Sinaxar 24 noiembrie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Clement, Papă al Romei
În slăvita și marea cetate Roma cea veche era un om slăvit și de neam mare, cu numele Faust, care își trăgea neamul său din împărații Romei, cei de demult, având femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam împărătesc, fiind rudenia lui August și a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care însuși cezarul a dat-o lui Faust de soție. Și erau amândoi necredincioși, îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceștia au născut mai întâi doi fii gemeni și au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea au născut și pe al treilea fiu și i-au pus numele Clement.
Faust, avea un frate cu obiceiul rău și fără de rușine, care, văzând pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumusețea ei și voia să o amăgească spre desfrânare. Dar ea, fiind plină de înțelepciune, nu voia să-și necinstească casa sa cea de bun neam, și-l îndepărta în tot chipul de la sine pe acel desfrânat. Și nevrând a-l vădi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temându-se ca să nu iasă pentru dânșii veste rea în popor, și să-și facă de râs casa.
Matilda, văzând însă că nu poate în alt fel să scape de dânsul, de nu se va depărta de ochii și vecinătatea lui, s-a gândit la un lucru ca acesta, și a zis odată către bărbatul ei: „Un vis minunat am avut în această noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit și bătrân ca unul dintre zei, zicând către mine: Tu și cei doi fii gemeni ai tăi de nu veți ieși din Roma vreo zece ani, cu moarte neașteptată și pierzătoare veți muri împreună cu dânșii”.
Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimântat și mult gândindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: „Mai bine este să trăiască iubita mea soție împreună cu fiii mei, chiar și în altă țară străină, decât să moară aici de moarte grabnică și neașteptată”.
Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuință, a trimis-o pe ea în țara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni, Faust și Faustinian, cu robi și cu roabe și cu multă avere; și i-a poruncit ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amândoi copiii la învățătura înțelepciunii elinești. Așa s-au despărțit unul de altul, cu nespusă jale și cu multe lacrimi. Matilda împreună cu cei doi copii, intrând în corabie, au pornit pe mare; iar Faust împreună cu fiul său cel mai tânăr, Clement, au rămas în Roma.
Mergând Matilda câteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vânt și de valuri într-o țară neștiută, s-a sfărâmat acolo la miezul nopții, și s-au înecat cu toții. Iar Matilda, purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul cetății ce se numea Antandros, care era în părțile Asiei, și se tânguia nemângâiată pentru fiii ei înecați, și de supărarea aceasta mare voia să se arunce și dânsa în mare. Dar văzând-o goală, plângând foarte și suspinând cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a făcut milă de dânsa și ducând-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o. Și venind la dânsa niște femei iubitoare de străini, o mângâiau și își spuneau fiecare întâmplările cele rele, făcându-i oarecum mângâiere în mâhnirea ei.
Iar una dintr-însele i-a povestit, zicând: „Bărbatul meu era corăbier foarte tânăr și s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tânără, și mulți voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu și după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voiești să petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amândouă cu mâinile noastre și ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii și, petrecând în casa ei, se ostenea lucrând cu mâinile și cu aceasta câștigându-și hrana sa.
Deci a petrecut astfel douăzeci și patru de ani. Iar fiii ei, Faust și Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărâmat corabia, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzându-i niște tâlhari de mare, ce se întâmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dânșii în vasele lor, și ducându-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vândut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dânșii ca pe fiii ei și i-a dat la învățătura cărții. Învățând ei toată înțelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei lui Hristos și primind Sfântul Botez, urmau Sfântului Apostol Petru.
Iar Faust, tatăl lor, viețuind în Roma cu Clement, nu știa nimic de nevoia ce se întâmplase femeii sale și copiilor lui. Și trecând un an, a trimis niște slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia sa și copiii săi, trimițându-le și multe din cele de trebuință. Iar ei mergând, nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici o veste de la soția sa și de la copii, și a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuință. Iar ei, mergând acolo și neaflând pe nici unul dintre dânșii, s-au întors în al patrulea an și au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpâna lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dânșii acolo, și nici de urma lor nu s-a aflat.
Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tânguindu-se cu amar. Și, înconjurând toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă n-au văzut sau să fi auzit cineva de soția sa și de copiii săi. Sau dacă n-a aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie și luând câteva slugi și avere, a pornit el însuși în căutarea soției și a iubiților săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tânăr, l-a lăsat cu celelalte slugi credincioase ca să învețe carte. Și a umblat mult prin toată lumea, pe mare și pe uscat, căutând mulți ani pe soția și pe copiii săi, dar nu i-a găsit.
Deznădăjduindu-se de dânșii foarte, îi era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părându-i-se lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătățile acestei lumi, fără iubita sa soție, de care avea mare dragoste pentru marea și plina ei înțelegere și înțelepciune.
