Sinaxar 16 mai
📑 Cuprins:
- Cuviosul Teodor, ucenicul Cuviosului Pahomie
- Fericita Fecioară Muza
- Sf. Alexandru Arhiepiscopul Ierusalimului și Sf. Mc. Avda și Avdiis episcopii, șaisprezece preoti, nouă diaconi, șase călugări și șapte fecioare
- Sf. Mc. Isaachie, Simeon și Vahtisoiu
- Sf. Părinți din Manastirea Sf. Sava, uciși de catre Vlemini
- Sf. Mc. Papilin, care de sabie s-a săvârșit
- Sf. Mc. Petru cel din Vlaherna
- Sf. Noul Mucenic Nicolae cel din Mezov care a mărturisit la anul 1617 și care prin foc s-a săvârșit
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Teodor, ucenicul Cuviosului Pahomie
Când se întinsese vestea de viața cea asemenea cu îngerii a Cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Pahomie, toți credincioșii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el. Mulți din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea și toate cele din lume și se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. Între aceștia a fost și fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.
Teodor, fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, ca să dobândească pe Hristos, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie. Iar începutul lui spre osârdia monahicească i-a fost astfel. Săvârșindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioșilor săi părinți în șase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuiește dumnezeiescul Botez al Domnului, Teodor atunci era copil de paisprezece ani. Deci, văzând casa părinților săi împodobită foarte minunat pentru praznic și îndestulată cu toate bunătățile mirenești și, socotind toate acelea ca deșertăciuni, s-a umilit cu sufletul și s-a rănit cu inima, zicându-și în sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi câștiga eu ticălosul, dacă mă voi îndulci de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieți, lipsindu-mă de cele veșnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să câștige slava cea veșnică”.
Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii și la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă și acolo a căzut cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și zicând: „Doamne, știutorul celor ascunse și ispititorul tainelor omenești, Tu știi că nimic nu cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ție, Stăpâne, povățuiește-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta și luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc și să Te laud totdeauna, Domnul meu”. Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Maica sa, căutând spre el și, văzând ochii lui umflați de plâns, l-a întrebat: „Ce-ți este, fiule? Cine te-a mâhnit? Pentru ce plângi? Și de ce te-ai despărțit de noi de la masă? Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veselești împreună cu noi”.
Atunci el a răspuns către dânsa: „Mergi, maica mea și prânziți fără de mine, pentru că eu acum nu voi mânca”. Maica sa rugându-l mult și silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Și astfel în toate zilele postea până seara, umblând la școală și învățând carte. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puțină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe și dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârșită și pustnicească. Apoi a ieșit în taină din casa sa, lăsându-și părinții și bogăția lor. Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire niște monahi plăcuți lui Dumnezeu și acolo a început a viețui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Privind la nevoințele lor pustnicești, urma vieții lor și se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.
Odată, monahii, șezând după rugăciunea cea de seară și vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânșii vorbind despre cortul care a fost în Legea Veche și tâlcuirea despre Sfânta Sfintelor, spunând pentru două popoare astfel: Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită și mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace, de cădelniță, de masă și de chivotul care a avut pâinea cea de mană, de cărțile Legii și de altele, care au fost acolo și în loc de lumina cea din sfeșnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El, S-a făcut nouă Lumina cunoștinței, pâine de viață și jertfă pentru păcatele noastre.
Monahul acela, spunând fraților care ședeau cu el o tâlcuire ca aceasta, a zis: „Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe frații care nădăjduiesc spre Domnul și cred că-mi va dărui și mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta, învrednicește-mă ca să-l văd pe acela și să-i urmez lui în toate poruncile; ca și eu să mă mântuiesc și să mă fac vrednic bunătăților acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.
Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. După câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrân și îmbunătățit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tevenisiot, în obștea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe acel tânăr și, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul și ai împlinit cererea mea”. Iar când a ajuns la ușa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge din umilința inimii și din duhovniceasca bucurie, scăldându-și fața cu lacrimi. Văzându-l Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: „Nu plânge, fiule, că și eu, deși păcătos, sunt sluga Domnului și Părintelui cel de obște al nostru, al tuturor”.
Deci, Cuviosul Pahomie, primind pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa și, văzând Teodor în mănăstirea aceea mulțimea fraților ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea, a luat râvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu și sporea spre Dumnezeu cu faptele bune. Pentru că, fiind înțelept și priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mântuirii și a câștigat, împreună cu smerenia, ascultarea mare și minunată. El, întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli și suferind în postiri. Nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune și în darul Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia și orice ar fi greșit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie și cu milostivire. Toate acestea văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult și l-a primit în inima sa.
