Sinaxar 18 mai
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Teodot al Ancirei și Sfintele șapte Fecioare Mucenițe
- Sfinții Mucenici Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin și Venedim
- Sf. Eufrasia, care în adâncul mării s-a săvârșit
- Sf. Ștefan cel nou, Patriarhul Constantinopolului
- Sf. Mc. Iulian, care fiind târât pe spinii rugului s-a săvârșit
- Sf. Mc. Teodor, papă al Romei
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Teodot al Ancirei și Sfintele șapte Fecioare Mucenițe
Îndulcindu-mă din multele faceri de bine ale Sfântului Mucenic Teodot, mă cred dator a lăuda pătimirea lui. Nu numai cu cuvintele, dar și cu faptele sunt dator a mulțumi pentru dragostea lui. Nu sunt vrednic să-l cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sârgui, pe cât voi putea – socotesc că este de trebuință lucrul acesta -, ca să dau în scris viața și pătimirea lui, spre înștiințarea și folosul iubitorului de Dumnezeu; adică cum a viețuit în tinerețe și cum a ajuns la cununa mucenicească.
Unii spun despre dânsul că de la început a avut petrecerea de obște cu toți, nedeosebită de desfătarea lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege și că a avut cârciumă pentru dobândirea câștigului celui necinstit; însă și-a înfrumusețat cu nevoința cea mai de pe urmă a muceniciei lui, viața cea mai dintâi a sa. Deci, grăiască cineva ceea ce voiește; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele și folositoarele lui vorbe.
Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoință, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupești, deși era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc, supunându-și trupul duhului și împlinind cuvântul Apostolului: Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au. El atât de mult a sporit în fapte bune, încât și altora putea să le fie învățător al curăției și al întregii înțelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrânarea și postul le avea ca pe un început al tuturor bunătăților și cu acestea se înarma în război ca și cu o pavăză. El socotea omorârea trupului că este desfătare potrivită omului creștin; iar dorirea bogățiilor o biruia cu împărțirea tuturor averilor sale la săraci. Și de mirare era în el aceasta că, prefăcându-și viața lui în viață de cârciumar, făcea multă neguțătorie duhovnicească, câștigând lui Dumnezeu multe suflete omenești. De vreme ce, sub chipul negustorului de cârciumă, lucra apostolește în taină ca un episcop; iar prin învățăturile și sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini și pe iudei la Biserica lui Hristos, pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. El avea și darul tămăduirii, căci, prin punerea mâinilor și prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupești cele netămăduite între oameni; iar prin cuvântul cel mântuitor de suflete, vindeca rănile cele sufletești.
Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn, a luat în stăpânire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpânitor era om tulburător și cumplit, care se mângâia cu uciderea și cu vărsarea de sânge; iar faptele lui cele cu totul spurcate și pline de necurăție, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerând împăratului Dioclețian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpânirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toți creștinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgânătatea elinească.
Deci, ajungând la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atât de mult i-a îngrozit pe toți credincioșii, încât îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase și munții erau pline de creștini. După aceea, ighemonul acela a trimis vestitori unii după alții, care să spună poporului cumplita îngrozire și poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creștinești cu altarele lor să le risipească cu totul și să le amestece cu pământul; iar pe toți cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanțuri, să-i arunce în temniță și să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se și temându-se de afundare. Căci, păgânii, năvălind asupra caselor creștinești, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbați și pe femei, pe tineri și pe fecioare îi dădeau cu nerușinare spre necurățiile acelor oameni spurcați; iar pe alții îi legau cu lanțuri și îi aruncau în temnițe.
Nu este cu putință a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoții de la bisericile Domnului fugeau, lăsând ușile deschise și nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Și, jefuindu-li-se averile, foametea se simțea mult mai grea, decât în toate muncile de până aici.
Deci, cei ce umblau prin pustietăți și cei ce se ascundeau prin munți și prin peșteri, nesuferind foametea, se dădeau în mâinile păgânilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferința acelor fugari, care, mai ales, au fost crescuți în multă îmbelșugare, iar acum rodeau rădăcini din pustie și de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.
Fericitul Teodot ajuta pe acești credincioși într-acea vreme, după dumnezeieștile porunci, suferind multe osteneli și dându-se în primejdii. Deoarece cârciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să strângă aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cârciumă, ca să dea fără de frică adăpost și odihnă în cârciuma sa fraților celor izgoniți. El avea multă purtare de grijă pentru credincioșii ținuți în legăturile temnițelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind și ocrotind pe cei ce rătăceau prin munți și prin pustietăți. El lua în taină trupurile sfinților mucenici uciși în multe feluri, care erau aruncate spre mâncarea câinilor, fiarelor și a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luând în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia, cârciumă, dar și scăpare a credincioșilor, pentru că sfântul acesta nu era știut de păgâni că este creștin, părând a fi cârciumar. Dar în ascuns era tuturor de toate: acoperitor celor izgoniți, hrănitor flămânzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învățător al dreptei credințe, povățuitor al vieții celei plăcute lui Dumnezeu și deșteptător spre nevoința mucenicească.
În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit, ca toate bucatele și băuturile care se vindeau în târg, adică pâinea și vinul, să le spurce cu urâciunile jertfelor idolești; și aceasta o făceau pentru creștini că, deși nu voiau ei să se împărtășească din necurățiile închinătorilor de idoli, totuși, cumpărând și mâncând cele din jertfele idolești, se vor spurca. Deci, nu era cu putință să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate și pâinea și vinul în toată cetatea. Acest lucru văzându-l fericitul Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pâine, grâu și vin și le împărțea în taină la cei credincioși, ospătând la sine mulți creștini. Atunci cârciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mântuia lumea din potop. Precum atunci, toată lumea, înecându-se în ape, nu era cu putință cuiva a se mântui afară din corabia lui Noe; tot astfel, și acum, în cetatea noastră – zice scriitorul -, nici un creștin nu putea să se păzească de spurcăciunile idolești, afară de casa lui Teodot.
