Sinaxar 17 mai

📑 Cuprins:

• Sfântul Apostol Andronic, unul din cei șaptezeci, și Sfânta Iunia, ajutătoarea lui
• Sfântul Mucenic Solohon și cei împreună cu dânsul
• Cuviosul Eftimie Atonitul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Apostol Andronic, unul din cei șaptezeci, și Sfânta Iunia, ajutătoarea lui

Sfântul Apostol Andronic împreună cu Sfânta Iunia, ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata sfinților șaptezeci de apostoli, fiindcă a crezut în Hristos, mai înainte de Sfântul Apostol Pavel. Aceștia au fost rude ale Sfântului Apostol Pavel, precum mărturisește singur de aceasta în epistola cea către Romani, unde zice: Închinați-vă lui Andronic și Iuniei, rudeniile mele și împreună robiți cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care au crezut în Hristos mai înainte de mine.

Sfântul Andronic a fost episcop în Panania. El însă a fost propovăduitor și învățător nu numai al unei cetăți și țări, ci și a toată lumea; pentru că, alergând pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înșelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Și, având împreună ajutătoare pe minunata Iunia și, murind cu ea pentru lume, dar viețuind numai pentru Hristos, pe mulți i-a atras la dumnezeiasca cunoștință. Ei au stricat capiștile idolești, au zidit biserici dumnezeiești, au izgonit duhurile cele necurate din oameni și au tămăduit patimile celor neputincioși. Ei au plătit datoria cea de obște a firii, ca niște oameni buni platnici și, ducându-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei și a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioși, ale căror sfinte moaște, împreună cu moaștele multor sfinți mucenici, s-au aflat în locașurile cele din Evghenia și s-au adeverit prin descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.

Sfântul Mucenic Solohon și cei împreună cu dânsul

Sfântul Mucenic Solohon a trăit pe vremea împărăției lui Maximian. El era de neam egiptean, cu credința creștin și cu rânduiala ostaș, sub comanda tribunului Campan, care avea sub el trei mii de ostași. Iar când Campan, cu voia împăratului, a mers cu ceata sa din Egipt la Calcedon, atunci li s-a poruncit de împărat tuturor celor mai mari peste oști, să aducă jertfe idolilor împreună cu oștile lor. Deci, Campan a poruncit ca toți ostașii să aducă jertfă idolilor. Sfântul Solohon și cu dânsul alți doi ostași, Pamfamir și Pamfalon, au mărturisit că sunt creștini și, deci, nu pot să aducă jertfă idolilor. Ei au mărturisit că nicidecum nu se vor lepăda de Hristos și vor petrece până în sfârșit în sfânta credință, chiar de ar pătimi munci cumplite.

Deci, Sfinții Mucenici Pamfamir și Pamfalon, fiind munciți cu bătăi cumplite, și-au dat sufletele în mâinile Domnului; iar Sfântul Solohon, întărindu-se, chema cu îndrăzneală pe Hristos. Muncitorul Campan, fiind în nepricepere și, mâniindu-se foarte tare, a poruncit să-i deschidă gura mucenicului cu sabia și să-i toarne vin de cel jertfit idolilor. Atunci mucenicul, rozând fierul cu dinții, l-a sfărâmat în două și, rupând legăturile de pe sine, stătea înaintea muncitorului, mărind dumnezeirea lui Hristos și ocărând îndrăcirea lui Campan. În acel moment un glas din cer a venit spre sfântul, întărindu-l și îndemnându-l spre vitejeasca pătimire.

După aceasta, a muncit pe sfântul în multe feluri, bătându-l fără milă, târându-l de picioare peste vârfuri și peste pietre ascuțite, de mâna dreaptă a fost spânzurat într-o casă, de o grindă, și o piatră mare legată de piciorul stâng. Astfel a stat spânzurat de la ceasul al șaselea până la al nouălea, îndemnându-l în tot chipul, să se lepede de Hristos; dar el nu s-a supus. Tăindu-se funia cu secera, sfântul a stat pe pământ, fiind seara târziu. Atunci Campan, fiind cuprins de mânie neîmblânzită, a luat o trestie ascuțită și a înfipt-o toată în urechea sfântului. După aceasta, toți ostașii au plecat împreună cu tribunul; iar creștinii, venind, au luat pe sfânt, care slăbise foarte mult de atâtea munci, și l-au dus pe un pat în casa unei creștine văduve. Acolo, sfântul, gustând puțină pâine și apă, s-a întărit și a vorbit cu creștinii cei ce stăteau de față, sfătuindu-i să fie nestrămutați în credință. Apoi, căutând spre cer și rugându-se, și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Eftimie Atonitul

