și cu lucrători în insula aceea. Deci, întemeind pe acea piatră biserica celor doisprezece Sfinți Apostoli, au început să o zidească. Într-acea vreme, fratele lui a sfârșit biserica care era aproape de cetatea Gaudiam și a socotit să zidească într-însa un mormânt pentru fratele său Iulie. Sfântul Iulie, auzind de săvârșirea acelei biserici, s-a dus să o vadă și să cerceteze pe fratele său.

Venind acolo, Sfântul Iulie a zis către el: „Iată, iubite frate, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile tale s-a săvârșit toată zidirea bisericii. Acum a rămas a se mai face un mormânt pentru tine, ca după moartea ta să se odihnească acolo trupul tău”. Sfântul Iulie, fiind plin de darul proorocesc, a zis către Sfântul Iulian: „Fă degrabă mormântul pe care l-ai început, dar să știi că tu te vei odihni într-însul”. Așa a și fost, căci, săvârșindu-se mormântul, Sfântul Iulian diaconul s-a mutat la Domnul și Sfântul Iulie, îngropându-l cu cinste, s-a întors în insula unde începuse a zidi biserica Sfinților Apostoli. Deci, săvârșindu-o, și-a făcut într-însa mormânt, văzând mai înainte că i s-a apropiat sfârșitul, fiindcă acum îmbătrânise.

Într-acea vreme, împăratul a pus eparh în Mediolan, ca să stăpânească toată țara aceea, un oarecare bărbat de neam bun, cu numele Avdentie, îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu. Acela, auzind de Sfântul Iulie, a zis către casnicii săi: „Să ne suim într-o corabie și să mergem în insula Mucoros și să vedem acolo pe omul lui Dumnezeu, Iulie preotul și zidirea lui. Avdentie, intrând în corabie, a plecat și a ajuns cu bine acolo. El, învrednicindu-se de binecuvântarea sfântului și de vorba lui cea duhovnicească, privind zidirea bisericească, a zis către dânsul: „Stăpâne părinte, dacă voiți să mai faceți ceva să-mi spuneți mie, ca să adaug și eu din averea mea la lucrul vostru, căci sunt gata să slujesc cu bucurie la trebuința voastră”. Sfântul a răspuns: „Fiule, nu este trebuință să se mai zidească ceva, decât numai să-ți facem un mormânt aproape de mormântul meu, ca după mutarea ta să ți se odihnească trupul în această biserică”. Avdentie a zis: „Părinte, tu să-ți ai mormântul aici, căci eu mi-am gătit mormântul în Mediolan”. Grăit-a sfântul: „Fiule, să mă crezi, că nu se îngroapă în altă parte trupul tău ci aproape de al meu”.

După multă vorbă cu Sfântul, Avdentie, luând binecuvântare, s-a întors la Mediolan. Sfântul Iulie nu după multă vreme s-a dus către Domnul și a fost pus în mormântul său, iar de la mormântul lui se dădeau multe tămăduiri bolnavilor. Iar după mutarea sfântului, i-a luat locul preotul Ilie, care era plin de fapte bune.

După ce au trecut câțiva ani, Avdentie, eparhul Mediolanului, și bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, a murit și a fost pus în mormântul său din Mediolan. A doua zi, trupul lui s-a găsit scos afară din mormânt, nu ca un lepădat, ci ca unul ce a fost scos și pus cu cinste. După aceea l-au pus iarăși în mormântul acela, dar și a doua oară a fost găsit scos afară din mormânt, asemeni și a treia oară. După această întâmplare, ei au voit să-l pună în alt loc, dar nici acolo nu-l primea locul.

Atunci casnicii lui și-au adus aminte de cuvintele Sfântului Iulie, care le grăise către Avdentie, că nu se va îngropa în altă parte, decât numai alături de trupul lui. Și au dus trupul lui Avdentie la insula aceea, iar fericitul Iulie, întâmpinând trupul eparhului, l-a primit cu cinste și l-a îngropat lângă mormântul Cuviosului Iulie. Așa s-a împlinit proorocia sfântului, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.