Astfel, cârciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeți, în biserică de rugăciune și în altar preoților lui Dumnezeu, spre aducerea și săvârșirea celor fără de sânge dumnezeiești Taine, că toți alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Așa era cârciuma dreptului acesta, așa i-a fost neguțătoria și dobânda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim și despre alte fapte bune ale lui.
În acea vreme s-a întâmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgâni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgânești ai Artemidei l-au pârât ighemonului, spunându-i că Victor ar fi hulit pe zeița lor și că Apolon a siluit pe cea de un pântece, sora sa, Artemida, și a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgânilor să se rușineze de niște zei desfrânați ca aceia ai lor, care au făcut atâta fărădelege, de care oamenii cei înțelepți nici nu pot auzi.
Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit și l-a aruncat în temniță. La acest legat mergeau păgânii, amăgindu-l și zicându-i: „Supune-te ighemonului și te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei câștiga bogăție multă de la dânsul și vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să știi că te așteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărâmată, averile tale vor fi jefuite și tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite și după moartea cea amară, se va arunca câinilor spre mâncare”. Acestea, și mai multe, ziceau lui Victor păgânii.
Dar, mărturisitorul dreptei credințe, Teodot, mergând noaptea la dânsul în temniță, îl îmbărbăta, zicându-i: „O, Victore, să nu asculți nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ți le zic ție păgânii, nici să te uiți la sfatul lor cel viclean și nici să te duci în urma lor, lăsându-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decât întreaga înțelepciune și vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să știi că, pe cât aceia te momesc cu făgăduințele lor viclene, pe atât te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu făgăduințe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vânzătorul? L-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginți pe care i-a luat? Nimic altceva n-a câștigat, decât ștreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei câștiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduințele lor gătesc moarte veșnică!”
Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, aducându-și aminte de sfătuirea sfântului, s-a arătat viteaz în pătimiri și a răbdat cu vitejie muncile și pentru acestea era lăudat de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, când s-a apropiat de sfârșitul nevoinței sale și când era gata să-și ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-l lase puțin, până va socoti ceva pentru sine. Atunci, îndată slujitorii au încetat de a-l munci și l-au dus în temniță, dându-i vreme să se gândească. El a murit în temniță din pricina atâtor munci ce suferise, nelăsând nici o înștiințare sau vreo adeverire despre sfârșitul său; pentru aceasta până astăzi pomenirea lui este la îndoială.
Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfântul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întâi în Medichina, săvârșindu-se prin multe bătăi și prin foc, s-a aruncat în râul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lângă râu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Și a stat acolo până ce a aflat în râu moaștele mucenicului și le-a îngropat. Întorcându-se de acolo, a întâmpinat pe niște frați de aceeași credință pe care, văzându-i, i s-a dat multă mulțumire, ca unul de obște făcător de bine al tuturor. Ei i-au mulțumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, pe când aceia au risipit altarul Artemidei și s-au prins de rudeniile lor și era să se dea ighemonului spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de grijă și cu mult preț, i-a răscumpărat din legături și de la munci.
Deci, pentru aceasta închinându-se lui, îi mulțumeau. Sfântul, bucurându-se de vederea lor, i-a rugat să prânzească cu dânsul și, găsind un loc frumos, au șezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi mulți de livezi și dumbravă cu multe flori mirositoare și cântări de păsări. Mai înainte de a prânzi ei, sfântul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvânteze masa și să prânzească împreună cu dânșii și astfel să-i îngrădească în cale cu obișnuitele rugăciuni; pentru că sfântul avea obicei a nu prânzi, nefiind de față preotul ca să-l binecuvânteze.
Mergând cei trimiși în sat, au văzut pe preot ieșind din biserică, după cântarea ceasului al șaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul, văzându-i pe ei înconjurați de câini, a alergat și, gonind câinii, le-a urat de bine și i-a întrebat: „Creștini sunteți? Dacă sunteți creștini, veniți în casa mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos”.
Iar ei i-au zis lui: „Creștini suntem și creștini căutăm!” Preotul, zâmbind, a zis către sineși: „O, Frontoane – că așa se numea preotul -, cât de adevărate sunt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbați asemenea cu voi, grăind către mine și spunându-mi: „Am adus comoara acestei țări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei văzuți în vis, spuneți-mi comoara aceea”. Răspuns-au bărbații cei trimiși: „Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decât toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voiești a-l vedea, arată-ne nouă mai întâi pe preotul satului acesta”. Iar el a zis: „Eu sunt, cel pe care-l căutați! Deci, să mergem și să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!” Mergând preotul cu trimișii, a văzut pe Sfântul Teodot și l-a sărutat pe el și pe frați, rugându-l să vină în sat la casa lui. Sfântul Teodot se lepăda a merge, zicând: „Mă sârguiesc să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoință și alergare pentru mântuirea creștinilor! Deci, se cuvine să slujim fraților care sunt în primejdii și în nevoi”.
Făcând preotul rugăciune, a binecuvântat masa și a început a prânzi. După prânz, Sfântul Teodot, zâmbind, a zis către preot: „Cât de frumos este locul acesta pentru îngroparea sfintelor moaște”. Iar preotul a grăit către dânsul: „Tu sârguiește-te, ca să avem la acest loc moaște sfinte”. Grăit-a Teodot: „O, părinte, îngrijește-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să zidești aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaștelor sfinților și degrabă se vor aduce la tine moaște mucenicești”. Zicând acestea, a scos inelul din deget și l-a dat preotului, zicându-i: „Domnul să fie martor între mine și tine, că degrabă se vor aduce aici moaștele mucenicilor!” Aceasta însă o zicea sfântul, proorocind mai înainte despre punerea moaștelor sale acolo; pentru că el se sârguia să intre în nevoința mucenicească și să-și săvârșească alergarea sa. După aceasta sfântul a mers în cetate, la casa sa, și a aflat cele ale sale stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.
