Sinaxar 20 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Eustatie Plachida, cu soția și fiii lui
• Sfinții mucenici Mihail, voievodul Cernigovului, și Teodor, dregătorul lui

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Eustatie Plachida, cu soția și fiii lui

În zilele împărăției lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alții și atâta de viteaz în războaie încât chiar și numai numele lui era înfricoșat vrăjmașilor. Acesta a fost ales povățuitor al oștirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Tit (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, și a arătat multă bărbăție în războaie.

Deși era închinător de idoli cu credința, arăta în viața sa lucruri creștinești, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuți în primejdii, și liberându-i pe mulți din legături și din temnițe. Și mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mână de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmași. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârșit, afară numai că nu avea sfânta credință, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Și avea soție tot așa cu fapte bune, ca și dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida și femeia sa erau foarte buni și milostivi spre toți. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neștiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.

Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toți să se mântuiască și nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos și nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înșelăciunii idolești, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu și face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, și a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, și, rânduindu-și călăreții, au început a urmări pe cerbi.

Și văzând un cerb mai mare din toată mulțimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărțit și Plachida de ostașii săi, cu puțini tovarăși alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult și fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, și sta pe dânsa; și sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, și privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduiește în toate chipurile mântuirea oamenilor, și cu judecățile care știe povățuiește la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vână-torul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult și privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoșată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: „De ce mă prigonești, Plachido?!” Și îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, și căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-și în sine, a zis: „Cine ești tu, Doamne, cel ce grăiești cu mine?” Iar Domnul i-a zis lui: „Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, și cruce am răbdat; iar tu, neștiindu-Mă, Mă cinstești, pentru că lucrurile tale cele bune, și milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, și Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ție prin această viețuitoare, ca să te vânez întru cunoștința Mea, și să te unesc cu credincioșii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmașului”.

Și sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, și a zis: „Acum, Doamne, cred că Tu ești Dumnezeul cerului și al pământului, și Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ție unuia mă în-chin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să știu, ci Ție Doamne mă rog! Povățuiește-mă pe mine, ce să fac!” Și s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: „Să mergi la un preot creștin și să te botezi de către dânsul, și acela te va învăța pe tine calea mântuirii”. Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie și de umilință, și căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, și se căia că până atunci n-a știut dreptatea, și n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucura cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoștință, și la calea cea dreaptă l-a povățuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, și nespunând nimănui ceea ce se întâmplase.

Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soția sa, și i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: „Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: „Tu și bărbatul tău și fiii tăi, mâine veți veni la mine, și mă veți cunoaște pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine”. Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă”. Și după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăiește preotul creștin, și înștiințându-se de casa lui unde locuiește și-a luat femeia și copiii și pe oarecare din slujitorii săi cei credincioși, și au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu de-amănuntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, și au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din nea-muri, popor bineplăcut Lui și învățându-i pe ei sfânta credință, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belșug învățându-i, și făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, și soției lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie și Teopist. Și împărtășindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeiești, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: „Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoștinței Sale, și v-a chemat la moștenirea vieții veșnice, întru care de vederea Lui pururea vă veți sătura. Să vă aduceți aminte și de mine duhovnicul, părintele vostru”.

Și se duseră la casa lor, născuți din scăldătoarea botezului, și plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele și le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.

A doua zi, Eustatie încălecând pe cal și luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulțumită pentru nespusele Lui daruri. Și sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicându-le: „Să căutați vânat”. Iar el, descălecând de pe cal, a căzut cu fața la pământ rugându-se cu lacrimi, și mulțumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinței. Deci, de aci înainte, se încredința în mâinile Domnului său, punându-și nădejdea în voia Lui cea bună și desăvârșită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să le rânduiască spre folos, precum știe și vrea. Și i s-a făcut acolo descoperire de ispitele și de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dânsul: „Eustatie, se cade ție să-ți arăți faptele credinței tale, neîndoirea nădejdii și osârdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogății și în norocirea cea deșartă, ci în sărăcie și în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, și o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca „lămurit fiind ca aurul în ulcea”, vrednic Mie să te afli, și să primești cununa din mâinile Mele”. Iar Eustatie a zis: „Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voiești, sunt gata ca să primesc cu mulțumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun și milostiv ești; pedepsești cu milă ca un Tată, și oare să nu primesc părinteasca învățătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi ca un rob și a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine”. Și iar a auzit acel glas: „Dar, acum vrei ca să primești necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieții tale?” Iar Eustatie a zis: „Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, și să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!” Iar Domnul i-a zis: „Îndrăznește Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălța pe tine și te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar și înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine, și în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te veselești, ci de aceea că numele tău este scris în cărțile celor vii”. Așa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, și din descoperirile lui scoțând, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie și de dumnezeiesc dar la acel loc și s-a întors la casa sa, aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste.

Nu a tăinuit aceasta nici de cinstita sa soție, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le știa, că adică vor veni asupra lor multe ispite și necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăție pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veșnică veselie și bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înțelegere femeie, a zis: „Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare”. Și viețuiau în toată dreapta-credință și cinste, nevoindu-se în post și în rugăciuni, făcând milostenii la săraci mai multe decât în trecut și petrecând în toate faptele bune cu osârdie, mai mult decât în cea dintâi viață bună a lor.

Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala și moartea în casa lui, în oameni și în dobitoace, și se îmbolnăviră toți cei ce petreceau în curtea lui. Și după puțină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele și toate animalele de casă. Încă au furat și tâlharii averile lor noaptea, intrând în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Și chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viață, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Și în puțină vreme, slăvitul acela și bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mâhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întâmplat Eustatie n-a căzut în greșeală, ci mulțumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: „Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat (în veac)” (Iov 1,21). Și încuraja pe soția sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întâmplau. Iar ea îl încuraja pe el, și amândoi răbdau cu mulțumire, încredințându-se voii Domnului lor, și se mângâiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzându-se pe sine Eustatie sărăcit, a gândit să se tăinuiască de toți cunoscuții și să petreacă într-o depărtată țară între poporul cel de rând, ascunzându-și neamul cel bun al său și dregătoria cea mare, în sărăcie și în smerenie, ca așa, fără vreo piedică sau gâlceavă, să slujească Celui ce a sărăcit și s-a smerit pentru mântuirea noastră, lui Hristos Domnul.

Și sfătuindu-se despre aceasta cu soția sa, au hotărât ca vremea ieșirii lor din cetate să fie noaptea. Și așa au făcut. Tăinuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puțini și aceia bolnavi, și-au luat pe cei doi fii ai lor, și schimbându-și hainele cele de mult preț, s-au îmbrăcat în altele rupte; și luând puține din averi, pe câte au putut să ia, au ieșit noaptea din casa lor, lăsându-le pe toate pentru Dumnezeu, slava și cinstea și bogăția, de care deși se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le câștige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetățenească, iubit împăratului, și cinstit de toți.

Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să dobândească pe Dumnezeu ajutor sieși. Și umbla prin locuri neștiute, ascunzându-se de cunoașterea omenească; se depărta fugind, și se așeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos și care nu-l cunoșteau. Așa ieșind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavând unde să-și plece capul.

Și s-a făcut degrab știre împăratului și tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se știe unde. Și se mirau toți de ce i s-o fi întâmplat! Oare nu cumva l-a omorât pe el cineva din vrăjmașii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întâmplare? Și nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dânsul. Se îngrijeau toți și se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să știe tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neștiut, i-a zis femeia lui: „Până când să trăim aici? Să mergem mai bine în țări depărtate, ca nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, și să ne facem de ocară cunoscuților noștri”. Și sculându-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părțile Egiptului; și mergând câteva zile, au sosit la mare. Aflând în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa și începură a merge. Iar stăpânul corăbiei era barbar foarte. Acela văzând pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dânsa, și gândea vicleșug în inima sa, vrând să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie și să meargă în calea sa, stăpânul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui și nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul ace-la și fără de omenie barbar, scoțând sabia, vrea să-l ucidă pe el, și să-l arunce în mare. Și nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, și a început cu plângere a cădea la picioarele omului aceluia, rugându-l ca să nu-l despartă de iubita sa soție. Dar nici așa n-a reușit ceva, că îi hotărâse răspuns desăvârșit, zicându-i: „Sau te du tăcând, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, și marea aceasta va fi ție mormânt”. Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieșit din corabie, tânguindu-se. Iar cârmaciul acela, depărtând corabia de la mal, a ridicat pânzele și a început a merge corabia înainte. Ce despărțire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soția sa cea cu-rată și cinstită! Unul pe altul se petreceau, plângând cu ochii și tânguindu-se cu inimile. Se tânguia Eustatie cu fiii, stând pe mal; se tânguia și femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat și ducându-se în neștiută țară. Și cine va spune jalea, plângerea și tânguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, până când a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plângând și ducând cu sine pe copilașii săi cei mititei; și bărbatul plângea după femeia sa, iar fiii plângeau după mama lor.

Numai cu aceea se mângâia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mâna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, și că spre aceasta este chemat în sfânta credință, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moștenire.

Dar încă nu se sfârșise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decât cel dintâi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintâi, și iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întâmplat de a întâlnit în calea lui un râu revărsat peste margini și foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci așa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, și din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putință ca pe amândoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a râului aceluia.

Deci, lăsând un copil pe mal, iar pe celălalt luându-l pe spate, l-a dus peste râu; și trecându-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, și pe când se întorcea să ia pe celălalt copil, ca și pe acela așijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul râului, a țipat copilul, și, ridicându-și ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucându-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Și Eustatie sta privind și cu jale strigând, până ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, având nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plânsese de-ajuns pe un copil, și iată că a sosit vremea să plângă după celălalt. Căci, când se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat și pe acela, și l-a dus în pădure. Acolo aflându-se, cuprins de necazuri din toate părțile, stând în mijlocul râului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune dure-rile inimii lui, tânguirea și plângerea cea multă? A fost lipsit mai întâi de soția sa cea curată, de o credință sfântă, care îl mângâia în mâhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răcorire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mâhnire? Dreapta cea tare a Celui Prea-înalt îl întărea pe el în răbdare; pentru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat și răbdare.

Ieșind din râu, a plâns la locul acela destul, și s-a dus pe cale tânguindu-se. Cu un gând numai se îmbuna, cu mângâietorul Dumnezeu, în care a crezut, și pentru care pe toate acestea le suferea. În-să n-a cârtit asupra lui Dumnezeu, și n-a zis: „Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoștință, ca și de femeie și de fii să mă lipsești? Oare acesta este folosul credinței, ca mai nevoiaș decât toți oamenii să fiu? Oare așa iubești pe credincioșii Tăi, încât să piară risipiți unul de altul? „Nimic din toate acestea n-a zis dreptul și răbdătorul bărbat, ci plecându-și grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulțumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mângâiere seacă, ci în necazuri și în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mângâie pe dânșii cu cea veșnică bucurie și veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, și îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credința și bărbăția lui, și nu în mâhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, și mulțumirile lui ascultându-i, precum a păzit pe Iona în pântecele chitului nevătămat, așa și pe amândoi fiii lui cei de fiare răpiți, în gurile fiarelor i-a păzit întregi și sănătoși.

Căci leul, înotând pe râu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar când îl ducea pe el în pustie, l-au văzut niște păstori și începură a alerga după dânsul chiuind. El, lepădând copilul sănătos, a fugit.

Așijderea și lupul, ducând pe copil viu, l-au văzut niște plugari, și strigând, au alergat după dânsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii și plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii și i-au crescut la ei.

Eustatie, neștiind de aceasta, mergea pe cale, și uneori mulțumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plângea zicând: „Vai mie, cel ce oarecând eram bogat, iar acum sunt sărac și gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecând ca un pom frumos înfrunzit și bine rodit, iar acum sunt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe ulițe de slugi, în războaie de ostași, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine până în sfârșit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: „Ai să iei ispite ca Iov”. Acestea mai mult decât la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a și lipsit de averea sa și de cinste, dar ședea în gunoiul său, iar eu în țară străină nu știu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mângâindu-l pe dânsul; iar mângâierea mea, fiii mei cei iubiți, fiarele cele sălbatice apucându-i, i-au mâncat în pustia aceea. El, deși era lipsit de fiii săi, de la soție putea să aibă oarecare mângâiere și alinare; buna mea împreună-viețuitoare în mâinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu ca o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri.

Doamne, nu te mânia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă și îndreptătorul căilor mele mă întăresc, și spre Tine nădăjduiesc, și cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă și de vânt adietoare, răcoresc focul mâhnirii mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceață, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Așa grăind el cu suspinuri și cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, și intrând într-însul, a început a sluji, supunându-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Și lucra la lucrul pe care nu-l știa mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obișnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la țarina lor, și pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Și așa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie și smerenie și întru osteneli multe, pentru că mânca pâine. Iar faptele lui bune și nevoințele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea și străinătate, întru nimic nu se îndeletnicea așa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în privegheri și în suspinurile inimii, înălțându-și spre Dumnezeu ochii, mâinile și inima, și de la îndurările Lui așteptând milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creșteau. El nu-i știa, și nici ei nu știau unul de altul, deși viețuiau în același sat.

Iar femeia, ca o altă Sara oarecând, era păzită de către Dumnezeu de necurăția bărbatului aceluia, care în același ceas când a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, și ajungând la locul lui, a murit și a lăsat curată pe cea robită de el, neatingându-se de dânsa.