Deci, lepădându-se de toată cinstea și slava lumească, umbla prin țări străine ca un sărac și nu spunea nimănui cine este. Iar copilul Clement, venind în vârsta desăvârșită și învățând bine învățătura filosofiei și, văzându-se lipsit de tatăl său și de maica sa, era totdeauna mâhnit. Căci acum erau douăzeci și patru de ani de când se dusese maica sa, iar de când plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, și, deznădăjduindu-se de viața lor, plângea pentru dânșii ca pentru cei morți. Încă își aducea aminte și de sfârșitul său, că o să moară și nu știe unde se va afla după moarte, socotind dacă mai este oare altă viață, după această puțină vreme, sau nu.
Aceasta gândind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi, și nu voia să se mângâie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna se arăta tulburat și cu fața posomorâtă, suspinând greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos în lume, căuta să știe despre aceasta mai cu adevărat.
După aceea i s-a întâmplat a vorbi cu un om cu bună credință, care a zis către dânsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea și a propovăduit tuturor viața veșnică, de vor viețui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Și tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătățile cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dânsul și nu primesc învățătura Lui vor fi munciți în veci în focul gheenei.
Auzind Clement acestea, s-a aprins cu râvnă nespusă ca să știe mai cu adeverire despre Hristos și despre învățăturile lui. De aceea s-a gândit să meargă în Iudeea unde se răspândise buna vestire a lui Hristos. Deci, lăsând casa sa cu mulțimile de averi, a plecat cu vreo câteva slugi credincioase și, luând aur din destul, a intrat într-o corabie și a pornit în părțile Iudeii. Dar făcându-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria, și aflând acolo pe Sfântul Varnava, a ascultat cu plăcere învățătura lui despre Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru și, fiind botezat de dânsul, îi urma lui împreună cu ceilalți ucenici, între care erau și cei doi frați ai lui gemeni, Faust și Faustinian. Însă nu-i cunoștea pe dânșii că-i sunt frați, nici ei nu-l puteau cunoaște pe dânsul, de vreme ce foarte de mici se despărțiseră unii de alții și nu mai țineau minte fețele unul altuia.
Mergând Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust și pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lângă sine și, intrând într-o corabie, a plutit pe mare și înnoptând apostolul îl întreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este și cum a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe care a avut-o în vis, și cum, după patru ani, a plecat și tatăl său spre căutarea ei și nu s-a mai întors. Iar acum sunt douăzeci de ani de când nu aude de dânșii nimic și i se pare că părinții și frații lui sunt morți. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Și în acea vreme, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui Clement.
Deci au ieșit oarecare din corabie și au mers în cetate să cumpere cele de trebuință și a ieșit și Sfântul Petru; iar Clement a rămas în corabie. Mergând Petru către cetate, a văzut pe bătrâna Matilda, șezând lângă poarta cetății cerând milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească din osteneala ei, că-i slăbiseră mâinile. De aceea cerea milostenie și cu aceasta se hrănea pe sine și pe cealaltă bătrână, care o primise pe ea în casa sa, și care de asemeni slăbise și zăcea acasă bolnavă.
Văzând Sfântul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul că este străină și a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftând greu, a lăcrimat și a zis: „O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai nevoiașă și mai ticăloasă decât mine”. Iar Sfântul Petru, văzând-o pe ea lăcrimând și zicând acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este și de unde este. Și a cunoscut-o pe dânsa și a mângâiat-o cu cuvintele, zicând: „Eu știu pe fiul tău cel mai tânăr, Clement, și se află acum chiar în părțile acestea”. Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă și de bucurie. Iar Petru luând-o de mână a ridicat-o de la pământ și i-a spus să meargă după el la corabie, zicându-i: „Nu te tulbura, bătrâno, că îndată vei ști cu adevărat despre fiul tău”.
Mergând către corabie, le-a ieșit Clement întru întâmpinare, care, văzând pe femeie urmând lui Petru, se mira. Iar ea, uitându-se asupra lui Clement, a început a-l cunoaște pe el după asemănarea feței cu tatăl său și a întrebat pe Petru: „Oare nu este acesta Clement, fiul meu?” Iar Petru a zis: „Acesta este”. Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plângând. Clement, neștiind cine este acea femeie și pentru ce plânge, o depărta pe ea de la sine. Iar Petru a zis către dânsul: „Nu depărta, fiule, pe aceea ce te-a născut pe tine”. Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat și a căzut la picioarele ei, sărutându-le și plângând. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie pentru aflarea și cunoștința lor. Și s-a rugat Sfântul Petru pentru dânsa către Domnul și i-a tămăduit mâinile, iar ea a rugat pe Sfântul Apostol pentru tămăduirea bătrânei sale. Sfântul Petru, mergând în casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.
După aceea, luând pe maica sa împreună cu bătrâna cea vindecată, le-au dus în corabie și au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul despre bărbatul ei Faust, și auzind că a plecat spre căutarea ei și de douăzeci de ani nu se aude nimic de dânsul, se tânguia cu amar ca după un mort, căci nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungând în Antandros, au lăsat corabia și au început a călători pe uscat împreună cu Matilda și cu bătrâna ei.