În cetate erau șapte fecioare care, din tinerețe, se întăriseră în întreaga înțelepciune și în frica lui Dumnezeu. Ele se logodiseră în curățenia feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios și fără de moarte, dar acum îmbătrâniseră. Dintre ele, cea mai bătrână era fericita Tecusa, mătușa lui Teodot. Pe acelea prinzându-le muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgânătate. Atunci le-a dat pe ele la niște tineri desfrânați spre batjocură, prihănind astfel buna credință creștină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat din adâncul inimii și, ridicându-și ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, cât timp am fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, știi cu câtă pază și osârdie am ferit-o pe ea neprihănită până astăzi; acum, acești tineri fără de rușine, au luat stăpânire asupra trupurilor noastre; deci, Tu Însuți să ne păzești curate precum voiești”.
Astfel rugându-se sfintele fecioare cu tânguire Domnului, un tânăr mai fără de rușine, a apucat pe Sfânta Tecusa, cea mai bătrână dintre ele, vrând să o batjocorească. Iar ea, apucându-se de picioarele lui, cu lacrimi zicea către dânsul: „Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de mângâiere veți avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrânețe, de postiri, de dureri și de munci, precum singuri ați văzut. Eu am acum mai mult de șaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sunt ceva mai mici decât mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind așa de tineri, să poftiți la niște trupuri moarte, pe care îndată le veți vedea mâncate de fiare, de vreme ce ighemonul a hotărât să nu ne învrednicească pe noi nici de îngropare”.
Astfel, Sfânta Tecusa, grăind cu plângere către tineri, și-a aruncat acoperământul de pe capul său și-i arăta lui căruntețile sale, zicând: „Rușinează-te, fiule, de acestea că și tu, mi se pare, ai pe maica ta, care acum mai este încă între cei vii, tot așa de bătrână; iar de a murit, apoi adu-ți aminte de ea și lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpânul nostru Hristos, pentru că nu este deșartă nădejdea de la El”.
Tânărul acesta împreună cu ceilalți s-au umilit de niște cuvinte ca acestea ale sfintei și, încetând din pofta lor, au început a plânge. Apoi lăsându-le pe ele, s-au dus, nefăcând rău sfintelor fecioare. Auzind tiranul că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru curăția lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiței Artemida, poruncindu-le, ca în tot anul – după obiceiul elinesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toți anii se săvârșea cu mare dănțuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruță deosebită și îl trăgeau, mergând după ei tot poporul cu dănțuire spre iezer; iar din porunca ighemonului, trăgea pe sfintele fecioare înaintea idolilor. Fiecare din fecioare era goală și pusă în căruțe deosebite, stând astfel spre râs și spre batjocură.
Ieșind toată cetatea la praznicul acela și la acea priveliște, se auzea glas de trâmbițe, țambale și cântecele femeilor, care dănțuiau cu capetele descoperite și cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care juca, se cutremura pământul. În fruntea poporului mergea fiul cel de viperă, ighemonul Teotecn, și toți, îndreptându-și ochii spre fecioarele cele dezvelite, unii se prăpădeau cu râsul, alții se mirau de vitejia și răbdarea lor; iar altora, văzând trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dânsele și plângeau.
Astfel săvârșindu-se prăznuirea cea necurată, Sfântul Teodot era într-o mare grijă pentru sfintele fecioare, temându-se ca nu cumva vreuna din ele, slăbind întru nevoințe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se ruga pentru dânsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru pătimire; pentru aceasta, el s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac, cu numele Teoharid, care era așezată aproape de biserica sfinților patriarhi Avraam, Isaac și Iacov, și acolo se ruga împreună cu Pahronie, ruda sa, cu Teodot cel tânăr, fiul unui prieten al său și cu alți creștini. Deci, căzând Sfântul Teodot cu fața în jos, zăcea la pământ, rugându-se de la ceasul întâi al zilei până la al șaselea, când le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înștiințare ca aceasta, Sfântul Teodot s-a ridicat puțin de la pământ și, stând în genunchi, și-a înălțat mâinile sale spre cer și, udându-se cu multe lacrimi, ca niște picături de ploaie, a zis: „Mulțumesc Ție, Stăpâne, că ai auzit glasul plângerii mele și nu ai lepădat în deșert lacrimile mele!”
Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip a înecat în apă pe acele fecioare și în ce loc, lângă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicând: „Eu stăteam acolo aproape cu alte femei și am văzut cum ighemonul îndemna cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea lor, făgăduindu-le multe daruri. Însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas rușinat de Sfânta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărâtoare. Iar popii Artemidei și ai Atenei le dădeau lor haine albe și cununi de flori, ca să slujească cu dânșii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile acelea aruncându-le la pământ, le-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul a poruncit, ca să lege de grumajii fecioarelor niște pietre grele și, punându-le în luntre, să le ducă pe ele în adânc și acolo să le înece. Astfel au fost înecate ele în acea apă ca la două stadii departe de mal”.
Acestea auzindu-le sfântul, a petrecut până seara, sfătuindu-se cu Polihronie și cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare din iezer și să le dea obișnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui, a venit la dânșii un tânăr creștin, cu numele Grigorie, care le-a spus că ighemonul a pus lângă iezer străji de ostași să păzească, ca să nu ia creștinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci, sfântul s-a mâhnit foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfinte; pe de o parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutății pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor din care una singură era atât de grea, încât abia putea o căruță să o ducă.
Spre seară, Sfântul Teodot a ieșit singur la biserica sfinților patriarhi, care era aproape și pe care păgânii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea cineva dintre creștini; deci, aruncându-se la pământ înaintea ei, s-a rugat mult. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserica sfinților părinți; și, aflând-o și pe aceea îngrădită de păgâni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.