Cuviosul părintele nostru Eftimie a fost din Iviria, dintr-o cetate ce se numește Tac, fiu din părinți dreptcredincioși, slăviți și bogați. Deci, după ce tatăl său s-a lepădat de strălucirea și slava cea vremelnică și stricăcioasă a lumii acesteia, și-a ales sărăcia cea întru Hristos, făcătorul de bogăție și s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc al monahilor, numindu-se Ioan, și s-a dus în Constantinopol. Eftimie, fiind prea mic, a rămas împreună cu moșul lui, bărbat vestit întru slavă și fapte bune, care l-a crescut în învățătura și sfătuirea Domnului. Trecând puțină vreme, a luat împreună cu el pe Eftimie și s-a dus în Constantinopol spre căutarea fiului său, Ioan, tatăl Cuviosului Eftimie. Aflându-l, l-a îndemnat cu multe cuvinte și cu lacrimi să se întoarcă în patria sa. Însă, el nu numai că nu s-a înduplecat la rugămintea tatălui său, ci căuta în tot chipul să țină cu dânsul și pe fiul său, Eftimie, care i-a pricinuit mare mâhnire.

Deci, fiindcă se făceau multe pricini între dânșii pentru aceasta, deoarece Ioan căuta să ia pe fiul lui, iar tatăl său nu-l lăsa, pentru aceasta s-a înștiințat Nichifor, împăratul de atunci, care a poruncit ca amândoi să meargă la dânsul, aducând împreună cu dânșii și pe Eftimie. După ce au stat înaintea lui câte trei și a auzit pricina ce aveau pentru copil, împăratul a zis: „Să nu ia cu sila pe copil nici unul nici altul, ci să-l lase în voia lui Dumnezeu și la care va voi copilul să meargă de voia sa, la acela să meargă”. Lăsând copilul în voia lui, a alergat îndată în mâinile tatălui pe care nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut până în ceasul acela. Fapta aceasta, pe care a făcut-o copilul, a pornit spre minune și spre lacrimi pe toți cei ce se aflau acolo.

Fericitul Ioan, primind pe fiul său ca din mâna lui Dumnezeu, l-a îmbrăcat îndată în chipul monahicesc și l-a dat la dascăli ca să învețe carte. Bunul Eftimie, având pe lângă istețimea minții și multă fierbințeală și sârguință, a învățat în puțină vreme atât înțelepciunea cea din afară, cât și înțelepciunea lui Dumnezeu cea dinăuntru și s-a arătat râu al învățăturilor Duhului. După aceasta a căzut în grea și mare boală, însă, cu sprijinul și ajutorul Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut sănătos. Astfel sporea în fapte bune și în înțelepciune. Iar dintre multele minuni ce se povestesc despre dânsul, este nevoie să amintim una din ele, spre încredințarea celor multe.

Într-una din zile a venit la el un evreu, căutând a-i vorbi de credință. Fericitul Eftimie nu voia nici într-un fel să vorbească cu evreul acela, zicând: „Vorbirea cu evreii este deșartă!” Fiind îndemnat de tatăl său, cu sila s-a înduplecat a vorbi și a început cu dovezi din Scriptura cea veche să surpe cuvintele evreului, să-i astupe gura. Deci, evreul, nesuferind biruința, a îndrăznit să grăiască hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci fericitul Eftimie s-a aprins de dumnezeiasca râvnă și a zis: „Să se astupe gura care grăiește hule asupra Domnului și Dumnezeului nostru”. Și îndată evreul a rămas mut și fără de glas și a căzut la pământ, scoțând spume din gura lui cea hulitoare, încât zăcea cumplit în vederea tuturor; iar în cealaltă zi cu greu și-a lepădat spurcatul lui suflet. Minunea aceasta a pricinuit tuturor frică și spaimă și minunatul Eftimie s-a făcut vestit în tot Constantinopolul.