Sosind în Laodiceea, i-au întâmpinat pe ei Faust și cu Faustinian, care merseseră acolo mai înainte de dânșii. Aceia au întrebat pe Clement: „Cine este femeia străină și cu cealaltă bătrână, care vin împreună cu voi?” Iar Clement a răspuns: „Este maica mea pe care am aflat-o în această țară străină”. Deci, a început a le spune lor toate pe rând, de câtă vreme nu s-a văzut cu maica sa și cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, și că aceea este maica lor, și începând a plânge de mare bucurie, au strigat: „Cu adevărat aceasta este maica noastră Matilda, și acesta este fratele nostru Clement, că noi suntem frații cei gemeni, Faust și Faustinian, care am plecat din Roma împreună cu maica noastră”. Și căzând unul pe grumazul celuilalt au plâns mult, sărutându-se cu dragoste.
Atunci puteai vedea veselindu-se maica și fiii săi, pentru că i-a văzut pe dânșii sănătoși și povesteau unul altuia, că, cu judecățile lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurându-se, și numai de aceasta le era lor supărare, că nu știau nimic despre tatăl lor. După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieșit a doua zi la mare, foarte de dimineață, și a botezat la un loc ascuns și pe Matilda și pe cealaltă bătrână, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.
Sfântul Petru a mers apoi pe altă cale și iată că era în cale un bătrân cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care aștepta pe Petru, căruia, făcându-i urare de dragoste, a zis: „Te văd pe tine om străin și nu prost, chiar fața ta te arată a fi un om cu bună pricepere, deci voiesc a vorbi puțin cu tine”. Iar Petru a zis: „Grăiește, domnule, ce voiești”. Și a început a grăi omul acela astfel: „Te-am văzut acum făcând rugăciune la un loc ascuns lângă țărm, și luând seamă în taină, m-am dus și te-am așteptat puțin aici, vrând ca să-ți spun că în deșert vă osteniți, rugându-vă lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pământ și nu are nici un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întâmplare. Deci, nu vă înșelați făcând rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există”.
Sfântul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: „Prin ce cunoști acestea, că toate se fac nu după rânduiala lui Dumnezeu și nici după purtarea de grijă a Lui, ci după întâmplare? Și cu ce fel de dovadă adeverești că nu există Dumnezeu? Și dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul și l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pământul și l-a înfrumusețat cu flori?”
Iar omul acela, oftând din adâncul inimii a zis: „Eu, stăpâne, știu citirea stelelor și am slujit zeilor cu atâta osârdie ca nimeni altul și am cunoscut că toate sunt înșelăciune, pentru că nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor ce plâng și ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă și ar fi căutat spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este Cel ce ascultă, nici Cel ce mângâie în supărări, de aici dar mă încredințez că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit și pe mine care m-am tânguit întru amărăciunea inimii.
Căci iată, precum mă vezi, stăpâne, de douăzeci de ani și mai bine mă aflu în mare supărare, și o, vai mie, cât de multe rugăciuni am făcut către toți zeii! O, cât de multe lacrimi am vărsat și nici un zeu nu m-a auzit și a fost deșartă toată osteneala mea”. Iar Sfântul Petru a zis: „Pentru aceasta n-ai fost auzit de atâta vreme, pentru că te-ai rugat la mulți zei deșerți și mincinoși; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem noi și ne rugăm Lui”.
Sfântul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela și întrebând despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl lui Clement și al fraților lui, și bărbatul Matildei. Apoi a zis către dânsul că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, apoi îndată va vedea pe femeia și pe fiii săi, întregi și sănătoși. Iar el a zis: „Au doar vor învia din morți femeia mea și copiii mei? Căci eu singur am cunoscut din citirea stelelor și de la prea înțeleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am încredințat că femeia mea și cei doi copii s-au înecat în mare”.
Sfântul Petru l-a luat în gazdă la sine și când a intrat Faust și a văzut pe Matilda, s-a înspăimântat; și uitându-se la dânsa cu dinadinsul și cu mirare, tăcea. Apoi a zis: „Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum? Și apropiindu-se mai mult, a strigat: „Cu adevărat aceasta este iubita mea soție!” Și îndată de bucurie amândoi au plâns, încât nu puteau nici a grăi unul către celălalt, căci a cunoscut și Matilda pe bărbatul său. Și abia venindu-și în fire, Matilda a putut zice: „O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu până acum? Pentru că eu am auzit că ești mort”.
Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut soții, asemenea și fiii cu părinții lor și, îmbrățișându-se plângeau și se bucurau, mulțumind lui Dumnezeu. Toți cei care se întâmplaseră acolo, văzând acestea, au plâns și au mulțumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugând pe Apostolul, cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Și, fiind botezat, înălța lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toți în Antiohia.
Acolo, învățând credința lui Hristos, s-a înștiințat ighemonul Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, și despre femeia și fiii lui, cum și de întâmplarea lor. Și îndată a trimis vestitori la Roma și a spus cezarului toate cele despre dânșii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcându-se aceasta, cezarul s-a bucurat de întoarcerea lor și, auzind toate cele ce li s-au întâmplat, a plâns mult.
Apoi au făcut ospăț mare în acea zi și i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogăție multă, robi și roabe, și i-au adus în slavă mare și au fost cinstiți de toți.