Auzind în spatele lui oarecare strigare și gâlceavă și, părându-i-se că vine cineva după dânsul, s-a sculat și s-a întors la casa lui Teoharid, unde, adormind puțin, i s-a arătat în vedenie mătușa lui, Sfânta Tecusa, zicându-i: „Dormi, fiule Teodote, și nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ți aduci aminte de învățătura cu care te-am învățat când erai copil și te-am povățuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinților tăi. Când eram vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deși erai dator să-mi slujești până în sfârșit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mâncarea peștilor, ci sârguiește-te îndată de le scoate pe ele, deoarece și tu, după două zile, vei intra întru nevoința pătimirii. Deci, scoală-te și mergi la iezer; însă, ferește-te de vânzător”. Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.
Sfântul Teodot, sculându-se îndată din somn, a spus acea vedenie fraților, și toți cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile sfintelor mucenițe. Deci, fericitul Teodot, socotind într-însul vedenia, nu pricepea ce înseamnă cuvântul acela de pe urmă, care i l-a spus lui, zicându-i: „Ferește-te de vânzător!” Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut prin cuvântul ce ne stă înainte: După ce s-a făcut ziuă, tânărul Grigorie împreună cu Teoharie, a trimis ca să se încredințeze mai bine, despre ostașii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgânii îl săvârșeau într-acea zi.
Ducându-se trimișii, au văzut că încă nu se duseseră ostașii și, întorcându-se, au spus fraților; deci, au petrecut toată ziua aceea în post și rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănânce, luând niște seceri ascuțite, ca, intrând în apă, să taie funiile ce țineau pietrele legate de grumajii sfintelor. În noaptea aceea era întuneric mare. Nici luna și nici stelele nu luminau. După apusul soarelui s-a apropiat de acel loc înfricoșat, dar nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo, deoarece se vedeau multe trupuri, oase și capete tăiate; unele erau înfipte în pari ascuțiți, iar altele se tăvăleau pe pământ. Deci, fiind cuprinși de frică, au auzit glas, zicând: „Teodot, mergi cu curaj!”
Ei iarăși s-au îngrozit de glasul acela și s-au însemnat fiecare cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncând raze de foc, pe care, văzând-o, și-au schimbat frica în bucurie. Deci, căzând în genunchi, s-au închinat Sfintei Cruci și s-au rugat Domnului. Apoi, sculându-se, au plecat în drumul lor spre iezer; dar, iarăși ascunzându-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare, neputând să se vadă unul pe altul. Atunci, căzând o ploaie mare, pretutindeni se făcuse apă și noroi, așa că abia puteau călca cu picioarele; iar drumul fiind foarte alunecos, mai mare le era osteneala decât frica.
După aceea au stat iarăși la rugăciune, cerând ajutor de la Dumnezeu la o nevoie ca aceea; și, iată că deodată, li s-a arătat lumina cea de foc, arătându-le pacea. Apoi Sfântului Teodot i s-au arătat doi bărbați în haine luminoase, având perii capetelor și bărbile lor cărunte, grăind către dânsul: „Îndrăznește, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rândul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi suntem trimiși de dânsul în ajutorul tău și facem parte din ceata acelor sfinți părinți, la care te-ai rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor; deci, după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat pe Sfântul Mucenic Sosandru, îngrozind și izgonind pe ostașii ce păzesc, și nu se cade ție să aduci cu tine pe vânzătorul!”
Acestea zicându-le, s-au făcut nevăzuți. Sfântul Teodot n-a socotit cine este vânzătorul care merge cu dânsul. Deci, urmând lumina cea de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci, deodată s-au făcut fulgere și tunete înfricoșate și a căzut ploaie mare și furtună cu vânt cumplit; iar ostașii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari și a tunetelor celor înfricoșate, însoțite cu fulgere și cu vărsare mare de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia aceea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat mare înarmat, având zale, pavăză, coif pe cap și în mâini o suliță mare și toate acestea străluceau ca focul. Acesta era Sfântul Mucenic Sosandru. Ostașii au fugit abia vii de o vedenie ca aceasta, fiind cuprinși de mare frică. Deci, apa iezerului, din cauza vânturilor și a furtunii, a ieșit la celălalt mal, încât s-a văzut fundul râului și, din această pricină, se puteau vedea trupurile sfintelor mucenițe.
Deci, mergând acolo, au tăiat cu secerile funiile de la grumajii lor și, luând trupurile lor, le-au pus în căruțe și le-au adus la biserica sfinților patriarhi, unde le-au îngropat lângă biserică. Numele acelor sfinte fecioare sunt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia și Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii lui mai.
Făcându-se ziuă, a sosit știre în cetate că s-au furat trupurile fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii și ceilalți închinători de idoli, s-au umplut de mânie și oriunde vedeau vreun creștin, îl prindeau și îl aduceau la cercetare. Astfel, mulți credincioși fiind prinși, au fost rupți cu dinții ca de niște fiare.
Sfântul Teodot, înștiințându-se de aceasta, voia să se dea singur în mâinile păgânilor, dar a fost oprit de frați. Iar monahul Polihronie, schimbându-și hainele și făcându-se ca un lucrător de pământ, a mers la târg, vrând cu dinadinsul să afle cele ce s-au întâmplat, dar, îndată a fost prins de niște elini și dus la ighemon, unde, bătându-l și făcându-i multe răni, l-a întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Apoi, dacă a văzut sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte și, temându-se, a spus adevărul, că Teodot cârciumarul a scos trupurile din iezer și le-a îngropat pe ele lângă biserica patriarhilor. Deci, păgânii, îndată dezgropând din pământ moaștele sfintelor mucenițe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căuta spre muncire. Despre toate acestea i s-a spus sfântului chiar în seara acelei zile. Atunci sfântul a cunoscut că Polihronie – ruda și prietenul său – este vânzătorul de care îi porunceau sfinții să se ferească. Deci, și-a pus în gând să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicând fraților: „Rugați-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii mucenicești”.