Fericitul, urând slava oamenilor, ca potrivnică slavei lui Dumnezeu, a fugit îndată împreună cu tatăl lui, ducându-se la Sfântul Munte. Întâlnind acolo pe Cuviosul Atanasie, a voit să locuiască cu dânsul în sfințita lavră. Iar dumnezeiescul cu adevărat Atanasie, văzând cu ochiul cel străbătător al sufletului său darul Sfântului Duh, care locuia în Eftimie, îl îndemna să ia vrednicia preoției. Deși nu voia de la început să primească, punând înainte nevrednicia, cu toate acestea, supunându-se cuvintelor Cuviosului Atanasie, a fost hirotonit preot.

Atunci a adăugat nevoințe peste nevoințe și înfricoșare peste înfricoșare, îmbogățind foarte mult toate celelalte bunătăți ce le avea; pentru aceasta s-a făcut vas dumnezeiesc al Preasfântului Duh tălmăcind toată dumnezeiasca Scriptură, în limba ivirenilor și scriind multe cărți pline de învățătură. El a zidit multe biserici și bolnițe, împodobind tot Sfântul Munte cu sihăstrii. Ce cuvânt poate să povestească, după vrednicie, bunătatea care o avea către toți și smerenia cea neînsemnată cu care a slujit 24 de ani tatălui său, care era bolnav, și marelui Atanasie? După ce amândoi s-au dus către Domnul, Sfântul Eftimie a luat purtarea de grijă a Sfintei Lavre și a întreg Sfântului Munte. Pentru că era osârdnic și grabnic spre îndoita grijă și iconomie a sufletelor și a trupurilor fraților; iar din dumnezeiasca lui gură totdeauna izvorau râuri de înțelepciune și de învățături pentru slava lui Dumnezeu.

Deci, după ce l-a stăpânit dorul cel desăvârșit al liniștii, a pus egumen al lavrei pe George, rudenia lui; iar el se odihnește în veci, bineplăcând lui Dumnezeu ziua și noaptea, neștiind nimeni de nevoințele și roadele lui cele duhovnicești. Căci el se sârguia să le săvârșească în ascuns, ca să nu le știe altcineva, fără numai singur Dumnezeu, prin care s-a slăvit la arătare întru multe isprăvi ale lui, după cum ne vor arăta cele ce urmează.

Cuviosul, mergând odată în Tesalonic, a fost primit cu multă dragoste de arhiereul locului, care era minunat în fapta bună, minunându-se de toate darurile cuviosului. Acolo era un evreu foarte bogat, prieten cu arhiereul, care îi făcea toată slujba și pe care arhiereul, pentru răsplătirea prieteniei lui, îl sfătuia totdeauna și îl îndemna cu multe cuvinte să creadă în Hristos, dar el nu se pleca nicidecum la aceasta. Cuviosul, cât timp a stat împreună cu arhiereul, evreul acela venea acolo după obiceiul său; și, sfătuindu-l pe el arhiereul cele despre mântuire, el nu numai că nu se pleca, dar căuta să vorbească cu dânsul de credință, vorbind cu mare obrăznicie și defăimând cuvântul arhiereului ca pe un nimic.

Deci, arhiereul a rugat pe sfântul să surpe mândria evreului prin înțelepciunea cuvintelor sale; dar, sfântul, fiind ucenic adevărat al lui Iisus Hristos Cel blând și smerit, zicea că el este pământ și cenușă și că aceasta se cuvine mai bine arhiereului, dar nu lui. După ce arhiereul a zis iarăși, că de nu se va pleca cuvântului lui, nu va înceta de a-l ruga pe el; deci, cu greu sfântul s-a plecat cuvântului lui și a surpat toate acelea, care i le-a pus înainte evreul și cu dovezi proorocești și cu mult meșteșug i-a surpat gura lui; iar iconomia cea trupească a Domnului a propovăduit-o și a încredințat-o strălucit, pentru care evreul, nesuferind rușinea ce i s-a făcut, a început să zică cuvinte hulitoare împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci sfântul, căutând la dânsul, a zis: „Pierzătorule, să se astupe gura ta, ca una ce grăiește minciună și hulă asupra Ziditorului tuturor și Stăpânului nostru Iisus Hristos!” Atunci evreul îndată a rămas mut și, căzând la pământ, își întorcea ochii și gura. Văzând aceasta toți câți se aflau acolo, evrei și creștini, s-au înspăimântat și s-au înfricoșat foarte mult. Deci, căzând la picioare-le cuviosului, îl rugau să-i fie milă de el și să-l tămăduiască. Atunci sfântul, făcându-i-se milă, a ascultat rugăciunea lor și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a tămăduit și l-a făcut sănătos după cum era mai înainte.