De atunci viețuiau în foarte bună credință, dând milostenie multă la săraci, și au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată și în bătrâneți bune. Apoi împărțind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleștile învățături, căci acum venise și Sfântul Petru în Roma. Iar mai vârtos fericitul Clement era ucenic nedespărțit al Sfântului Petru și părtaș al tuturor căilor, ostenelilor și răbdărilor lui pentru Hristos și propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a așezat Sfântul Petru ca episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa de către Nero.
După aceea, Sfântul Petru sfârșindu-se, după episcopul Lin și după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului și al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement păștea turma lui Hristos cu multă osteneală și răbdare, fiind înconjurat pretutindeni de cumpliți chinuitori, ca de niște lei ce răcnesc și ca de niște lupi ce răpesc, care căutau să înghită și să piardă credința creștinească. Și, fiind în atâtea nevoi și prigoniri, nu înceta a se îngriji cu multă sârguință de mântuirea sufletelor omenești.
Astfel, a întors la Hristos mulțime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci și din palatele împărătești, pe mulți din cei de neam mare și slăviți, între care era și un oarecare Sisinie și mulți din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atât se ostenea întru bunăvestirea lui Hristos, încât odată, în ziua Paștilor, a botezat în mărturisirea Treimii patru sute douăzeci și patru de oameni, care erau toți de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintâi al Romei, a sfințit-o spre păzirea fecioriei sale și a împărțit Roma la șapte grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinților mucenici, care erau omorâți atunci pentru Hristos.
Dar când cu învățătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor și cu felul vieții sale plină de fapte bune, înmulțea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrăjmași, pe Torcutian comitele, care, văzând mulțimea cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învățătura lui Clement, a învățat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement și asupra credincioșilor creștini.
În acea vreme stăpânea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul și s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Și, mergând cei ce ridicară tulburarea la eparh, începând a cleveti împotriva lui Clement, ziceau: „Până când va defăima acesta pe zeii noștri?” Iar alții grăiau împotrivă, apărând pe Clement și zicând: „Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos și oricine are supărări și aleargă la dânsul dobândește mângâiere, nefăcând supărare nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor”.
Alții, fiind aprinși cu duhul vrăjmașului, strigau: „Toate acestea făcându-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noștri. Pe Jupiter nu-l mărturisește a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numește duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrânată, iar Vesta cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea și pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos și toate numele zeilor noștri și capiștele lor cu ocări le necinstește. Deci, sau să jertfească zeilor noștri, sau să fie omorât”.
Iar Mamertin, eparhul cetății, nerăbdând gâlceava și tulburarea poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfântul Clement și a început a grăi către dânsul: „Din rădăcină de neam bun ai ieșit, precum mărturisește despre tine toată mulțimea Romei, dar te-ai înșelat și pentru aceasta nu poate mulțimea să te rabde și să tacă. Căci nu știe pe care dumnezeu cinstești, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noștri. Deci, se cade ție să lepezi toată înșelăciunea și rătăcirea de bună voie și să te închini zeilor, cărora, după obicei, ne închinăm toți”.
Sfântul Clement a răspuns: „Rog mintea ta cea bună ca să iei seamă la răspunsul meu și nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit și care gâlcevește asupra mea în deșert. Căci deși vorbesc mulți asupra noastră, însă nu pot să ia de la noi ceea ce suntem, fiindcă noi suntem oameni cu minte și înțelepți, iar ei sunt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală asupra lucrului cel bun, și totdeauna tulburările și gâlcevile dintre cei nepedepsiți, s-au obișnuit a ieși. Drept aceea, poruncește-le mai întâi să tacă și, făcându-se liniște, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală, pentru mântuirea sa și să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine cu credință”.
Acestea și mai multe grăind sfântul, n-a aflat eparhul vină într-însul și a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, și nu încetează a striga, însă nu se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian a scris eparhului ca „Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului”.
Un răspuns ca acesta al împăratului văzând Mamertin, i-a părut rău de Clement și-l ruga să nu-și aleagă de bună voie acel surghiun, ci să aducă jertfă zeilor și va fi scăpat de o osândire ca aceea. Iar sfântul îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vârtos se bucură de dânsa. Și atâta dar a dat Dumnezeu Sfântului Clement, încât s-a umilit eparhul de cuvintele lui și a plâns pentru dânsul, spunând: „Dumnezeul căruia Îi slujești tu cu toată inima să-ți ajute în această izgonire la care ești osândit”. Și pregătind o corabie și dându-i toate cele de trebuință, l-a trimis. Și au mers mulți din cei binecredincioși la surghiun împreună cu Sfântul Clement, voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul și învățătorul lor, decât a viețui fără dânsul și fără învățătura lui cea sfântă.
Ajungând sfântul la locul la care era osândit în surghiun, a aflat acolo mai mult de două mii de creștini, care erau osândiți să taie piatră în munții aceia. Deci și el a fost rânduit împreună cu dânșii la lucrul acela. Iar creștinii, văzând pe Sfântul Clement, toți cu un suflet, cu lacrimi și cu suspine, apropiindu-se de dânsul, ziceau: „Roagă-te pentru noi, arhiereule, ca să ne arătăm vrednici făgăduinței lui Hristos”. Iar Sfântul a zis: „Nu sunt vrednic unui dar ca acesta al Stăpânului meu, ca să mă învrednicească a fi părtaș cununii voastre”. Apoi îi mângâia și-i întărea cu cuvintele sale folositoare.
