Sinaxar 19 noiembrie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Prooroc Avdie
Sfântul Prooroc Avdie era din pământul Sichem, dintr-un sat care se numea Vitaharam și slujea la curțile împăraților lui Israil, fiind ispravnic al casei împărătești a lui Ahav. Iar din tinerețile sale se temea foarte mult de Domnul. Apoi, când poporul Israil se depărtase de Dumnezeu și se închina idolului Baal, Avdie slujea adevăratului Dumnezeu al părinților săi, Care a mântuit pe Israil din Egipt, trecându-l prin Marea Roșie.
Căutând în acea vreme Isabela, împărăteasa cea fără de lege, ca să ucidă pe toți proorocii Domnului, Avdie a luat o sută de bărbați prooroci și i-a ascuns câte cincizeci în câte două peșteri, hrănindu-i pe dânșii cu pâine și cu apă în vremea foametei ce a fost în zilele Proorocului Ilie. Iar odată, regele Ahav a chemat pe Avdie și a zis către dânsul: Vino să mergem la izvoarele apelor și la toate pâraiele, doar vom afla iarbă spre a hrăni caii și catârii, ca să nu piară de foame. Împărțindu-și apoi căile pe care să meargă, Ahav mergea singur pe o cale, iar Avdie pe alta.
Avdie fiind singur în cale, a venit Sfântul Prooroc Ilie în întâmpinarea lui și, văzând Avdie pe Ilie, s-a sârguit a se închina lui, zicând: Tu ești domnul meu Ilie. Iar Ilie a zis către Avdie: Eu sunt; mergi și spune stăpânului tău, zicând: „Iată am găsit pe Ilie„. Avdie a zis: Nu este neam sub împărăția stăpânului meu unde să nu te fi căutat pe tine și în toate ținuturile sale nu te-a aflat; iar acum îmi zici să merg ca să spun stăpânului meu despre tine. Când mă voi duce eu de la tine Duhul Domnului te va lua în pământ necunoscut, iar eu voi spune lui Ahav și neaflându-te, mă va ucide și pe mine. Deci, nu mă trimite la dânsul ca să-l vestesc despre tine.
Atunci Ilie a zis: Viu este Domnul puterilor Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahav. Atunci a mers Avdie în întâmpinarea lui Ahav, vestindu-l despre Sfântul Prooroc Ilie. Iar când a văzut Ahav pe Ilie, acesta l-a mustrat pentru rătăcirea lui. Apoi a făcut o minune preamărită coborând foc din cer peste jertfe și peste ape, precum despre aceasta scrie în cartea Împăraților; care minune văzând-o Avdie, se bucura de puterea Dumnezeului său Cel Atotputernic și se aprindea de dragoste către Dânsul și cu dinadinsul Îi slujea, umblând în îndreptările Lui.
Murind Ahav și după dânsul luând împărăția lui Israil fiul său Ohozia, în acea vreme Sfântul Avdie slujea în rândurile ostașilor. Și a fost – după mărturisirea Sfinților Părinți -, unul din cei trei căpitani care s-au trimis de Ohozia la Ilie Proorocul cu câte cinci soldați, dintre care peste doi, căzând foc din cer, i-a ars, după cuvântul proorocului. Iar al treilea căpitan, care era Avdie, a fost miluit pentru că s-a apropiat cu smerenie de Sfântul Prooroc Ilie și s-a închinat în genunchi înaintea lui și l-a rugat, zicând: Omule al lui Dumnezeu, cruță sufletul meu și sufletele robilor tăi. Deci Sfântul Ilie l-a cruțat pe el și l-a sculat, ducându-se împreună cu el la împăratul. Din acea vreme a lăsat Avdie slujba împăratului și a mers în urma Sfântului Prooroc Ilie, luând duhul proorociei, ca cel ce păzise și hrănise pe proorocul Domnului și ca cel ce urmase proorocului. Apoi murind, a fost îngropat împreună cu părinții săi.
Sfântul Mucenic Varlaam Bătrânul
Sfântul Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrân cu vârsta. El a fost prins pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos și adus la judecată înaintea păgânului voievod. Acolo a fost silit să aducă jertfă idolilor, dar nesupunându-se, a suferit multe răni și munci pentru Hristos Domnul său. Întâi a fost bătut fără milă cu vine de bou, apoi a fost strujit cu unghii de fier. După aceasta l-au dus păgânii în capiștea cea idolească și acolo, după porunca muncitorului, întinzând mâna lui peste jertfelnicul care avea foc aprins, a ținut în mână cărbuni aprinși cu tămâie, ca doar să arunce peste jertfelnicul necuraților idoli. Căci credeau că mucenicul, neputând a suferi să țină în mână cărbunii cei aprinși, îi va arunca împreună cu tămâia înaintea idolilor.
