Sinaxar 19 iunie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Iunie
  5. /
  6. Sinaxar 19 iunie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului

Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinți Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din seminția lui David și a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul – logodnicul Preacuratei Fecioare Maria – și din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta. Maica lui a fost fiica lui Agheu, fiul lui Valahie și fratele lui Zaharia, pe care a luat-o Iosif în însoțire legiuită și i-a născut pe acești fii, care sunt pomeniți în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon și Iuda. Însă acest sfânt, se numește Iuda al lui Iacov, numit fratele Domnului, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greșit din neștiință față de El, pe de o parte pentru necredință, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredința a greșit, precum adeverește despre aceasta Sfântul Ioan, zicând: Nici frații lui nu credeau în El.

Sfântul Teofilact, spune că feciorii lui Iosif sunt frați ai Lui și zice: „Frații lui, feciorii lui Iosif, îl ocărăsc – între care este și acest Iuda”. Însă de unde aveau ei această necredință? Din socoteala cea putredă și din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini. Deci, este arătat că Iuda de la început a greșit prin neștiință către Hristos, cu necredința și cu zavistia. El a mai greșit și cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în viața Sfântului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif – după întoarcerea din Egipt – împărțind pământul său fiilor lui cei firești, pe care i-a avut cu femeia cea dintâi, a voit să facă parte și Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de sămânță, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind atunci încă prunc mic, iar ceilalți fii ai lui Iosif – între care și acest Iuda – nu voiau să-L primească la moștenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeași maică. Dar Iacov L-a primit pe El, împreună moștenitor la partea sa, și de aceea Iacov s-a numit „fratele Domnului”. Deci, Sfântul Iuda, știind greșelile sale cele dintâi, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie și în scrisoarea sa, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos și fratele lui Iacov…”. Acest sfânt apostol are încă diferite numiri.

Astfel, Sfântul Matei Evanghelistul îl numește Levi sau Tadeu și aceasta nu fără oarecare taine. Aceste taine le putem cunoaște din tâlcuiri, pentru că Levi se numește „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”. Deci, Sfântul Iuda s-a numit ca un Levi, pentru că după greșeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neștiință, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lângă Dânsul cu dragoste și ca un leu s-a nevoit cu bărbăție pentru El. Drept aceea, cu dreptate și cu cuviință s-au zis despre dânsul aceste cuvinte, care în aceeași vreme s-au zis și despre Iuda, fiul lui Iacov și strămoșul lui Hristos: Iudo, pe tine te laudă frații tăi; culcându-te, ai dormit ca un leu, ca un pui de leu. Tadeu se tâlcuiește „lăudător” sau „mărturisitor”. Deci, Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudând și mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învățăturile sale apostolești pe cei ce erau prunci în credință, adică pe cei dântâi credincioși ai Bisericii.

Mai sunt încă și unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda este supranumit Varsava, după Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au venit Apostolii și bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înșii și să-l trimită în Antiohia cu Pavel și cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava, adică „fiul întoarcerii”, fiindcă, după greșelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors prin pocăință, cu credință și cu dragoste. Căci, în cele ce greșise mai mult, în acelea a arătat mai multă îndreptare. El greșise mai întâi prin necredință, după aceea a crezut într-Însul fără îndoială și s-a făcut Apostolul și propovăduitorul Lui. Greșise apoi către Hristos prin neiubire, iar după aceea atât L-a iubit, încât și-a pus și sufletul pentru Dânsul, pentru că avea mare râvnă pentru Hristos și dorea ca toată lumea să-L cunoască pe El, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-Însul, să-L iubească și să-și câștige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită și în Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și singur Mă voi arăta lui… atunci Iuda – nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup – a zis către dânsul: Doamne, de ce voiești să Te arăți nouă, iar lumii nu? Ca și cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoștința Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăți mântuirea Ta, ci la tot neamul omenesc. Nu numai noi, robii și ucenicii Tăi, ci toată lumea, cunoscându-Te pe Tine Făcătorul și Mântuitorul nostru, să Te iubească cu căldură, să-Ți slujească cu credință și să Te preamărească în veci”.

După Înălțarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în diferite țări. Despre aceasta ne spune Nichifor, scriitorul istoriei bisericești, zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda – nu Iscarioteanul, ci altul – care avea două nume, Tadeu și Levi, fiul lui Iosif și fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, și Idumeea, apoi în cetățile Arabiei, în părțile Siriei și ale Mesopotamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei șaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acestui Tadeu, acest Iuda-Tadeu le-a împlinit bine. Să se mai știe că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii și în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către credincioși. Acea epistolă, deși este scrisă pe scurt, este însă de mare înțelegere și plină de învățături folositoare.

Unele din acele scrieri erau dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi și a Întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi, și despre înfricoșata judecată ce va să fie. Iar altele erau învățătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurățiile păcatelor trupești, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie și de urâciune, de meșteșugiri și de vicleșuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credință, în rugăciune și în dragoste; în a se îngriji de întoarcerea celor rătăciți la adevărata credință și a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a arătat luminos, iar pierderea lor o asemăna cu a sodomitenilor.

În scrisoarea sa arată însă și aceasta: Nu este destul pentru mântuire, ca să se lepede cineva de păgâneasca credință și să se apropie de sfânta credință ortodoxă, ci se cuvine ca, pe lângă credință, să facă și fapte bune. Pentru aceasta el aduce spre chip și pilda celor pedepsiți de Dumnezeu, îngeri și oameni. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veșnice și spre judecata Sa îi păzește, deoarece nu și-au păzit rânduiala lor. Pe oamenii cei scoși din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii.

Astfel Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari. El a suferit multe dureri și osteneli, trecând prin multe țări, propovăduind pe Hristos, botezând și încredințând popoarele și povățuindu-le la mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părțile Araratului, întorcând mulțime de popor de la înșelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli și, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat pe un lemn în chip de cruce. Și străpuns fiind cu sulița de cei necredincioși, și-a sfârșit nevoința și alergarea sa. Deci, a trecut în cer la Hristos Dumnezeu, ca să-și ia cununa cea veșnică a răsplătirii apostolești, fiind numărat în ceata celor doisprezece Apostoli.

Cuviosul Paisie cel Mare

Cuviosul Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinți dreptcredincioși, îmbunătățiți și îmbogățiți de obiceiuri bune și creștinești care aveau șapte copii asemeni lor în obiceiuri și fapte bune. Bogăția lor le era destulă, încât puteau să ajute și pe cei ce aveau trebuință; căci, cu cât împărțeau la săraci averile lor, cu atât mai mult Dumnezeu le înmulțea toate.

Murind tatăl lor, a rămas toată grija copiilor și a lucrurilor pe seama maicii lor. Însă cea mai mare grijă a avut ea pentru Paisie, ca unul ce era mai mic decât toți copiii ei. Drept aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a arătat îngerul Domnului și i-a zis: „Dumnezeu, Tatăl sărmanilor, m-a trimis să-ți spun pentru ce te îngrijești atât pentru creșterea copiilor tăi, ca și cum ai avea grijă de ei numai tu singură și nu și Dumnezeu? Deci, nu te întrista, ci încredințează lui Dumnezeu pe fiul tău, căci prin el se va slăvi numele Său cel sfânt”.

Ea, auzind acestea, a zis: „Toți copiii mei sunt ai lui Dumnezeu, să-și ia pe care voiește”. Dar îngerul, apucând de mână pe Paisie, a zis: „Acesta este bineplăcut Domnului!” Atunci ea a zis către înger: „Acesta nu este vrednic pentru slujirea și slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine pe unul din cei mai mari care va fi vrednic”. Îngerul a zis: „O, preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui Dumnezeu, însă să știi că puterea lui Dumnezeu se sălășluiește în cei neputincioși. Acesta, cel mai mic decât ceilalți, este cel ales de Dumnezeu”. Acestea zicând, îngerul s-a dus. Femeia, deșteptându-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă și-L slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, facă-se mila Ta spre noi și spre robul tău Paisie!” Acestea și altele asemenea a zis, rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu. Apoi, luând pe copil, l-a afierosit lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creșterea vârstei, a crescut și în dumnezeiescul dar; astfel inima lui s-a rănit de dumnezeiasca dragoste și a dorit petrecerea monahicească. Deci, ajungând la vârsta când putea să lucreze poruncile Domnului, s-a povățuit de dumnezeiescul dar și s-a dus în pustia schitului, ca un miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvântătoare; adică la dumnezeiescul Pamvo, care, având darul de a vedea mai înainte, a cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-l cu multă bucurie, l-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.

Paisie, fiind vas ales al dumnezeiescului dar, se povățuia de acesta la toată fapta bună. Întâi a isprăvit bine nevoințele ascultării, făcând cu osârdie toate acelea, pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă și mai aspră pătimire, dorind a ajunge la cele desăvârșite. Dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzându-l că dorea nevoințele cele mai înalte, i-a zis: „Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou începător să caute la fața unui om, ci să-și plece pururea capul în jos și cu mintea sa să gândească necontenit la cele cerești, primind frumusețile și podoabele negrăitei slave a lui Dumnezeu și, dintr-o privire ca aceasta, să slăvească atotputernicia lui Dumnezeu, Făcătorul nostru de bine”.

Paisie, auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor dumnezeiesc și le-a săvârșit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc față de om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieștilor Scripturi și în cercetarea dumnezeieștilor dogme și cu acestea, ca și cu niște ape dulci, adăpa și roura sufletul său, precum zice proorocul David: Era ca un sad pururea înverzit și răsădit lângă izvoarele apelor, care, adăpându-se, sporește și înflorește și, la vremea potrivită, face rod copt și foarte dulce. Adeseori obișnuia a zice cu mult dor și acest grai al lui David: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea!

Astfel Paisie, rugându-se necontenit ca și apostolul, strâmtora și muncea trupul său cu postiri și privegheri și avea supus trupul voinței sufletului. Dumnezeiescul Pamvo, văzându-l că sporea în duhovniceasca nevoință și în fapte bune, îl îndemna părintește și-l povățuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu; și așa, conducându-l bine și cu dreaptă credință, l-a arătat iscusit și lămurit, după faptă și după privire.

Dar bătrânul, ajungând la sfârșitul său, se silea de aici să ajungă la cereștile bunătăți, pe care dorea de mult să le dobândească, binecuvântând pe Paisie cu multe binecuvântări și spunând multe proorocii despre dânsul, a trecut de la pământ către cele cerești. Deci, în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de față, am rămas împreună cu Paisie în una și aceeași chilie, având amândoi aceeași socoteală, petrecând aceeași petrecere și viețuire, după canonul ce luasem de la duhovnicescul nostru părinte, îndemnându-ne unul pe altul la fapte bune și lucrând amândoi pentru mântuirea sufletelor noastre.

Trecând puțină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfântului Duh, se nevoia cu o mai mare petrecere. El a început a posti toată săptămâna și numai sâmbăta mânca, iar hrana lui era doar puțină pâine și sare. În celelalte zile ale săptămânii, în loc să se hrănească cu pâine simțită, se îndulcea și se veselea cu pâine gândită, adică cuvântul lui Dumnezeu. Adeseori citea și cugeta la proorocia dumnezeiescului Ieremia, care i s-a arătat de multe ori, precum zic unii, și îi tâlcuia înțelesurile cele ascunse ale proorociei și cu acestea îl îndemna spre îndrăgirea și dragostea bunătăților celor făgăduite. Dar el totdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel, adică totdeauna se silea să facă și alte fapte bune și nu se mulțumea cu cele mai dinainte.

Deci, pe lângă săptămâna care postea mai întâi a adăugat și alta, și postea împreună două săptămâni, iar sâmbăta iarăși mânca hrana lui cea obișnuită, adică puțină pâine și sare. Și îi era hrana cea mai minunată, căci nimeni nu știa petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de Dumnezeu, care vede cele ascunse și nearătate. Drept aceea, robindu-se de dragostea liniștii, numai pe aceea o iubea; adică a se ruga și a vorbi totdeauna cu Dumnezeu și prin strălucirile ce se trimit afară de la El a se apropia de marginea dorințelor – care este Dumnezeu.

Cunoscând eu, zice ucenicul lui, că dumnezeiescul Paisie avea niște gânduri ca acestea, adică să petreacă singur, măcar că despărțirea îmi era lucru nesuferit, cu toate acestea, am făcut încercare, ca să cunosc chipul acelei liniști. Deci am căutat să aflu, de unde venea acea dorință. Din povățuirea lui Dumnezeu, ori din însăși voia lui? Pentru aceea am zis către el: „Frate Paisie, iată, te văd că te stăpânești de îndrăgirea liniștii. Să știi bine, că și eu am același dor, însă nu știu de unde ne-a venit nouă un gând ca acesta. Deci, vino să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea sfântă și după acea voie să facem: ori să locuim împreună, ori să ne despărțim unul de altul”.