Atunci evreul acela spunea tuturor cu glas mare că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Ziditor al tuturor, purtător de grijă și ocârmuitor al tuturor vietăților. Și s-a botezat cu toți ai casei sale; dar nu numai ai săi, ci și toți evreii care se aflau acolo și au văzut minunea aceasta; ba încă și alți evrei de departe au crezut în Hristos. Apoi, evreul s-a tămăduit și a adus sfântului drept mulțumire mulți bani, dar cuviosul nu i-a primit nicidecum, ci a poruncit să-i împartă la săraci.

Într-un timp a fost mare secetă în tot Sfântul Munte și toți părinții erau mâhniți peste măsură pentru uscăciunea cea multă; deci, îl rugau pe cuviosul să facă rugăciune către Dumnezeu pentru aceasta. Dar, cuviosul, plecându-se de multă silă, s-a dus în biserica proorocului Ilie, care este aproape de sfânta mitropolie a Ivirului și, rugându-se cu lacrimi Preaînduratului Dumnezeu și, aducându-i Lui jertfa cea duhovnicească și fără de sânge, îndată a început a ploua atâta ploaie, încât a săturat pământul, și toți au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce slăvește pe cei ce Îl slăvesc pe El.

Monahii din Sfântul Munte aveau un obicei foarte vechi, și anume: la praznicul cel cu totul luminos al Schimbării la Față a Mântuitorului, se urcau pe vârful muntelui și făceau priveghere de toată noaptea; iar a doua zi, după ce se săvârșea dumnezeiasca Liturghie, se pogorau iarăși. Deci, când a sosit praznicul acesta, s-a suit și dumnezeiescul Eftimie împreună cu alți frați. Și în vremea când voia să se facă dumnezeiasca Liturghie, toți cu un glas rugau pe cuviosul ca el să săvârșească dumnezeiasca Liturghie. Sfântul, ascultând cu multă smerită cugetare și săvârșind dumnezeiasca Liturghie, au ajuns până la ecfonisul, care zice: „Cântare de biruință cântând, strigând, glas înălțând și zicând”. Și, pe când frații cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…”, deodată a strălucit peste toți o lumină nemăsurată împreună cu cutremur, încât toți ceilalți au căzut cu fața la pământ, numai fericitul Eftimie stătea singur, arătându-se ca un stâlp de foc și rămânând cu totul nemișcat; iar minunea aceasta l-a făcut pretutindeni mult mai vestit.

Pentru aceasta, după moartea arhiepiscopului Ciprului, Vasile, împăratul de atunci al grecilor, a trimis oameni cu scrisori, prin care îl ruga pe fericitul să primească purtarea de grijă a unei arhiepiscopii ca aceea. Iar cuviosul nu numai că n-a primit, dar n-a voit nici să audă despre aceasta, zicând că el este cu totul nevrednic de o întâietate ca aceasta, de vreme ce este nevrednic să se păstorească pe sine, dar mai ales să păstorească pe alții. Astfel avea înrădăcinată în inima sa smerita cugetare, maica tuturor faptelor bune.

Dar, potrivnicul diavol, care pizmuiește și face totdeauna război cu lucrurile cele bune și plăcute lui Dumnezeu, nu putea să sufere isprăvile sfântului, care sporeau în fiecare zi, cum și faptele lui cele plăcute lui Dumnezeu, pe care le făcea întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru; ci de zavistie și de răutate se topea foarte mult. Pentru acestea, aflând diavolul pe un monah oarecare, ce se arăta numai după chip monah, iar cu inima era pângărit, necurat și vrednic locaș al său, a intrat în el și l-a înduplecat să omoare pe Cuviosul Eftimie, șoptind în urechile sale, cum a șoptit de demult Evei: „De vei ucide pe acest Eftimie, vei lua de la mine mari faceri de bine!” Astfel, ticălosul acela s-a făcut rob credincios al diavolului și părtaș la fapta uciderii.