Înștiințându-se Sfântul de la dânșii că au mare lipsă de apă, pentru că de la șase stadii își aduceau în spate apă, a zis către dânșii: „Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, când Moise a lovit piatra și a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriți, să ne bucurăm”.
Și au început toți a se ruga. Apoi, săvârșindu-se rugăciunea, Sfântul Clement a văzut un miel stând pe loc care ridica piciorul drept, ca și cum ar fi arătat locul. Iar Sfântul Clement, cunoscând că este Domnul, Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decât numai el, s-a dus la locul acela și a zis: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, săpați în locul acesta”. Și stând împrejur, au început a săpa cu casmale și n-au aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.
După aceasta Sfântul Clement a luat o casma mică și a început a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului și îndată a izvorât apă foarte limpede și dulce și s-a făcut din acel izvor un râu mare. Atunci s-au bucurat toți, iar Sfântul Clement a zis: „Pornirile râurilor înveselesc cetatea lui Dumnezeu”. Și a ieșit vestea de acea minune prin toată partea aceea, încât alergau acolo popoarele de prin toate cetățile și satele din jur, și văzând râul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile sfântului și auzind învățătura lui, credeau în Hristos și se botezau de către Sfântul Clement în acea apă.
Apoi atâta mulțime de popor necredincios alerga la Sfântul și se întorcea la credință, încât în toate zilele se botezau câte cinci sute și mai mult de suflete. Și atât s-au înmulțit într-un an credincioșii, încât s-au zidit șaptezeci și cinci de biserici și au sfărâmat toți idolii și toate capiștele în toată partea aceea, pentru că toată țara aceea a primit sfânta credință.
Înștiințându-se despre aceasta Traian cezarul, că mulțime de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorât pe mulți creștini, cu felurite chinuri. Apoi, văzând că, cu bucurie alergau toți la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfântul Clement a început a-l sili să aducă jertfă. Și aflându-l pe el neplecat în credință și stând tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre și să-l ducă în mijlocul mării, apoi acolo legându-i de gât o ancoră de corabie, să-l arunce în adânc și să-l înece, pentru ca să nu mai afle creștinii trupul lui.
Aceasta făcându-se, stăteau credincioșii pe mal, privind la înecarea Sfântului, tânguindu-se pentru dânsul cu mare plângere. După aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credincioși, anume Cornelie și Fiv, au zis către toți creștinii: „Să ne rugăm toți cu un suflet, ca să ne arate nouă Domnul, cinstitul trup al mucenicului”. Rugându-se poporul, s-a depărtat marea de trei mile de loc, iar poporul mergând pe uscat, precum odinioară Israelitenii prin Marea Roșie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de Dumnezeu.
Acolo zăcea trupul Sfântului și ancora cu care fusese înecat era aproape de dânsul. Și vrând credincioșii să ia de acolo cinstitul și sfântul trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniți, să lase să fie acolo trupul Sfântului; căci în tot anul la pomenirea lui, tot așa se va depărta marea șapte zile, dând cale celor ce vor vrea să vină la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulți ani de la împărăția lui Traian, până la împărăția lui Nichifor, împăratul grec. Și multe și nespuse minuni se săvârșeau prin rugăciunile Sfântului, pentru că proslăvea Dumnezeu pe plăcutul Său.
Odinioară, depărtându-se marea după obicei la pomenirea Sfântului, și venind mulțime de popor la moaștele lui, s-a întâmplat de a rămas acolo un copil mic, pentru că uitându-l părinții lui în biserică au ieșit. Și îndată a început marea a se întoarce și a acoperi biserica, și se sârguia fiecare a ieși mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieșit degrabă și părinții copilului cel rămas în biserică, părându-li-se că și copilul lor a ieșit împreună cu ceilalți din popor. Deci, căutând într-o parte și în alta, nu l-au văzut pe el și căutându-l prin poporul cel ce ieșise nu l-au aflat. Acum nu era cu putință a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci, plângeau părinții nemângâiați pentru dânsul și s-au dus la casa lor, tânguindu-se.
Iar în anul următor, iarăși depărtându-se marea, au venit părinții copilului după obicei, la închinarea Sfântului și, intrând în biserică, au aflat pe copil viu și sănătos, șezând lângă racla Sfântului, și luându-l cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătând cu degetul racla Sfântului mucenic, zicea: „Acesta m-a păzit pe mine viu și m-a hrănit, și toată înfricoșarea mării a izgonit-o de la mine”. Atunci s-a făcut mare bucurie părinților lui, și la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare și preamăreau toți pe Dumnezeu și pe Sfântul mucenic. Apoi s-au întors părinții cu bucurie întru ale lor, având pe fiul lor viu și sănătos.