Acestea auzindu-le Paisie, a răspuns: „Bine zici, iubitul meu Ioan, așa să facem, ca osârdia noastră cea duhovnicească să fie bineprimită la Dumnezeu”. Acestea zicând, am petrecut noaptea aceea priveghind și rugând fierbinte pe Dumnezeu, ca să ne arate voia Sa cea sfântă. Dumnezeu, ca un bun și milostiv ce este, a ascultat rugăciunea noastră, și în vremea Utreniei, un înger dumnezeiesc ni s-a arătat nouă, zicând: „Dumnezeu poruncește să vă despărțiți și fiecare să aibă locuință deosebită. Iar tu, o, Ioane rămâi în acest loc și fă-te multora povățuitor spre mântuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui Hristos, du-te de aici și mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se va aduna prin tine popor nenumărat – zice Domnul -, și vei zidi o mănăstire, că și în acel loc, numele Meu se va slăvi”.

Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultând porunca Lui, ne-am despărțit unul de altul, și am rămas la locul acela; iar Paisie, mergând în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatră și făcând o peșteră, a locuit într-însa. Atâta s-a apropiat de el Dumnezeu, prin covârșitoarea lui curățenie și pentru înalta lui petrecere, încât și Însuși Hristos i se arăta lui de multe ori, și-l povățuia la fapte bune, precum va arăta adevărul din cuvântul ce urmează.

Într-una din zile, dumnezeiescul Paisie, șezând în peștera sa și preamărind pe Dumnezeu, i s-a arătat Mântuitorul nostru, zicându-i: „Pace ție, iubitul meu Paisie!” Paisie, sculându-se în picioare, s-a înfricoșat și a zis: „Iată robul Tău. Ce poruncești, Stăpâne? Și care este pricina pogorârii Tale către mine?” Iar Hristos a răspuns: „Vezi pustia aceasta, care are atâta lungime și lățime? Aceasta toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu, prin mijlocirea ta!”

Paisie, alesul lui Dumnezeu, căzând la pământ, a zis: „Acestea care le zici, Doamne, sunt supuse mâinii Tale celei puternice și îndată, cu voința Ta, le-ai și săvârșit. Mă rog însă bunătății Tale, de unde vor avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta?” Iar Mântuitorul a răspuns: „Crede mie, că de îi voi afla pe dânșii având dragoste între ei – maica tuturor faptelor bune – și, de vor păzi poruncile Mele, eu voi avea toată grija de dânșii, încât nu le va lipsi nimic din cele trebuincioase!”

Apoi dumnezeiescul Paisie a zis iarăși către Domnul: „Încă odată întreb bunătatea Ta: „Cum vor trece ei cursele vrăjmașului și cum vor scăpa de cumplitele lui ispite?” Iar Mântuitorul a zis: „De vor păzi cu blândețe, cu dreptate și cu inimă smerită, precum ți-am zis, poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmașului și de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta și moștenitori ai împărăției cerurilor!” Acestea zicând Mântuitorul, S-a înălțat cu slavă la cer, iar sfințitul Paisie a luat mai multă frică întru sine, cucerindu-se de porunca Mântuitorului către dânsul.

Dar ce meșteșugește zavistnicul și urâtorul de oameni vrăjmaș? Văzând pe dumnezeiescul Paisie că trece cu întemeiere peste cursele lui și rămâne nevătămat de bântuielile lui, scrâșnea cu dinții săi. Și, neputând a se apropia de dânsul, pentru puterea ce luase de la Dumnezeu, a căutat să-l biruiască cu vicleșug prin altă mijlocire, adică a încercat doar l-ar lipsi de binele necâștigării și cu acest chip să se apropie de dânsul și să-l biruiască. Drept aceea vrăjmașul s-a dus la un om bogat al Egiptului și i s-a arătat lui în chip de înger și a zis: „Du-te în pustie și acolo vei afla un om sărac, cu numele Paisie, însă bogat și împodobit cu strălucire și cu faptele bune și vas ales al dumnezeiescului dar. Deci, închină-te lui, ducându-i bani mulți, ca să împartă milostenie monahilor, care pustnicesc acolo”.

Bogatul, necunoscând diavoleasca amăgire, a luat o mulțime de argint și de galbeni și s-a dus la Cuviosul Paisie. Dar Dumnezeu a descoperit robului Său bântuirea diavolului și măiestria ce s-a meșteșugit să-i facă prin dărnicia boierului. Deci, Cuviosul Paisie a ieșit întru întâmpinarea lui, iar boierul acela, văzându-l, l-a întrebat: „Cine este Paisie și unde se află?” Iar Paisie i-a zis: „Dar ce voiești cu el?” Iar boierul i-a răspuns: „Am adus mulți bani ca să-i împartă milostenie la monahi”. Iar cuviosul i-a zis: „Iartă-mă, omule, iubitorule de Hristos! Noi nu avem trebuință de bani, dacă voim să locuim în pustia aceasta. Ia-i pe ei și du-te în pace și nu te întrista, căci Dumnezeu a primit dăruirea ta. Dacă ai adus acești bani ca să-i dai monahilor, apoi mai bine îi împarți săracilor, căci în satele Egiptului sunt mulți săraci și văduve. Iar dacă-i vei chivernisi pe dânșii, vei lua plată de la Dumnezeu mult mai multă”.

Acel boier, ascultând cuvintele sfântului, s-a întors în Egipt. Întorcându-se și Paisie în peștera sa, i s-a arătat diavolul, zicând: „O, Paisie, silă nu pot să-ți fac, căci ai izgonit meșteșugirile mele. Deci, fug de la tine și mă duc să mă lupt cu alții și la tine nu mai vin, căci m-ai biruit!” Cuviosul, certându-l pe diavol, i-a zis: „Taci, diavole, că ești plin de răutate!”

Astfel, rușinându-se diavolul, a fugit și nu mai îndrăznea să se mai apropie de dânsul. După aceea, dumnezeiescul Paisie s-a dus în pustia cea mai dinăuntru și acolo cu trupul ducea viața cea mai aspră, iar cu duhul socotea cele cerești și vorbea cu Stăpânul Hristos. Drept aceea și dumnezeiescul Duh, ce locuia în Paisie, a binevoit a-l face iubitor al dumnezeieștilor vistierii și al veseliei, de care se îndulcesc cei drepți.

 

Cuviosul Paisie, rugându-se odată, a venit întru uimire și s-a răpit la cer. Astfel fiind, întâi privea la cele veselitoare și la frumusețile Raiului și din acelea s-a umplut de bucurie și de veselie. Apoi a văzut Biserica celor întâi-născuți, care este în cer, adică pe toți sfinții și, împărtășindu-se de desfătarea cea netrecătoare și de îndulcirea din vedenia aceea, s-a învrednicit de la Dumnezeu și a luat darul înfrânării și al ajunării.

Deci, cuminecându-se cu Preacuratele Taine, petrecea fără de altă hrană. Dar să nu fie cineva necredincios, din cei ce se pleacă dumnezeiescului cuvânt, nici să se îndoiască de cele zise, căci toate se supun dumnezeieștilor amenințări. Pentru aceasta, nu voi ascunde adevărul, căci cu împărtășirea dumnezeieștilor Taine a petrecut șaptezeci de ani, negustând altă hrană trupească. Aceasta nu este minunată, pe lângă neasemuita putere a lui Dumnezeu, căci hrana cea trupească o cere firea pentru alcătuirea și petrecerea trupului, iar la cei mai înalți și mai presus de fire, cum era dumnezeiescul Paisie, puterea ziditoare a lui Dumnezeu, care este fără lipsă și nu se supune legii firii desăvârșit, dă cu adevărat acest dar, care este mai presus de puterea și de firea omenească. În acest chip a păzit fără hrană până acum pe Proorocul Ilie și pe Enoh, mai presus de legea firii, și îi va păzi până la vremea cea de pe urmă. Acestea sunt destule spre dovada acestui dar mai presus de fire.

Mulți monahi și mireni alergau la dumnezeiescul Paisie după buna voire a lui Dumnezeu, poftind să locuiască împreună cu el, ca albinele în fagure. Astfel, se împărtășeau fără de saț din mierea cea gândită și din prea dulcea lui învățătură. Aceia, îndulcindu-se de ea, lăsau lumea și cele din lume și în fiecare zi se înmulțea numărul monahilor. Pe unii, care doreau să se liniștească deosebit, îi învăța să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune, iar pe cei ce voiau să fie în supunere și ascultare, cum și în petrecerea cea cu adevărat fericită, îi punea să locuiască în viață de obște, împreună cu alți frați, rânduindu-le, potrivit lor, să lucreze și lucrul de mâini. Pe de o parte ca să nu șadă degeaba, ci să se iscusească și să aibă trup cu îndemânare la ostenelile faptelor bune; iar pe de alta, ca să-și scoată hrana vieții lor din sudorile și ostenelile lor și să miluiască pe cei săraci. Peste toate acestea le-a dat poruncă necălcată, să nu facă nimic, nici cel mai mic lucru, fără socoteala și voia duhovnicescului lor părinte. În acest mod învăța și purta grijă de frați. Iar nevoința ce o purta el în liniște și în depărtare, cine putea să o povestească cu de-amănuntul?

Dumnezeiescul Paisie a intrat odată în pustia cea mai dinăuntru și, găsind acolo o peșteră, a locuit într-însa trei ani. Fiindcă perii capului au crescut mult și s-au lungit, ce a socotit pururea fericitul? A pus un par în partea cea de sus a peșterii, a legat de el părul său, și astfel se ruga mai cu sârguință și mai cu osteneală. Nu numai aceasta, ci și alte osteneli făcea ziua și noaptea, înfierbântându-se de dragostea lui Hristos în acele nevoințe aspre. Pentru aceasta și Mântuitorul s-a arătat lui precum s-a făgăduit în Sfânta Evanghelie.

În vremea când Paisie se ruga, iată se arată înaintea lui Mântuitorul nostru, cel mai mult dorit decât toate. Iar el, nesuferind a vedea dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pământ, cutremurat și înfricoșat, zicând: „O, Hristoase Împărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre slugile Tale!” Iar Mântuitorul, întinzând mâna Sa, l-a ridicat și i-a zis: „Pace ție, sluga mea! Nu te înfricoșa, căci bunătatea Mea se veselește foarte mult de lucrurile tale. Rugăciunea ta este foarte primită și bineplăcută Mie. Deci, veselește-te și ia plată preastrălucită pentru aceste lucruri ale tale. Iată îți dau un dar ca acesta: Orice cerere vei face în numele Meu, să ți se dea, și pentru oricare păcătoși vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor”.

Sfântul Paisie a zis: „Împărate Hristoase, măcar de m-aș învrednici eu ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta, adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin și cele ce-mi sunt trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mântuitoare ale poruncilor Tale și să dobândesc sfârșit bun, căci fără de pronia Ta, nu ne este cu putință să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ți-ai vărsat Sângele Tău, cel de mult preț, pentru mântuirea noastră, ai primit să rabzi moarte și îngropare și prin Învierea Ta ne-ai dăruit nouă viață veșnică, câte morți oare nu suntem noi datori să răbdăm pentru dragostea Ta?”

După ce Paisie a zis acestea, Mântuitorul l-a binecuvântat și S-a înălțat la ceruri. Iar cum cuviosul a luat cu adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce urmează:

Un ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osânda nesupunerii și a neascultării și lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut în alt păcat și nu s-a pocăit, ticălosul. Deci, bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneșului lui ascultător. Drept aceea, i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite și aspre și, rănindu-se groaznic cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el și, adăugând noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile și atunci a auzit un glas ce zicea: „Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte se cade să fie în iad până când voi veni cu îngerii și cu trâmbițele judecății și atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale”.

Bătrânul, auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult și, pe lângă cele patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de postire și, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăși a auzit de la Dumnezeu: „Rămâne în iad, până voi veni pe norii cerului!” Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire să-l ierte – și aceasta poate a făcut-o Mântuitorul, ca bătrânul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie și astfel, ascultându-l, să se adeverească pentru făgăduința ce i-a dat-o -, a alergat la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, știind îndrăzneala ce avea către Dumnezeu și nădăjduind către acela care singur poate să milostivească pe Dumnezeu.

Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieșit întru întâmpinarea lui și după sărutarea lor a zis către el: „O, părinte, pentru ce ai venit la mine prostul și păcătosul și te-ai umilit atât de mult?” Dar bătrânul, povestind întâmplarea ucenicului său și rugile ce le-a făcut la Dumnezeu pentru el și hotărârea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis: „Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioșia ta, ca împreună să te doară inima pentru el și să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă Îl vei ruga, te va asculta. Deci, nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici”.

Acestea zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu și să milostivească îndurările Lui. Deci, a zis Cuviosul Paisie: „O, sfințite părinte, nu-mi este cu putință să mă apuc de lucrul acesta, căci acesta este lucrul tău și al marii tale minți, măcar că de astădată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le știe, căci judecățile Lui sunt multe și adânci. Însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioșia ta și orice se va afla plăcut Lui, facă-se. Deci, rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru”.

