Sinaxar 12 martie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Teofan Mărturisitorul
• Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei
• Dreptul Finees
• Cuv. Simeon Noul Teolog

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Teofan Mărturisitorul

Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind născut din părinți cinstiți, Isaac și Teodotia. Isaac era rudenie împăratului Leon Isaurul (717-740) și a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se și numea „Isaurie”, ca unul ce era dintru același neam împărătesc și din părțile Isauriei. El se afla în dregătoriile cele mai mari ale palatului împărătesc și voievod în împărăția lui Copronim. Și era atunci eresul iconoclast contra sfintelor icoane și prigoană mare asupra dreptcredincioșilor.

Deci Isaac, împreună cu soția sa, Teodotia, fiind în taină dreptcredincioși de frică, își păzeau dreapta credință. Și s-au învrednicit a fi născători unui fiu ca acesta, care ca o rază avea să lumineze Biserica lui Hristos. Și i-au pus numele Teofan, care se înțelege „de Dumnezeu arătat”, pe de o parte, că s-a născut la praznicul Sfintei dumnezeieștii Arătări (Bobotează), care în grecește se numește „Teofania”, iar pe de alta că, voind dumnezeiasca rânduială, pentru adeverire, l-a ales din pântecele maicii, precum altă dată pe Ieremia proorocul și, sfințindu-l, l-a arătat mare luminător al Bisericii.

Deci, se numea fericitul Teofan și după numele tatălui său, Isaac, precum despre aceea pomenește Anastasie, păzitorul de cărți. Aceasta a fost mai înainte de tunderea lui în rânduiala monahicească, către care din tinerețe ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.

După nașterea fericitului de Dumnezeu arătatului prunc Teofan, tatăl său Isaac, viețuind numai trei ani, a trecut la viața cea fără de sfârșit. Iar înainte de a muri, a scris diata și a încredințat pe fiul său, care era numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de grijă și în paza însăși a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam al său. Și creștea pruncul cu anii și cu înțelegerea, învățând dumnezeiasca Scriptură și bunele obiceiuri. Ajungând la doisprezece ani, unul din senatori având o fiică de zece ani și văzând pe pruncul acesta frumos, înțelept, foarte bogat și rudă a împăratului, căuta să-i dea de nevastă pe fiica lui, la care lucru și Teodotia văduva, maica lui Teofan, se învoia.

Întrucât acel lucru nu se putea săvârși fără voia împăratului, senatorul l-a rugat foarte mult pe împărat pentru acel lucru, căutând ca astfel să se apropie de el, însoțind pe fiica sa după nepotul împăratului. Deci, învoindu-se, s-a făcut logodna copiilor mai înainte de vârsta cea cuviincioasă de nuntă. Însă nunta s-a amânat până la anii cei desăvârșiți ai vârstei amândurora, ai mirelui și ai miresei.

În acel timp a murit împăratul Copronim, iar după dânsul a venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu același nume, care s-a numit după mamă Cazaris (775-780). Căci ea a fost fiica lui Cagan, stăpânitorul Cazarilor, care în păgânătate se numise Cazara, iar după botez Irina.

După câtăva vreme și mai înainte de nunta lui Teofan, maica lui, Teodotia, murind, lăsă fiului său o bogăție fără număr. În casa lui Teofan era o slugă oarecare, temător de Dumnezeu și înțelept, iubit de Teofan pentru obiceiul cel îmbunătățit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun întru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia îndemnându-se și, mai ales, povățuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează, a iubit întreaga înțelepciune și se gândea cum ar putea să-și păzească fecioreasca sa curățenie, dorind cu osârdie chipul și viața monahicească.

Deci a început a-și împărți bogăția la cei scăpătați și săraci. De acest lucru înștiințându-se socrul său, chiar și nevrând, se sârguia să săvârșească nunta, pentru că acum sosise și vremea. Venind ziua cea hotărâtă și săvârșindu-se ospățul de nuntă după obicei, cel de Dumnezeu arătat tânărul Teofan toată mintea și-o avea pironită către Dumnezeu, rugându-se în taina inimii sale să-l păzească Domnul în feciorie cu darul Său.

Închizându-se în cămară, tânărul cu mireasa sa, și șezând pe patul lor, a început a-și arăta gândul său cel ascuns și cu suspinuri din inimă a zis către mireasă: „Iubita mea, oare nu știi că vremea aceasta a vieții noastre este scurtă și sfârșitul nostru neștiut? Apoi nu știi că îi așteaptă judecată nemilostivă pe acei care își duc viața în desfătări și îndestulări și adeseori mânie pe Dumnezeu? Deși nunta este rânduită de Dumnezeu, însă grijile lumești care urmează la cei căsătoriți depărtează mintea omenească de la Dumnezeu și o fac deșartă de gândurile cele plăcute Lui și nici n-o lasă să privească cu ochii sufletului spre cele viitoare.

Știm pe Lazăr care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut în desfătări, îl știm aruncat în muncile iadului, neputând să capete o picătură de apă în văpaia aceea spre răcorirea limbii lui. Auzim cui sunt făgăduite și fericirile evanghelice pregătite în ceruri. Nu bogaților, care petrec în veselia lumii acesteia și în toată buna fericire. Ci celor săraci, celor ce plâng, celor ce flămânzesc, celor ce însetoșează, celor ce rabdă pentru Hristos izgonire și ocară. Și, în scurt zic, că strâmtă și anevoioasă este calea care duce la viață, iar largă este poarta și lată calea care duce la pierzare. Să știm cu adevărat că, dacă într-acest chip vom petrece cu răsfățare, în dulcețile cele deșarte, apoi cu totul, în veacul cel viitor, ne va primi veșnica amărăciune și nu se poate ca să fie în alt chip.

De aceea, iubita mea mireasă, este mai bine să ne păzim de unirea cea trupească a însoțirii și să petrecem cu un suflet în feciorie. Deci vom viețui puțin la un loc, prefăcându-ne că avem însoțire trupească, pentru că tatăl tău este cumplit; iar sub chipul însoțirii să petrecem ca fratele cu sora. După aceea, când ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom duce în mănăstire, eu în cea de bărbați, iar tu în cea de fecioare și ne vom da în mâinile Domnului, în toate zilele vieții noastre, ca în veacul viitor să ne învrednicim în ceata sfinților Lui celor plăcuți”.

