Sinaxar 19 septembrie

📑 Cuprins:

• Sfinții mucenici Trofim, Savvatie și Dorimedont
• Sfântul Zosima Pustnicul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții mucenici Trofim, Savvatie și Dorimedont

Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăției Romei, iar în Antiohia stăpânea Attic, care se numea și Eliodor. Atunci se săvârșea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo și locuitorii cetății, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beții, dănțuiri și toate lucrurile cele de dezmierdare. Atunci au venit acolo din părțile din afară doi necunoscuți, Trofim și Savvatie, bărbați dreptcredincioși și închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceștia văzând orbirea și pierderea marii mulțimi de suflete, au suspinat cu greu și, amestecându-și cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: „Dumnezeule! Cel ce cu cuvântul din neființă toate Le-ai alcătuit și pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer și scoate pe acești oameni din mâinile vrăjmașului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dânșii, au cunoscut că nu fac parte din păgânătatea idolească, și, prinzându-i, i-au dus la stăpânitorul și judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzându-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducând de față întâi pe Sfântul Trofim îl întrebă de nume, de viață și de credință. Iar el a răspuns: „Numele meu este Trofim și m-am născut din părinți slobozi și de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; până ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate și neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: „De care credință ești?” Răspuns-a Trofim: „Iată, ți-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sunt creștin, rob al lui Hristos și lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: „Dar ești străin sau cetățean?” Iar sfântul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: „Oare ai citit poruncile împărătești?” Răspuns-a sfântul: „Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credință și între înșelăciunea diavolească este atâta deosebire pe cât între zi și între noapte”.

După aceste cuvinte, mâniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfântul Trofim, dezbrăcându-l, să-l întindă în patru părți și să-l bată fără milă. Și l-au bătut mult pe mucenic, până s-a roșit pământul de sângele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate și i-a zis: „Jertfește zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfântul Trofim: „Nu mi se cade mie nici a mă gândi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amândoi au același gând: să ucidă pe aceia care au hotărât să slujească cu dreaptă credință lui Dumnezeu”.

La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mâniat și a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt și să-i rupă trupul. Și îndată veniră de față speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuțite, cu care tăind trupul mucenicului și strujindu-l până la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdând, grăia încet și lin: „Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dânsul: „Unde este Hristos al tău, Trofime?” Iar el a răspuns: „Hristos al meu este cu toți cei ce-L cheamă pe El în adevăr și de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lângă dânsa ajutorul lui Dumnezeu”.

După aceste chinuri îl aruncară pe Sfântul Trofim în temniță, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savvatie. Și îndată a zis către dânsul judecătorul: „Nu te întreb pe tine de ești creștin, ci spune mai întâi de ce rânduială ești”, pentru că singur cuvântul creștin era așa de urât acelui necurat, încât nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toți, fiindu-i ochii sufletești așa de întunecați nu suferea să caute cu dânșii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: „Nu te întreb pe tine de ești creștin”. Iar Sfântul Savvatie a răspuns: „Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moștenirea, mărirea și bogăția îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează și se cârmuiește”.Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneț al mucenicului ca o jignire, s-a mâniat și l-a lovit peste obraz, zicându-i: „Na, să răspunzi precum te întreb eu! Și mai înainte, până nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei și le jertfește lor”. Sfântul a ocărât pe zeii lor și a râs de nebunia lor și a dat pe față păgânătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spânzurat și cu unghii de fier l-au strujit atât de mult, până ce au rămas oasele goale, căzând carnea și cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încât chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dânsul, că toată carnea căzuse. Rămânând numai oasele spânzurate, îl dezlegară de pe lemn și îndată Sfântul Savvatie, în acele chinuri și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Mutându-se Sfântul Savvatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzând speranța că-l va întoarce spre păgânătate, a gândit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dânsul o scrisoare, înștiințându-l despre Trofim, despre câte chinuri a răbdat, și că s-a arătat mai tare decât cei care l-au chinuit și că pe Hristos Unul îl cinstește și pe ei ca pe nimic îi socotește.

Trimișii, luând scrisoarea, au scos pe sfânt din temniță și, după porunca prigonitorului, l-au încălțat cu încălțăminte de fier care avea în ea mulțime de piroane ascuțite, cu care să-l ducă încălțat pe cale. Și luând ostașii pe sfânt îl duceau și îl sileau să meargă deopotrivă cu dânșii; ei pe cai, iar sfântul pe jos, în încălțămintea cea de fier, înțepându-i-se picioarele de piroane, mergea întrecând pe cei pedeștri și călări și se uda calea cu sfântul lui sânge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viața veșnică, unde cu câți pași a măsurat, atâtea răni noi a luat în picioare și câte răni noi erau, atâtea dureri și necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale și pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

Mergând trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Și acolo ostașii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfântul Trofim, și, văzându-l, l-a întrebat: „Oare tu ești Trofim?” Iar mucenicul a răspuns: „Trofim mă numesc și sunt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se rușinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: „Și încă te afli tot în nesupunere și pe Acel Hristos zadarnic și în deșert Îl mai chemi; El la mulți a fost pricinuitor al morții. Dacă n-ai vrut mai întâi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dânsul și jertfește idolilor ca, scăpând de muncile cele cumplite și de moarte, să-ți petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: „De moarte și dacă aș vrea să scap, nu este cu putință, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăși firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobândi viața aceea care fără de măsură este mai bună și mai mare decât aceasta care este plină de răutăți și scurtă. Bunătățile vieții ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă și urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorință sunt robit de viața aceea și mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozești”.