Atunci toți s-au rugat cu dânsul în toată noaptea aceea, iar sfântul zicea în rugăciunea sa: „Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiți, dă-mi putere să săvârșesc cu bine nevoința alergării mucenicești și primește sângele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ție pentru cei chinuiți pentru Tine; ușurează greutatea lor și alină viforul cel cumplit al gonirii, ca în pace și liniște adâncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpâne”. Făcându-se ziuă, sfântul se sârguia să iasă, ca să se ducă la muncire, dar s-a făcut plângere mare între frați și, cuprinzându-l pe el, ziceau: „Mântuiește-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă și dulce a Bisericii noastre pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moșteni cereasca lumină, iar pe tine te vor primi cetele sfinților îngeri și ale arhanghelilor și te va străluci slava Sfântului Duh și a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șade de-a dreapta Tatălui. De niște bunătăți ca acestea îți va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoințe de acum. Iar nouă, celor ce rămânem în învăluire, ducerea ta de la noi, nu ne va aduce altceva, decât numai plângere, tânguire și suspinare”.
Astfel, plângând toți, Sfântul Teodot pe fiecare îl îmbrățișa și-l săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Și le-a poruncit ca, atunci când va veni preotul Fronton din satul Malos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia moaștele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicând acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul și a ieșit fără temere. Mergând el, doi din cei mai mari cetățeni cunoscuți ai lui l-au întâmpinat și, voind să arate sfântului acea dragoste de prietenie, îi ziceau să se ascundă repede, că popii Atenei și ai Artemidei și poporul îl pârăsc la ighemon, că pe toți creștinii îi sfătuiește să nu se închine pietrei celei nesimțitoare și lemnului, și multe alte spuse asupra lui. Iar Polihronie zicându-i că el a furat trupurile fecioarelor, i-a spus: „Deci, păzește-te, Teodote, până ce ai vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci”. Atunci sfântul a zis către dânșii: „Dacă îmi sunteți prieteni și voiți să-mi arătați dragostea voastră, să nu mă împiedicați de la calea pe care am apucat, ci, mai bine, duceți-vă la judecător și spuneți celor mari, că Teodot pe care îl părăsesc popii și poporul, se află înaintea ușii”. Sfântul, zicând aceasta către dânșii, a mers îndată și a intrat în mijlocul divanului și căuta cu fața veselă spre uneltele de muncă. Acolo era un cuptor înfocat, căldări fierbând roate și alte multe.
Sfântul, privind spre toate acestea, nu se înspăimânta, nici nu se tulbura cu gândul, ci stătea vesel, arătându-și vitejia inimii. Ighemonul, căutând spre dânsul, i-a zis: „Nimic din muncile ce-ți sunt puse înainte nu vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de toate pârile pe care toată cetatea și popii le pun asupra ta, te vei face prieten nouă și vei fi iubit de împărat și cu cinste te vei cinsti de la dânsul, dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi, L-a răstignit în Iudeea. Deci, socotește în tine cu înțelegere, o, Teodote, că ne pari a fi om înțelept și se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă toate cu socoteală și cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia și pe ceilalți creștini depărtează-i de la aceea și, astfel, vei stăpâni toată cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată poporului daruri multe, spune mai înainte cele ce au să fie și tămăduiește bolile cu meșteșug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei putea pune popi celorlalți zei prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine se vor ridica judecătorii, prin tine se va orândui pământul pentru treburile poporului. Se vor adăuga ție, pe lângă cinste, bogății multe, neamul tău va fi luminos între neamuri și, de ai trebuință acum de averi, îți voi da îndată”.
Ighemonul, zicând acestea, s-a ridicat un glas din popor, care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia. Dar, Sfântul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: „Mai întâi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărât ca pe un om prost. Lăsați-mă să vă dau pe față rătăcirea și înșelăciunea zeilor voștri și să mărturisesc prin cuvinte scurte, Taina întrupării și minunile Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credința mea în Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul și cu cuvântul. De faptele zeilor voștri îmi este rușine a grăi, însă, voi zice acestea spre înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiți Dia și credeți că este zeu mai mare decât toți zeii, s-a întins atât spre necurata poftă de femei și de copii, cât avea început și sfârșit toată răutatea; că Orfeu, făcă-torul vostru de stihuri, povestește că Dia a ucis pe Saturn, adevăra-tul său tată, și pe adevărata sa maică cea rea o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar și cu aceea a păcătuit și mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum și Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiștea din ostrovul Delos. De asemenea și Aris se îndrăcea cu pofta desfrânării spre Venus și Ifesto spre Atina, fiind frați de sânge.
Din acestea vezi oare, ighemoane, cât este de spurcată fărădelegea zeilor voștri? Legea nu pedepsește oare pe cei ce fac unele ca acestea? Deci, voi vă lăudați cu niște zei desfrânați ca aceștia, nerușinându-vă a vă închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sânge, preadesfrânaților, spurcătorilor de copii și vrăjitorilor; pentru că acest făcător de stihuri le-a scris despre zeii voștri, ca și cum ar lăuda lucrurile lor cele urâte. Faptele și minunile Domnului nostru Iisus Hristos sunt potrivnice lor. Ele toate sunt curate și n-au nici o prihană; pentru că sfinții prooroci au vestit mai înainte Taina întrupării, zicând: În vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din cer către oameni și va petrece cu dânșii ca un om, făcând semne și minuni negrăite, tămăduind bolile celor neputincioși și învrednicind pe oameni Împărăției cerului.
Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea pentru noi, despre moartea Lui cea de voie și despre învierea din morți, aceiași sfinți prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sunt haldeii și vrăjitorii Persiei cei preaînțelepți, care, prin măiestria arătării stelei, au cunoscut nașterea Lui cea trupească și, venind cu daruri la Dânsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sunt chiar ostașii romani, cărora le-a fost încredințată paza mormântului. Aceia au văzut scularea Domnului din mormânt, cea dumnezeiască și atotputernică, și, ducându-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar faptele cele de minuni ale Domnului nostru, pe care le făcea viețuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?
Întâi a prefăcut apa în vin, cu cinci pâini și doi pești a săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvântul, umbla pe mare ca pe uscat; de stăpânirea Lui se temea furia focului; celui orb din naștere i-a dăruit vedere; pe cei șchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui au înviat morții, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormânt cu cuvântul și l-a întors la viață. Cu niște minuni ca acestea preaslăvite și preaminunate S-a arătat că este Dumnezeu adevărat și Atotputernic, iar nu om de rând între oameni”.
Sfântul mucenic, mărturisind acestea cu glas mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, toată mulțimea poporului închinător de idoli s-a tulburat și mugea ca o mare umflată de vânturi. Popii își smulgeau părul, își rupeau hainele de pe ei, își stricau cununile; iar poporul, mâniindu-se, striga cu răcnete necuviincioase și cârtea contra ighemonului, zicând: „Pe un hulitor de zei ca acesta vrednic de moarte, îl lași să grăiască multe și nu îl muncești și îl pedepsești îndată?”
Atunci ighemonul, mai mult aprinzându-se de mânie, a poruncit ostașilor să dezbrace hainele de pe mucenic și gol să-l spânzure la muncă și cu unghii să-i strujească trupul. Deci, singur s-a sculat de la locul său, vrând să muncească pe sfântul cu mâinile sale. Și se auzeau glasuri de tulburare, propovăduitorii strigând, poporul pornindu-se cu mânie și gâlceavă și slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos, luându-și uneltele cele de muncă în mâini; singur mucenicul era în pace și netulburat cu duhul și stătea cu liniște sufletească, ca și cum nu s-ar fi ridicat împotriva lui o tulburare ca aceea.
Deci, l-au spânzurat gol și l-au strunjit cu unghii de fier fără de milă; iar el se lumina și zâmbea cu fața, ca și cum nu ar fi fost muncit, pentru că avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alții luau uneltele și-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin, deoarece avea toată mintea sa adâncită întru Domnul. Ighemonul Teotecn, văzând acestea, a poruncit să toarne pe rănile lui oțet tare, amestecat cu sare, și cu făclii să-i ardă coastele.
Deci, mucenicul, fiind astfel ars, a simțit putoare din arderea trupului său și pentru aceasta a început a-și întoarce nasul puțin. Acest lucru, văzându-l ighemonul, a alergat îndată la el, și i-a zis: „Teodote, unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd biruit de munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei și de te-ai fi închinat puterii lor, apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit, fiind om prost și vrăjmaș, să nu te împotrivești poruncii împăratului, care are stăpânire peste sângele tău?”
Mucenicul i-a răspuns: „O, ighemoane, nu mă socoti că sunt biruit de munci, văzând că-mi întorc puțin nasul de la putoarea acestui trup ars; ci poruncește slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silință, pentru că-i văd slabi și cu lenevire făcând lucrul lor; iar tu caută alte munci și mai cumplite, ca să cunoști puterea Domnului meu, Care mă întărește și cu al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob prost ce ești, nici pe împăratul tău”.
Astfel grăind sfântul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre peste gură, să-i sfărâme fălcile și să-i zdrobească dinții. Sfântul, primind această bătaie, zicea către ighemon: „Chiar și limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi, chiar când ei tac”.
Slujitorii, ostenind de multă muncire, ighemonul a poruncit să ia pe Sfântul Teodot, să-l închidă în temniță și să-l țină acolo pentru altă muncire. Mucenicul, fiind dus prin cetate la legăturile temniței, având tot trupul rănit, arăta biruința sa asupra muncitorului și a diavolului prin însăși rănile acelea. Iar mulțimii poporului, înconjurându-l și uitându-se spre el ca la o priveliște, le arăta puterea lui Hristos, zicând: „Vedeți toți cât de minunată și atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu? Astfel le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupești cele din bătăi. Neputința trupească o face mai tare decât focul și pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atât de mare, încât nesocotesc poruncile împăraților și îngrozirile boierilor. Tuturor, fără de fățărnicie, Stăpânul nostru le dăruiește cu nelipsire darul Său, celor de neam prost, ca și celor de neam bun; robilor, ca și celor liberi; barbarilor, ca și elinilor celor ce cred în El”. Și iarăși, arătându-și rănile sale, zicea: „Niște jertfe ca acestea de la cei credincioși, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului nostru, Care a pătimit singur pentru fiecare din noi”. Astfel grăind sfântul cu glas mare către popor, a intrat în temniță și l-au închis în legături.
După ce au trecut șaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să pregătească un divan în mijlocul cetății, la un loc mai înalt. Deci, scoțând din temniță pe Sfântul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecății și au zis către el: „Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsindu-te cu muncile cele mai dinainte, acum ți-ai lăsat mândria cea de mai dinainte și te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra ta atâtea munci, pentru că noi nu vrem să te muncim. Deci, acum lepădându-ți împotrivirea ta, recunoaște stăpânirea atotputernicilor zei, ca să te învrednicești darurilor noastre, pe care ți le-au făgăduit și le făgăduim și acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuțite și gurile fiarelor celor deschise spre sfâșierea ta”.
Sfântul mucenic a răspuns: „O, Teotecne, ce lucru atât de cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului meu, care mă întărește pe mine? Deși trupul meu, precum vezi, este foarte rănit de cele dintâi munci, însă, încearcă puterea cea nouă în mine și adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi că pot să le sufăr pe toate”.