Acea sfântă mireasă, ca un pământ bun primind sămânța cea bună, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adânc și s-au înrădăcinat în inima sa. Apoi, cu fața veselă și cu sufletul bucuros, a răspuns către fericitul Teofan: „Și eu știu, iubitul meu stăpân, cuvintele Mântuitorului nostru, Care zice în Evanghelie: Dacă cineva nu-și va lăsa pe tatăl său, pe maică, pe femeie, pe fii, pe frați și pe surori, apoi casele și satele; și cel ce nu-și ia crucea sa și nu vine în urma Mea, nu este vrednic de Mine.

Deci, ca să fim vrednici Aceluia, să lăsăm toate cele deșarte, dacă așa voiești; că ceea ce voiești tu, o voiesc și eu; ceea ce îți este plăcut ție, îmi este plăcut și mie. Voiești tu să petreci întru feciorie, voiesc și eu, ca să fim neprihăniți înaintea Mirelui ceresc, păzind nu numai sufletele, ci și trupurile noastre neîntinate. Pentru că ce folos ne va fi nouă, dacă viața cea de scurt timp o vom cheltui în deșertăciune și ne vom lipsi de veșnicele bunătăți? Dacă vom dobândi copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora și pentru rânduirea vieții lor, ziua și noaptea îngrijindu-ne și căzând în lațurile lumii cele mult împletite; apoi, venind sfârșitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu știm. Să viețuim deci în taină în fecioria cea păzită de noi, până ce Domnul ne va duce în rânduiala monahicească”.

Niște cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin înțelepte auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei înțelegere. Și căzând la pământ, a mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfânt a povățuit pe acea fecioară la o învoire ca aceea potrivită scopului său. Toată noaptea aceea au petrecut-o în rugăciuni, cerând ajutor de sus, ca începutul vieții lor în nevoință să aibă sfârșit bun și desăvârșit. Iar când răsărea luceafărul, au adormit puțin și au văzut amândoi un vis. Au văzut un tânăr luminos la față, zâmbind către dânșii și cu dragoste grăindu-le: „Domnul a primit gândul vostru și m-a trimis să vă însemnez pentru o viață ca aceasta, la care acum v-ați sfătuit, ca întregi și fără prihană să vă dăruiți Lui”. Zicând aceasta, i-a însemnat pe amândoi peste tot trupul cu semnul Crucii și s-a făcut nevăzut.

Deșteptându-se ei îndată, au spus unul altuia visul său, care era în același chip la amândoi. Ba încă au mirosit bună mireasmă negrăită, prin venirea cea nevăzută îngerească, și s-au mirat. Apoi, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, au înălțat laude, iar buna mirosire cerească era nu numai în cămară, ci și în toată casa mirosea la mulți. Și petrecea îngerește în trup acea sfântă doime și ardeau ca două sfeșnice înaintea lui Dumnezeu prin văpaia dragostei dumnezeiești și ca doi măslini izvorau untdelemn al îndurării. Căci în toate zilele făceau neîncetat milostenii și averile lor fără cruțare le împărțeau la cei lipsiți.

După câtăva vreme, înștiințându-se socrul de viața ginerelui și a fiicei sale, cum că petrec în feciorie și că își împart bogățiile la săraci, s-a mâhnit foarte. Alergând la împărat, i-a spus lucrul acela și se jeluia asupra ginerelui: „Vai de bătrânețile mele cele ticăloase, pentru netrebnicul meu ginere, că bogățiile în deșert le cheltuiește și tinerii ani ai fiicei mele îi pierde în zadar, nepetrecând cu dânsa ca cei însoțiți; și n-am nădejde să mă mângâi de nepoți. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai înainte de nuntă n-a stricat logodna și de ce nu s-a lepădat de ea, ca să nu o fi adus în această stare, tânără fiind, și n-ar fi adus bătrânețile mele într-o îndoită întristare. Pentru că de două pricini îmi este necaz pentru fiică: că fiind măritată, nu are bărbat, nici nu poate să fie mamă de fii, apoi pentru averile ce se cheltuiesc în zadar, de vreme ce nu numai bogăția sa, ci și pe cea care este zestrea fiicei mele, nu puțină a risipit”. Și ruga pe împărat să învețe și să sfătuiască pe ginerele său ca să petreacă după legea celor însurați și averile să nu le piardă în zadar.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a chemat la sine pe fericitul Teofan și, cu asprime căutând la dânsul, îl înfricoșa cu groază, poruncindu-i să-și schimbe o viață ca aceea; iar de nu, apoi îi va scoate ochii și-l va trimite în surghiun. Însă tânărul cel plăcut lui Dumnezeu nu băga de seamă certarea cea împărătească și nu-și părăsea viața cea curată și frumos începută în feciorie, sârguindu-se ca mai ales să câștige darul Împăratului ceresc, decât al celui pământesc. După aceasta i-a ieșit degrabă lui Teofan poruncă de la împărat să meargă în părțile Cizicului pentru oarecare trebuințe ale poporului. Însă aceea, prin scornirea socrului său, într-adins i-a fost pregătită lui, pe de o parte ca, îndeletnicindu-se cu lucrurile încredințate lui de împărat, să înceteze și să uite nevoințele cele obișnuite lui în rugăciune; iar pe de alta ca averea să nu-i fie împărțită, căreia însuși socrul i se făcuse păzitor. Iar când au ieșit spre Cizic pentru slujba împărătească, i s-a poruncit și soției lui, de tatăl ei și de împărat, ca să meargă cu dânsul. Căci nu suferea tatăl să se despartă de bărbat fiica lui, nici cât de puțină vreme.

Și s-a întâmplat să le fie calea pe un râu, care mai înainte se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel râu a voit a merge fericitul Teofan, deși pe uscat era calea spre Cizic, însă pentru oarecare neputințe trupești ce i se întâmplaseră, a voit a merge pe apă ca pe o cale mai ușoară; dar aceasta s-a făcut după a lui Dumnezeu purtare de grijă. Deci, trimițând înainte pe uscat pe prietenii săi, cum și slugile cu caii și cu căruțele, a șezut în luntre, împreună cu fericita sa soție și cu câteva slugi. Apoi înotând, lua seama la munții cei frumoși ai Sigrianiei, la dealuri și la pustietăți și ardea cu duhul spre viața cea fără de gâlceavă. Și s-a întâmplat la un loc, cale adâncă și largă între munți și o pădure aleasă într-însa; și a iubit el foarte mult locul acela.