Maica lui Teodor, auzind despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopi prin care îi poruncea Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeți din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Apoi maica lui Teodor a venit la Sfântul Pahomie, zicând că dorește să vadă pe fiul său. Starețul a zis lui Teodor: „Fiule, a venit maica ta aici, voind să te vadă, și are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinții episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor răspunse: „Părinte, încredințează-mă mai întâi că nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecății, dacă, după începutul vieții monahicești, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumești; iar de se vor sminti frații pentru mine, de vreme ce mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din așezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinții și pe frații lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atât dar al sfintei rânduieli, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinților, decât dragostea lui Dumnezeu; deoarece Stăpânul nostru a zis: Cel ce iubește pe tată sau pe maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ți este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvârșit, lepădându-te de lume și de sine, până la sfârșit”.
Deci, înștiințându-se maica, că fiul ei nu voiește nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețuit în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul”. Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahicească cea strâmtă și necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui ca lui Dumnezeu. De multe ori părintele îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să-l facă din nou; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.
După câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Dar, Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece el nu se lepădase desăvârșit de omul cel vechi și pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie, înștiințându-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi de la început pe unii ca aceștia, care voiesc să intre în nevoința monahicească, că precum un pom din nou sădit, are trebuință de multă grijă și curățenie, așa și înfrânarea monahicească începând, are trebuință de puțină slăbire și mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului și se va întări cu credința”. Teodor, ascultând pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup și-l povățuia spre fapta bună. Un alt frate după duh, leneș la viață, fiind sfătuit și învățat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înțelegând aceea, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui și, ca și cum ar voi și el să fugă, a zis către fratele acela: „Știi, frate, că cuvintele acestui stareț sunt aspre și mai presus de măsură și nu știu de voi putea să rabd mai mult aici”.
Fratele acela, auzind de la Teodor niște cuvinte ca acestea, s-a bucurat și i-a zis: „Oare și tu pătimești rău de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă odată și, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău și mânios asupra noastră, apoi vom ieși împreună din mănăstire”. Ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, așteptând până ce vor ieși amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus și a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie și a lăudat starețul înțelegerea lui Teodor.
Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele și-a plecat spre dânșii capul și a zis: „Iertați-mă, fraților, că v-am greșit, dar și voi sunteți datori ca niște fii adevărați, să răbdați și să suferiți neputința părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor și de atunci s-a îndreptat.
Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune și în buna înțelegere, putând să folosească și altora cu cuvântul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul lui Dumnezeu spre folosul fraților; el avea atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Teodor, fiind supus și ascultând porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului și a început a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Deci, unii dintre bătrânii cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învățătură către dânșii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: Iată, un începător ne învață pe noi și încă fiind tânăr, ne dă învățătură nouă bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm. Atunci, sculându-se s-au dus din sobor la chiliile lor. După ce Cuviosul Teodor a sfârșit propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia și le-a zis: „Pentru ce ați lăsat soborul și ascultarea învățăturii și v-ați dus la chiliile voastre?”
Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil, ca învățător nouă celor bătrâni, care de mulți ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind niște cuvinte ca acestea, a suspinat foarte mult și le-a zis: „Sunteți nebuni și robiți de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună ați pierdut-o, mândrindu-vă cu mintea; dar voi n-ați lăsat pe Teodor fugind de dânsul, ci ați lepădat cuvântul lui Dumnezeu și v-ați lepădat de Sfântul Duh. Nu m-ați văzut pe mine cu câtă luare aminte l-am ascultat și cât m-am folosit din cuvintele lui?”
Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învățând și smerind pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării și a cârtirii lor și i-a făcut să fie ascultători la învățătura cea folositoare și cu bună înțelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioților, iar el s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită; lăsând pe Teodor a-și îndrepta bine locașul cel încredințat lui.
În acel timp, episcopul cetății Panolopiei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Cuviosul Teodor a mers și el acolo cu părintele său, Pahomie; și, după ce s-a gătit locașul, a venit la dânșii un filosof, voind să vorbească cu marele stareț Pahomie. Dar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe acest fericit Teodor. Și a zis către dânșii: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune, ceea ce voiești”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit, cine s-a născut și n-a murit, și cine a murit și n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este atât de mare întrebarea ta pe cât îți este vicleșugul, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos: Părăsește-ți întrebările cele nefolositoare și întortochelile cele scolasticești și apropie-te de Hristos, Căruia Îi slujim și vei lua iertare de păcate”.
El a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere. După aceasta, Cuviosul Teodor a viețuit în toată vremea vieții sale cu bună plăcere lui Dumnezeu și întru toate s-a supus părintelui său până la sfârșitul aceluia, slujindu-i și la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfârșit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea și după sfârșitul cel grabnic al fericitului stareț, Petronie, învățătorul lui, s-a făcut povățuitor al sfintei turme și s-a îmbogățit cu multe minuni.