În vremea împărăției lui Nichifor, împăratul grec, care a fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfântului Clement, nu s-a îndepărtat marea ca în toți anii cei ce trecuseră, și a fost așa până la cincizeci de ani și mai bine. Iar când a fost Fericitul Gheorghe episcop în Herson, foarte s-a mâhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea, și moaștele unui sfânt ca acela și plăcut al lui Dumnezeu sunt acoperite cu apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson doi învățători filosofi, Metodie și Constantin, care s-a numit mai pe urmă Chiril, și mergeau la Cazari, la propovăduire.
Aceștia, întrebând de moaștele Sfântului Clement și înștiințându-se că sunt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să se sârguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe, fiind îndemnat la acestea de acei învățători, a mers mai întâi la Constantinopol ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, și împărățea cu fericita sa maică Teodora; asemenea și pe preasfințitul patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfântul Metodie. Iar împăratul și cu patriarhul au trimis împreună cu dânsul bărbați cinstiți și pe tot clerul Sfintei Sofii.
Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie și cu Constantin tot poporul cel credincios, și au mers la marginea mării cu psalmi și cu cântări, vrând să câștige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat marea. Și apunând soarele, au șezut în corabie, iar la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat mai întâi capul, apoi moaștele sfântului au ieșit din apă. După aceea luându-le arhiereul, le-a dus în corabie și ducându-le în cetate cu cinste, le-a așezat în biserica Sfinților Apostoli. Și, începând Sfânta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, șchiopii și cei cu tot felul de boli s-au făcut sănătoși, și dracii s-au izgonit din oameni, prin rugăciunile Sfântului Clement și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Sfântul Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei
Cel dintre sfinți, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeași cetăți. Și după dânsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea când erau prigoniri cumplite și cu anevoie de răbdat, de la păgânii împărați Dioclețian și Maximilian, când mucenicilor lui Hristos le erau strâmte temnițele și legăturile, iar sângele lor uda cetățile, ulițele și câmpurile.
În niște vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele și de supărare, ocârmuia acest Sfânt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare și întru nespuse osteneli. Iar cu învățătura și cu chipul bărbăției sale, cel nebiruit în credință, a întărit pe mulți din cei ce erau slabi cu sufletul și fricoși, i-a scăpat de cădere și mulțime mare a adus către cununa mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit și el pentru Hristos. Și, umblând prin Tir, prin Fenicia și prin Palestina, își întărea oile cuvântătoare prin scrisori și le împuternicea cu darul Sfântului Duh.
Temându-se ca nu cumva, înfricoșându-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua și noaptea își ridica mâinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dânșii. Apoi, întorcându-se iarăși în Alexandria, slujea celor ce erau închiși prin temnițe pentru sfânta credință, al căror număr era de șase sute șaizeci. Dintre aceștia era o mulțime de preoți și de clerici, care au fost omorâți toți cu diferite chinuri; de a căror pătimire – în care au răbdat până la sfârșit -, Sfântul Petru se bucura cu duhul.
Păscând el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învățături, prin mijlocul grâului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și vătămând cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputând cu dânsul, certându-l și înfricoșându-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, sluga și înșelătorul, și din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfântul Petru a blestemat pe acel hulitor și, despărțindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.
Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăște lumina și nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sunt rele, și nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleșug sau cu cuvinte cu meșteșug împletite, n-a putut să-l înșele. Iar Sfânta Biserică creștea și se înmulțea în Alexandria, deși erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica și a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mântuirea, care-și puneau în primejdie nu numai avuția, ci și viața, alergând la învățătura Sfântului Petru și la Sfântul Botez, lepădându-se de slujba idolească.
Înștiințându-se despre aceasta păgânul împărat Maximin, care stăpânea atunci părțile de răsărit și petrecea în Nicomidia, că mulți prin învățătura Sfântului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostași, ca să-l prindă pe Sfântul și să-l aducă legat la dânsul. Ajungând trimișii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfântul Petru în biserică, cu mulțime de popor credincios, săvârșind pomenirea tuturor sfinților. Și luându-l pe el, au pus asupra lui legături grele și s-a făcut în popor mare tulburare și gâlceavă, căci unii se tânguiau pentru dânsul, iar alții strigau, zicând: „Pentru ce ne răpiți pe păstorul nostru?” Și s-a adunat toată Alexandria, vrând să-și pună sufletul pentru păstorul lor și striga poporul asupra împăratului și asupra trimișilor lui.
Văzând tribunii tulburarea și gâlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfânt în temnița ce era aproape de biserică și au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mâniat foarte și a scris înapoi către dânșii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învățătorul creștinesc și pe toți cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luând tribunii scrisoarea împăratului, se sârguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfântul Petru ca să-l taie. Dar poporul, care ședea la ușa temniței ziua și noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulțime fără număr adunată, bărbați și femei, bătrâni și tineri, călugări și călugărițe, care nu se depărtau de temniță, fiind legați cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.
Când au văzut ostași înarmați venind către temniță ca să-l scoată pe Sfântul Petru și să-l taie, au strigat toți cu un glas, zicând: „Mai întâi ucideți-ne pe noi toți, dacă aveți poruncă de la împăratul vostru, și după aceea veți lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învățătorul și doctorul sufletelor noastre”.