Rămânând acolo la mal ca să se odihnească și poruncind tuturor să rămână lângă luntre să-l aștepte, singur s-a dus în valea aceea, înconjurând locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stând într-o pădure deasă, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, întinzându-și mâinile spre cer, apoi căzând la pământ cu lacrimi și făcând mulțime de închinăciuni, zicea: „Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge!” Pentru că era cuprins cu foarte mare dorire de viața pustnicească și gândea ca îndată, lăsând toate, să se ascundă într-acea pustie.

Fiind ostenit de rugăciuni și șezând să se odihnească, s-a făcut minune, căci a văzut pe îngerul cu chip de lumină, pe care mai înainte îl văzuse în cămară, când era împreună cu sfânta sa mireasă. Acela arătându-i cu degetul pustia aceea, a zis: „Ție aici ți se cade a te sălășlui, dar încă mai așteaptă puțin, până când se vor lua de pe pământul celor vii cei ce-ți împiedică calea, căci se vor lua degrabă, și fără de supărare vei merge oriunde vei voi”.

De acea vedenie Sfântul Teofan s-a veselit foarte și, întorcându-se la luntre, mergea vesel în calea sa. Și a văzut prin munții aceia ai Sigrianiei mănăstiri pustnicești și sihăstrești și le-a cercetat împreună cu soția cea înțeleaptă. În acele mănăstiri au aflat un stareț înainte-văzător, cu numele Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care, după ce i-a descoperit gândul și dorința inimii sale, a auzit ceea ce mai înainte auzise de la îngerul, care i se arătase lui. Căci, viețuind îngerește acel stareț, se învrednicise de la Dumnezeu de darul mai înainte vederii și a zis către Teofan: „Așteaptă puțin, tânărule bun, că degrabă împăratul și socrul tău se vor duce de pe pământ, iar tu vei fi liber și vei merge după scopul tău cel bun”. Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche încet, acel sfânt stareț, cum că iubitul ei frate, Teofan, va câștiga la vreme cunună mucenicească.

După aceasta Sfântul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului și făcea lucrul cel poruncit de împărat, cu niște îndreptări ale oarecăror treburi ale popoarelor. Și ieșea adeseori cu slugile în munții Sigrianiei, care nu era departe, cercetând pe sfinții părinți de acolo și învrednicindu-se de binecuvântări și rugăciuni de la dânșii, folosindu-și sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai înainte văzător Grigorie Stratighie și la Hristofor, egumenul locașului celui mic, cum se numea acea mănăstire.

Odată, trecând prin munții Sigrianiei pentru cercetarea părinților pustnici, i s-a întâmplat de a întârziat și era o arșiță mare, pe vremea secerișului, și a însetat, împreună cu cei ce erau cu dânsul, iar locul acela era pustiu și fără de apă; apoi ziua se pleca și nevoie le era ca să nu rămână acolo, căci slăbeau toți de sete și ei și dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugându-se, a stat sub un deal ca să poată adormi puțin, să-și potolească setea cu somnul. Deșteptându-se el, fără de veste a curs peste capul lui un izvor de apă vie și l-a udat. Căci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Său, Cel ce a izvorât apă din piatră în pustie neamului evreiesc celui nemulțumitor; deci, cu cât mai ales mulțumitorului Său rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.

Iar sfântul, deșteptându-se de sunetul apei celei neașteptate, s-a sculat degrabă din locul acela și a strigat pe cei ce erau cu dânsul. Toți alergând, se minunau de acea minune fără de veste și neașteptată și slăveau pe Dumnezeu; apoi au băut din destul și dobitoacele le-au adăpat. Iar după ce au rămas ei în acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo și locul era uscat și nici urmă de apă nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat și au mărit puterea lui Dumnezeu cea minunată, că în vreme de sete a scos izvor din pământ fără de apă, apoi, încetând trebuința, a secat apa, arătând cu fapta că în fiecare loc Dumnezeu este gata să dea cele trebuincioase aceluia care mai înainte caută Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.

După aceea Sfântul Teofan, zăbovind în Cizic câtăva vreme și toate rânduindu-le bine, precum avea poruncă de la împărat, s-a întors în Constantinopol. În acea vreme s-a împlinit ceea ce a zis îngerul lui Dumnezeu și profeția Cuviosului Grigorie; căci a murit împăratul Leon Cazaris, fiul lui Copronim și nepotul lui Leon Isaurul, cum și socrul lui Teofan a murit.

Deci se făcură liberi amândoi, adică Teofan și sfânta lui mireasă. Și îndată fără de împiedicare și-au împărțit bogățiile și averile lor, precum au voit. După aceea, Teofan a călugărit pe mireasa sa într-una din mănăstirile de fecioare din Bitinia, dând mănăstirii aceleia averi din destul, spre chivernisirea surorii lui, căreia i-a pus numele în călugărie Irina și a bineplăcut lui Dumnezeu desăvârșit în viața monahicească, încât a făcut minuni alese; căci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate bolile și a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfințitul Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a lăudat viața amândurora.

Iar după călugăria surorii sale, fericita fecioară Irina, Sfântul Teofan împărțind la cei ce aveau trebuință rămășița averilor ce le avea în Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis, la părintele său Grigorie, cel mai înainte văzător, poreclit Stratighie, în muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie și s-a tuns de dânsul în monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o mănăstire din aurul cel rămas. Și a petrecut lângă dânsul destulă vreme, deprinzându-se la nevoințele monahicești.

După aceea, cu sfatul starețului, s-a dus în insula ce se numea Calonimos, unde avea un sat mic părintesc, care-i rămăsese din averile cele vândute și împărțite. Acolo a făcut o mănăstire și a chemat pe frații din locașul lui Teodor, ce se numea „Monoheraria” și le-a pus egumen pe un bărbat bun și iscusit. Iar el singur s-a închis în chilie și scria cărți, căci era bun scriitor, și pe acelea vânzându-le, se chivernisea nu numai pe sine, ci și pe alții. Iar după câțiva ani, murind egumenul, îl supărau frații pe Cuviosul Teofan, cu multă rugăminte, ca să binevoiască să le fie egumen. Iar el, nevrând, s-a dus de la dânșii iarăși, la muntele Sigrianiei. Și aducându-și aminte de acel loc pustnicesc unde a văzut arătarea cea îngerească când călătorea pe apă spre Cizic, s-a dus acolo. Sălășluindu-se în pustia aceea, viețuia după Dumnezeu; și a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de plăcuții Lui, care viețuiau în pustie. Pentru că, venind mulți la dânsul, doreau să viețuiască acolo. Și era trebuință acum să se facă și acolo o mănăstire, pentru care se afla în pustia aceea un loc al unui om lucrător de pământ, având țarină întinsă care se numea „Locașul cel mare”.