Așa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, și „ca o apăsare s-a izbăvit din cursa vânătorilor, cursa s-a sfărâmat, iar ea s-a izbăvit cu ajutorul Celui prea înalt”. Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, și viețuia în pacea sa fără de ispită, având hrană din osteneala mâinilor sale.

În acea vreme, au făcut război cei de altă seminție asupra romanilor și i-au bătut mult, luând unele cetăți și robind țări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mâhnire și, aducându-și el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: „De ar fi fost Plachida al nostru, nu și-ar fi râs de noi vrăjmașii noștri, că era înfricoșat vrăjmașilor, și de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz și norocos în războaie”. Și se mira împăratul cu toți dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se știa unde s-a ascuns Plachida cu femeia și cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăția sa, a zis către cei ce stăteau de față: „Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dânsul cu mare cinste, și îi voi da lui daruri multe”. Și iată doi buni ostași, Antioh și Acachie, care au fost oarecând credincioși prieteni lui Plachida și viețuiau în curtea lui, ziseră: „Stăpânitorule împărate, nouă să ne poruncești să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuință la toată împărăția romanilor. Căci chiar până la marginea pământului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sârgui în tot chipul”. Și bucurându-se împăratul de o sârguință ca aceea a lor, i-au trimis pe dânșii îndată. Iar ei, ieșind, au străbătut toate provinciile împărăției, prin cetăți și prin sate căutând pe iubitul lor conducător, și pe oricine întâlneau, îl întrebau: „Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?” Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie își trăia viața. Iar Eustatie atunci păzea țarina în câmp și văzând pe ostașii cei ce veneau în sat, privea la dânșii. Și i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostași ai lui, și s-a bucurat, încât de bucurie plângea, și în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adâncul suspinării și sta lângă cale, pe unde ostașii aveau voie să treacă. Iar ei ajungând la Eustatie, și urându-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: „Ce sat este acesta și cine îl stăpânește pe el?” Apoi începură a-l întreba: „Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este așa și fața în acest chip, și se numește Plachida?” Iar Eustatie le-a zis: „Pentru ce pricină îl căutați pe el?” Iar ei au zis: „Prieten ne este nouă, și de multă vreme nu l-am văzut pe el, și nu știm unde se află cu femeia și cu cei doi fii și de ne-ar spune nouă cineva de dânsul, mult aur i-am da omului aceluia”. Iar Eustatie le-a zis: „Nu-l știu pe el, nici n-am auzit cândva de Plachida; poate stăpânii mei. Rogu-vă pe voi să veniți în sat, și să vă odihniți în căsuța mea, că vă văd pe voi și caii voștri osteniți de drum, deci să vă odihniți la mine, și va fi vouă cu putință ca și pentru cel căutat să întrebați pe cineva din cei ce îl știu. Iar ei, ascultându-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoșteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dânșii și lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Și era în satul acela un om bun, la care își avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostașii aceia, rugându-l să-i odihnească pe dânșii și să pună înaintea lor câte ceva de ospăț. Iar el zicea: „Îți voi plăti ție cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospățul lor, pentru că îmi sunt mie cunoscuți”. Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său și din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belșug. Iar Eustatie le slujea lor, aducând și punând bucate înaintea lor și-și aducea aminte de viața lui cea dintâi, când așa îi slujeau lui aceia cărora el le slujește acum. Și se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut și ieșind afară din casă, plângând puțin și ștergându-și lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul și fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostașii aceia, căutând adeseori la fața lui, începură câte puțin a-l cunoaște și a grăi încet în sine: „Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este”, și ziseră: „Ne aducem a-minte de o rană adâncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dânsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida”. Văzându-i rana aceea, au sărit îndată de la masă și au căzut la picioarele lui, și sculându-se i-au cuprins grumajii și au plâns mult de bucurie, zicându-i: „Tu ești Plachida, pe care noi te căutăm! Tu ești iubitul împăratului, pentru care împăratul atâta vreme se mâhnește. Tu ești renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toți ostașii se tânguiesc”.

Atunci Eustatie cunoscând că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rânduiască, în dregătoria și în cinstea lui cea dintâi, le-a zis: „Eu sunt, fraților, cel pe care voi îl căutați. Eu sunt Plachida, cu care voi v-ați luptat multă vreme împreună. Eu sunt cel slăvit oarecând în Roma, celor de alt neam înfricoșat, vouă bun prieten, iar acum sărac, și netrebnic și neștiut”. Și s-a făcut între dânșii bucurie mare, și din bucurie lacrimi.

Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preț, ca pe un mare dregător, și i-au dat lui scrisorile împărătești și cu insistență îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicând: „Iată și-a ridicat cornul său vrăjmașul, și nu este altul așa de viteaz ca tine, ca să biruiască și să alunge pe potrivnici”. Iar stăpânul casei aceleia și toți casnicii lui, auzind acestea se mirau, și se uimeau și a străbătut vestea în tot satul zicând: „Mare om s-a aflat în satul nostru”. Și alergau toți ca la o mare minune, și se mirau văzând pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oști și cinstit de ostași. Iar Antioh și Acachie spuneau la oameni faptele și vitejia bărbatului, bogăția și bunul lui neam.

Iar ei auzind că Eustatie este un om de atâta preț, mare comandant al romanilor, se mirau zicând: „O, cum bărbatul acesta mare și străin a fost la noi!” Și cădeau la dânsul și i se închinau zicându-i: „Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpâne, neamul cel mare și dregătoria ta?” Și cădea la dânsul și stăpânul lui la care trăise Eustatie, rugându-l să nu se mânie pe dânsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Și toți oamenii se rușinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dânșii ca pe un rob.

Apoi, l-au încălecat pe el ostașii pe cal, și au plecat întorcându-se la Roma, iar toți oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei până departe cu cinste multă. Mergând pe cale și vorbind, îl întrebau de femeia lui și de fii, iar el le-a spus pe rând toate cele ce i se întâmplaseră și ostașii plângeau, auzind de reaua întâmplare a lui. Așijderea și ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supă-rare pentru dânsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci și tot sfatul ostășesc și ostașii se întristau pentru schimbarea lui. Și vorbind așa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, și au spus ostașii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum și modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toți cei mari ai săi, și bucurându-se l-au sărutat pe el, și îl întrebau cum a ieșit din casa sa, și ce i s-a întâmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întâmplat, și de femeie, și de copii, și toți ascultând se înduioșau.

Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintâi rânduială a lui, și i-a dat lui multe averi, mai mari decât cele dintâi, și l-a îmbogățit pe el foarte, și toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor și cu cea dintâi vitejie să apere patria de năvălirea lor, și să izbândească robia unor cetăți. Iar Eustatie, adunând pe toți ostașii și văzând că nu sunt de ajuns la un război ca acela, a zis împăratului să trimită porunci în toate hotarele sale, și să adune și din cetăți și din sate tineri plăcuți și să-i trimită la Roma, la rânduiala ostășească. Și s-a făcut așa. A trimis împăratul porunci, și s-a adu-nat în Roma mulțime de oameni tineri și tari, de bună trebuință la război. Între alții se aduseră acolo și cei doi fii ai lui, Agapia și Teopist, care se făcuseră mari și erau frumoși; la trup mari și tari la putere. Aceștia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, și i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintească spre fiii săi se pleca, și cu dragostea cea către dânșii se biruia. Neștiind Eustatie că aceștia sunt fiii firești ai lui, însă îi iubea pe dânșii ca pe niște fii ai săi și totdeauna stăteau înaintea lui, și îi făcea pe ei părtași cu sine la masa sa că îi erau lui plăcuți.