Acestea auzind tribunii și văzând mulțime de popor, nu voiau să facă multă și mare vărsare de sânge, ci se sârguiau, ca în taină, să taie capul Sfântului și să împlinească voia împăratului.
Acestea astfel făcându-se, s-a înștiințat Arie că arhiepiscopul care îl despărțise pe el de Biserica apostolică, șade în legături și în temniță și are să fie omorât pentru Hristos; a venit cu vicleșug și cu pocăință fățarnică, pentru că nădăjduia ca după dânsul să se suie el pe scaun și să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca și cum și-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe niște preoți, mai cu seamă pe Ahila și pe Alexandru, să roage pe Sfântul Petru pentru dânsul, ca să-i ierte greșeala și să-l primească în sânul Bisericii.
Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii și de departe citește gândurile omenești, văzând inima cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru și i-a descoperit tot vicleșugul acelui blestemat eretic, și a poruncit ca să nu-l primească în Sfânta Biserică. A doua zi, mulți din cetățenii cei binecredincioși și cinstiți, împreună cu preoții Ahila și Alexandru, intrând în temniță, l-au rugat pe sfântul arhiepiscop, căzând la picioarele lui, ca să-l ierte și să-l dezlege de afurisenie pe Arie.
Fericitul Petru, plângând și suspinând, a răspuns lor: „Nu știți, iubiților, pentru cine mă rugați pe mine! Mă rugați pentru acela care voiește să dărâme Biserica lui Hristos! Știți că eu iubesc toate oile mele, și n-aș fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toți rog bunătatea lui Dumnezeu, ca tuturor să le dea iertare de păcate și mântuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuși Dumnezeu și de Sfânta Biserică.
Nu atâta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greșit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii și Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; iar puterile cerești zic: Plin este cerul și pământul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de rușine, cu hula sa, îndrăznește a face despărțire între Tatăl și între Fiul și între Duhul Sfânt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mânie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie și în veacul acesta și în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!”
Zicând acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toți cei ce îl rugau pentru Arie și nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luând la o parte pe preoți, pe Ahila și pe Alexandru, a zis către dânșii: „Eu sunt om păcătos, însă știu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cununa mucenicească mai înainte de a mă săvârși. Vă spun vouă, care sunteți stâlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.
Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cât pentru Arie, să nu mă socotiți a fi nemilostiv și aspru asupra celor ce greșesc, pentru că păcatul făcut din neputință omenească, de ar fi fost atât de mare, este însă mai mic față de răutatea lui Arie. Pe cei ce greșesc din neputință, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugați, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sunt pline de vicleșug și de hulă, iar din inima lui curge un râu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numește zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute și nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii și evangheliștii.
Cum îmi ziceți să mă înduplec la rugăciunile voastre și să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învățătura mea și să-și vie în simțire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniță o lumină mare și am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar fața strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putință a căuta spre slava cea negrăită a feței Lui. Și era îmbrăcat cu o cămașă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-și goliciunea Sa”.
Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică și spaimă și cu multă temere rugându-mă Lui, am zis: „Mântuitorule, cine Ți-a rupt haina?” Iar Domnul a răspuns: „Arie cel fără de rușine mi-a rupt-o, căci a despărțit de Mine pe poporul pe care l-am câștigat cu sângele Meu! Păzește-te ca să nu-l primești în sânul Bisericii, pentru că are viclene și rele gânduri asupra Mea și asupra poporului Meu. Și iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierți. Dar tu să nu-l asculți și să nu primești în turmă un lup în loc de oaie. Poruncește lui Ahila și lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească”.
Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veți asculta și nu veți face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat”.
Zicând aceasta, și-a plecat genunchii și s-a rugat, și toți s-au rugat împreună cu dânsul. Săvârșind rugăciunea, a zis: „Rugați-vă pentru mine, fraților”. Iar cei ce stăteau împrejur, rugându-se, au zis: „Amin”. Iar Ahila și Alexandru, sărutând mâinile lui, plângeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Și acei preoți au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, și ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfânta Biserică, fiind lup și vrăjmaș al Fiului lui Dumnezeu.
După aceasta, Sfântul Petru, văzând că poporul creștinesc fiind aprins cu râvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniță la moarte, și temându-se să nu se ridice război între creștini și ostașii trimiși de împărat, și să fie el pricina unui război sângeros dorea a se dezlega de trup și a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare și să ajungă mai repede la doritul sfârșit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care ședea lângă dânsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: „De voiești să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniță și, săpând peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine și săvârșește porunca împăratului tău”. Și s-a făcut așa.
Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostașii și au săpat în taină temnița pe din dos, cât să încapă un om, pentru că nu era cu putință să meargă la ușile temniței și să le deschidă, căci mulțimea poporului creștinesc stătea de strajă. Și era în noaptea aceea vânt și frig și nimeni din credincioși n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfântul Petru, făcându-și semnul Crucii, a zis: „Mai bine îmi este mie a muri, decât să piară poporul”. Și a ieșit din temniță prin peretele săpat, neștiind nimeni din credincioși. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostașii de o voință ca aceea a sfântului, de a veni la moarte. Și, luându-l, l-au dus la locul acela.