Deci, a trimis la cunoscuții săi și, împrumutând de la dânșii aur, a cumpărat locul acela și a făcut o mănăstire, ajutându-i Dumnezeu și dându-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grijă, toate cele spre trebuință; și degrabă a dat înapoi împrumutul, căci frații care ce se adunaseră în locaș aveau îndestulare de hrană de la dânsul. Dar a fost cu neputință Cuviosului Teofan să nu ia dregătoria egumeniei în locașul acela, fiind silit de toți părinții pustnici. Deci s-a făcut egumen astfel, în ce chip Hristos poruncește în Evanghelie: Cel mai mare să vă fie vouă slugă; și cel ce voiește între voi să fie întâi, să fie vouă rob. Și slujea Cuviosul Teofan egumenul cu mâinile sale la trebuințele tuturor. Căci îi dăruise atunci Dumnezeu tărie trupească și la tot lucrul mănăstiresc el se ostenea mai mult decât alții și s-a făcut tuturor chip de viață îmbunătățită în iubirea de osteneală.

Într-acele vremi s-a adunat al șaptelea Sinod al Sfinților Părinți la Niceea (787) împotriva luptătorilor contra sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim îi era nepot, cum și dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfințitului Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfinții Părinți au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarăși au întărit a le cinsti cu dreaptă credință. La acel sinod a fost chemat și Cuviosul Teofan, egumenul marelui locaș din Sigriani, și strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul sfinților părinți, întărind dreapta credință împreună cu dânșii. Și a fost mergerea lui acolo spre folosul multora; căci unde mulți se împodobeau cu haine bune, cu care și cu cai, el a mers călare pe un asin prost, având haine vechi și cu multe cusături. Și, văzându-l într-o smerenie și sărăcie ca aceea, toți s-au umilit și s-au folosit, cei ce îi știau viața cea de mai înainte, cât a fost de bogat și de cinstit, fiind pe lângă împărat cel dintâi din suită; iar acum pentru Dumnezeu atât de mult s-a smerit și a sărăcit, socotind toate ca pe niște gunoaie.

După săvârșirea acelui sfânt sinod, cuviosul s-a întors într-ale sale; iar acele dogme ale dreptei credințe care s-au hotărât la Sfântul Sinod le avea ca pe o înfrumusețare prea aleasă în locașul său. Și se îndeletnicea în nevoințele cele obișnuite lui, prin chipul vieții sale celei îmbunătățite luminând nu numai acel locaș, ci și toate părțile acelea. Pretutindeni străbătea vestea despre el și s-a preamărit Tatăl ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curăția vieții lui, și tămăduia bolile în oameni și izgonea diavolii.

Odată, adormind cuviosul, diavolul, vrând să-i facă rău și închipuindu-se în asemănare de porc sălbatic, a mușcat cu dinții degetul cel mare al mâinii sfântului, încât l-a durut foarte tare. Deșteptându-se îndată, a văzut pe degetul acela semnele dinților vrăjmașului, care a voit să i-l smulgă, și-l durea rana tare; dar luând mir, din care avea la sine de la făcătorul de viață lemn al Crucii, a uns cu el degetul său cel bolnav și îndată s-a vindecat. În acea vreme a luat stăpânire asupra diavolilor și-i izgonea cu cuvântul din oamenii care pătimeau și se aduceau la dânsul.

Odată, plutind cu corabia undeva și fiind învăluire și furtună, acest părinte cuvios a schimbat-o în liniște. Iar celor ce veneau la locașul lui, adică mulțime de străini și de săraci, împărțindu-le fără cruțare pâine și toată hrana, le-a făcut a nu se împuțina, precum altădată Ilie a umplut vasul de făină al văduvei. Altă dată, chelarul cârtind asupra sfântului pentru împărțirea de hrană la cei ce veneau – pentru că celor ce viețuiau în mănăstire, zicea el, nu le va ajunge spre trebuință -, sfântul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sunt în cămară de mâncare să le cântărească și să le numere. Și a găsit că nu scăzuseră cât de puțin. Atunci toți frații au preamărit pe Dumnezeu, iar cârtitorul, căzând înaintea lui, și-a cerut iertare.

După aceasta, cuviosul s-a îmbolnăvit, fiind de cincizeci de ani, iar boala lui era că avea piatră în pântece și în coapse și se chinuia foarte rău. Și din acel ceas toată cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o pe patul durerii. Și, cel ce cu rugăciunea tămăduia bolile altora, lui însuși nu cerea de la Dumnezeu tămăduire trupească, ci răbda cu mulțumire. După acea boală trupească, i-a sosit vremea sfârșitului celui de mărturisitor pentru dreapta credință, după proorocia celui mai înainte văzător, Grigorie, pe care o zisese încetișor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicând că, la vremea sa, va câștiga cununa mucenicească. Căci, trecând ani mulți și cuviosul îmbătrânind, iar câțiva împărați grecești trecând, după aceea Leon Armeanul a luat sceptrul împărăției grecești (813-820). Acela a ridicat eresul contra sfintelor icoane și a tulburat iarăși Biserica lui Hristos, izgonind din scaun pe sfântul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca și pe Cuviosul Teodor Studitul, împreună cu ucenicii lui, iar pe mulți alții îi muncea cumplit și-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.

Se scrie despre Sfântul Teofan și aceasta. Că Sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, pe când se ducea cu corabia pe mare în surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc în care era locașul lui Teofan. Aceasta văzând-o Cuviosul Teofan sufletește, cu ochii cei mai înainte văzători, a poruncit ucenicului să aducă cărbuni aprinși în cădelniță. Apoi, aprinzând lumânarea și punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ, vorbind ca și către o persoană care trecea alăturea. Și întrebând ucenicul: „Ce faci, părinte? Spre cine vorbești, închinându-te?” Cuviosul i-a răspuns: „Iată, prea sfințitul Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce în surghiun și trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, să-i dăm cinstea cea cuviincioasă patriarhului”.