Deci, ighemonul a poruncit ca iarăși să spânzure pe sfânt și să-l strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintâi. Iar sfântul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luând pe pătimitorul, îl târau pe hârburi ascuțite. După aceasta, spânzurându-l, iarăși îl strujeau, încât nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, astfel tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă și cu aceea slăvea și mulțumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori și pe slujitori îi ocăra ca pe niște neputincioși. Ighemonul neștiind cum să muncească mai mult pe sfântul, a dat contra lui sentința de moarte, astfel: „Pe Teodot, apărătorul credinței galileenilor, vrăjmașul zeilor noștri, potrivnicul poruncii împărătești și ocărâtorul meu, stăpânirea noastră poruncește, ca să fie tăiat cu sabia și trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creștini”.
Deci, sfântul, fiind dus la tăiere într-un câmp de lângă cetate, venea după el popor mult, bărbați și femei, vrând să-i vadă sfârșitul. Ajungând sfântul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului și al pământului, Cel ce nu părăsești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulțumesc că m-ai învrednicit pe mine să fiu cetățean ceresc și părtaș al împărăției Tale. Te laud că mi-ai dat putere să biruiesc pe balaurul acela și să-i sfărâm capul; însă Te rog, dă credincioșilor Tăi ușurare din scârbele ce sunt puse asupra lor, ca cu mine să se sfârșească gonirea ce se face de către păgâni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului”. Sfârșind rugăciunea a zis „Amin”. Apoi, întorcându-se, a văzut pe frați plângând și le-a zis: „Fraților, nu plângeți după mine, ci preamăriți pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvârși nevoința și a birui pe vrăjmaș; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi”. Zicând aceasta, și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și, tăindu-i-se, s-a sfârșit întru Domnul, în șapte zile ale lunii iunie.
Deci, slujitorii, aducând lemne multe, le-au pus peste trupul mucenicului, vrând să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare și, arătându-se o lumină ca fulgerul, strălucea împrejurul trupului mucenicului, și nimeni nu îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Ighemonul, înștiințându-se de acestea, a poruncit ostașilor să treacă la locul acela și să păzească trupul, ca să nu-l fure creștinii.
Făcându-și ostașii colibă de stâlpări de finic și de trestii, ședeau acolo. Fiind târziu – după rânduiala lui Dumnezeu – a trecut pe acolo preotul Fronton, care purta inelul mucenicului, mergând de la satul său în cetate. El nu știa nimic de sfârșitul Sfântului Teodot. Asinul lui era încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vândă în cetate, pentru că era lucrător de vie și din aceea își hrănea casa.
Când s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului și pe care îl păzeau ostașii, asinul s-a poticnit și a căzut. Văzând ostașii aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-și ridice asinul, și i-au zis: „Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te și dormi cu noi, că și pășune este aici pentru dobitocul tău”.
Deci, preotul Fronton s-a plecat dorinței lor și a rămas la ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji și fân. Lângă colibă era foc și bucate gătite pentru cină; deci, ostașii au chemat pe oaspete, ca să mănânce cu ei. Luând el un vas, l-a umplut cu vin de al său și l-a dat lor să-l bea. Iar ei, gustând, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebându-l de câți ani este. Fronton le-a răspuns: „Este de cinci ani”. Bând ei vin și neștiind că oaspetele este creștin și preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i toate ce se întâmplaseră în zilele acelea și îi spuneau cum șapte fecioare au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii și cum Teodot cârciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer și le-a îngropat. Făcându-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată și s-a dat la munci de bunăvoie. El a răbdat cu bărbăție muncile, ca și cum ar fi fost de aramă sau din fier. Și, iată aici trupul aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă.
Ascultând preotul vorba lor, mulțumea în sine lui Dumnezeu, că i-a dat a ști de pătimirea și de sfârșitul Sfântului Teodot și se gândea în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplând iarăși vasul cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cât vor și astfel i-a îmbătat. După ce au adormit, preotul s-a sculat și s-a apropiat de trupul Sfântului Mucenic și, descoperindu-l, îl săruta. Apoi a scos inelul din degetul său și l-a pus în degetul mucenicului, zicând: „O, Sfinte Teodot, mucenice al lui Hristos, împlinește ceea ce mi-ai făgăduit mie”.
Deci, punând trupul și capul aceluia pe asin în locul vinului, și, legându-l bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului, aducând pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăși gătejele și fânul la loc ca și cum ar fi trupul mucenicului și, venind la colibă, s-a culcat.
Preotul, sculându-se dimineața, a început a se mâhni pentru asin, zicând: „Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?” Și pentru aceasta ostașii se sârguiau împreună cu el, neștiind că este furat trupul mucenicului, pentru că vedeau gătejele și fânul la locul lor. Lăsând preotul vinul, s-a dus, prefăcându-se că-și caută asinul, și nu s-a mai întors, ci s-a dus de-a dreptul în satul său. Asinul, fiind povățuit de înger, a mers în acel loc unde Sfântul Teodot a prânzit cu preotul Fronton, și a lăudat acel loc frumos, ca fiind cuviincios de primirea sfintelor moaște și sfătuia pe preot să zidească o casă de rugăciune și să aștepte moaște mucenicești.