Ducându-se acolo, a stat la rugăciune și, înălțându-și mâinile și mintea la cer, a zis: „Ziditorule al tuturor, caută spre slugile ne-vrednicilor robilor Tăi și ca un bun liberează din legăturile iadului sufletul ucenicului bătrânului!” Acestea și cele asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit – după nemincinoasa făgăduință ce a luat. Atunci îndată, Hristos, Cel ce este de față pretutindeni, dar nevăzut, i s-a arătat lui și i-a zis: „Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul?” El a răspuns: „Doamne, Tu ești Cel ce cunoști toate! Tu știi că cer să miluiești pe neascultătorul și păcătosul ucenic al bătrânului, care se muncește, ticălosul, în iad. Deci mă rog Ție, ascultă-mă pe mine robul Tău și izbăvește-l ca un iertător și mult milostiv”.

Mântuitorul a zis către dânsul: „Eu am hotărât ca el să rămână în iad, să se muncească pentru neascultarea și păcatul lui, până când voi veni cu îngerii pe norii cerului!” Paisie, alesul Domnului, rugându-l, a zis: „Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când voiești? Îți este lesne Ție, Stăpânul veacurilor și Făcătorul tuturor celor ce sunt, să faci și acum același chip al venirii Tale”.

Mântuitorul, auzind acestea, S-a înălțat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu multă slavă, cu îngeri și cu arhangheli, cu trâmbițe, cu cete de drepți și cu toate acelea câte are să se pogoare în ziua cea de apoi a judecății și a așezat scaune și divan înfricoșat. Pe urmă a fost chemat și sufletul ascultătorului ce murise și, ieșind din iad, a stat înaintea Judecătorului. Acela s-a dat în mâinile lui Paisie, apoi a fost dat bătrânului lui, care, în ceasul acela, se ruga cu multă nevoință, precum se învoise mai înainte, ca să se roage amândoi.

Deci, a auzit glas de sus, zicându-i: „Ia sufletul ucenicului tău, prin mâinile slugii mele Paisie, care s-a eliberat din iad, și nu-l vei mai vedea în munci, ci în odihnă!” Atunci îndată a venit sufletul ucenicului și a stat înaintea bătrânului și mărturisea că multe a pătimit în iad din schingiuirile munci pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, și pentru păcat a încercat muncile cele cumplite ale iadului. Apoi zicea: „Dar prin rugăciunile tale și ale dumnezeiescului Paisie, iubitorul de oameni, Dumnezeu, S-a milostivit de m-a dezlegat din legăturile iadului, ca să mă duc la locul drepților!”

Acestea s-au arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui. Apoi, după ce s-a încredințat de aceasta pe deplin, adică despre mântuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie și l-a găsit mulțumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care murise. Deci, i-a spus vedenia ce o văzuse. Apoi Paisie i-a povestit bătrânului de înfricoșata venire a Domnului și de toate cele ce văzuse, mulțumind amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut niște lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie: „Dumnezeiescule Paisie, îți mulțumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, dar ai mântuit și sufletul meu, care suferea cumplit de întristare! Deci, te rog să-mi spui care este fapta ta minunată și care sunt nevoințele tale, prin care te-ai învrednicit a lua niște daruri ca acestea?”

Marele Paisie i-a răspuns: „Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomisește niște lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste, ce ai arătat-o către ucenicul tău, căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, Care, pentru noi oamenii, cei ce am fost izgoniți din Rai pentru neascultarea noastră și ne-am făcut vrăjmași ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean, S-a născut din pururea Fecioara Maria, a crescut ca un copil, a pătimit ca un om și, cu patima Sa, ne-a eliberat. Apoi, arătând către noi cu fapta atâta covârșitoare dragoste, a legiuit și cu cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea curată, pentru care cineva își pune viața sa pentru prietenul său, precum ți-ai pus și tu, părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a ascultat rugămintea ta și a mântuit pe ucenicul tău. Eu sunt un păcătos și nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sunt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci, iartă-mă, o, prea sfințite suflete și vino să mulțumim și să slăvim pe Dumnezeu milostivul și iubitorul de oameni”. Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrânul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luând binecuvântare unul de la altul și luându-și rămas bun, s-a întors fiecare la locuința sa.

Părintele nostru Paisie, uitând de cele din urmă, după dumnezeiescul Pavel, și întinzându-se spre cele de mai înainte, s-a dat pe sine la nevoințe și mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să se ascundă de oameni să nu-i vadă nevoințele, iar pe de altă parte, ca să se îndulcească de mierea liniștii fără nici o supărare. Însă Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luceafăr atât de luminos, ci voind să lumineze pe alții cu lumina învățăturii aceluia și să-i povățuiască spre mântuire, i-a poruncit să iasă din pustie afară, ca să întărească pe frații ce se aflau acolo și să-i facă, cu învățătura sa, următori ai faptelor celor bune ale lui și prieteni ai sfințitei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.

Cuviosul a zis: „O, Doamne al meu, dar ce câștig voi lua, dacă voi lăsa pustia în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta și mă voi duce spre cercetarea altora, pe care nu m-am făcut vrednic încă îndestulat să-i ocârmuiesc? Mă tem, Stăpâne, că, îndeletnicindu-mă de ocârmuirea acelora, nu voi putea face poruncile Tale cum se cuvine și, astfel, mă voi osândi eu, ticălosul, pentru lenevirea mea”. Mântuitorul i-a răspuns la acestea: „Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face pentru mântuirea altora, cu osteneala ce faci aici în pustie. Deci, pentru aceea vei lua plată îndoită în Ierusalimul cel de sus, cu înmulțite și strălucite răsplătiri”.

Atunci dumnezeiescul Paisie a ieșit afară din pustia aceea, după dumnezeiasca poruncă și, aflând frații de venirea lui, alergau la dânsul mulțime multă și ascultau învățătura lui preadulce, căci după adevăr învățătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvora apă. Drept aceea, dorind să-l văd și eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă era cu putință ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dânsul și mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit dinăuntru vorbind cu un om și, sfiindu-mă a bate, stăteam afară, însă am făcut puțin zgomot.

Cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieșit afară și, văzându-mă pe mine, s-a bucurat și m-a sărutat, asemenea și eu pe el. Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie și nevăzând pe nimeni altul, socoteam cine să fi fost oare acela, ce cu puțin înainte a vorbit cu cuviosul, căutând într-o parte și în alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat: „De ce te uiți încoace și în colo și nu te dumirești, ca și cum ai vedea un lucru preaslăvit?” Eu i-am răspuns: „Cu adevărat văd lucru preaslăvit, căci, nedumerindu-mă, nu știu ce să zic, fiindcă cu puțin mai înainte am auzit glasul unui om; dar ce este aceasta nu știu? Deci, te rog să-mi arăți această taină preaslăvită!”

Dumnezeiescul părinte mi-a spus: „O, Ioane, taină preaslăvită ți-a descoperit ție Dumnezeu astăzi și mie mi se cădea să-ți arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creștinilor. El s-a pogorât din cer și mi-a zis: „Fericiți sunteți voi care v-ați învrednicit a vedea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este fericirea Mântuitorului”. Iar eu i-am zis: „Cine ești tu, domnul meu, care zici acestea și ne fericești pe noi monahii?” El mi-a răspuns: „Eu sunt marele Constantin și m-am pogorât din cer ca să-ți arăt slava pe care o dobândesc monahii în ceruri, prietenia și îndrăzneala care o au către Hristos. Deci, te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dânșii la această sfințită petrecere a pustniciei, iar eu mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor, suferind astfel paguba ce am luat”.

Atunci eu iarăși i-am zis: „Pentru ce, o, împărate, te ocărăști pe tine? Oare n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare și dumnezeiasca fericire?” El mi-a răspuns: „Așa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeași îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecăror monahi, care, despărțindu-se de trup, zburau ca niște vulturi și se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie de dânsele, că erau cu totul desăvârșite. Apoi am văzut că li se deschideau ușile cerului și intrau înăuntru și, arătându-se cerescului Împărat, stăteau de față cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunându-mă de voi monahii, vă fericesc și mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aș fi lăsat această vremelnică împărăție, haina și coroana împărătească și să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac și să fi primit câte le cere petrecerea monahicească!”

Atunci eu i-am zis: „Toate le zici bine, o, sfințite împărat, și ne mângâi cu acestea. Însă unele ca acestea se cuvin să fie judecățile lui Dumnezeu și nu este cu dreptate a zice în alt fel, pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, și după ostenelile fiecăruia îi dă lui plata. Viața ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viața monahilor; pentru că tu aveai femeie ajutătoare, aveai copii și slugi și multe alte feluri de îndulciri și odihne; iar monahii, defăimând toate cele dulci și veselitoare ale acestei vieți, în loc de toate bunătățile lumii, au lăudat pe Dumnezeu și pe Dânsul îl aveau de bucurie și de bogăție. Aceasta socotesc monahii desfătare și mare îndulcire, să facă cele bineplăcute Lui. Și ei erau, după cum zice apostolul, lipsiți, necăjiți și rău pătimitori. De aceea cu neputință îți este ție, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei”. Deci, în timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndată s-a suit la cer. Acum, învățându-te prin această taină câte bunătăți pricinuiesc durerile pustniciei, întărește pe frați.

Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulțumire lui Dumnezeu. După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuința mea, bucurându-mă și veselindu-mă. Cuvântul ne va arăta și înfocata râvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credință.

Un bătrân oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părțile Egiptului. Acela, rătăcindu-se din neștiință, zicea că se cuvine creștinilor să cinstească și să slujească numai Tatălui și Fiului, iar Sfântului Duh să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Această rătăcire și rea cugetare au urmat-o o mulțime de oameni. Însă Domnul, voind să nu fie în deșert și să se piardă pustniceștile osteneli și sudori ale bătrânului, i-a descoperit lui relele cugetări ale aceluia și satul în care locuia.

Atunci, dumnezeiescul Paisie, făcând o mulțime de zimbile (coșnițe) cu trei urechi, le-a luat și le-a dus acelui bătrân. În acel ceas, se aflau acolo mulți dintre cei care erau părtași ai acelei nedumnezeiești dogme. Deci, văzând zimbilele cu trei urechi și necunoscând pe Paisie, se minuna și se mira mult de facerea zimbilelor și întrebau ce sunt acelea și ce are de gând să facă cu ele? Iar el a zis: „Voiesc să le vând”. Atunci iarăși l-au întrebat: „De ce le-ai făcut cu trei urechi?” El a zis: „Fiindcă sunt prieten și iubitor al Sfintei Treimi și se cade să arăt cu lucrurile cele trei fețe ale Sfintei Treimi, să o laud și să o slăvesc în trei ipostasuri, având în mâinile mele semnele Sfintei Treimi, pentru că acum Sfânta Treime este o fire și are trei fețe – iar de o înțelege cineva altfel, atunci nu o înțelege drept -, tot așa se cade să socotim și aceste zimbile, pentru că în fiecare dintre dânsele are o ființă privindu-se în trei și în fiecare din ele se află întocmai toată ființa conștiinței.

Deci, tot așa și cu nematerialnica fire și dumnezeirea cea mai presus de ființă se află întocmai în trei chipuri, adică în trei fețe: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh petrece toată în fiecare față și nici mai mult decât trei fețe se zice, nici mai puțin, adică nici pătrime, nici doime, ci treime, fiindcă această față a Sfintei Treimi nu este mai mult decât cealaltă nici cealaltă mai puțină decât aceasta”.

Acestea zicându-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrânul și toți câți se aflau acolo au cunoscut adevărul și cucernicindu-se de dânsul i-a zis: „Minunatule, spune nouă și altele mai curate despre dreapta credință, uneltind și alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai înspăimântat de la începutul cuvintelor tale”. Dumnezeiescul Paisie, cu glas îndrăzneț a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare ale ereticilor și le-a arătat mai neputincioase decât țesătura păianjenului, iar dreapta credință le-a arătat-o mai pe larg și cu mai multe pilde, întărind-o în inimile lor. El i-a adus la adevărata cunoștință a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii luate din Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, că și Sfântul Duh este Dumnezeu precum este și Tatăl și Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toți să-și mărturisească neștiința lor și să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors iarăși în pustie, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.