A văzut aceasta cu duhul și prea sfințitul Patriarh Nichifor, fiind în corabie; căci fără de veste plecându-și genunchii, s-a închinat sfântului stareț și, întinzând mâinile în sus, îl binecuvântă. Iar unul din cei ce erau cu prea sfințitul Patriarh în corabie, l-a întrebat: „Pe cine binecuvântezi, prea sfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” A răspuns prea sfințitul: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaș, s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie. Deci m-am închinat lui, căci și el asemenea cu noi va pătimi, nu după multă vreme”. Lucru care s-a și împlinit.

Căci după aceea, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vrând să înșele pe Cuviosul Teofan spre a lui rătăcire, a trimis la dânsul, chemându-l cu cinste în Constantinopol și cu vicleșug zicând: „Război îmi stă înainte cu vrăjmașii și mi se cade mai înainte de a ieși la război să mă înarmez mai întâi cu sfintele tale rugăciuni; pentru aceea, să nu te lepezi a veni la noi, cinstite părinte”. Iar Cuviosul Teofan, cu toate că a cunoscut vicleșugul împăratului și era cuprins de grea boală trupească, însă a binevoit să meargă, dorind să pătimească pentru dreapta credință. Intrând în corabie, a ajuns la împărăteasca cetate; însă nu s-a dus înaintea împăratului, fiindcă împăratul se rușina de cinstita lui față și se temea de mustrările lui. Ci a trimis la el bărbați cinstiți, amăgindu-l prin multe făgăduințe spre a sa rea credință, zicând: „Dacă vei fi de un gând cu noi, voi înălța mănăstirea ta cu ziduri de piatră și cu toată îmbelșugarea o voi îmbogăți, iar tu mai cinstit decât toți vei fi cu mine; și cei ce îți sunt rudenii de aproape, pe aceia cu mari boierii îi voi cinsti”.

Apoi a adaos și cuvinte îngrozitoare, zicând: „Dacă vei fi potrivnic nouă, te vei face pricinuitor de mare necinste ție însuți”. A răspuns sfântul prin trimișii aceia: „Eu nu am trebuință de nimic din bogățiile lumii acesteia. Pentru că, dacă în tinerețile mele, aurul, argintul și averile cele multe câte le-am avut, le-am lăsat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare la bătrânețile mele să le doresc pe acelea? Să nu fie! Iar pentru mănăstire și pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtătorul de grijă, este mai mare decât împărații și boierii pământești. Și pentru ce împăratul mă înfricoșează pe mine cu certări, ca pe un prunc mic cu vargă? Pregătească asupra mea tot felul de munci, aprindă foc, apoi, deși nu pot umbla singur de sine, precum mă vedeți, însă în foc voi sări pentru dreapta credință”.

Acestea și mai multe cuvinte cu multă îndrăzneală zicându-le sfântul, s-au dus trimișii la împărat și i-au spus cele ce auziseră. Iar împăratul se minuna de o îndrăzneală ca aceea a lui, fără de frică, și a poruncit oarecăruia Ioan sofistul, isteț în cuvinte, plin de meșteșuguri și de vrăji, ca să se întrebe cu cuviosul. Dar și acela, împotriva gurii celei de Dumnezeu grăitoare a cuviosului părinte, a rămas ca un mut și, biruindu-se, s-a întors cu rușine la cel ce l-a trimis pe el.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Cuviosul Teofan să-l închidă într-o casă oarecare întunecoasă și strâmtă, lângă palatul ce se numea Elevteria, și să pună străjeri lângă dânsul. În acea strâmtă închisoare cuviosul, bătrân fiind și bolnav, a petrecut doi ani; și în toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certări îl îndemna spre lupta împotriva sfintelor icoane, rău făcându-i și de rău grăindu-l, prin oarecare eretici, pe care îi trimitea la dânsul într-adins.

Odată, împăratul a trimis la sfântul cu momeli, că doar ar iscăli lepădarea icoanelor. Și a scris sfântul către dânsul astfel: „Știi, o, împărate, pe Acela ce ți-a dat împărăția, prin Care împărații împărățesc și tiranii stăpânesc pe pământ. Știi că Dumnezeu, fiind nescris împrejur, a voit însă a se tăia împrejur, luând firea noastră omenească asemenea nouă în toate, afară de păcat, și prin acea fire îndumnezeită, a înviat morții, a luminat orbii, a curățit pe cei stricați și celelalte minuni ale Sale pe rând le-a făcut. Și, prin aceeași fire, a suferit moarte de bunăvoie de la iudeii cei pizmași și, a treia zi înviind, cu slavă S-a înălțat la cer și de Tatăl niciodată nu Se desparte.

Acea fire omenească ce este în Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfânta Evanghelie ne încredințează, cu cinste o primim pe ea; și primind cartea Evangheliei cu cinste și cele scrise întru dânsa crezându-le, faptele cele minunate ale lui Hristos le credem ca și când pe Însuși Hristos Îl cinstim în acea carte. Și dacă pentru cartea Evangheliei, în care sunt scrise faptele lui Hristos, nu suntem osândiți că o primim pe dânsa, apoi cum vom fi osândiți primind și cinstind istoria cea închipuită în icoane a acelorași cuvinte evanghelicești? Prin aceste icoane chiar și barbarii cei ce vin la noi cu credință cunosc lesne toată petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pământ cu oamenii, cum și minunatele Lui fapte, cu înlesnire le cunosc.

Încât mulți necărturari privind cu ochii spre icoane, văd minunile cele zugrăvite ale lui Hristos și patima Lui cea de bunăvoie, apoi preamăresc pe Domnul, Cel ce a pătimit pentru noi; a căror mântuire tu ai zavistuit-o, lepădând închipuirile icoanelor. Care sinod cândva a vestit aceasta, că a cinsti sfintele icoane este păcat și necurată furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefăcut de mână al feței Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfântul Evanghelist Luca ne-a dat nouă icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cu vopsele închipuită? Și ce împotrivire vei face predaniei și învățăturii Sfinților Părinți? Căci Vasile cel Mare, cercătorul tainelor celor negrăite, a zis: „Cinstea cea dată icoanei se suie la chipul cel dintâi, a căruia este”. Asemenea și Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Eu am iubit și pe acel sfânt chip ce este din ceară făcut”. Asemenea și Chiril, alăuta Sfântului Duh, strigă: „Adeseori, văzând închipuirea patimilor lui Hristos pe icoană, nu fără de lacrimi am trecut cu vederea acea închipuire și celelalte”.