Venind asinul acolo, stătea, nepășind nicăieri mai departe, până ce a sosit stăpânul său, fericitul Fronton preotul, și a luat moaștele mucenicului. Chemând niște frați credincioși, le-a îngropat în locul acela cu cinste și după o vreme oarecare a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Teodot și întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Acestea le-am scris cu toată încredințarea, eu, smeritul Nil,- adaugă scriitorul vieții acestuia -, vouă, fraților iubiți întru Domnul, ca unul ce știu viața lui și am fost împreună cu el în legăturile temniței, iar voi să le citiți cu credință și să le ascultați cu dragoste, ca să aveți parte cu Sfântul slăvitul Mucenic Teodot și cu toți sfinții, care s-au nevoit pentru dreapta credință, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sfinții Mucenici Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin și Venedim
În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostașii lui Hristos își puneau sufletele pentru Domnul lor și când tot pământul se roșea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup și viteaz cu duhul în sfânta credință creștinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, și adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci, ighemonul l-a întrebat: „Creștin ești?” Petru a răspuns: „Sunt creștin cu adevărat”. Ighemonul îi zicea: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiților împărați; deci, jertfește marii zeițe Venera”. Tânărul răspunse: „Ighemoane, mă minunez, că voiești a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate și desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât îmi este rușine a le pomeni. Oare, voi, nu pedepsiți pe cei ce îndrăznesc să facă astfel de desfrânări, pe care le-a făcut zeița voastră? Dacă voi o numiți desfrânată, apoi cum să mă închin și să-i aduc jertfă ei, fiind atât de spurcată și desfrânată. Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu și adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu. Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilință și de laudă”.
Ighemonul, auzind acestea, a poruncit să-l întindă pe roată, să-i muncească trupul cu lemne și cu fiare și să-i sfărâme oasele. Robul lui Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare și viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. El râdea de nebunia ighemonului și, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Mulțumescu-Ți, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie și răbdare! Învrednicește-mă încă până la sfârșit să biruiesc puterea vrăjmașului cel păgân”. După aceasta, ighemonul, văzând că cu muncile nu poate să biruiască pe acel viteaz tânăr creștin – pe Sfântul Petru -, a poruncit să-i taie capul cu sabia.
În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creștin, a fost prins și ținut legat în temniță. Ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, i-au adus doi ostași cu numele Andrei și Pavel, cu credința creștini și de neam din Mesopotamia. Pe aceștia i-au prins păgânii și împreună cu ei a fost adus și un oarecare Nicomah, care striga neîncetat și zicea: „Sunt creștin”.
Ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creștin, a întrebat pe Andrei și pe Pavel: „Voi ce ziceți că sunteți?” Ei au răspuns: „Și noi tot creștini suntem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jertfește zeilor, după porunca împăratului!” Nicomah răspunse: „Nu știi că creștinii nu aduc jertfe idolilor?” Atunci ighemonul a poruncit să-l dezbrace, să-l spânzure la muncire și să-i chinuiască trupul, strujindu-l cu unghii de fier. Nicomah, fiind muncit astfel, când era aproape de sfârșitul său și voia să câștige cununa pe care o avea ca și în mâinile sale, deodată a pierdut-o. Pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos și a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creștin; deci, sunt gata a jertfi zeilor”. Atunci, îndată a încetat a-l munci și l-au scos de la muncire. Dar, când ticălosul călcător de lege a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul și l-a trântit la pământ. Astfel se îndrăcea, mușcându-și limba cu dinții și curgându-i spume de sânge, până ce cu greu și-a lepădat ticălosul său suflet!
Pe când se întâmpla aceasta, o creștină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule și pierdutule, pentru ce ți-ai dobândit munca cea veșnică și nespusă pentru un scurt timp?”
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară și s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Ești creștină?” Fecioara răspunse: „Sunt creștină și plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puțină vreme, ca astfel să poată câștiga odihna cea veșnică”. Ighemonul a grăit către dânsa: „El, jertfind zeilor, și-a câștigat acum odihna, pentru ca voi, creștinii, să nu râdeți de dânsul. De aceea, Atena și Venera cea mare au voit de l-au răpit de aici; deci, voiesc ca să aduci și tu jertfă zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu rușine și arsă de vie în foc”. Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decât tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre Dânsul că mă va apăra și-mi va da răbdare în toate”.
Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânați, ca s-o batjocorească și s-o spurce; iar pe Andrei și pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniță unde era și Dionisie. Deci, tinerii cei fără de rușine, luând pe curata și sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuința lor, voind să-și săvârșească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării și au murit mădularele cele de poftă; și, astfel silindu-se până la miezul nopții s-o batjocorească, n-au putut. La miezul nopții s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos și deodată toată casa s-a umplut de o lumină negrăită.
Tinerii, văzând acea lumină, de frică au căzut ca morți și, abia venindu-și în simțiri, s-au plecat la picioarele sfintei și stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeți! Dar să știți că tânărul pe care l-ați văzut, este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toți, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Și astfel, sfânta fecioară a rămas curată, păzindu-se de Dumnezeu.
A doua zi, tot poporul cetății, fiind îndemnat de popii păgânești, s-a dus la ighemon și a cerut să-i dea în mâinile lor pe creștinii cei ținuți în temniță. Ighemonul, scoțând pe cei legați, pe Dionisie, Andrei și Pavel le-a zis: „Vi se cade să aduceți jertfă marii zeițe Atena”. Sfinții au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l știm, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinților mucenici, a zis către ighemon: „Să-i dea pe ei în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci, ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici și după aceea să-i dea poporului.
Poporul, legând cu funii de picioare pe sfinți, i-a târât cu mult zgomot până la cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Pe când îi ucidea pe sfinții mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înștiințându-se, a alergat la acel loc, strigând, plângând și căzând peste sfinții ce se ucideau, zicea: „Să mor și eu cu voi pe pământ, ca împreună să viețuim în cer”. Și s-a adus la cunoștință ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile des-frânaților de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creștinilor ce s-au omorât.
Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte și s-o omoare cu sabia. Astfel, acești sfinți mucenici, luptându-se împreună contra diavolului, a lumii și a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâți atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinții Dionisie, Andrei și Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăției lui Deciu.
Sfinții Mucenici Eraclie, Paulin și Venedim erau cetățeni ai Atenei și acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toți păgânii să se depărteze de la deșarta slujire de idoli și să se boteze în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Pentru aceea i-a prins și i-a dat stăpânitorului Atenei. Și, cercetându-i, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimțite, lemne și lucruri făcute de mâini omenești. Deci, au fost munciți cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncați într-un cuptor, s-au sfârșit și au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.