Atunci Dionisie, oftând de mânie, a poruncit ca să-l bată pe sfântul Trofim cu vine crude. Iar când îl bătea îi zicea prigonitorul: „Să zici numai cu buzele, Trofime: „voi jertfi zeilor” și îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile și cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oțet cu muștar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spânzurându-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcându-i răni lungi și adânci, încât ieșeau râuri de sânge din ele. Iar el, răbdând, zicea în sine: „Multe-s necazurile drepților și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: „Deșartă este nădejdea ta, Trofime, și zadarnice gândurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutățile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfește zeilor, și îți vei ajuta ție”. Iar sfântul, râzând de nebunia prigonitorului, a zis: „De Dumnezeul meu cel adevărat și viu nu mă voi lepăda niciodată”.

Dionisie a zis cu mânie către slujitori: „Mai groaznic să-l chinuiți pe el”. Și se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfântul se ruga: „Caută din Cer, Dumnezeul meu, și mă izbăvește de cursa vânătorilor, că Tu ești așteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oțet cu sare adăugându-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: „Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumânări aprinse îi arse coastele, dar nici așa nu s-a slăbit ostașul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniță.

Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întâi între sfetnici, creștin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergând adeseori în temniță în taină la Sfântul Mucenic Trofim, îi spăla sângele, îi ștergea rănile cu pânze curate, și-i lega umflăturile, având și în toate grijă de dânsul.

Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urât de Dumnezeu care se numea „Dioscoria”, adică ziua lui Castor și a lui Polux, și se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgânesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toți mai marii și sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzând că nu este cu dânșii și Dorimedont, au trimis după dânsul ca să se veselească cu dânșii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dânsul: „Sunt creștin, și nu mi se cade a veni la ospețe păgânești!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebându-l pentru ce n-a venit cu dânșii la ospăț, s-a înștiințat că într-adevăr este creștin; însă, nevrând în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.

Deci, trimitea la dânsul pe oarecare din prietenii săi, îndemnându-l să se pocăiască și să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuțime la dânșii, le-a zis: „Depărtați-vă de la mine toți lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea și s-a făcut ca un om ce nu aude și nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a șezut prigonitorul la jude-cată, și aducând de față pe Dorimedont, a zis către dânsul: „Omule înșelat, ce ți-a fost ție ieri că te-ai depărtat de zei și n-ai împlinit poruncile împărătești? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinstești de toți și să ai între noi locul cel mai de pe urmă?” Răspuns-a sfântul: „Cel ce iubește pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socotește toată cinstea și slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decât alții a se mândri, în haine de mult preț a se îmbrăca, și celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sunt vremelnice și deșarte, despart pe om de Dumnezeu, și mijlocesc gheena focului”.

Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări și cu îngroziri, ca pe sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure și cu țepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Și zicea nelegiuitul: „Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui”. Iar sfântul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, și batjocorea pe idolii păgânești și cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decât acela cu țepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfântul, și îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce hulește pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplându-se de mânie, cu unghii de fier au rupt fața sfântului și i-au dezrădăcinat dinții lui; însă nici așa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea grăitoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, și ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dânsul și l-au pus pe cărbuni aprinși. Iar el, ca pe niște flori roșii umblând, se bucura în pătimirile sale, arătându-se gata să rabde mai multe și mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniță, iar pe Sfântul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spânzurându-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind rănile cele dintâi. După aceasta cu țepușe înfocate i-au scos ochii, iar sfântul, pătimind, mulțumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniță.

Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim și pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mâncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească niște fiare flămânde și să hotărască ziua priveliștii. Sosind ziua aceea în care sfinții erau să fie mâncați de fiare, a ieșit Dionisie cu toți sfetnicii și cu slugile sale la priveliște, și s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinții mucenici Trofim și Dorimedont, goi și răniți, fiindu-le tot trupul ca o rană.

Punându-i pe ei în priveliște, au dat drumul din cușcă la o ursoaică; iar ea, cu mânie repezindu-se, alerga spre dânșii. Când s-a apropiat de ei, îndată mânia fiarei a schimbat-o în blândețe. Iar Sfântul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup și cu Hristos să viețuiască, a luat pe ursoaică de ureche și o întărâta pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfâșiat de dânsa; iar ea, ca și cum se rușina de el, își pleca și-și întorcea capul ei. Iar muncitorul se mânia mai mult decât fiara, și singur întru sine se mânca, văzând pe sfinți, nevătămați de acea ursoaică.