Deci, dacă cele dintâi șase Sinoade ecumenice a toată lumea, care au fost mai înainte de cel de al șaptelea, n-au oprit sfintele icoane a le cinsti, nici le-au lepădat, oare ți se pare că ești mai înțelept decât dânșii? Al tău lucru este, o, împărate, ca să faci război împotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericești și legile Sfinților Părinți nu împăraților se cuvine a le cerceta”.

Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o împăratul, s-a umplut de negrăită mânie și îndată a trimis pe un cumplit dregător spre părțile Sigrianei ca să strice mănăstirea cuviosului, ce se numea „Locașul cea mare” și să o ardă desăvârșit; iar pe ucenicii lui, pe toți fără de milă bătându-i, să-i izgonească. Iar pe alt dregător, tot așa de cumplit, l-a trimis la cuviosul în închisoarea cea întunecoasă unde era ținut de doi ani, lângă palatul Elevteriei. Acesta, dezbrăcând pe sfântul stareț, care avea trupul obosit de multe postiri și de boala cea lungă, l-a bătut fără de milă cu vine de bou pe spate și pe pântece; apoi, dându-i trei sute de lovituri iarăși într-aceleași legături închizându-l, s-a dus. A doua zi același muncitor, mergând din porunca împărătească și scoțând din închisoare pe cuviosul mucenic, l-a bătut din nou fără de milă; apoi l-a trimis în surghiun în insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu ochii mai înainte văzători, a văzut-o cu câteva zile mai înainte și ascultătorului ce-i slujea mai înainte îi spusese că în acea insulă au să-l ducă.

Acolo Cuviosul Teofan mergând, numai douăzeci și trei de zile a trăit și a trecut din izgonirea cea pământească la pomenirea cea cerească, cu cununa cea de mărturisitor al pătimirii împodobindu-se; și s-a așezat cinstitul lui trup acolo, în raclă de lemn. Iar Dumnezeu a preamărit pe sfântul și plăcutul Său nu numai în viața lui, ci și după moarte. Căci a dăruit cinstitelor lui moaște putere tămăduitoare și mulțime de bolnavi câștigau tămăduiri, atingându-se de cinstita lui raclă.

Iar după ce s-a ucis răucredinciosul împărat Leon Armeanul, ucenicii Sfântului cei izgoniți, iarăși întorcându-se la al lor locaș, în muntele Sigrianiei, și mănăstirea cea arsă împodobind-o, au adus sfintele moaște ale Cuviosului Teofan, părintele lor, de la insula Samotraciei în locașul său care se numea „Marele locaș” și le-au așezat în biserică cu cinste și făceau minuni fără număr, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei

Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, numit așa pentru vorbele cele frumoase, s-a născut în Roma cea veche, din tată care se numea Gordian, și din maică, Silvia fericita, amândoi fiind de neam bun, senatori cinstiți și bogați. Dar nu atât pentru cinstea de senator era cinstit neamul acestui Sfânt Grigorie, cât pentru acele sfinte persoane plăcute lui Dumnezeu care se aflau în neamul acela. Căci fericitul Felix, al treilea cu acel nume, papă al Romei, îi era moș; iar Sfânta Tarsila, care a văzut la sfârșitul său pe Domnul venind la dânsa, asemenea, și fericita Emiliana, care împreună cu Tarsila, s-a învrednicit cereștii vieți veșnice, i-a fost moașă lui. Însă și Silvia, maica lui, este cinstită cu sfinții în Biserica Romei.

Pe un neam sfânt ca acesta fericitul Grigorie l-a împodobit și mai mult cu sfințenia sa, deprinzându-se din tinerețe la fapta bună și la plăcerea de Dumnezeu. Apoi se îndeletnicea din pruncie cu învățătura cărții, făcându-se filosof ales și bărbat cuvântător, plin de înțelegere și de judecată. De aceea s-a ales și în dregătoria divanului; însă nu la cele lumești, ci la cele duhovnicești își avea el gândul și dorința cea neîncetată, râvnind să fie monah. Dar, având pe părinții săi între cei vii, amâna călugăria, până la vremea cea cuviincioasă. Și, deși petrecea în lume, el era monah cu voința și cu viața cea curată în feciorie.

Murind tatăl său, a început a împărți averea cea multă ce-i rămăsese în milostenii și spre zidirea sfintelor locașuri. În Sicilia a zidit șase mănăstiri, îndestulându-le cu toate cele de trebuință, iar a șaptea, în Roma, înăuntrul cetății, în cinstea Sfântului Apostol Andrei. Prefăcându-și în mănăstire casa sa, care era aproape de biserica Sfinților Mucenici Petru și Pavel, lângă muntele ce se numea Scvara, și într-acea mănăstire lepădându-și hainele mirenești țesute cu aur, împreună cu perii de la tundere, s-a îmbrăcat în hainele cele de lână ale rânduielii monahicești și s-a povățuit de iscusiții stareți Maximian și Ilarion.

Apoi, nu după multă vreme, s-a făcut egumen locașului aceluia. Iar fericita Silvia, maica lui, locuia aproape de poarta Sfântului Apostol Pavel, slujind Domnului în văduvia sa, cu post și rugăciuni, ziua și noaptea fiind în casa Domnului. Hrana ei erau verdețuri crude de grădină, din care îi trimitea în toate zilele și fiului său, fericitul Grigorie. Și era foarte milostivă spre cei săraci și scăpătați, împărțind până la sfârșit toată averea ei. Asemenea și fiul ei, fericitul Grigorie, era atât de milostiv, încât n-a cruțat lucrul cel din urmă, ci îndată l-a dat celor ce cereau.

Odată șezând el în chilia sa, scriind cărți după obicei, a venit la dânsul un sărac – însă acela era îngerul Domnului în chip de sărac – și i-a zis: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu din cer, deoarece, fiind cârmaci de corabie, am pierdut nu numai averile mele câte le-am avut, dar și pe cele străine”.

Iar iubitorul de săraci și adevăratul rob al lui Hristos, Sfântul Grigorie, având durere din inimă pentru dânsul, a chemat pe fratele care-i slujea și i-a poruncit să dea omului aceluia șase galbeni. Săracul, luând ceea ce i s-a dat, s-a dus. Apoi, după câtăva vreme, tot în ziua aceea, a venit la fericitul același sărac, zicând: „Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, că multe am pierdut, iar tu puțin mi-ai dat”. Fericitul, chemând iarăși pe slujitorul lui, i-a zis: „Frate, du-te și-i dă alți șase galbeni”. Fratele a făcut așa și săracul acela a luat de la sfântul, în aceeași zi, doisprezece galbeni și a plecat.