Ajungând în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui și, privind la acea lumină, vedea cete de îngeri umplând pustia. Și se minuna ce să fie oare ceea ce se arăta? Atunci a auzit pe îngerul său păzitor, zicând: „Paisie, când tu ești aici și când lipsești, noi păzim pe monahii care locuiesc într-această pustie, precum ți-a făgăduit Dumnezeul tuturor”. Iar el, cu laude mulțumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care poartă grijă de toți. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a învrednicit a-l lua marele Paisie, vă arăt următoarea povestire:

Fiindcă vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea, mulți iubitori de fapte bune se îndemnau să meargă și să ia binecuvântarea lui. Pentru aceasta și cuviosul Pimen, cel mai mare între părinți, fiind încă tânăr într-acea vreme, și dorind foarte mult a-l vedea, s-a dus la Cuviosul Pavel și-l rugă să meargă împreună la marele Paisie; căci Pavel era cunoscut și prieten al lui Paisie și se ducea des la el. Părintele nostru Pavel i-a zis: „Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el, căci ești prea tânăr și acela este bogat în fapte bune. Noi nu ne ducem la el așa cum se întâmplă, ci cu multă chibzuire și cu cucernicie, și nu întotdeauna îl întâmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită”. Pimen i-a zis: „Voi rămâne afară din chilia lui, când vom merge și, numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi avea bucurie și voi cunoaște dumnezeiescul lui dar, iar de va fi cu anevoie de a auzi glasul lui, atunci voi pipăi numai chilia lui și voi dobândi mântuire; iar când vei ieși din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au călcat pământul acela, pe care calcă frumoasele lui picioare, și cu aceasta voi dobândi binecuvântare îndestulată”.

Pimen zicând acestea, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui și de multa credință ce avea către Paisie. Deci, luându-l împreună cu el, s-a dus la Paisie. Și, ajungând la chilia lui, Pavel a intrat singur înăuntru, iar dumnezeiescul Paisie, primindu-l părintește și prietenește, l-a întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se sfiește a intra înăuntru; dar el a poruncit să intre înăuntru. Apoi a zis către Pavel: „Nu este bine a opri pe unii ca aceștia să rămână afară când vin la noi, căci aceștia mai lesne merg în cer, zice Mântuitorul nostru”.

Zicând acestea, a îmbrățișat pe tânărul Pimen și, binecuvân-tându-l, i-a zis: „O, preaiubite Pavel, să-ți aduci aminte că acest tânăr va mântui sufletele multor oameni și prin dânsul se vor învrednici mulți a dobândi Raiul, căci mâna Domnului, Care îl păzește și îl povățuiește la dumnezeieștile învățături, se vede cu el”. Apoi a pus mâinile sale pe capul lui și, binecuvântându-l, l-a trimis înapoi cu Pavel, care, câștigând ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.

Odată, sfințitului Paisie, având douăzeci și una de zile de postire, i s-a arătat Domnul Hristos și i-a zis: „O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimești pentru Mine!” Iar el a zis: „Ce mare lucru este această proastă și rea pătimire, o, bunul meu Stăpân! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere”. Iar Mântuitorul a zis: „Tot lucrul bun, este bineprimit de Mine și, celor ce-l fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci, urmează-Mă!”

Paisie L-a urmat până ce au mers la o peșteră a pustiei. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Intră înăuntru și vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!” Paisie, intrând în peșteră, a văzut un om care se tăvălea pe pământ, care-și freca gura și fața de pământ. Deci, mirându-se de covârșitoarea nevoință a acelui bărbat, a ieșit afară, rugându-se de Domnul Hristos să-i spună pricina nevoinței celei mari a acelui bărbat. Iar Domnul i-a zis: „Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli mari rabdă pentru Mine?” Paisie a zis: „L-am văzut, Stăpâne, și m-am înspăimântat de ostenelile nevoinței lui; dar rog bunătatea Ta să-mi descopere cum are atâta nevoință?” Mântuitorul i-a zis: „Are numai două zile de postire și, iată, îl vezi în ce fel se chinuiește de foame și de sete?”

Paisie, auzind acestea, a zis: „Și cum eu, care am douăzeci și două de zile de post, n-am pătimit nimic asemenea? Mântuitorul i-a zis: „Pentru că tu te întărești de darul Meu și postești fără de osteneală, iar acela ca un pătimitor, din însăși voia lui postește cu multă osteneală și, încălzindu-se de dorul pe care-l are către Mine, suferă să pătimească mai presus de puterea sa”. Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: „Ce plată are să ia de la bunătatea Ta, pentru cele două zile?” Domnul i-a răspuns: „Acesta va lua aceeași plată pentru cele două zile, la fel cu plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci și două de zile! Și voi zice deopotrivă: „Intră în bucuria Domnului tău, și ție care ai luat cinci talanți și aceluia care a luat doi, căci întocmai ați făcut binele și amândoi v-ați arătat vrednici după puterea voastră!” Mântuitorul, zicând acestea, S-a făcut nevăzut.

Deci, părintele nostru Paisie, întorcându-se la chilia sa, și-a adăugat mai multe nevoințe și se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană. Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decât împărtășirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup și cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Mântuitorul, cu iubire de oameni, i S-a arătat iarăși robului Său Paisie și i-a zis: „Ce Mă mai rogi pentru hrană, de vreme ce nu mănânci nimic. De-ți trebuie ceva, cere!” El i-a zis: „Mă rog Domnului meu, când ies din această pustie și mă duc spre cercetarea fraților, să am voie să vin îndată înapoi în pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora și să mă lipsesc de a Ta!” Iar Domnul i-a zis: „Nu te întrista de asta, căci atunci când ieși din pustie Eu nu mă depărtez de tine, ci sunt cu tine”.

Pe urmă Paisie I-a zis: „Mă rog Ție, Hristoase al meu, întărește-mă pe mine!” Iar Domnul i-a zis: „De voiești a birui mânia și iuțimea, ia aminte să nu rănești ori să ocărăști ori să defaimi pe cineva; și, de vei păzi acestea, nu te vei mânia”. Paisie iarăși L-a întrebat, zicând: „Stăpâne, Iubitorule de oameni și îndelung răbdătorule, dacă cineva face poruncile Tale și se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, să slujească la trebuințele lor, oare are câștig din aceasta, sau pagubă?” Domnul i-a răspuns: „Precum cel ce lucrează într-o țarină, ia plată de la stăpânul țarinii, așa și cei ce fac binele și ajută sau învață pe alții, vor lua în ceruri plată însutită”.

Apoi Paisie L-a mai întrebat: „Domnul meu, dacă cineva se nevoiește la fapta bună și slujește și pe alții, iar altul se nevoiește numai pentru sine și pe alții nu-i slujește, se deosebește unul de altul?” Domnul i-a răspuns: „Cel ce se nevoiește numai pentru el este ucenicul meu, iar cel ce se nevoiește pentru el și slujește și pe alții este fiu și moștenitor al Meu!” Paisie a întrebat iarăși: „Dacă cineva se sârguiește a face slujba altuia și se nevoiește și pentru sine cât îi este cu putință, însă, fiind împiedicat de slujirea altuia, nu ajunge la nevoințele celor ce nu au nici o împiedicare, unul ca acesta va lua aceeași plată ca cei care se nevoiesc mai mult?” Mântuitorul i-a răspuns: „Da, aceeași plată va lua”. Zicând aceasta, s-a suit la cer.

În părțile Siriei, era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: „Oare o fi ajuns cineva din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu a se face asemenea cu mine?” Și, în aceeași vreme, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Du-te în Egipt și acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletnicește cu smerenia și cu dragostea către Dumnezeu ca și tine”.

Atunci, acel cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, și a pornit îndată spre Egipt. Deci, ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se găsește Paisie? Dar, fiindcă numele lui era propovăduit de toți, nu s-a ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici lui Paisie nu i s-a ascuns dorința bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie și mergea drept spre Paisie, îndată Paisie l-a întâmpinat în drum. Deci, cunoscându-se între dânșii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrățișat cu bucurie și au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la chilia lui Paisie și rugându-se, au șezut. Deci, bătrânul, începând a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, știa numai limba egipteană. Pentru aceea, s-a întristat foarte mult că nu înțelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrânului. Deci, înălțând îndată la cer ochii și mintea, a suspinat din adâncul inimii și a zis: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robul Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrânului”. Dar, o minune, pentru ascultarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea și înțelegea limba siriană.

Vorbind între ei multe, au povestit unuia altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le avea fiecare, cu care părinți au vorbit și au petrecut împreună și ce fapte bune aveau acei părinți; căci amândoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. După ce au trecut șase zile și au sfârșit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se întoarce la locul său. Atunci, Paisie a chemat pe ucenicii săi și le-a zis: „Iată, preaiubiți fii, un om sfânt, din cei desăvârșiți în fapte bune, plin de Duh Sfânt și de dumnezeiesc dar; deci, luați toți binecuvântările lui cu cucernicie, ca să le aveți ca pe niște turnuri și strajă împotriva vrăjmașilor”. Atunci, îndată au căzut toți la pământ și, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cădea, cereau fierbinte rugile și binecuvântarea lui. Acela, făcând rugăciune pentru dânșii, i-a binecuvântat și, luându-și rămas bun de la toți, s-a dus.

După puțină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: „O, părinte, mare câștig ai fi nimerit dacă ai fi venit puțin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea și cu inima și ne-a întărit cu cuvinte mântuitoare; apoi s-a dus în țara sa. Dar, dacă vrei, poți să-l ajungi, că nu este departe”. Alergând pustnicul acela să-l ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Stai, pentru că acela acum a trecut cale mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuința sa”. Auzind aceasta, toți s-au minunat și au crezut și au slăvit pe Dumnezeu.

Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-l vadă, dar l-a găsit dormind și având păzitor un înger preafrumos, s-a minunat și a zis: „Într-adevăr Dumnezeu păzește pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul”. Deci, s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubește pe cei ce-L slăvesc.

Un monah foarte simplu cu socoteala minții, era ucenic al Sfântului Paisie și asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt să vândă niște lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu și mergea împreună cu dânsul. Evreul, cunoscând simplitatea monahului, a vărsat într-însul cuvinte de hulă cu pângărita lui limbă, zicându-i: „O, monahule, pentru ce credeți voi în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia ce se așteaptă, ci altul! Deci, nu este Mesia acesta în Care credeți voi creștinii!” Monahul, din nerăutate și din prostimea minții sale, s-a amăgit și a răspuns: „Poate să fie așa precum zici tu”.

Și îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare. Întorcându-se în pustie și văzându-l dumnezeiescul Paisie, nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă, nici a se apropia de dânsul să-i vorbească, ci se întorcea de el. Ucenicul, văzând pe bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult și se mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis: „Părinte, pentru ce te întorci de la mine ticălosul și nu voiești să mă vezi și te îngrețoșezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!” Bătrânul i-a zis: „O, omule, cine ești tu că nu te cunosc?” Ucenicul i-a răspuns: „Cum, părinte, dar ce lucru neobișnuit ai văzut la mine că nu mă cunoști? Oare nu sunt eu ucenicul tău?” Bătrânul a zis: „Ucenicul meu era creștin adevărat; dar tu nu ești acela! Dacă ești ucenicul meu, apoi de la tine a fugit Botezul și semnele creștinilor! Spune-mi ce ți s-a întâmplat și ce ai pătimit pe drum?”

El a răspuns: „N-am pățit nimic!” Bătrânul i-a zis: „Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, ai fi fost cum erai mai întâi”. Atunci el a suspinat adânc și, vărsând lacrimi care porneau pe bătrân spre milostivire, a zis: „Eu însumi sunt ucenicul tău, iar nu altul, și nu cunosc nicidecum greșeala făcută și nici că am făcut vreun rău”. Marele Paisie a zis: „Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?” Acela a răspuns: „Cu un evreu”. „Ce ți-a zis el și ce i-ai răspuns tu?” „Nu mi-a spus altceva decât aceasta, că nu este Hristos acela la Care ne închinăm noi creștinii, ci un altul care are să vină. Eu i-am răspuns: „Poate așa este cum zici tu””.

Bătrânul a zis către dânsul: „Ticălosule, dar ce este mai rău și mai urât decât aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos și te-ai dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci, du-te și te pocăiește cum voiești, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos și te vei munci împreună cu dânșii!” Ucenicul, auzind acestea, a suspinat din adâncul inimii și se tânguia și striga, zicând: „Miluiește-mă, părinte, pe mine, cel rău căzut, că nu știu ce să mai fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez și m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine ticălosul!”

Ucenicul, rugându-se în acest chip, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: „Fiule, îngăduiește puțin să rog îndurările și mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine”. Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu și cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului și l-a învrednicit iarăși de darul Sfântului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieșit ca un fum, risipindu-se în văzduh.

Astfel s-a adeverit pe deplin că marele Paisie și-a primit cererea sa și, întorcându-se, a zis către ucenicul lui: „O, fiule, slăvește pe Dumnezeu și mulțumește-i împreună cu mine, că a ieșit din tine duhul cel necurat al hulei și în locul lui a intrat Duhul Sfânt și ți-a dat iar darul Botezului. Deci ia aminte să nu cazi și altădată în cursele păgânătății din neluare aminte și din lenevirea ta, nici să dai sufletul să ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat”. Astfel a îndreptat pe ucenic.

Odată, a venit la sfințitul Paisie un bătrân cu numele Ioan. Acela umblase multe zile prin pustie și, fiind obosit tare, avea trebuință de hrană și de odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis către ucenicul său, să gătească masa și să pună mâncare să mănânce împreună cu Ioan. Ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi Paisie a îndemnat pe Ioan să mănânce, că era flămând de multă înfrânare. Ioan i-a zis: „Iartă-mă că astăzi este post și se cade să postesc pentru păcatele mele cele multe”. Dumnezeiescul Paisie, uimindu-se de minunatul lui gând, s-a sculat îndată și, înălțând ochii și mintea la cer, a zis din adâncul inimii: „Doamne, cercetează pe robul tău Ioan, care se nevoiește pentru numele Tău”.