Deci, a mers Eustatie la război și bătându-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dânșii. Și nu numai cetățile și țările cele robite le-a dezrobit, dar și pe tot pământul vrăjmașilor l-a biruit și l-a robit și pe ostașii lor desăvârșit i-a nimicit, și în Domnul său a arătat vitejie și biruință, mai mare decât cele dintâi biruințe, pe care le purta mai înainte.

Sfârșindu-se războiul, și întorcându-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întâmplat ca în călătoria sa să poposească într-un sat care era așezat la un loc frumos lângă un râu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniștit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaștere pe credinciosul său rob, cu femeia sa și cu fiii și pe cei risipiți să-i adune la un loc, pentru că femeia lui viețuia în acel sat având o grădină și câștigându-și dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rânduială, Agapie și Teopist, neștiind nimic de mama lor, și-au așezat cortul lor lângă grădina ei, că dintr-un sat fiind ei, aveau un cort, o viață și o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gândire și în cugete, ca frații cei dintr-un pântece. Ei însă nu știau că sunt frați, și neștiind nicidecum strânsa legătură de sânge dintre ei, se aveau ca frații. S-au culcat, deci, împreună lângă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era și tabăra marelui comandant al lor.

Într-una din zilele acelea, lucrând ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostașilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe al-tul, care de ce neam este. Și a zis cel mai mare: „Eu foarte puțin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oști în Roma și nu știu de ce a ieșit din Roma cu mama, luându-mă pe mine și pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dânșii, și am mers până la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergând peste mare, când am sosit la mal, a ieșit tata din corabie, și cu dânsul eu cu fratele meu, iar maica nu știu de ce a rămas în corabie. Numai aceasta îmi aduc aminte, că plângea foarte mult după dânsa tatăl meu și noi asemenea, și mergeam pe cale plângând. Iar după ce am ajuns la un râu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luându-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a râului, și după ce l-a trecut pe el și venea la mine, un leu alergând m-a răpit pe mine și m-a dus în pustie, iar niște păstori m-au scos pe mine din gura leului și am fost crescut într-acel sat, în care tu știi.” Atunci cel mai tânăr sculându-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie și cu plângere zicând: „Cu adevărat tu ești fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii când te-a apucat pe tine leul și pe mine în același ceas m-a răpit un lup, dar niște plugari m-au scos din gura lui. Și cunoscându-se amândoi frații între dânșii s-au bucurat foarte, cuprinzându-se și sărutându-se unul pe altul, și au plâns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, și cu ochii cu suspinuri și cu lacrimi spre cer își ridica. Căci a cunoscut că sunt fiii ei cei adevărați, și inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla până atunci. Însă fiind femeie înțeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credință de dovadă a se arăta lor, că era săracă, și îmbrăcată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostași aleși și cinstiți. Și au văzut cu cuviință că e bine să meargă la comandantul de oști, pe care să-l roage ca pe lângă oastea lui să poată a se întoarce la Roma, și acolo mai bine să facă cunoștința fiilor săi, să se înștiințeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu.

Deci, mergând, a stat înaintea comandantului de oști, și i s-a închinat lui zicându-i: „Rogu-mă ție, stăpâne, să-mi dai voie ca pe lângă taberele tale să merg și eu la Roma, pentru că eu sunt romană, și am fost luată în robie de barbari în pământul acesta, de acum șaisprezece ani, și acum fiind slobodă, trăiesc în țară străină, îndurând sărăcia cea mare”. Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioșat la rugăciunea ei, și i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moștenirea sa. Atunci femeia stând și privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, și mirându-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecând mâhnirea era peste mâhnire, înlăuntru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la față, și mulțime de ostași stând înaintea lui. Pe când, ea, ca una din cele mai nevoiașe femei, era săracă; și s-a dus de la ochii lui atunci, rugându-se stăpânului și Dumnezeului său, ca numai el să rânduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaște de bărbat și de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat și a stat înaintea comandantului care privind spre dânsa, i-a zis: „Ce mai poftești încă de la mine bătrâno? ” Iar ea închinându-se lui până la pământ, i-a zis: „Rogu-mă ție stăpânul meu să nu te mânii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălțimea ta; să îngădui puțin, ascultând pe roaba ta”. Iar el i-a zis ei: „Bine, spune!” Iar ea a început a grăi: „Au nu ești tu Plachida, cel ce din sfântul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieșit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia și cu doi fii, Agapie și Teopist? Nu a luat cu sila de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sunt eu cu adevărat? Martor credincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sunt femeia ta, și sunt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mânie, a pierit în același ceas, iar eu am rămas curată, și acum în nevoie după cum mă aflu”. Auzind acestea Eustatie, s-a deșteptat ca din somn, și cunoscând îndată pe femeia sa s-a sculat la dânsa, și îmbrățișându-se amândoi, au plâns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: „Să lăudăm și să mulțumim lui Hristos Mântuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi mila Sa, ci precum a făgăduit ca după necazuri să ne mângâie pe noi, așa a și făcut”. Și mult bucurându-se și plângând, au mulțumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plâns, l-a întrebat pe el femeia: „Dar unde sunt fiii noștri?” Iar el suspinând din adâncul inimii a zis: ” Fiarele i-au mâncat pe dânșii”. Iar femeia a zis: „Să nu te întristezi stăpânul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de așteptare să aflăm unul pe altul, așa ne va da nouă să aflăm și pe fiii noștri”. Iar el a zis: „Au nu ți-am spus că sunt mâncați de fiare!?” Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lucrând în grădina sa de la cei doi ostași ai lui, care vorbeau unul cu altul, și a cunoscut că sunt fiii lor. Iar Eustatie, chemându-i îndată pe dânșii, i-a întrebat: „De ce neam sunteți, unde v-ați născut și unde ați crescut?” – „Noi, stăpâne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinții noștri și îi ținem minte puțin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oști al romanilor, precum ești măria-ta, și nu știm din ce împrejurare tatăl nostru a ieșit din Roma noaptea cu mama noastră și cu noi amândoi și după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu știm pentru ce, iar tatăl nostru, plângând după dânsa, a mers cu noi la un râu, peste care trecându-ne pe câte unul, când era el singur în mijlocul râului, niște fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, și amândoi am fost păziți de mâncarea fiarelor, căci pe mine niște păstori, iar pe el niște plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor și, căzând pe grumajii lor, au plâns mult. Și s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecând în Egipt, când s-au cunoscut Iosif cu frații săi. Și a străbătut vestea prin toate taberele de aflarea femeii și a fiilor comandantului lor, și s-au adunat toți bucurându-se, și au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mângâiau atâta de biruință, cât de această bucurie.