După puțină vreme, a venit iarăși, a treia oară, același sărac, strigând către Sfântul: „Fie-ți milă de mine, părinte, și-mi mai dă încă din îndurările tale, că am pierdut în mare foarte multă bogăție străină”. Iar fericitul Grigorie a zis către slujitorul său: „Mergi, frate, și mai dă aceluia ce cere încă șase galbeni”. Fratele răspunse: „Să mă crezi, cinstite părinte, că n-a mai rămas în cămară nici un galben”. Fericitul îi zise: „De nu ai altceva, dă-i haine, ori vreun vas”. Fratele răspunse: „Nu avem alt vas decât un taler de argint, în care marea doamnă, maica ta, ți-a trimis linte după obicei”.

Grăit-a plăcutul lui Dumnezeu, Grigorie: „Du-te, frate, și dă săracului și acest taler, ca să nu se ducă mâhnit de la noi, căci caută mângâiere în primejdia sa”. Deci, luând săracul acela talerul de argint, s-a dus veselindu-se. După aceea, n-a mai venit să ceară milostenie, ci era nevăzut lângă dânsul, păzindu-l și ajutându-l în toate. Pentru că îngerul Domnului era lângă sfântul, cu puterea darului cea minunată, prin care Sfântul Grigorie s-a făcut slăvit, deoarece se făceau multe minuni în locașul lui.

După ce a murit Pelaghie, papă al Romei, toți, cu un glas, au ales în scaunul acela pe Sfântul Grigorie, egumenul Mănăstirii Sfântul Andrei. Dar el, fugind de treapta aceea atât de înaltă și de cinstea omenească, a plecat din cetate și s-a ascuns prin locuri pustii. Căutând tot poporul din Roma pe doritul lor păstor, Grigorie, și negăsindu-l, s-a făcut multă mâhnire pentru aceasta. Apoi, au început a face rugăciuni către Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le arate pe robul Lui. Atunci s-a făcut din cer un stâlp de foc, văzut de toți, și s-a pogorât spre locul unde era Sfântul Grigorie, ascuns într-un munte pustiu. Deci, toți au cunoscut că pentru Grigorie s-a arătat acel stâlp ceresc și au alergat îndată acolo, unde găsind pe cel căutat, o, cu ce negrăită bucurie l-au luat de acolo, măcar că nu voia.

Așa s-a așezat Sfântul Grigorie papă al Romei celei vechi, pe vremea împărăției lui Mavrichie (582-602). Și era negrăită milostivirea lui spre săraci, scăpătați, lipsiți, văduve și spre străini. El a zidit multe case primitoare de străini și de săraci, nu numai în cetatea Romei, ci și în altele. În Ierusalim într-adins a trimis pe ava Prov, cu aur din destul, ca să zidească acolo o casă de oaspeți. La muntele Sinai, în tot timpul vieții sale, trimitea multă milostenie spre hrana monahilor, iar pe cei ce erau în Roma săraci și bolnavi, îi avea într-o carte scriși pe nume și în toate zilele îi hrănea pe dânșii. De multe ori la masa sa aducea străini și săraci și singur le slujea lor.

Altă dată a poruncit cămărașului său să cheme la masă doisprezece străini, ca să prânzească cu dânsul. Iar după ce au stat, Sfântul Grigorie, uitându-se, a văzut treisprezece inși la masă. Deci, chemând pe cămăraș, i-a zis încet: „Oare nu ți-am poruncit să chemi doisprezece inși? Iar tu de ce ai chemat, fără voia mea, și pe al treisprezecelea?” Sachelariul, înfricoșându-se, a zis: „Să mă crezi, preacinstite stăpâne, că nu sunt mai mult decât doisprezece!” Pentru că nici el, nici altul, nu vedea pe cel de-al treisprezecelea, care ședea la sfârșitul mesei și chipul feței lui se schimba, încât uneori se arăta bătrân și cărunt, iar alteori i se părea a fi un tânăr voinic.

Când s-a sculat de la masă, Papa Grigorie le-a dat drumul la toți, iar pe cel de-al treisprezecelea, care era minunat la chip, l-a oprit și, apucându-l de mână, l-a băgat în cămara sa și i-a zis: „Te jur cu puterea cea mare a lui Dumnezeu Cel Atotțiitor, să-mi spui cine ești tu și care este numele tău?” Iar el a zis către dânsul: „Pentru ce întrebi de numele meu? Acesta este minunat! Însă să știi, aducându-ți aminte, că eu sunt acel cârmaci de corabie sărac, care am venit la tine în Mănăstirea Sfântului Andrei, când ședeai și scriai în chilia ta și mi-ai dat doisprezece galbeni, cum și talerul cel de argint, pe care cu linte ți-l trimisese fericita Silvia, maica ta! Și să-ți fie știut că dintr-acea zi în care mi-ai dat acelea cu dragoste și cu bunătate, te-a ales pe tine Domnul, ca să fii întâi pe scaun șezător al Sfintei Lui Biserici din Roma, unde a suferit răstignire Sfântul Apostol Petru”.

Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „Cum știi tu că de atunci m-a hotărât Domnul să fiu papă?” Răspuns-a acela: „Deoarece sunt înger al Domnului Atotțiitorul, pentru aceasta știu că de atunci m-a trimis Domnul la tine, ca să știu judecata ta, dacă cu iubire de oameni iar nu pentru slavă deșartă faci milostenie!”

Fericitul, auzind aceea, s-a înspăimântat foarte tare, căci până atunci nu văzuse înger la față și să vorbească cu el ca și cu un om. Iar îngerul care i se arătase a zis către sfânt: „Nu te teme, că, iată, m-a trimis Domnul să fiu împreună cu tine toată viața ta și să duc rugăciunile tale lui Dumnezeu, ca toate cele ce cu nădejde le vei cere de la El, să ți se dea”. Iar Sfântul Părinte Grigorie a căzut cu fața la pământ și s-a închinat Domnului, zicând: „Dacă pentru o mică dare la săraci, care nu este însemnată, cu atât de mari bunătăți îmi răsplătește Domnul, Atotputernicul, încât și papă m-a făcut al Sfintei Sale Biserici, iar pe sfântul său înger l-a pus lângă mine să mă păzească, apoi, cu câte bunătăți va răsplăti celor ce petrec întru poruncile Lui și fac dreptate?” După aceea îngerul s-a făcut nevăzut, iar Sfântul Grigorie, dând negrăite mulțumiri Domnului său, și mai sârguitor era spre facerea de bine a oamenilor și spre buna plăcere a lui Dumnezeu.