La sfârșitul rugăciunii, Sfințitul Paisie a dat lui Ioan bun și preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire și i s-a părut că a văzut un tânăr care ținea în mâini hrană și băutură și îi dădea lui; apoi Ioan, venindu-și în sine, era plin de bucurie și sătul de hrană. După aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea îngerească, s-a sculat și, mulțumind lui Dumnezeu și dumnezeiescului Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugând astfel altă postire la cea dintâi. El își zicea în sine: „Ioane, ai mâncat cu săturare, acum se cade să postești cu toată osârdia”. În acest chip se lupta viteazul și biruia cu rugăciunea Sfințitului Paisie.

Alt monah nou începător locuia în pustie deosebit și, supărându-se mult de gânduri necurate, s-a dus la marele Paisie și i-a zis: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru mine păcătosul, că sunt muncit cumplit de diavol”. Cuviosul, cunoscând că el își face voia sa și urmează cu osârdie diavolului desfrânării și al slavei deșarte și voind a-l opri pentru a nu se purta fără rânduială și după voia sa, a zis către dânsul: „O, fiule, nu te lupți cu diavolii, precum socotești, fiindcă aceia încă n-au simțit că ai venit în pustie; ci te lupți cu gândurile tale. Deci du-te și te nevoiește cu bună rânduială și roagă-te lui Dumnezeu să te cerceteze, că altfel ai să te ispitești cumplit de diavoli. Atunci vei cunoaște bine asuprelile lor și ce fel de rele pătimesc cei ce se luptă cu dânșii”.

Zicând acestea, a trimis pe tânăr la locuința lui; apoi a rugat pe Dumnezeu cu tot sufletul să-l păzească nevătămat. Dar mai marele diavolilor, răcnind ca un leu, s-a arătat cuviosului, zicându-i: „O, Paisie, ce ai cu mine de mă izgonești și mă nedreptățești, nesupărându-te pe tine?” Cuviosul i-a zis: „Fugi de la monahul cel tânăr și nu-l supăra cu gânduri viclene”. Diavolul i-a răspuns cu obrăznicie și cu multă mândrie: „Crede-mă, că încă n-am știut că a venit acest tânăr în pustie, nici nu l-am supărat vreodată, dar el se luptă cu lenevirea sa; însă, de acum înainte să se gătească să încerce ispitele mele și asuprelile ce am socotit să le dau”. Cuviosul i-a zis: „Dumnezeu să te certe, vrăjmaș al adevărului și să te arunce pe tine în focul cel nestins al muncii”.

După aceea, vicleanul diavol s-a făcut nevăzut. Iar aflătorul răutății n-a încetat răutatea sa; ci cele ce a zis, a făcut și cu fapta. Deci, pornind război împotriva tânărului monah, a arătat tot felul de meșteșugiri viclene. Tânărul, ispitindu-se de măiestriile vrăjmașului și neputând suferi, a năzuit la turnul cel neclintit, adică la marele Paisie și, povestindu-i ispitele vrăjmașului, îi spunea că nu poate suferi relele ce-i face.

Cuviosul i-a zis: „O, fiule, nu ți-am spus că vrăjmașul încă nu știe că ai venit în pustie?” Apoi, certându-l și sfătuindu-l cum să petreacă, s-a întors la rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, să nu lași zidirea Ta să se piardă de vrăjmaș, ci ajută-i lui din cer, că puterea Ta este nebiruită și toate sunt supuse Ție!” După aceea, îndată i-a stat de față un înger al Domnului, având pe diavolul legat cu lanțuri și a zis: „Ia-l pe acest pierzător și ceartă-l precum vrei. Iată, ți s-a dat legat acela care are mulți oameni legați cu meșteșugirile lui viclene”. Atunci diavolul a zis către dumnezeiescul Paisie: „Vai mie, până când ai să mă muncești cu rugăciunea ta și să păzești prin ea pe cei ce locuiesc în pustia aceasta? Ticălos voi fi și multe voi pătimi, dacă voi mai ședea aici, ca să-i pândesc pe cei ce vin; de aceea mă voi duce departe numaidecât”.

Dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Depărtatule și vrăjmașule al neamului omenesc, spune-mi pentru ce superi și ispitești pe acest tânăr, luptându-l cumplit? Pentru care pricină lupți de la început cu atâta nebunie și sălbăticie contra celor ce se nevoiesc? Diavolul a răspuns: „Eu nu mă apropii de cei ce încep nevoințele faptei bune; căci darul lui Dumnezeu nu-mi dă voie să mă apropii de dânșii, fiindcă atunci se nevoiesc cu mai mare fierbințeală. Însă, după ce se duce de la dânșii dumnezeiescul dar, atunci, pentru lenevirea lor, mă apropii de dânșii și îi stăpânesc ca pe un vânat gata și astfel îi am jucărie precum voiesc; de aceea nu-i ispitesc de la început, pe de-o parte pentru că ard de fierbințeala și osârdia ce o au spre fapta bună, iar pe de alta, pentru că-i defaim, așteptând să înceteze osârdia aceea, să cadă în lenevire, și atunci ispitesc, neavând nici o împiedicare. La început nu ispitesc pentru pricinile zise, iar când îi văd mult mai fierbinți și mai osârdnici, sporind spre cele dinainte, atunci nu-i mai ispitesc, ca să nu se unească cu darul lui Dumnezeu; ca astfel, prin osârdia cea de-a pururea a nevoinței și a sporirii lucrurilor celor bune, să se facă nebiruiți”.

Acestea le zicea diavolul fără voia sa, apoi îndată a fugit. De atunci monahul a scăpat de supărarea diavolului și n-a mai putut vicleanul să-l ispitească. Deci, întărindu-se fratele prin rugăciunile sfințitului Paisie, a săvârșit cu plăcere de Dumnezeu pustniceasca petrecere și s-a odihnit în liniște.

În vremea când m-am dus eu – zice Cuviosul Ioan, scriitorul acestei vieți -, către dumnezeiescul Paisie ca să mă îndulcesc de dânsul, au venit câțiva monahi să se mângâie de cuvintele lui cele folositoare, zicând: „Părinte, spune-ne nouă cuvinte mântuitoare de suflet”. Iar el le-a zis: „Păziți predania sfinților și mai mult decât cele rânduite să nu căutați să faceți”. Monahii au zis: „Mai spune-ne și altceva din cele ce se potrivesc monahilor”. Iar dumnezeiescul Paisie, văzând cu ochii săi cei prevăzători și cunoscând cugetele și gândurile lor, le-a spus fiecăruia dintre dânșii ce gândeau, care dintre ei au gânduri bune și care rele și din ce pricină le-au venit lor niște gânduri ca acestea. Monahii, minunându-se de aceasta, mi-au spus de o parte: „Într-adevăr, părinte Ioane, toate patimile inimilor noastre, pe care numai singur Dumnezeu le cunoaște, ni le-a spus nouă una câte una”.

Atunci eu le-am spus cele ce le-am adeverit de multe ori: „Credeți-mă că cele ce le-am gândit în mintea mea și cele ce le-am făcut eu singur, mi le-a arătat de multe ori cu bucurie, când ne întâlneam, și toate mi le spunea, ca și când ar fi fost împreună cu mine”. Deci, monahii au zis: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui”, și s-au dus.

Un frate, urmând voii sale și făcându-și socoteala sa, a lăsat pustia și s-a dus aproape de o cetate și s-a sălășluit acolo. Dar, pentru că adeseori mergea în cetate să-și vândă lucrul mâinilor sale, i s-a întâmplat de a întâlnit o femeie evreică a cărei inimă ardea de patima satanicească spre el. Deci, monahul, amăgindu-se de gânduri prin lucrarea diavolească, a căzut în cursele evreicei. O, dar ceva mai cumplit s-a întâmplat; deoarece el s-a lepădat de credința creștinească și a luat credința evreiască; a locuit împreună cu ea și atât de mult a urmat sfatul ei, încât s-a făcut asemenea cu ea la păgânătate. Deci, acea femeie de trei ori blestemată, căzuse într-o așa prăpastie fără de fund, încât de multe ori punea capul ticălosului acela în brațele sale și, deschizându-i gura, curăța cu un lemn subțire dinții lui ca să nu se întâmple să fi rămas vreun mărgăritar din Sfânta Împărtășire a Preacuratelor Taine. O, ce nedumnezeire în viața și în gura lui!

Știu, că v-ați întristat și v-a durut inima, fraților, auzind unele ca acestea, dar eu mă înspăimânt de îndelungata și marea răbdare a lui Dumnezeu! Vă voi mai spune și lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dânsul, ca să vă minunați de preaslăvita și nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu și de dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.

Omul, care cu neascultarea lui s-a despărțit de creștini pentru păgânătatea sa, mai pe urmă – după un timp oarecare -, luminându-se de lumina dumnezeieștilor iconomii, și-a venit în sine și s-a căit de ceea ce a făcut printr-o pricină ca aceasta. Câțiva monahi care locuiau în pustia aceea, în care se pustnicea și el mai înainte, mergând în orașul acela pentru trebuințele lor, au trecut pe lângă casa acelei evreice și, văzându-i pe dânșii, s-a rănit la inimă, aducându-și aminte de vechea și sfințita însoțire a monahilor. Deci, i-a întrebat pe ei de unde sunt, cum se numesc și pentru care pricină au venit în acel oraș. Monahii au răspuns că sunt ucenici ai dumnezeiescului Paisie din Nitria și au venit în oraș pentru oarecare trebuință. Atunci acela l-a rugat să spună marelui Paisie să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Apoi monahii, întorcându-se în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele întâmplate acelui ticălos călugăr și cele ce i-a rugat. Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adâncul inimii și a zis: „Vai, fiii mei iubiți, câți oameni mari, din pricina femeilor au căzut din dumnezeiescul dar! Despre aceasta să ne aducem aminte din Sfânta Scriptură de strămoșii noștri cei de demult, pentru că nu poate vrăjmașul a unelti altă ispită mai îndemânatică pentru a pierde pe oameni decât femeia; căci, uneltind această armă, adică pe femeie, obișnuiește a birui pe oamenii cei mari, precum știți că prin femeie a biruit pe marele David, pe strămoșii și nepoții lui. De aceea, se cade să rugăm și noi de-a pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de niște ispite ca acestea ale vrăjmașului”.

Acestea zicând Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, nu lăsa zidirea mâinilor Tale să piară până în sfârșit, ci caută cu nerăutate spre dânsul, din cereștile Tale locașuri. Primește rugăciunile ce-Ți aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte, că acum a venit iarăși întru sine și își cunoaște greșeala ce a făcut-o. Deci, rog bunătatea Ta, să-l chemi din nou la pocăință!”

Cuviosul, rugându-se în acest chip multe zile, a înduplecat bunătatea lui Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa. Astfel rugăciunea sa a fost auzită și Mântuitorul, arătându-se lui, l-a întrebat – El, Care pe toate le știe și pentru cine Îl roagă -, zicând: „Nu cumva sluga Mea, Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieșit din rânduiala Mea și s-a dus cu potrivnicii Mei, acel care era monah și acum s-a făcut evreu?” Cuviosul a răspuns: „Pentru acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutând la îndurările Tale Care totdeauna chemi la pocăință și nu voiești moartea păcătosului, ci aștepți întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea Ta pentru el și ca un milostiv ce ești, cheamă iarăși oaia Ta cea rătăcită”.

Atunci Mântuitorul a zis către el: „Dacă voiești să miluiesc pe acest păcătos și lepădat de credință și din nou să-l chem la pocăință, se cade să iau din răsplătirile și nevoințele tale și să dau iubirea Mea de oameni aceluia, care este vrednic de nenumărate munci”. Paisie i-a răspuns: „Da, Doamne, primesc cu bucurie! Însă eu nu știu de se află în mine vreun lucru care să fie plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate, mai ales, prin care și mie făcându-mi-se bine în fiecare zi, mulțumesc Ție. Deci, revarsă peste el mila Ta, pentru că eu mă mulțumesc să mă muncesc în iad în locul aceluia, numai el să se mântuiască. Primesc osânda mai bine, decât să mă îndulcesc de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!”

Mântuitorul a zis: „Vrednică și minunată este socoteala și dragostea ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am Eu către oameni! Deci, de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta pentru mântuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta și păcătosul se va mântui, după rugămintea ta!” Mântuitorul, zicând acestea, S-a suit la cer. După puțină vreme, acea femeie rea a murit, iar Isaac – acesta era numele monahului cel căzut – s-a dus iarăși în pustie și, catehizându-se de marele Paisie, a primit credința creștinească cea de mai înainte și astfel petrecea cu mare osârdie viața cea pustnicească, trecând rămășița vieții sale în ascultare, în nevoință cinstită, în statornicie îmbunătățită, și așa s-a odihnit în Domnul. Deci, acela a dobândit mântuire cu rugăciunile sfințitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine a slăvi și a mări pe Dumnezeu.