Așa a mângâiat Dumnezeu pe credincioșii săi robi. Pentru că el omoară și face viu, face sărac și îmbogățește, pogoară în necazuri și ridică spre bucurie și veselie. Și putea atunci Eustatie ca să zică ca David: „Veniți și auziți, și voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeți de Dumnezeu câte a făcut sufletului meu. Adusu-și-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălțat. Dreapta Domnului a făcut putere” (Psalm 117,16).

Iar când Eustatie se întorcea de la război, bucurându-se pentru două lucruri: adică pentru biruință, și pentru aflarea femeii și a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urând pe cei buni, și alungând pe cei binecredincioși. Intrând Eustatie în cetate cu veselie și pompă mare, precum se obișnuia la marii comandanți ai romanilor, și ducând cu sine mulți robi și fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul și de toți romanii și i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decât cea dintâi, fiindcă acum era cinstit de toți mai mult decât înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui în lumea aceasta, prea scurtă și nestatornică, să fie cinstiți și slăviți până în sfârșit, prin cinstirea cea deșartă și vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea și slava cea veșnic neschimbată.

Acela, prin aducerea în cea dintâi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste și la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceață pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulțumindu-le pentru biruința cea asupra vrăjmașilor, și intrând el în capiștea idolească cu mai marii oștilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: „De ce nu vrei să intri cu noi în capiște și să mulțumești zeilor? Ție ți se cade mai întâi să dai mulțumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg și sănătos, și ți-a dat biruință asupra vrăjmașilor, ba încă pe femeia ta și pe fiii tăi ți-au arătat ție!” Răspuns-a Eustatie: „Creștin sunt și pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl țin, pe Acela Îl cinstesc și-I mulțumesc și Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruința, pe soția și pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina”. Și s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mâniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Și mai întâi, după puțină vreme, a luat de la dânsul dregătoria lui, și ca unui om de rând i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia și pe fiii săi de față punându-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Și neputând să-i întoarcă pe dânșii de la Hristos, i-a osândit la mâncarea fiarelor.

Și mergea sfântul Eustatie, sărbătoritul acela și viteazul ostaș de odinioară, la locul cel de priveliște, cu ai săi osândiți la moarte și nu se rușinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credință, așa și sfârșeau cu credința cea cu osârdie și bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfânt înaintea tuturor. Și întărea pe soția sa cea cinstită, și pe iubiții săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viață pentru Domnul tuturor. Asemenea și ei, întru dânșii unul pe altul se întăreau cu cuvintele și cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, și mergeau la moarte ca la ospăț.

Dar, dând drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dânșii, îndată închinându-se, se întorcea înapoi. Fiarele își îmblânzeau mânia lor, iar împăratul mai mult se mânia, și a poruncit ca, ducându-i pe dânșii de la locul acela, să-i arunce în temniță. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă și să arunce într-însul pe sfântul Eustatie cu femeia și amândoi fiii. Și a fost sfinților mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, și întru acel bou rugându-se sfinții mucenici, și-au dat în mâinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, și au trecut la cereasca împărăție. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrând să vadă praful mucenicilor celor arși. Dar deschizând ușa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi și nevătămate, și nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca niște vii și dormind se arătau fețele lor, pline de o frumusețe prea minunată, mai presus de fire, și tot poporul cel ce era acolo a strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor”.

Iar împăratul s-a întors cu rușine la palatul său, și tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăția mai mare comandant, de bună trebuință, l-a pierdut în zadar. Deci, creștinii luând cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinții săi: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Căruia cinste, slavă și închinăciune toți să-I fie de la noi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfinții mucenici Mihail, voievodul Cernigovului, și Teodor, dregătorul lui

Toată tulburarea și războaiele, sau oarecare alte pagube, când le vei vedea cândva, să nu socotești că se fac în zadar sau din vreo întâmplare, ci să știi că toate acestea prin vrerea Atotputernicului Dumnezeu vin pentru păcatele noastre, ca cei ce greșesc să-și vină în simțire și îndreptare. Drept aceea, mai întâi ne pedepsește Dumnezeu pe noi păcătoșii prin mici certări, iar când nu ne îndreptăm, atunci aduce pe cele mari, precum de demult și asupra israiltenilor. Pentru că asupra acelor care n-au vrut să se îndrepteze de biciul lui Hristos cel de frânghie, a trimis asupra lor alt bici. „Paște-vei pe ei, zice, cu toiag de fier” (Psalm 2,9), adică pe romani, după proorocia lui Daniil. Iar certările cele mici pe care le trimite Dumnezeu, întâi sunt: tulburări, foamete, morți năprasnice, războaie și altele ase-menea acestora. Iar dacă prin acestea păcătoșii nu se înțelepțesc, aduce asupra lor năvălirea cea nemilostivă și mai grea a celor de alt neam, ca măcar așa să-și vină în simțire oamenii, și să se întoarcă din căile cele rele, după cum zice proorocul: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau pe El”. Așa se făcu la tot pământul cel rusesc. Că, atunci când noi am mâniat bunătatea prea milostivului Dumnezeu prin obiceiurile noastre cele rele, și îndurarea Lui am amărât prea mult, iar întru simțire a veni și abătându-ne de la rău spre a face bine nicidecum n-am vrut, atunci s-a mâniat Domnul foarte mult cu iuțime asupra noastră și a vrut să pedepsească cu pedeapsă prea cumplită fărădelegile noastre.

Deci, a trimis asupra noastră pe barbarii cei neîndumnezeiți și fără de omenie, care se numesc tătari, cu împăratul lor Batus, prea păgânul, și cel prea fărădelege care năpădind cu nenumărată mulțime a puterii lor cea păgânească asupra pământului rusesc, în anul facerii lumii 6746, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în anul 1238, au sfărâmat toată puterea împăraților și domnilor creștini, toate cetățile le-au risipit, și tot pământul cu sabie și cu foc le-au prădat și le-au făcut pustii, neputând nimeni să stea împotriva puterii lor celei fără de Dumnezeu, care pentru păcatele noastre ne-a dat Dumnezeu, și cu care s-au plinit zisele proorociei: „De veți vrea și de Mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca, iar de nu Mă veți asculta, sabia vă va mânca pe voi”. Într-acea vreme, creștinii cei ce scăpau de sabie și de robie se ascundeau prin munți și prin pustii neumblate, și puteai să vezi ca pe o priveliște tristă locuințele omenești, cetățile și satele pustii, și pe unde viețuiau fiarele cele sălbatice acolo sălășluiau oamenii, ascunzându-se de barbari.