Când au ajuns la locul osândirii, ce se numea Vucolul, în care și-a săvârșit mai înainte mucenicia și Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostași să-l lase să se coboare înăuntrul mormântului apostolului, să-și ia iertăciune. Iar ostașii i-au zis: „Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă și a cunoaște creștinii pricina”.
Ducându-se acolo, îi săruta mormântul și, ca și cum ar fi fost viu și l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi și cu umilință: „Părinte cinstite, evanghelist al Stăpânului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întâiul arhiereu și păstor al acestei cetăți în care ai propovăduit cuvântul credinței și apostolește ți-ai împlinit slujba și ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, și în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie și Dionisie și după dânșii Maxim, Iraclie și Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Și atunci mi-a încredințat și mie Stăpânul Hristos Biserica aceasta și m-a făcut urmaș al tău, deși am fost nevrednic. Și din ceasul acela însetez să mă fac părtaș al patimii Lui și să-mi săvârșesc mucenicește drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvârșesc și eu această nevoință cu cuget neschimbat și cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morții lui Hristos și încredințez acoperământului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o și mă rog ție să o păzești nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul”.
După ce a zis acestea, s-a sculat din mormânt și întinzând mâinile către cer a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte și fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul și netrebnicul robul Tău. Încetează și potolește viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat și dulce, facă-se sângele meu pecete și sfârșit al prigoanei iubitei Tale turme, căci ești binecuvântat în veci. Amin”. În același timp se ruga și o fecioară, care era acolo aproape de mormântul Sfântului Apostol Marcu, și, cum și-a sfârșit rugăciunea de miezul nopții, a auzit un glas ceresc, zicând: „Petru, începutul apostolilor și Petru, sfârșitul mucenicilor”. Care s-a și împlinit atunci, căci după puțină vreme a împărățit marele Constantin și a încetat prigoana contra Bisericii noastre.
După ce și-a împlinit Sfântul rugăciunea sa, a sărutat mormântul apostolului și cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir și astfel s-a întors la tribuni cu fața înflorită, veselă și strălucită de o lumină negrăită, încât se minunau și se înspăimântau cei ce îl priveau. În același timp veneau la locul acela două femei, una fecioară și alta bătrână, aducând două giulgiuri și patru piei, pe care văzându-le fericitul și cunoscând că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pământ și giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor și se ruga mulțumind Domnului. Și, făcându-și cruce, și-a scos omoforul; apoi dezgolindu-și grumazul, și-a plecat capul ca să i-l taie.
Dar ostașii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorțiți și nemișcați și nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-și scoată paloșul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă și se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate și să vină creștinii să-i împiedice, s-au învoit și a pus fiecare ostaș câte cinci galbeni de aur pe pământ ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfântului mucenic. Unul dintr-înșii, de dragostea aurului îndemnându-se, luând galbenii, l-a tăiat.
Atunci au fugit degrabă toți elinii, iar sfântul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, până când s-a auzit vestea pretutindeni și s-au înștiințat creștinii care păzeau temnița, și au alergat la locul celor osândiți. Văzând ei sfintele moaște, au făcut mare plângere ca niște fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tânguindu-se pentru el.
Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci și cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului și au făcut multă plângere, tânguindu-se de pierderea unui părinte ca acela. Toți se adunau cu osârdie să ia câte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfășurat mai degrabă sfintele moaște în pieile acelea și în giulgiurile care au primit sângele lui și, legându-le strâns, le-au păzit, temându-se de pornirea mulțimii ca să nu le răpească și să le împartă.
După aceasta s-a făcut neînțelegere între dânșii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alții ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dânsul, căci acolo a crescut Sfântul. Cei mai sârguitori au pregătit o barcă – căci era aproape de țărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, și au pus pe Sfântul într-însa și l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetății. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci și patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuși Sfântul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfântul scaun și, punându-i capul pe trup, l-au așezat în scaunul arhieresc. Văzându-l tot poporul, a contenit din plâns și s-a mângâiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să șadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.
Pentru aceasta clericii de atunci, neștiind pricina, se sminteau și cârteau. Apoi, întrebându-l preoții în taină pe Sfântul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei și șade jos când este îmbrăcat cu podoabe arhierești, a răspuns, zicând:
„Să nu vă siliți a sta în sfântul scaun, că frică și cutremur cuprinde sufletul meu când mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască și luminată șezând într-însul. De aceea de bucurie și de frică mă minunez, neștiind ce să fac atunci, și pentru aceea șed în locul cel de jos, și atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul și să mă osândească. Iată v-am spus pricina și vă rog când mă veți mai vedea făcând așa, să nu vă supărați, ci mai vârtos sfătuiți poporul să nu se smintească”.
Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaște în sfântul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a șezut într-însul în viața lui.
Făcându-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfântului și l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfântul Petru l-au îngropat cu mare cuviință și cu iubire de cinste, cu giulgiuri și cu miruri de mult preț precum se cădea, și l-au pus în mormântul pe care el și l-a zidit, la care s-au făcut multe semne și minuni și unde până astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste și închinăciune în vecii vecilor. Amin.