În mănăstirea marelui Paisie, era un preot care avea cuget lumesc. Când ceilalți monahi voiau să meargă la cuviosul ca să audă cuvintele lui cele folositoare de suflet, se ducea și el; dar nu lua aminte la cuvintele lui, pentru că nu avea gând bun, nici inimă curată. El nu numai că nu se folosea, dar și batjocorea cuvintele cuviosului și le strica cu alte cuvinte lumești. Deci, ceilalți monahi supărându-se, s-au dus la un bătrân iubitor de Dumnezeu și cârteau împotriva acestui preot; iar bătrânul acela s-a dus împreună cu ei la marele Paisie, urmându-le și preotul acela. Dar bătrânul, ducându-se la cuviosul, i-a zis deosebi: „Să știi, părinte, că acest preot pricinuiește vătămare și sminteală fraților; deci, se cuvine să oprești pornirea lui cea fără de rânduială și să o îndreptezi cu cercetări”. Marele Paisie i-a zis: „De mult aș fi făcut ceea ce-mi zici, de aș fi cunoscut că s-ar fi folosit; dar iată, diavolul stă gata să-l târască în pierzare și când va auzi de la mine vreun cuvânt aspru, va fugi dintre frați și se va duce în lume. Atunci mă voi arăta eu vinovat și pricinuitor al pierzării lui, pentru că n-am putut să rabd un frate ce se luptă cu vrăjmașul; însă se cade să rugăm pe Dumnezeu să-l scape de o patimă ca aceasta”.

Acestea zicând, au făcut rugăciune pentru preot către Dumnezeu și îndată au izgonit dintr-însul pe diavolul nerușinării. Apoi preotul s-a umplut de pocăință și, având mustrarea conștiinței, se întrista mult. Deci, mărturisindu-și greșelile sale, mai mult cu lacrimi decât cu cuvânt, cerea iertare pentru cele făcute, făgăduind să se îndrepteze. Deci, de atunci înainte s-a făcut cucernic și bun, asculta cu evlavie dumnezeieștile cuvinte ale cuviosului și le împlinea cu bucurie. Drept aceea, covârșind pe mulți în faptele bune, s-a făcut pustnic iscusit, cu lucrarea rugăciunilor sfințitului Paisie și cu ajutorul mult îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu.

Acum noi, în continuare, avem a povesti altă minune prea înfricoșătoare, prea slăvită și mai înaltă decât toate povestirile.

Odată, dumnezeiescul Paisie, rugându-se în chilia sa, Hristos cu doi îngeri a mers la el, precum a mers și la patriarhul Avraam, și a zis: „Bucură-te, Paisie, că astăzi trebuie să ne găzduiești!” Paisie, după urmarea patriarhului, i-a primit cu osârdie, însă nu se silea să pregătească mâncări și băuturi pentru Hristos. Apoi, punând apă în spălătoare, a spălat preacuratele Lui picioare. Astfel, Paisie se silea cu osârdie la primirea de străini, iar Mântuitorul îi arăta lui dragostea Sa cea mare. Și fiindcă din bunătățile primirii de străini, nu este alta mai bineprimită decât a spăla picioarele celor ce vin la el, pe care o săvârșise Paisie, pentru aceasta Mântuitorul a zis către dânsul: „Pace ție, slugii Mele”. Apoi S-a făcut nevăzut.

Dumnezeiescul Paisie, încălzindu-se de dumnezeiasca dragoste a acelei vorbiri cu Mântuitorul, și urmând pe Cleopa, adică având ca acela inima caldă, a alergat la apa aceea vie care a spălat picioarele Lui și pe care i-o lăsase Hristos ca un lucru mare și vrednic de credință, și a băut-o cu mare cinste și poftă, lăsând puțin și ucenicului său, care era dus în Egipt. Acela venind foarte ostenit din călătorie, cuviosul i-a zis: „Du-te fiule, la spălătoare și bea apa ce este într-însa ca să stingi setea ce o ai din pricina arșiței soarelui”. Ucenicul a zis că va face după porunca lui, însă gândea altceva în inima sa, zicând în sine: „Eu am venit cu atâta căldură și bătrânul, în loc să mă trimită la izvor ca să beau apă curată și rece, îmi poruncește fără socoteală să beau apă din spălătoare, care este și murdară!” Acestea le gândea ucenicul, iar cuviosul a zis iarăși: „Du-te, fiule, la spălătoare și bea apa!” Iar ucenicul a zis: „Mă duc”, însă nu s-a dus. Cuviosul a zis pentru a treia oară să bea, dar n-a ascultat. Atunci cuviosul i-a zis: „O, fiule, ai luat plata neascultării tale, adică te-ai lipsit de dumnezeieștile daruri!”

Ucenicul, auzind acestea, s-a întristat foarte mult și alergând la spălătoare, n-a mai găsit nimic și a zis către bătrân: „Părinte, nu găsesc apă în spălătoare ca să beau”. Iar dumnezeiescul Paisie a zis către el: „Cum este cu putință să mai afli, făcându-te netrebnic? Pentru că neascultarea alungă darul de la cel neascultător, precum și ascultarea îi aduce darul celui ascultător”.

Ucenicul, întristându-se de cele ce a auzit, întrebă ce era acel mare dar de care s-a lipsit, și cum s-a scurs din spălătoare? Cuviosul i-a povestit după aceea toate cele făcute, precum am spus mai înainte, zicându-i lui încă și aceasta: „De vreme ce ai rămas în neascultare și n-ai primit a bea apa aceea, pentru care ți s-a poruncit de trei ori să bei, pentru aceasta s-a pogorât din cer un înger al Domnului și, luând cu toată cucernicia acea sfântă apă, s-a suit iarăși la cer. Auzind ucenicul aceasta, s-a înfricoșat și s-a cutremurat de acea povestire, rămânând multă vreme fără glas. Apoi, venindu-și în sine, plângea și se tânguia de acea primejdie, strigând: „Vai mie, ticălosul, ce bunătate mare am pierdut! Acea bunătate, zavistnicul diavol nu m-a lăsat s-o dobândesc!”

După ce, cu niște cuvinte ca acestea, s-a plâns și s-a căit, cerea cu lacrimi ca să afle milă. Deci bătrânul, milostivindu-se spre dânsul, i-a zis: „Fiul meu, Adam, pentru neascultarea sa, a căzut din Rai și în locul vieții veșnice a câștigat moartea; deci, a fost izgonit ca un netrebnic din slava și din bunătățile lui. În același fel ești și tu. Fiindcă n-ai ascultat porunca mea, ai căzut din darul care aveai să-l dobândești! Dar, de vreme ce te întristezi mult și te nevoiești, ridică-te din căderea neascultării, fă ascultare, îmblânzește cu fierbințeală pe Dumnezeu și cere de la Dânsul iertarea ta; căci Dumnezeu Se milostivește spre cei ce se nevoiesc și miluiește pe cei ce-L roagă”.

Astfel s-a mângâiat ucenicul de cuvintele bătrânului său și a răbdat puțină vreme. Dar el, aducându-și aminte de răul ce a pătimit, se întrista cu totul și nu avea mângâiere. Atunci s-a dus iarăși la bătrân și a zis: „Părinte, nu am odihnă nicidecum din cauza gândurilor. Cum îmi aduc aminte de darul ce l-am pierdut, plâng nenorocirea mea și nu știu ce să fac; pentru că, din pricina gândurilor, mă cufund în deznădejde și nu-mi mai dă voie să mă duc la vreun bătrân iscusit, care să-mi arate calea, doar voi găsi odihnă de gânduri, și astfel să capăt liniștea cea trebuincioasă”.

Dumnezeiescul Paisie, luând puțină pâine, a dat-o ucenicului lui și i-a zis: „Ia pâinea aceasta și du-te în cetate și, lângă zidul cetății în partea dreaptă, vei afla un om sărac șezând în niște gunoaie, batjocorit și lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pâinea și vei auzi de la dânsul, cu dumnezeiasca cuviință, cele de folos ție!” Atunci ucenicul, luând pâinea, îndată a plecat și, ducându-se în cetatea aceea, a găsit pe acel om și aștepta să înceteze jocurile copiilor, ca să se apropie de dânsul. Acela, văzându-l, îndată i-a zis: „Vino aproape și-mi dă binecuvântarea – adică pâinea – ce mi-a trimis-o bătrânul tău!” Ucenicul apropiindu-se, săracul acela a luat pâinea din mâinile lui și, sărutând-o, îl întreba: „Cum se mai află sfințitul Paisie, că mult doream să aflu despre dânsul. Iar tu, fiule, de ce nu te învoiești la câte îți zice și nu te pleci la poruncile lui? Nu știi că, pentru neascultarea ta, te-ai lipsit de Sfânta Scriptură și de darul de veci luat dintr-însa? Tu încă nu-l asculți și nu te pleci sfatului lui, ci vii către altul? Eu te asemăn cu cel ce ține în mână apă curată și rece și nu bea dintr-însa, ci caută să afle apă ca să-și potolească setea sa în alte părți. Deci, du-te și supune-te bătrânului tău, marelui Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos!” Acestea auzindu-le, ucenicul s-a întors, slăvind pe Dumnezeu și de aici înainte păzea și dădea ascultare la toate poruncile Sfințitului Paisie.

Dar n-a trecut multă vreme și iarăși, aducându-și aminte de darul de care s-a lipsit, își plângea paguba sa și iarăși ruga pe marele Paisie să-i dea voie să meargă la cel ce ședea în gunoi. Cuviosul Paisie îi zicea să nu plece, deoarece nu se supunea; însă, el dorea să meargă la dânsul, pentru că se supăra de gânduri rele. Deci, i-a zis: „Fiule, omul acela s-a dus către Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde către omul acela și sfatului lui te pleci, îți dau voie. Deci, du-te în partea dinspre răsărit a cetății și, găsind acolo un mormânt, intră într-însul și vei afla acolo îngropate trei trupuri de bărbați sfinți, care s-au învrednicit de daruri proorocești. Aceia, cunoscându-și mai înainte sfârșitul vieții lor, s-au dus și s-au așezat în mormântul acela. Acestea văzându-le, zi celui ce zace între cei doi: „Robul lui Dumnezeu, Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îți poruncește să te scoli ca să-mi spui cele cuviincioase și de folos pentru mine!”

Atunci ucenicul, alergând cu osârdie, s-a dus în partea dinspre răsărit a cetății și, aflând mormântul, a intrat înăuntru. Deci a zis către cel adormit, după porunca bătrânului. Și, o, ce minune! Îndată mortul s-a sculat și a zis: „Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ți-am zis să te supui poruncii bătrânului tău? Du-te și te supune lui fără îndoială. De voiești a te mântui, ascultă cuvintele lui; căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotrivește poruncilor lui Hristos!” Acestea zicându-le, mortul iarăși a adormit; iar ucenicul, minunându-se, s-a întors către sfințitul Paisie și i-a povestit toate. De aici înainte s-au împăcat gândurile lui, având grijă să câștige prin ascultare bunătățile ce le pierduse prin neascultare. Astfel el creștea prin sporirea faptelor bune și a desăvârșirii.

Altădată au venit la marele Paisie doi frați și au locuit împreună cu frații aceluia. Ei, făcând destulă vreme ascultare, adeseori rugau pe cuviosul să le dea voie să locuiască deosebit în pustie. Acela, văzând osârdia lor, le-a dat voie. Deci, ducându-se la dorita liniște, se nevoiau mult în pustnicie, izgonind de la dânșii asupririle vrăjmașului. Dar diavolul, urâtorul binelui, ca un mare iscusit și mare maestru ce este, a pornit război contra lor prin alți monahi, astfel: Din lucrarea vicleanului, un oarecare monah a furat lucrurile unui alt monah ce locuia în pustie și, cercetând el să afle cine le-a furat, a aflat pe un bătrân ce avea darul mai înainte vederii și poate să afle pe hoț. Deci, s-a dus la dânsul, căutând să afle cine i le-a furat.

Dar bătrânul acela nu era cu adevărat înaintevăzător din dumnezeiescul dar, ci proorocea din lucrarea diavolească. De aceea a zis către cel ce-l întreba: „Acei doi monahi ce au venit acum și s-au sălășluit în această pustie, aceia ți le-au furat; deci, să nu-i lași, până ce nu ți le vor da”. Acestea auzindu-le el, s-a dus la egumenul lavrei și, dând sinodie, s-a dus la cei doi frați pe care, târându-i și bătându-i, i-a adus în lavră și i-a pus la închisoare ca pe niște făcători de rele și hoți și i-a osândit la moarte.

Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar ispita fraților, s-a sculat îndată și s-a dus la lavră; și aceasta înștiințându-se, s-au dus toți părinții la dânsul și împreună cu dânșii era și acel rătăcit bătrân, care se socotea înaintevăzător. Deci, după ce au dat toți cuviincioasa sărutare cuviosului, i-a întrebat: „Ce ați făcut, fraților, cu acei doi tineri ce petreceau în liniște?” Aceia i-au răspuns: „Sunt hoți, părinte, și pentru necuviincioasa lor purtare au fost puși la închisoare”. Cuviosul i-a întrebat: „Cine v-a spus vouă cum că sunt ei hoți?” Atunci ei au răspuns: „Acest bătrân ne-a spus”.

Cuviosul a întrebat pe bătrân, dacă acei tineri sunt cu adevărat hoți! Acela i-a răspuns: „Cu adevărat sunt hoți!” Atunci dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Dacă ar fi fost de la Dumnezeu darul proorocie tale și nu din amăgire diavolească, atunci nu s-ar fi arătat diavolul în gura ta!” Părinții, auzind aceasta, s-au tulburat și s-au înfricoșat mult, deoarece cuvintele sfințitului Paisie erau adevărate și fără nici o îndoială. Drept aceea, ei au ocărât pe bătrânul acela și îl îndemnau să-și ceară iertare de greșeala sa. Acela, înfricoșându-se, a căzut la picioarele cuviosului, zicând: „Iartă-mă, sfințite părinte, și te roagă pentru mine păcătosul!” Cuviosul, rugând pe Dumnezeu pentru dânsul, îndată a ieșit din gura lui diavolul slavei deșarte, s-a arătat tuturor ca un porc. Deci, ieșind cu multă mânie și turbare, s-a repezit asupra cuviosului, voind a-l rupe cu dinții; dar dumnezeiescul părintele nostru Paisie, certându-l, l-a aruncat în prăpastie și l-a pierdut.

Astfel acel bătrân rătăcit, nu numai că a scăpat de diavol, dar a văzut și amăgirea ieșind dintr-însul și, prihănindu-se, s-a pocăit. Deci, tânguindu-se și plângând mult pentru greșeala sa, tăvălindu-se pe pământ, ruga pe cuviosul să-i ierte greșelile făcute în trecut, fiind amăgit. Asemenea și ceilalți monahi care printr-însul se rătăciseră, ocărându-se și-au cerut iertare. Apoi au chemat pe cei doi tineri, despre care clevetiseră și-și cereau iertare, pentru necinstea și pedeapsa ce le-au făcut. Dar Părintele nostru Paisie, întristându-se pentru toți aceia, i-a sfătuit cele cuviincioase și potrivite. După aceea, luând la o parte pe proiestos, i-a arătat locul unde se aflau furate lucrurile pustnicului, nespunând pe hoț; iar după aceea s-a întors în pustie.

El, auzind că Dumnezeu a arătat oamenilor multe prin Cuviosul Pavel, s-a dus la dânsul. Deci, întâlnindu-se unul cu altul, erau nedespărțiți și ajutați unul de la altul; erau ca un zid tare, îndulcindu-se cu bucurie de bunătățile liniștii și în fiecare zi aflau noi nevoințe de pustnicie și de înaltă petrecere. Sfințitul Paisie era bătrân și de o vârstă cu dumnezeiescul Pavel; iar după suflet era prea osârdnic. Drept aceea, dumnezeiescul Pavel zicea: „Să ne nevoim de-a pururea și să ne ostenim până avem vreme; pentru că, atât cât trăim, Domnul nostru nu se mulțumește să încetăm vreodată de la lucrarea celor bune și să ne fie frică și rușine, dacă ne va găsi leneși în vremea morții noastre”.

Sfințitul Paisie, auzind cu bucurie dumnezeiasca lui sfătuire, a zis: „Eu, o, preabunule decât toți părinții, urmez sfătuirii tale; căci, având îndrăzneală la rugăciunile tale, cred că Dumnezeu ne va învrednici să săvârșim această viață după socoteala ta, în lucrarea faptelor bune”. Deci, amândoi erau făcători de minuni, doctori iscusiți sufletelor și trupurilor, rugători către Dumnezeu pentru toți și tuturor mijlocitori de mântuire. Însă povestirile dumnezeiescului Pavel fiind multe, le lăsăm altuia să le povestească. Asemenea și ale Sfințitului Paisie, fiind prea multe și necuprinse, am spus puține din cele multe, ca să îndemnăm pe ascultători spre urmarea lor; căci nu ajunge cuvânt să arate cu de-amănuntul preaînalta petrecere a dumnezeiescului Paisie și nici el nu voia să se cunoască isprăvile lui, pentru smerenia cea desăvârșită.

Chiar și celor ce-l întrebau: „Care faptă este mai înaltă decât toate faptele bune?”, el le răspundea: ” Acea faptă este bună, care se face în ascuns „. Altădată, fiind întrebat cu aceeași întrebare, a răspuns: „Mai înaltă decât toate faptele bune este a urma cineva sfatul altora și nu voinței sale”. El trecea vremea liniștii și vremea vieții sale bine și cu plăcere de Dumnezeu. El iubea în liniște dumnezeiasca suire și prietenie; iar în petrecerea împreună cu alții dorea mântuirea celorlalți. Dar cea mai minunată este că n-a lăsat vreodată să înțeleagă cineva nevoința lui în viața de obște și, când voia a se slăvi pentru vreo faptă a sa, o lăsa îndată ca să se păzească nevătămată și să nu se prăpădească cu laudele; căci, după adevăr, lauda de la oameni este mare primejdie și puțin câștig au cei ce se nevoiesc pentru laudă. Pentru aceasta și Domnul ne poruncește, zicând: Să nu cunoască stânga, ce face dreapta ta. De aici înainte socotesc, că este vremea ca să vorbim și despre fericitul sfârșit al Cuviosului Paisie.

Ajungând la adânci bătrâneți și strălucind cu faptele bune ca o stea luminoasă, acest mare om al lui Dumnezeu a fost chemat de Dumnezeu către fericirea cea din cer. Trupul lui l-au îngropat cu cinste mulțimea monahilor, iar sufletul s-a suit la Creatorul său. După aceea, n-a trecut multă vreme și s-a dus la pururea viețuitoarea viață și la strălucirea sfinților și pururea pomenitul Pavel, acolo unde avea ceata dumnezeiescului Paisie. Acolo împreună se îndulcesc fericitele lor suflete de odihna aceea, precum și în această viață de acum au pătimit rău împreună în ostenelile pustniciei. Dar nu numai sufletele lor sunt unite în cer, ci și trupurile; că deși s-au despărțit și s-au pus în locuri deosebite, însă n-a trecut multă vreme, și s-au unit iarăși, punându-se în același loc, după cum urmează. Deci, se cuvine ca cititorii să ia aminte la această povestire, că vor avea de citit o minune preaslăvită.

După ce s-a săvârșit marele Paisie, dumnezeiescul Pavel s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Acolo, după puțină vreme, s-a săvârșit și el și s-a îngropat cu evlavie și cu cinste. Auzind părintele nostru Isidor despre moartea marelui Paisie, a intrat într-un caic și s-a dus la locul unde zăceau sfintele moaște ale cuviosului Paisie. Deci, luându-le cu toată cinstea și sărutându-le, le-a pus într-un sicriu ce-l avea gata, ca pe un lucru mare și vrednic de cinste și mai scump decât toată vistieria și s-a întors înapoi, aducându-le cu el în caic, ca să îmbogățească cu dânsele patria sa, Pisidia.

După ce a mers destulă cale pe mare, a ajuns în dreptul pustiei, unde erau sfintele moaște ale Cuviosului Pavel. Acolo caicul s-a oprit și nu mai mergea înainte; ci, ca și când ar fi fost viu și însuflețit, se abătea în altă parte și se tot pornea spre pustia dumnezeiescului Pavel; deoarece și Sfințitul Paisie cerea obișnuita petrecere împreună cu Cuviosul Pavel. Oamenii caicului, silindu-se a porni vasul mai departe, au încercat două zile în tot felul, dar n-au putut; drept aceea au cunoscut că caicul se ținea acolo de Dumnezeu, iar nu din altă pricină. Neștiind ce să facă, s-au liniștit și au lăsat caicul necârmuit ca să meargă încotro s-ar porni. Caicul, cârmuindu-se de mână nevăzută, a mers și a stat nemișcat la uscat, așteptând să-i ia povara. Văzând aceasta, cei ce erau în caic aveau mare întristare și nedumerire.

Dar, într-acel ceas, a venit la mal un bătrân din părinții cei vestiți ai pustiei aceleia, care se numea Ieremia și a zis către ei: „O, oameni buni, pentru ce vă luptați împotriva dumnezeieștii minuni, pe care o vedeți, căci este peste fire! Pe prietenul și împreună pustnicul său, dumnezeiescul Pavel, îl cheamă marele Paisie și, vrând a se aduce și a se pune cinstitele moaște ale aceluia împreună cu ale sale, a adus caicul aici. Drept aceea, ieșind degrabă și căutând sfintele lui moaște și găsindu-le, să le luați, ca să fie împreună și sfintele lor trupuri”. Cinstitul părintele nostru Isidor și cei împreună cu el, înconjurând pustia aceea, căutau sfintele moaște ale dumnezeiescului Pavel și, găsindu-le, le-au luat și le-au dus la caic, avându-le ca pe o vistierie mai strălucită decât aurul și decât pietrele cele de mult preț.

O minune s-a făcut atunci, căci cârmele erau cu adevărat acești doi mari părinți, Pavel și Paisie. Ei cârmuiau caicul în toată calea aceea și-l izbăveau de toată împiedicarea, până l-au dus nevătămat la Pisidia. Iar marele Isidor a adus cinstitele moaște ale sfinților cu toată cântarea de laudă și cinste la mănăstirea ce o zidise. Și câți erau supărați de diavoli, ori pătimeau de vreo altă neputință, alergau la sfintele lor moaște și, numai apropiindu-se de ele, se vindecau. De atunci înainte câte preaslăvite minuni a lucrat Dumnezeu prin ei, nu este cu putință a le număra cineva. Iar eu, smeritul Ioan, am povestit numai aceste puține din cele multe, spre slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Zosima, ostașul

Pe vremea când împăratul Traian ținea împărăția Romei, popoarele elinești erau cuprinse cu mare îndrăznire de idoli, cu rătăcire și cu multă orbire; de aceea se ridica cumplită prigonire contra Bisericii lui Dumnezeu. Între elini era un bărbat vestit cu numele Dometian, ighemon al Antiohiei Pisidiei. Acela, mergând la împăratul Traian, a cerut să-i dea lui putere asupra creștinilor, ca să-i silească cu munci grele pe toți care nu voiau să jertfească zeilor lor. Luând acea putere de la împărat și, îmbrăcându-se în platoșa cea diavolească, ca un leu se ațâța cu mânia contra acelora care până la moarte păzeau mărturisirea adevăratului Dumnezeu.

Deci, străbătând părțile Soropolitariei, s-a apropiat de cetatea care se numea Apolonia, și în care era un ostaș între elini, cu numele Zosima. Acela dorea să fie următor credinței lui Hristos. Auzind el că ighemonul se apropie și năvălește cu prigonirea, a lepădat armele cele ostășești și a alergat la Sfânta Biserică, învățând credința cea întru Hristos, a luat Sfântul Botez și se deprindea cu lucrurile cele creștinești, în curăție și în întreaga înțelepciune, îndeletnicindu-se în postiri și în rugăciuni. După câteva zile, ighemonul Dometian, mergea în cetatea aceea și s-a apropiat de el unul din slujitorii de idoli și i-a zis: „Este aici un ostaș, anume Zosima, care defaimă pe împărat și puterea voastră. Acela, lepădându-se de rânduiala ostășească în care era scris de împăratul Traian și aruncând armele sale, zice că este creștin, nesocotește pe zeii noștri, disprețuiește legile împărătești și defaimă stăpânirea împărătească. Ighemonul, auzind aceasta, a zis: „Să se aducă acel Zosima aici la judecată”.

Deci, cu o ceată de ostași ducându-se după poruncă, au prins pe sutașul Zosima și l-au dus la judecată. Ighemonul, văzându-l, l-a întrebat: „Tu ești cel ce te numești Zosima?” Ostașul lui Hristos a răspuns: „Eu sunt Zosima, robul Domnului meu Iisus Hristos”. Ighemonul a zis: „Mai întâi spune-mi în ce rânduială ești ca om, apoi vei spune al cui rob ești”. Sfântul a zis: „Am fost în rânduiala de ostaș al împăratului vostru cel pământesc și, lepădând pe zeii voștri cei pierzători, m-am făcut ostaș al Împăratului ceresc, Care este Hristos adevăratul Dumnezeu!” Dometian a zis: „O, nelegiuitule, nimic nu-ți va ajuta numele lui Hristos. Deci, mai bine jertfește zeilor, ca să ți se ierte păcatul cu care ai greșit împotriva împăratului nostru Traian și de la care te-ai învrednicit cu rânduiala ostășească”. Sfântul a zis: „Nu voi jertfi deloc zeilor voștri”.