Pe timpul acela, domn al Kievului și al Cernigovului era bine-credinciosul și pururea pomenitul marele Mihail, fiul lui Vsevolod roșul, nepotul lui Oleg, care din tinerețe se deprinsese la viață îmbunătățită. Căci pe Hristos iubindu-L, Aceluia Îi slujea din tot sufletul și strălucea într-însul nerăutate sufletească, pentru că era blând, smerit și iubitor spre toți, și spre săraci foarte milostiv. Iar prin rugăciuni și prin post plăcea totdeauna lui Dumnezeu, și cu toate lucrurile cele bune își împodobea sufletul său, încât era în el frumoasă sălășluire lui Dumnezeu, făcătorul său. Deci, avea acest binecredincios domn un dregător iubit lui, în toate bunătățile asemenea cu el, anume Teodor, cu care și sufletul său pentru Hristos și-a pus, pătimind de la spurcatul Batus, precum se va arăta mai departe.

Acest binecredincios și de Hristos iubitor era cârmuitor la domnia cea mare a Kievului; a trimis rău-credinciosul Batus pe tătarii săi să cerceteze Kievul. Iar aceia văzând mărimea și frumusețea lui, s-au mirat, și întorcându-se au spus lui Batus de prea frumoasa cetate a Kievului. Apoi iar Batus a trimis la voievodul Mihail în Kiev, amăgindu-l pe el ca să i se închine lui. Dar marele domn Mihail, înțelegându-le înșelăciunea lor că cu vicleșug vor să ia cetatea și să o pustiască, pentru că auzise de necredința acelor barbari care pe toți cu nemilostivire îi ucidea, chiar dacă de voie li se predau și li se închinau lor. Deci, a poruncit ca pe trimișii aceia să-i piardă, apoi înștiințându-se de puterea tătărască cea mare care se revărsa cu multă mulțime (că era oaste mare, sute de mii) ca lăcustele, a năvălit peste tot pământul Rusiei, și a luat cetățile cele tari.

Și cunoscând că nu se poate să rămână întreg Kievul de vrăjmașii ce se apropiau, a fugit la unguri, cu dregătorul și prietenul său Teodor. Și era necunoscut în pământ străin, ascunzându-se de dumnezeiasca mânie, ascultând pe cela ce zice: „Ascundeți-vă puțin, până ce va trece mânia Domnului”. Iar după plecarea lui din Kiev, alți domni ai Rusiei voiau să-l aibă, dar nu putură să apere Kievul de necuratul Han al tătarilor Batus, care cu toată puterea sa mer-gând, a luat Kievul, ca și Cernigovul, și pe celelalte cetăți și domnii mari și tari ale Rusiei le-a pustiit cu foc și cu sabie, în anul facerii lumii 6748, iar de la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul în anul 1240.

Atunci, marea cetate a marii domnii a Rusiei, fu risipită cu desăvârșire de mâna păgânilor urâtori de Hristos. Și așa au căzut oamenii cei puternici de sabia tătarilor, unii uciși, iar alții duși în robie. Bisericile cele frumoase le spurca și le ardea, încât s-au împlinit cuvintele Psalmistului David: „Dumnezeule, intrat-au neamurile în moștenirea Ta, pângărit-au locașul Tău ce sfânt, … pus-au trupurile robilor Tăi mâncare păsărilor cerului, trupurile celor cuvioși ai Tăi, fiarele pământului. Vărsat-au sângele lor ca apa împrejurul Ierusalimului și nu era cine să-i îngroape” (Psalm 78,1).

Acestea toate întâmplate în pământul Rusiei, auzindu-le voievodul Mihail aflat în străinătate, se tânguia nemângâiat, pentru frații săi cei de o credință, și pentru pustiirea pământului său. Apoi i s-a făcut lui înștiințare, cum că oamenilor ce rămăseseră prin cetăți, care mai scăpaseră de sabie și de robie, le-a poruncit barbarul împărat ca să locuiască fără de frică la locurile lor, punând pe dânșii biruri.

Și mulți voievozi ai Rusiei care fugiseră în țări depărtate, și în pământuri străine, auzind aceea, se întorceau în Rusia. Și închinându-se necredinciosului nou-cuceritor, își luau domniile lor și, dându-i lui dăjdii, locuiau prin cetățile lor cele dărâmate.

Deci, și binecredinciosul domn Mihail, cu dregătorul său Teo-dor, și cu toți oamenii săi s-au întors din străinătate, vrând ca și ceilalți să dea biruri cuceritorului și să locuiască în moșia sa, deși pustiită, decât să fie pribeag în pământ străin. A mers întâi în Kiev, și văzând sfintele locuri pustii, și biserica Pecerschii cea frumoasă dărâmată până la jumătate a plâns amar, apoi a mers la Cernigov. Și odihnindu-se el puțin de cale, auzind tătarii de întoarcerea lui, au mers de la Batus, și au început a-l chema pe el, ca și pe ceilalți domni ai Rusiei la împăratul său Batus, zicând: „Nu este cu putință vouă a locui în pământul lui Batus de nu vă veți închina lui. Deci, să veniți și să-i dați lui închinăciune, să-i plătiți biruri și așa să petreceți în locașurile voastre”. Și era o rânduială la necuratul cuceritor: că dacă mergea cineva din domnii Rusiei să i se închine lui, vrăjitorii și jertfitorii tătărești îi luau pe ei și îi duceau prin foc, și dacă ducea ceva daruri împăratului, din toate acelea luând câte o parte mică, o arunca în foc. Apoi, trecând focul, îi silea să se închine la idoli, la Han, la Cust și la soare și îi ducea înaintea barbarului. Și mulți din domnii Rusiei au făcut aceasta de frica lui, și pentru luarea domniei au trecut prin foc, s-au închinat idolilor și au câștigat de la cuceritor ceea ce le trebuia.

Deci, auzind binecredinciosul domn Mihail că mulți din principii Rusiei, amăgindu-se de mărirea lumii acesteia, s-au închinat la idoli, îi era foarte jale, și râvnind după Domnul Dumnezeul său, a gândit să meargă la păgânul cel nedrept și mai viclean decât tot pământul, și să mărturisească pe Hristos cu îndrăzneală înaintea lui și să-și verse sângele său pentru Domnul. Acestea gândindu-le și cu duhul aprinzându-se, a chemat pe credinciosul său sfetnic, Teodor, și i-a spus lui gândul său. Iar el, binecunoscător și credincios fiind, a lăudat un gând ca acela al stăpânului său, și făgădui să nu se depărteze de dânsul până la sfârșit, ci împreună cu dânsul să-și pună și el sufletul său pentru Hristos. Și așa sfătuindu-se amândoi, au întărit cuvântul, ca neschimbat și nemutat să meargă și să moară pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, sculându-se, a mers la părintele său cel duhovnicesc, anume Ioan, vrând să-i spună lui sfatul său. Și mergând la dânsul, a zis voievodul: „Vreau părinte să merg la păgânul, ca și toți prinții Rusiei”. Iar duhovnicul auzind cu greu acest cuvânt și din adânc suspinând, a zis: „Mulți au mers acolo, și sufletele lor și le-au pierdut, făcând voia aceluia și închinându-se focului și soarelui și celorlalți idoli. Deci, și tu de vrei, mergi cu pace, te rog numai să nu le jertfești lor, nici să faci ceea ce au făcut ei pentru domnie vremelnică. Să nu treci prin focul păgânilor, să nu te închini la urâții lor zei, căci unul este Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Și nimic să nu intre în ruga ta din spurcatele bucate cele jertfite idolilor, ca să nu-ți pierzi sufletul tău”.