Apoi, a dat drumul din cușcă asupra lor unui pardos, dar și acela, ca un câine bucurându-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă și acela a făcut tot ca și cei dintâi, arătându-se ca un mielușel blând. Apoi, s-a mâniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, și-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărâta pe fiară, ca pe acei doi creștini să-i mănânce. Și când acela vrea să întărâte leul, îndată s-a repezit leul la dânsul și a rupt pe stăpânul său. Deci, tot poporul văzând o minune ca aceea, se mira și cunoștea puterea Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, și cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, și pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Și așa sfinții mucenici Trofim și Dorimedont, după multe și amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viața cea fără de moarte, adăugându-se Sfântului Savvatie, dănțuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toți slăvit în veci. Amin.

Sfântul Zosima Pustnicul

În părțile Ciliciei, înrăutățitul cârmuitor Domițian (81-96) a încălecat pe cal cu slujitorii săi, și au mers la vânat. Trecând prin multă pustie și peste dealuri, gonea și vâna fiare. La un loc văzură departe mulțime de fiare, iar în mijloc era un om bătrân, umblând și vorbind cu fiarele ca și cu oamenii. Spre acestea s-au repezit vânătorii și au fugit fiarele, iar pe omul acela prinzându-l, l-au dus la boier.

Părându-li-se că este vânător și că face farmece în pustie, îl întrebară cine este și cum îi este numele. Iar el a zis: „Sunt creștin și îmi este numele Zosima”. Deci, legându-l pe el, îl duseră în cetate, unde, șezând boierul la judecată, îl întreba pe el de vrăji și de farmece și în ce chip a fermecat fiarele de trăia în mijlocul lor nevătămat, și vorbea cu dânsele precum cu oamenii. Iar Zosima a răspuns: „Nu pentru farmece mi-am petrecut viața mea în pustie, ci fiind creștin nu puteam să petrec cu necredincioșii în cetate. De aceea m-am dus în pustie, vrând ca mai bine să fiu cu fiarele, decât cu oamenii cei răi și vrăjmași ai Domnului meu Iisus Hristos. Pentru că m-am sârguit să duc o viață ca mulți sfinți părinți de-ai noștri, care, înstrăinându-se de lume, au viețuit în pustie. Iar Dumnezeu cel ce știe pe cei ce-I slujesc Lui, se îngrijește de dânșii. Acela rânduind și pentru mine după bunătatea sa, mi-a supus fiarele cele sălbatice spre mângâierea mea. Și am viețuit cu dânsele, mângâindu-mă spre Dânsul, în El punându-mi toată nădejdea mea”. Atunci boierul a zis: „Dar pe Nazarineanul Îl cinstești, răule bătrân? Bine, am să merg la Nazaret și acolo tare te voi munci pe tine, ca ori de Nazarineanul să te lepezi, ori rău să te lipsești de viața aceasta. Ba chiar și cei ce sunt nazarineni, văzând muncile tale, o să se înfricoșeze”.

Deci, l-a trimis pe Zosima ferecat la Nazaret, înaintea sa. După o vreme și el a sosit la Nazaret, și, alegând vreme de jude-cată, a adus de față pe Zosima și i-a zis: „Spune-ți vrăjile tale, cum ai fermecat fiarele?” Iar el s-a mărturisit pe sine că este creștin. Și a poruncit înrăutățitul să-l spânzure pe el cu capul în jos, să-i lege o piatră mare de grumajii lui și cu unghii de fier să-l strujească pe el. După aceasta iar l-a întrebat pe el să-și spună farmecele. Iar Zosima a zis: „Hristos Dumnezeul meu, Acela a trimis fiarele spre mângâierea mea în pustie”. Apoi i-a zis judecătorul: „Dacă fiarele ascultă pe Dumnezeul tău, poruncește să vină aici o fiară, și toți împreună cu tine vom crede”. Iar Zosima, întinzându-și cinstitele sale mâini în sus și rugându-se, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fi-ul lui Dumnezeu, ascultă-mă pe mine, robul Tău; fă să vină aici un leu înfricoșat, ca să-mi slujească mie”. Deodată a sosit un leu înfricoșat în cetate, și toți, văzându-l, au fugit; și venind leul, sprijinea pe dedesubt piatra care era legată de grumajii lui Zosima. Strigând tiranul din cetate, a zis: „Zosima, îmblânzește fiara, ca să te dezlegăm”. Iar Zosima a binecuvântat ca să fie blândă fiara. Deci, boierul a poruncit să dezlege pe sfântul din legături – și voia să-l trimită pe el la împărat. Zosima, însă, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul iar leul s-a dus în pustie. Apoi creștinii au îngrijit trupul sfântu-lui, și l-au îngropat pe el cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul, și pe Duhul Sfânt, cel slăvit în veci. Amin.

 

Prologul în această zi pune pe sfântul Anurie, episcopul, dar acela este sfințitul mucenic Ianuarie, iar pomenirea lui se face în aprilie, ziua a 21-a. În această zi Prologul pune și pe sfinții mucenici Timotei, Agapie și Tecla, dar și pomenirea acestora se face la 29 August