Iarăși, într-o zi ospătând la prânz pe niște străini, unuia dintre dânșii, după obiceiul smereniei sale, a voit să-i dea apă pentru mâini și, întorcându-se, a luat vasul cu apă degrabă; dar iată că acela căruia voia să-i toarne apă pe mâini nu s-a mai găsit și, căutându-l cu dinadinsul și negăsindu-l, se mira foarte mult. Iar în noaptea viitoare, dormind el, i s-a arătat Domnul, zicându-i: „În celelalte zile ai ospătat mădularele Mele, care sunt săracii, iar în ziua de ieri, chiar pe mine Mine Însumi M-ai primit!”

Pentru smerenia cea mare a Sfântului Grigorie, în Limonariu – cartea prea sfințitului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului -, se găsește scris astfel: „Într-un timp oarecare, am mers la ava Ioan Persanul și ne-a spus acestea despre marele și fericitul Grigorie, papă al Romei, zicând: „Am dorit odată să mă închin la mormintele Sfinților mari Apostoli Petru și Pavel și m-am dus în Roma. Stând eu în mijlocul cetății, s-a făcut veste în popor că papa avea să treacă atunci pe acolo și așteptam să-l văd și pe el. După ce a venit în dreptul meu, am voit să mă închin lui. Și vă spun, fraților, Dumnezeu fiindu-mi martor, că el apucând înaintea mea, a căzut la pământ și mi s-a închinat și de la pământ nu s-a sculat mai înainte până nu m-a văzut pe mine mai întâi sculat. Apoi, sărutându-mă cu multă osârdie, mi-a dat cu mâna sa trei galbeni, poruncind ca să mi se dea toate cele de hrană; iar eu am preamărit pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat lui atâta smerenie, dragoste și milă către toți””.

Nu se cuvine să tăcem nici minunea cea înfricoșată ce s-a făcut pentru Preacuratele lui Hristos Taine, cu rugăciunile acestui mare arhiereu al lui Dumnezeu. Acest lucru s-a făcut astfel: O femeie vestită din Roma a adus prescuri la dumnezeiescul altar, iar slujba dumnezeiască o făcea prea sfințitul papă Grigorie. Deci, în timpul când se împărțea la popor dumnezeiasca Împărtășanie, s-a apropiat și femeia aceea să se împărtășească cu Sfintele Taine. Și auzind pe prea sfințitul papă, zicând: „Trupul cel de viață făcător al Domnului nostru Iisus Hristos se dă…”, atunci femeia a început a râde. Papa, oprindu-și mâna, a întrebat pe femeie: „Pentru ce ai râs?” Iar femeia a răspuns: „De mirare îmi este lucrul acesta, stăpâne, că pâinea aceasta pe care eu cu mâinile mele am făcut-o din făină și am copt-o, o numești trupul lui Hristos!”

Atunci sfântul, văzându-i necredința, s-a rugat lui Dumnezeu și îndată chipul pâinii s-a schimbat în trup omenesc. Și vedea femeia aceea carne omenească însângerată; dar nu numai femeia aceea ci și toți oamenii care erau în biserică au văzut minunea aceea și slăveau pe Hristos Dumnezeu. Deci se întăreau în credință, neîndoindu-se despre Preacuratele Taine că sub chipul pâinii este adevăratul Trup, precum și sub chipul vinului este adevăratul Sânge al lui Hristos. Apoi iarăși, rugându-se sfântul, s-a schimbat chipul trupului omenesc în vedere de pâine și femeia s-a împărtășit cu frică și cu credință neîndoită, primind pâinea ca Trupul lui Hristos, asemenea și vinul, ca Sângele lui Hristos.

Acest mare luminător al lumii, preasfințitul Grigorie, a împodobit Biserica lui Hristos nu numai cu viața cea asemenea îngerilor și cu minunile, ci și cu multe scrieri foarte trebuincioase dreptei credințe. Iar când scria, atunci Duhul Sfânt se arăta în chip de porumbel, zburând deasupra lui. Acest lucru adeseori se învrednicea a-l vedea arhidiaconul său, Petru, bărbat îmbunătățit. Scrierile Sfântului Grigorie se află în patru cărți, pline de mare folos, care au într-însele povestiri pe scurt despre vieților sfinților care s-au nevoit cu plăcere de Dumnezeu în pământul Italiei și multe învățături de folos sufletesc. Păstorind Sfântul Grigorie Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, șase luni și zece zile, s-a mutat la Domnul pe vremea împărăției lui Foca Tiranul (602-610).

Se scrie și aceasta pentru acest mare plăcut al lui Dumnezeu, că pe Traian, împăratul Romei (98-117), care a fost închinător la idoli, după mulți ani de la moartea lui l-a izbăvit sfântul din veșnicele munci cu rugăciunile sale. De acest lucru Sfântul Ioan Damaschin, în cuvântul său pentru cei adormiți, scrie astfel: „Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum știu toți, era vestit întru sfințenie și înțelegere și, când slujea, avea părtaș un înger din cer slujind împreună cu dânsul. Acesta, călătorind oarecând pe podul cel de piatră și stând într-adins, a făcut rugăciune către Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Atunci, a auzit îndată glas de la Dumnezeu, zicând: „Rugăciunea ta am auzit-o și dau iertare lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni””.

Că acesta este adevărul, mărturisește tot Răsăritul și Apusul. Despre aceasta, Sfântul Ioan Damaschin mărturisește: „Iar despre celelalte minuni ale acestui mare Grigorie, papă al Romei, și despre toată viața lui cea minunată și sfântă, Ioan, diaconul Bisericii celei mari a Romei, a scris patru cărți, în care se află până la două sute și zece capitole”. Din acestea noi luând aceste puține spre folosul sufletelor credincioșilor, slăvim pe Cel ce a preamărit pe plăcuții Săi, pe Hristos Domnul nostru, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh este slăvit în veci. Amin.

 

Notă – Tot în această zi se prăznuiește și Sfântul Simeon Noul Teolog, a cărui viață se găsește la 31 octombrie, după ediția din anul 1835.

Dreptul Finees

Cuv. Simeon Noul Teolog