Iar voievodul cu dregătorul au zis: „Noi vrem ca pentru Hristos să ne vărsăm sângele nostru, și să ne punem pentru dânsul sufletele noastre, ca să-i fim Lui bine primită jertfă”. Aceasta auzind-o Ioan, s-a bucurat cu duhul și căutând cu ochi veseli la dânșii, le-a zis: „De veți face acestea veți fi fericiți, și într-acest neam de pe urmă, din nou vă veți numi mucenici”. Apoi, învățându-i pe ei din Evanghelie și din alte cărți, i-a împărtășit cu Dumnezeieștile Taine ale trupului și sângelui Stăpânului și i-a binecuvântat cu pace, zicându-le: „Domnul Dumnezeu să vă întărească, și să vă trimită harul Sfântului Duh, ca să fiți tari în credință și îndrăzneți în mărturisirea numelui lui Hristos, și viteji în pătimire și să vă împreune pe voi Împăratul Ceresc cu ceata celor dintâi sfinți mucenici”. Și așa se duseră la casele lor.

Apoi gătindu-se de cale, au dat binețe casnicilor lor și s-au dus degrab, rugându-se lui Dumnezeu, și aprinzându-se cu dragostea inimii către Dânsul și dorind cununa mucenicească precum dorește cerbul izvoarele apelor. Ajungând ei la împăratul Batus cel fără de Dumnezeu, l-a înștiințat pe el de venirea lor, și chemând vrăjitorii și jertfitorii săi, le-au poruncit ca și pe voievodul Cernigovului, după obicei, să-l treacă prin foc, și să-l silească a se închina la idoli, apoi să-l aducă înaintea lui. Mergând vrăjitorii la voievod, îi ziseră lui: „Te cheamă marele împărat”. Și luându-l, îl duceau la acesta. În urma lui, a stăpânului său, se afla Teodor, dregătorul său. Când a ajuns la locul unde era focul cel aprins de amândouă părțile iar prin mijloc cale gătită, pe care treceau mulți, pe care și pe voievodul Mihail voia să-l treacă, atunci voievodul le-a zis: „Nu se cade creștinilor să treacă prin acel foc pe care necurații îl au în loc de Dumnezeu. Eu sunt creștin, deci nu voi merge prin foc, nici mă voi închina făpturii, ci făcătorului mă închin, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Care este Unul în Treime Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului”. Aceste cuvinte, vrăjitorii și jertfitorii auzindu-le, s-au umplut de rușine și de mânie, și lăsându-l au alergat să spună păgânului împărat.

În acea vreme se apropiară de sfântul voievod Mihai alți domni ai Rusiei, care merseseră cu dânsul la închinăciunea cuce-ritorului, între care era voievodul Boris al Rostovului. Acelora, fiindu-le milă de el, și rupându-li-se inima pentru dânsul, și temându-se de împărăteasca mânie cea asupra lor, sfătuiau pe Mihail să facă voia împăratului, „ca să nu pierim, ziceau ei, și noi cu tine. Căci poți să faci porunca cu amăgire și să te închini focului și soarelui, numai ca să te izbăvești de mânia necredinciosului și de cumplita moarte. Iar când te vei întoarce cu pace la locul tău, vei face cum vei vrea, căci nu va cere Dumnezeu, nici se va mânia de aceasta asupra ta, pentru că știe că nu cu voie o faci aceasta. Deși de la duhovnicul se va socoti ție aceasta păcat, noi toți vom lua asupra noastră pocăința ta, numai ascultă-ne pe noi, și trecând prin foc, închină-te idolilor tătărești, ca și pe noi să ne mântuiești de mânia împărătească și de amara moarte, și mult bine vei mijloci pământului tău”. Acestea le ziceau ei cu multe lacrimi sfântului. Iar feri-citul dregător Teodor, ascultând cuvintele lor, era în mâhnire mare, temându-se ca nu cumva să se lipească voievodul lui de sfatul lor, și să cadă din credință.

Și apropiindu-se la dânsul, a început a-i aduce aminte de făgăduința lui, și de cuvintele duhovnicului, zicându-i: „Adu-ți aminte binecredinciosule doamne, cum ai făgăduit lui Hristos, să-ți pui pentru Dânsul sufletul tău, adu-ți aminte de cuvintele Evangheliei, cu care ne învăța duhovnicescul părinte: „Căci cine va voi să-și scape sufletul său îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Și iarăși: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-37; Matei 16, 25-26). Și iarăși: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Voievodul Mihail asculta cu dulceață aceste cuvinte de la dregătorul său, și ardea cu râvnă după Dumnezeu și aștepta cu veselie chinurile, gata fiind a muri pentru dătătorul de viață Hristos. Iar voievodul Boris, de care înainte am pomenit, îl ruga cu ceilalți cu dinadinsul, să facă voia tiranului. Dar el a zis către dânșii: „Nu vreau să mă numesc cu cuvântul creștin și să fac lucrurile păgânilor”; și dezlegând de la sine sabia sa, a aruncat-o la dânșii, zicându-le: „Luați-vă mărirea lumii aceștia, căci eu nu o vreau”.