Pentru acestea era slăvit și știut de preasfințitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Deci, folosind multora cu lucrurile și cu cuvintele, s-a dus către Domnul, fiind în adânci bătrâneți ca, împreună cu Cuviosul Pahomie, să stea înainte în cer, în ceata părinților purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare, scrie astfel: El se numește sfințit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, așa că mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele maicii sale a fost sfințit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în cele grecești, nici în Mineiul cel mare și nici la prolog, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viața lui, ci am amintit-o numai aici la sfârșit. Însă, se pare că acea pogorâre a stelei din cer spre pântecele maicii sale, se cuvine mai mult Sfântului Teodor Sicheotul, care se cinstește în 22 de zile ale lunii Aprilie, precum s-a scris despre aceea în viața lui, decât acestui sfânt, Teodor, ucenicul lui Pahomie, căci pe acesta l-au numit unii sfințit.
Deci, se cuvine să înțelegem că într-acea vreme, între monahii din viața de obște a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfințire preoțească -, pentru aceasta este arătat în viața lui Pahomie, că el a fost mai întâi silit să primească rânduiala preoțească, pentru aceea s-a numit sfințit, ca și Cuviosul Sava, care se cinstește în cinci zile ale lunii decembrie; pentru aceasta se numește sfințit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în lavra sa. Dar, dacă despre Sfântul Teodor, în viața lui nu se înștiințează de a fost preot sau nu, aceasta este știut că nu sunt scrise cu de-amănuntul viețile tuturor sfinților, precum nici viața lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-amănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice: Că de s-ar fi scris una câte una, nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărțile cele scrise. Deci, este lucru cuviincios de crezut, că acest sfânt, Teodor, a fost preot și pentru aceea se numește sfințit.
Fericita Fecioară Muza
Robul lui Dumnezeu Prov – zice Sfântul Grigorie Dialogul, Papa Romei către arhidiaconul său Petru -, mi-a spus mie despre sora lui, care se numea Muza, cum că, fiind încă pruncă, într-o noapte oarecare, i s-a arătat în vedenia visului Preasfânta Născă-toare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, căreia îi urmau niște fecioare de o vârstă cu Muza. Și a întrebat Stăpâna pe Muza: „Voiești să viețuiești cu aceste fecioare și să-mi urmezi mie?” Răspuns-a aceea: „Voiesc, Doamnă!” Și i-a poruncit ei Stăpâna, ca să nu mai facă de acum nimic copilăresc sau ceva necuviincios, să se înfrâneze de râs și de jucării, știind că la treizeci de zile, va veni și va ședea împreună cu fecioarele acelea.
Deci, prunca Muza, deșteptându-se, și-a schimbat obiceiul din ceasul acela și și-a lepădat toată mintea copilărească. Părinții ei minunându-se și întrebând-o pe ea despre acea vedenie; ea le-a răspuns că a văzut pe Preasfânta Curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu și a luat poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă și să se sălășluiască cu fecioarele cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci și cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri; iar la treizeci de zile s-a apropiat ceasul să meargă la cea care i s-a arătat în vedenie. Apoi, iarăși a văzut pe Preacurata Fecioară, venind la ea cu fecioarele acelea. Atunci ea a început a zice cu glas lin către Maica Domnului, care o chema: „Iată, vin Doamnă, iată, vin!” Și cu acest cuvânt și-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, ieșind din trupul cel fecioresc, s-a sălășluit cu sfintele fecioare.
Această povestire auzind-o arhidiaconul Petru, a întrebat pe preasfințitul papă Grigorie: „Stăpâne, voiesc să știu dacă mai înainte de luarea trupurilor, sufletele drepților pot să fie primite în cer”. Sfântul Grigorie a zis: „Aceasta nu putem s-o zicem pentru toți drepții că sunt primiți la ceruri, nici nu putem s-o lepădăm cu totul; pentru că sunt sufletele unor drepți, care se deosebesc cu oarecare locașuri în împărăția cerului”. Deci, pricina aceea nu este alta, decât numai că aceia, în viața cea vremelnică, au avut o lipsă din dreptatea cea desăvârșită. Iar sufletele drepților care au viețuit cu plăcere lui Dumnezeu pe pământ, din închisorile trupului, îndată sunt primite în locașurile cerești. Aceasta este mai arătat decât lumina soarelui, pentru că Însuși Hristos mărturisește adevărul prin Sine, zicând: Unde este stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Adică unde este Însuși Mântuitorul nostru cu trupul cel luat asupră-și, acolo, fără de îndoire, se vor aduna sufletele drepților.
Și Apostolul Pavel dorea să se dezlege și să fie cu Hristos; deci, cel ce crede că Hristos este în ceruri, acela crede că și sufletul lui Pavel se află la ceruri cu Hristos. Pentru că acel Apostol arătat înștiințează că, după dezlegarea cea trupească, sufletele drepților se vor sălășlui în patria cea cerească, pentru că zice: Știm, că de se va strica locașul trupului nostru cel pământesc, atunci avem de la Dumnezeu casă veșnică în ceruri, nefăcută de mână. Se cuvine, deci, Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.