Atunci Dometian a poruncit ca pe ostașul lui Hristos să-l ducă în temniță. A doua zi, sfântul iarăși a fost judecat, având mâinile legate înapoi. Ighemonul, văzându-l, a poruncit să-l spânzure pe lemnul cel de muncire și, pe când îl muncea, i-a zis: „Jertfește zeilor, spurcate Zosima, mai înainte de a începe să ți se rupă mădularele tale!” La acestea, sfântul a răspuns: „Nu numai cu cuvintele, dar nici cu faptele nu vei putea să mă îndupleci să jertfesc zeilor tăi!”

Deci ighemonul a poruncit la niște ostași puternici să-l bată. Sfântul Zosima fiind bătut, a zis către ighemon: „În deșert se ostenesc slujitorii tăi; căci, Dumnezeu întărindu-mă pe mine, nu simt bătăile ce mi se dau!” Astfel mucenicul a fost bătut multă vreme, încât și pământul s-a roșit de sângele lui. Apoi a strigat cu glas mare către Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeule Atotputernice, Cel ce șezi în scaunul slavei Tale, Cel ce ai întins cerul și ai întemeiat pământul, Cel ce ai adunat toate apele într-o adunare, nădejdea noastră și așteptarea robilor Tăi, ascultă-mă pe mine, care mă rog Ție, nu mă lăsa să fiu biruit de îngrozirile și muncile tiranului; pentru ca toți cei ce nu știu numele Tău să învețe prin mine a Te cunoaște pe Tine, Unul Adevăratul Dumnezeu”.

Astfel rugându-se sfântul, a venit un glas din cer, zicându-i: „Zosima, îmbărbătează-te și te întărește; căci Eu sunt cu tine și nimic nu te va birui”. Acest glas l-a auzit și Dometian și cei ce erau cu dânsul. Unii ziceau: „Mare vrăjitor este acesta!” Iar alții ziceau: „Acesta nu este vrăjitor, ci robul lui Hristos Dumnezeul său. Cu adevărat este mare Dumnezeul creștinilor, de la care s-a trimis acest glas spre omul acesta!” Apoi ighemonul a poruncit la patru ostași să-l întindă pentru muncă în patru părți. Iar mucenicul, fiind întins, și-a ridicat ochii spre cer și a zis: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce cunoști gândurile omenești, nădejdea creștinilor, scăparea și odihna celor ce sunt în primejdii, izbăvește-mă de meșteșugirile pierzătorului Dometian, slujitorul diavolului, ca toți cei ce stau de față să Te cunoască pe Tine, că Tu ești Dumnezeul Cel viu, Care ai fost mai înainte de veci și în veci vei fi!”

Atunci îndată mulți din cei ce stăteau de față, văzând o răbdare ca aceea a mucenicului, au crezut în Hristos. Ighemonul, văzând aceasta și temându-se ca nu cumva să se întoarcă toți spre credința creștinească, s-a mâniat; deci, scrâșnind din dinți, se gândea în sine cu ce fel de moarte să piardă pe robul lui Hristos. Pentru aceea a poruncit să aducă un pat de aramă și să pună dedesubt foc mare, ca să ardă pe mucenic deasupra lui. Patul acela fiind ars foarte tare, a poruncit să pună pe el pe sfântul. Dar mucenicul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit pe pat și îndată Domnul a prefăcut focul în rouă, pentru că prin îngerii Săi a trimis mucenicului ajutor. Toți cei ce stăteau de față, socoteau că mucenicul este mort din pricina focului; dar îngerii Domnului, ridicând pe sfântul de pe patul acela, l-au pus viu lângă pat, nefiind vătămat deloc. Poporul, văzând o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeul Cel Adevărat, Care a trimis pe sfinții Săi îngeri și a izbăvit pe robul Său de un foc ca acela; și mulți s-au apropiat de credința lui Hristos. Ighemonul, sculându-se de la judecată, s-a dus acasă cu rușine; iar pe mucenic a poruncit să-l ia și să-l țină sub pază.

După aceasta, ighemonul Dometian s-a dus în cetatea Cononiei și a poruncit să aducă după el pe mucenic legat, ca acolo să-l muncească. Ajungând în acea cetate și șezând la judecată, a poruncit să încalțe pe mucenic cu papuci de fier, în care erau puse piroane ascuțite și să-l lege cu un lanț de fier de un cal neînvățat, ca să alerge cu calul. Sfântul, fiind legat de calul acela, alerga atât de repede cu papucii cei de fier, încât întrecea calul, pentru că Dumnezeu era cu el. Iar sfântul zicea în alergarea sa: „Doamne Dumnezeule, Care săvârșești picioarele mele ca ale cerbului, dă-mi răbdare desăvârșită!”

Ighemonul, văzând o răbdare ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l arunce în temniță și să nu-i dea deloc mâncare și băutură, ca să se sfârșească de foame și de sete.

După ce au trecut trei zile, în care sfântul n-a gustat nimic, au intrat în temniță doi tineri preafrumoși, dintre care unul îi aducea pâine curată, iar altul un vas cu apă. Aceia au zis sfântului: „Primește acest dar preascump, pe care ți l-a trimis Dumnezeul tău”. Mucenicul lui Hristos, primind, a mâncat, a băut, s-a întărit cu trupul și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că Te-ai milostivit spre mine și nu m-ai trecut cu vederea, ci m-ai săturat cu cereasca Ta pâine și băutură! Laud și slăvesc măririle Tale în veci!” Făcându-se ziuă, ighemonul a șezut la judecată și a poruncit să aducă pe mucenic la cercetare. Sfântul a stat înaintea lui cu fața luminoasă, având mintea îndreptată către Dumnezeu. Ighemonul se mira văzând pe mucenic neschimbat la față, după atâtea munci și a zis către el „O, Zosima, măcar vino-ți în simțire și jertfește zeilor ca să nu fii zdrobit de bătăi și astfel să mori prin chinuri grozave”.

Sfântul a răspuns: „De voiești, jertfește tu diavolilor celor asemenea cu tine; iar eu, precum am zis mai înainte, voi sluji numai Dumnezeul meu”. Ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire și a zis către el: „Vezi, ticălosule, cât de multe munci s-au pus înaintea ta? Și încă nu mă asculți ca să jertfești zeilor?” Sfântul a răspuns: „Cel ce iubește pe Dumnezeul Cel viu, nu ține seama de aceste munci!” Atunci ighemonul a poruncit să strujească trupul mucenicului cu piepteni de fier. Mucenicul, fiind muncit astfel, a strigat cu glas mare către Dumnezeu, zicând: „Acum cunosc mai bine milostivirea îndurărilor Tale, Hristoase, Făcătorul luminii; de vreme ce m-ai întărit ca să rabd muncile cu bărbăție și nici să grăiesc ceva cu nerăbdare; astfel, prin aceste munci, să se cunoască și mai mult puterea dumnezeirii Tale”.

Sfântul zicând acestea, ighemonul a poruncit ca, luându-l de la muncire, să-l pună iarăși înaintea sa, și i-a zis: „Multe munci ai răbdat pentru Hristosul tău și nici un folos nu ai avut. Măcar acum, apropiindu-te, jertfește zeilor!” Atunci sfântul a răspuns: „Dometiane, preacumplitule muncitor, fără de omenie și plin de necurăție, teme-te de Dumnezeul Cel ceresc și părăsește-ți rătăcirea ta; iar pe acei idoli să nu-i numești dumnezei, fiindcă sunt diavoli, iar nu dumnezei”. Ighemonul a zis: „O, dar tu, spurcatule, cum îndrăznești a numi pe zeii noștri diavoli, cărora toată lumea le sacrifică zile de prăznuire?” Mucenicul a zis: „Ce fel de prăznuiri au zeii tăi în iad, astfel să-ți fie ție, împăratului tău și tuturor celor ce cred într-înșii!”

Atunci ighemonul a poruncit ca iarăși să-l spânzure la muncire și cu lumânări aprinse să-i ardă pântecele. Iar mucenicul a zis către ighemon: „Să nu arzi numai pântecele, ci și trupul meu, dar niciodată nu mă vei birui, pentru că Hristos este cu mine, întărindu-mă. Iată, doresc foarte mult să fiu ucis de tine, pentru că aceasta este slava mea înaintea Hristosului meu, ca să mor pentru El”. Ighemonul, neștiind ce să facă mai mult, a condamnat la moarte pe mucenic, ca să i se taie capul cu securea.

Mucenicul, fiind dus la locul cel de moarte, se ruga lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul meu, caută spre mine păcătosul și primește sufletul meu împreună cu cei ce Ți-au plăcut Ție în veac; căci Tu ești slava și lauda mea în vecii vecilor!” Ajungând la locul de moarte, i s-a tăiat capul cu securea pentru Domnul său.

Sfântul Mucenic Zosima și-a săvârșit pătimirea sa în 19 zile ale lunii iunie, în cetatea Cononiei, stăpânind în Roma Traian, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Ioan Sihastrul

Cuviosul părintele nostru Ioan, lăsând lumea, s-a făcut monah și petrecea în sihăstrie, prin pustia din părțile Palestinei, nu departe de Ierusalim. El petrecea zilele sale cu plăcere de Dumnezeu, în post și în rugăciune. Despre viața lui cea plăcută lui Dumnezeu se scrie în cartea ce se numește „Limonar”, alcătuită de cuvioșii noștri părinți, Ioan și Sofronie, care au fost mai pe urmă patriarhi ai Ierusalimului. În ea se scrie astfel: Ne-a spus nouă – adică lui Ioan și lui Sofronie – părintele Dionisie presbiterul și păzitorul de vase al sfintei biserici cea din Ascalon, despre părintele Ioan Sihastrul, zicând: Acel bărbat era mare cu viața în neamul cel de acum și foarte plăcut lui Dumnezeu. El viețuia în hotarele satului Sehusta, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii. Starețul avea în peștera sa chipul Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioarei Maria, având în brațe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos Dumnezeul nostru. Când starețul voia să se ducă undeva, ori în pustie departe, ori la Ierusalim să se închine cinstitei Cruci și Mormântului Domnului Hristos, ori să cerceteze Sfintele Locuri, sau să se roage la Muntele Sinai, sau la sfinții mucenici care se aflau departe de Ierusalim, acestea le făcea pentru că iubea să dea cinste sfinților. El se ducea uneori în Efes, la mormântul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, alteori se ducea în Evhaita la Sfântul Teodor, sau în Seleucia Isauriei, la Sfânta Tecla; ori în Sarafas, la Sfântul Serghie, uneori la acela, iar alteori la alt sfânt.

Când se ducea în peștera sa își așeza candela înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, o aprindea precum avea obiceiul și, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să îndrepteze calea pașilor săi. Deci, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, zicea: „Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale depărtată, unde am să zăbovesc multe zile, tu singură îngrijește-ți candela ta și păzește-o nestinsă, până ce mă voi întoarce de la rugăciunea mea. Eu, având în călătorie ajutorul tău împreună, mă duc în calea în care am gândit”. Zicând acestea spre sfânta icoană, se ducea în calea sa și zăbovea de multe ori o lună, alteori două și trei, iar alteori cinci sau șase luni. Apoi, când se întorcea, găsea candela plină și arzând, precum o lăsa când pleca în cale și niciodată n-a găsit-o stinsă.

Se mai scrie încă și aceasta de către cuviosul părinte Ioan, în aceeași carte, „Limonar”: „Odată, umblând în hotarele satului acela, unde își avea peștera, a întâmpinat un leu mare venind asupra lui, la un loc unde calea era foarte strâmtă – între două garduri de spini cu care obișnuiau lucrătorii să-și îngrădească țarinile lor. Calea aceea era atât de strâmtă, încât un om pe jos, abia putea să treacă printre acei spini. Când s-au apropiat unul de altul, starețul nu-i făcea loc leului, nici leul, din pricina locului strâmt, nu putea să se întoarcă din cale, nici să treacă unul pe lângă altul nu era cu putință. Leul, văzând pe plăcutul lui Dumnezeu, că nu voia nicidecum să se întoarcă înapoi, ci să treacă în calea care îi era înainte, a stat în stânga starețului pe picioarele cele dinapoi și gardul acela lărgindu-l puțin cu greutatea trupului său, a lăsat stare-țului cale liberă; și astfel a trecut pe lângă leu, atingându-se piept în piept și s-a dus fiecare în calea sa”.

Odată a venit un frate la părintele Ioan și, văzând că nu se află nimic în peștera lui, i-a zis: „Părinte, cum petreci aici, neavând cele trebuincioase în viață?” Starețul a răspuns: „Fiule, această peșteră este neguțătorie duhovnicească: dă și ia; dă lucru de mâini și ia cele trebuincioase!” Deci, acest plăcut al lui Dumnezeu viețuind în pustniceștile sale nevoințe și în osteneli ani îndelungați, s-a dus către Domnul și s-a numărat în ceata sfinților, care stau înaintea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.