După aceasta a venit de la împăratul un dregător trimis, cu dregătoria stolnic, anume Eldeg, și acela a spus sfântului voievod Mihail împărăteștile cuvinte, zicându-i: „Marele Batus îți zice așa: De ce nu asculți porunca mea și nu te închini zeilor mei? Iată acum îți stau în față două lucruri: viața și moartea; alege una din amândouă. De vei face porunca mea și de vei trece prin foc, și de te vei închina idolilor mei, vei fi viu, și vei afla mare har de la mine, și vei fi țării tale stăpân. Iar de nu mă vei asculta, și de nu te vei închina idolilor mei, vei muri cu moarte rea”. Iar sfântul voievod Mihail auzind acele cuvinte împărătești grăite de Eldeg, nu s-a înfricoșat deloc, ci a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Să spui stăpânului tău: așa îți grăiește Mihail voievodul, robul lui Hristos: „De vreme ce ți s-a încredințat ție, împărate, de la Dumnezeu împărăția și slava lumii acesteia, și pe noi, pentru păcatele noastre, ne-a supus dreapta Celui prea înalt stăpânirii tale, datori suntem să ne închinăm ție ca unui cârmuitor, și să dăm cuviincioasa cinste împărăției tale. Iar a ne lepăda de Hristos și a ne închina idolilor tăi, să nu fie. Pentru că nu sunt Dumnezei, ci zidire. Iar la noi sceptrurile proorocești grăiesc așa: Dumnezeii care n-au făcut cerul și pământul, să piară. Căci ce este mai fără de minte decât a lăsa pe Ziditorul și să se închine cineva zidirii?” Iar Eldeg a zis: „Te înșeli Mihail numind soarele zidire! Spune-mi mie: cine s-a suit la ne-măsurata acea înălțime a cerului și a făcut un luminător mare ca acela care luminează toată lumea?” Iar sfântul i-a răspuns: „De voiești să asculți, eu îți voi spune cine a făcut soarele și toate cele văzute și nevăzute: Dumnezeu cel fără de început și nevăzut, și Fiul Lui cel Unul Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, și Acela așijderea nezidit, nici început, nici sfârșit având; de asemenea și Duhul Sfânt, cea întreit alcătuită dumnezeire; însă Unul Dumnezeu, Acela a făcut cerul și pământul și soarele, căruia voi vă închinați, și luna și stelele, marea și uscatul, pe cel întâi om Adam, și i-a dat lui toate spre slujire. Apoi a pus lege oamenilor, ca să nu se închine nici la o zidire, nici la cele de pe pământ, jos, nici la acelea din cer, sus, ci să se închine Unuia Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut. Aceluia și eu mă închin. Iar ceea ce-mi făgăduiește mie împăratul, domnia și slava lumii acesteia, de aceasta eu nu mă îngrijesc, căci și împăratul însuși este vremelnic și îmi dă vremelnică domnie care mie nu-mi trebuie, căci nădăjduiesc spre Dumnezeul meu în care cred că-mi va da mie împărăția cea veșnică, care niciodată nu are sfârșit”. Iar Eldeg a zis: „De vei petrece în această nesupunere a ta Mihaile, și de nu o vei face voia împăratului, vei muri îndată”. Iar sfântul i-a răspuns: „Nu mă tem de acea moarte, care-mi este câștigătoare și mijlocitoare de veșnica petrecere, cea cu Dumnezeu. Și ce grăiesc mai multe? Sunt creștin! Și pe făcătorul cerului și al pământului mărturisesc, întru Dânsul cu neîndoire cred, și voi muri pentru Dânsul bucurându-mă”. Deci, văzând Eldeg că nici cu îmbunare nici cu îngrozire nu poate să-l plece la voia tiranului, s-a dus la acesta să-i spună toate cele auzite de la voievodul Mihail.

Iar împăratul auzind cuvintele lui Mihail, cele grăite lui, s-a îndrăcit de mânie și ca cu o văpaie cu îngrozire suflând, a poruncit celor ce-i stau înainte ca îndată să ucidă pe Mihail, voievodul Cernigovului. Și se repeziră slujitorii prigonitorului precum la vânat, sau ca lupii la oaie alergând. Iar sfântul mucenic al lui Hristos sta la un loc cu Teodor, negrijindu-se de moarte, ci cântând Psalmi, și rugându-se lui Dumnezeu cu râvnă mare. Apoi, când văzură pe ucigași alergând spre dânșii, începură a cânta: „Mucenicii tăi Doamne multe chinuri au răbdat, și cu dragostea ta sfinții și-au unit sufletele”. Ajungând ucigașii la locul acela unde sta sfântul, l-a apucat ca fia-rele, și întinzându-l pe pământ de mâini și de picioare, îl băteau fără de milă peste tot trupul, încât și pământul s-a roșit de sânge, și l-a bătut mult fără de cruțare. Dar el răbdând cu vitejie nimic nu zicea, fără numai aceasta: „Creștin sunt”. Apoi unul din slujitorii împăratului, anume Doman, care fusese creștin, și lepădându-se de Hristos a îmbrățișat păgâneasca credință tătărească, acel călcător de lege, văzând pe sfântul că răbda cu vitejie muncile, s-a înfuriat asupra lui și ca un vrăjmaș creștinesc și-a scos cuțitul său și, întinzându-și mâna, a apucat pe sfântul de cap, l-a tăiat și l-a aruncat de la trup, încă în gură având cuvântul cel de mărturisitor, și zicând: „Creștin sunt”. O minune prea de mirare! Capul cu sila tăindu-se grăia, și pe Hristos cu gura mărturisea.

Iar după aceea începură necurații a grăi cu fericitul Teodor: „Fă măcar tu voia împăratului, și te închină la zeii noștri, și nu numai viu vei fi, ci mare cinste de la împăratul vei lua, și domnia stăpânului tău o vei moșteni”. Iar sfântul Teodor le-a răspuns: „Domnia stăpânului meu nu o vreau, nici nu-mi trebuie cinste de la împăratului vostru, ci doresc ca pe aceeași cale să merg la Hristos Dumnezeu, pe care a mers sfântul mucenic Mihail voievodul, stăpânul meu. Căci, precum el, așa și eu într-Unul Hristos Făcătorul cerului și al pământului cred și pentru Dânsul voi să pătimesc până la sânge și la moarte”.

Văzând ucigașii neplecat pe sfântul Teodor, l-au apucat și l-au chinuit cu nemilostivire ca și pe sfântul Mihail. Iar mai pe urmă și cinstitul lui cap îl tăiară zicând: „Cei ce n-au vrut să se închine prea luminatului soare, aceia nevrednici sunt să vadă soarele”. Așa pătimind sfinții din nou arătați, mucenicii Mihail și Teodor, și-au dat sufletele lor în mâinile Domnului, la Septembrie în 20 de zile, în anul facerii lumii 6743, iar de la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, în anul 1245. Iar sfintele lor trupuri au fost aruncate spre mâncarea câinilor și multe zile au rămas întregi. Căci nimic nu s-a atins de ele, și așa, cu darul lui Hristos, au rămas nevătămate. Și se arăta stâlp de foc asupra trupurilor lor, strălucind cu prea luminoase raze, și lumini aprinse peste toate nopțile se vedeau, care lucru văzându-l credincioșii, cei ce se întâmplase acolo în acea vreme, au luat în taină sfintele lor trupuri și le-au îngropat cu cinste. Iar după uciderea sfinților mucenici, Batus cel fără de Dumnezeu ridicându-se încă, a mers cu toate oștirile spre ținuturile de la miazănoapte și de la apus, adică spre țara leșească și spre unguri. Și ucis fu blestematul de ungurescul crai Vladislav, și și-a luat răul sfârșit vieții sale celei rele.

Deci, acela a moștenit iadul, iar sfinții mucenici moștenesc împărăția cerului, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.