Deci, gătindu-și cuțitul, s-a suit în munte unde era chilia cuviosului. Ucenicul sfântului, văzând pe acel monah că era cu totul stăpânit de diavol, având și cuțitul în mână, a închis ușa chiliei și nu l-a lăsat să intre înăuntru. Atunci ucigașul, negăsind pe Cuviosul Eftimie, să-și sature turbarea care o avea asupra lui, a junghiat pe acel ucenic; și, fugind de acolo, sărind și strigând fără rânduială, a întâlnit pe un alt ucenic al sfântului și l-a înjunghiat și pe acela tot astfel. Apoi, mergând puțin mai departe, a căzut pe pământ cu fața în jos și, mărturisind toate cuvintele diavolului, și-a lepădat în chinuri pângăritul lui suflet. Sfântul Eftimie, cunoscând prin darul Sfântului Duh ce s-a întâmplat ucenicilor lui din lucrarea diavolului, s-a pogorât din munte cu sârguință și a îmbrăcat pe ucenicul lui în chipul cel mare al monahilor și, după puțină vreme, s-a dus către Domnul.

Tot diavolul, câinele cel fără de rușine și viclean, nu suferea nicidecum să vadă isprăvile ce le făcea sfântul spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta a îndemnat pe un grădinar, să-l junghie pe sfânt. Deci, acela, gătind cuțitul, s-a apropiat de sfânt și l-a împuns în pântece. Dar, o, minune înfricoșată! Sfântul a rămas nevătămat și vârful cuțitului s-a îndoit ca ceara, iar mâna care a lovit pe Sfântul Eftimie, s-a uscat și a rămas nemișcată. Atunci grădinarul, căzând cu lacrimi înaintea cuviosului, a mărturisit bântuiala diavolului și îl ruga fierbinte să dobândească iertare și tămăduire. Sfântul, milostivindu-se, a făcut rugăciune către Domnul pentru dânsul și i-a dăruit sănătate la suflet și la trup.

Dar ce cuvânt poate să povestească după vrednicie faptele cele bune ale acestui sfânt? Adică pătimirea, care împreună o avea cu toți: milostivirea, alinarea, nemângâierea, liniștea, starea cea de toată noaptea, rugăciunea neîncetată, smerenia, înjosirea la toate, în mâncări și în haine, petrecerea cea aspră a trupului său, care purta fiare grele pe dânsul și, în scurt, putem zice că era cu adevărat înger în trup pământesc și luminător în lume nerătăcit, ținând cuvântul vieții.

Dar, fiindcă în tot locul sunt sminteli și chiar pământul este loc al smintelilor, căci se întâmplă oarecare sminteli și în Sfântul Munte; pentru aceasta, toți părinții împreună rugau pe Sfântul Eftimie să meargă în cetatea împărătească și, cu hotărâri împărătești, să scoată din Athos sminteala și să dea locului aceluia pace desăvârșită. Cuviosul, plecându-se cuvintelor lor, s-a dus în cetatea lui Constantin. Acolo l-a primit cu multă evlavie, împăratul împreună cu tot sfatul boierilor, l-au găzduit cu mare dragoste și i-au împlinit îndată cererea lui.

Câtă vreme cuviosul a stat acolo, a încălecat într-o zi pe un catâr și se ducea cu un alt monah, într-o parte a cetății, care se numea Platia, pentru o trebuință oarecare. În cale era un cerșetor care cerea milă și pe care văzându-l sfântul, s-a milostivit și se pregătea să-i dea ceva. Dar, catârul cum a văzut pe cerșetor, s-a speriat și s-a sălbăticit și, răpind cu sila pe cuviosul, a fugit, lovind fără de rânduială cu picioarele, și n-a stat până ce n-a aruncat la pământ pe sfântul și l-a zdrobit. Deci, niște creștini trecând pe acolo și, văzând pe sfânt în acea stare, l-au ridicat și l-au dus la locuința unde petreceau ei. Apoi, după puține zile și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu în 13 zile ale lunii mai. Iar la îngroparea sfintelor lui moaște s-au făcut multe tămăduiri și minuni, spre arătarea sfințeniei și îndrăznelii cuviosului către Dumnezeu și spre slava Domnului.

Apoi s-au adus sfințitele lui moaște în Sfântul Munte și s-au pus în sfântul locaș al cinstitului și slăvitului prooroc Înaintemergătorul și Botezătorului Ioan, care a fost zidit de însuși Cuviosul Eftimie, și s-a numit al Ivirului, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri și împărății, Căreia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.