Dacă ar fi făcut aceasta i-ar fi zis: „Iată acum ai adus jertfe zeilor noștri”. Dar n-au izbutit ticăloșii ceea ce voiau pentru că mucenicul lui Hristos, stând ca un stâlp neclintit, a ținut în mâna sa focul ce ardea, arătându-se mai puternic decât arama și fierul. Și atât de mult a ținut focul în mână încât i-au ars degetele și i-au căzut pe pământ împreună cu focul. Însă el nu și-a clintit mâna sa nici n-a aruncat cărbunii cu tămâia peste altar, înaintea idolilor. Astfel s-a arătat cu bărbăție și nebiruit, pătimitorul și ostașul lui Hristos cel tare, și într-o bună mărturisire și-a dat sufletul său în mâinile Domnului. Pe acesta și dumnezeiescul Hrisostom și Sfântul Vasile cel Mare l-au cinstit cu cuvinte de laudă.
Cuvioșii Părinți Varlaam și Ioasaf din India
La răsărit este o țară foarte mare care se cheamă India, cu popor mult, plină de tot felul de bogăție și de roade, îndestulată mai mult decât alte țări și înconjurată cu mări, fiind aproape de hotarele Persiei. Această țară a fost luminată de Sfântul Apostol Toma, care nu lăsase până în sfârșit păgânătatea idolească. Însă mulți fiind împietriți cu inima, nu primiseră învățătura cea mântuitoare și se țineau de înșelăciunea cea idolească.
După câtăva vreme a crescut păgânătatea mai mult ca spinii și înăbușind sămânța bunei credințe, era mai mult popor necredincios decât credincios. În această țară s-a ridicat un împărat oarecare slăvit, cu numele Avenir, cu puterea și cu bogăția mare, dar, fiind foarte cuprins de sărăcia cea sufletească, pentru că era păgân, slujea idolilor și se închina pietrelor celor fără de suflet, iar nu lui Dumnezeu, prigonind Biserica lui Hristos, dar mai ales pe învățătorii bisericești, pe preoți și pe călugări.
Căci unii din boierii lui, crezând în Hristos și cunoscând deșertăciunea acestei lumi, au lăsat toate și s-au făcut călugări, pentru care pricină a fost cuprins de mare mânie acel împărat. Și prinzând mai mulți călugări i-a omorât, poruncind pretutindeni ca creștinii să fie siliți a se închina idolilor, și trimițând prin toate laturile ce erau sub stăpânirea lui, scrisori către domni și stăpânitori, ca astfel cu munci și cu multe feluri de nevoi să piardă pe toți cei ce cred în Hristos și nu voiesc să se închine idolilor.
De aceea, mulți dintre credincioși se clătinau cu gândurile și unii, neputând să rabde chinurile, cădeau din credință. Iar alții singuri se dădeau la munci și pătimind mult pentru Domnul, își puneau sufletul pentru El. Însă cei mai mulți, tăinuindu-și credința cea bună, de frică, slujeau Domnului în ascuns, păzind poruncile Lui cele sfinte. Alții au fugit în locuri pustii, dar mai ales călugării, ascunzându-se prin munți și prin stânci, viețuiau după Dumnezeu.
În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu de o frumusețe rară, căruia i-a dat numele Ioasaf. Și acesta, de mic arăta frumusețea cea mare a sufletului ce avea să aibă. Și adunând împăratul foarte mulți vrăjitori și cititori în stele, i-a întrebat ce va fi pruncul care s-a născut când va veni în vârstă. Iar ei, mult socotind, au zis că va fi mai mare decât toți împărații care au fost mai înainte. Însă unul dintre acei cititori în stele care era mai înțelept, a zis către împăratul, nu din citirea stelelor, ci din descoperirea lui Dumnezeu: „Pruncul ce s-a născut nu va trăi în împărăția ta, ci într-alta mai bună și fără seamăn de mare; căci credința creștinească ce se prigonește de tine o va primi și nădăjduiesc că nu va minți această proorocie a mea”.
Împăratul, auzind că fiul său va fi creștin, s-a mâhnit foarte mult și se gândea ce să facă pentru a nu se împlini acea proorocie. Și a socotit astfel:
A zidit un palat deosebit de frumos, care avea o mulțime de camere luminate, ca acolo să fie crescut Ioasaf. Apoi, începând el a crește și a veni în înțelegere, a pus pe lângă dânsul păzitori și slugi, tineri și frumoși la chip, cărora le-a poruncit ca să nu lase pe nimeni să intre la dânsul și să nu vadă pe nimeni decât numai pe dânșii. Apoi le-a mai poruncit să nu-i arate nimic din cele ce sunt în această viață, nici moarte, nici bătrânețe, nici boală, nici altceva care ar fi putut să-i taie veselia, ci toate cele frumoase și de veselie să le pună înaintea lui, pentru ca totdeauna cu acelea îndulcindu-se și săturându-se mintea lui, să nu poată gândi la cele ce vor să fie.
Încă mai porunci ca nimeni să nu îndrăznească să grăiască vreun cuvânt pentru Hristos, pentru ca niciodată să nu audă de numele Lui, căci pe Hristos, mai mult decât pe orice, se sârguia să-L ascundă, temându-se să nu se împlinească proorocia cititorului în stele. Și dacă se va întâmpla a se îmbolnăvi vreunul dintre cei ce îi slujeau lui, îndată poruncea de înlătura pe cel bolnav, iar în locul aceluia dădea pe alt tânăr frumos la chip, ca nimic urât să nu vadă ochii fiului său.
Aflând că în pământul lui se mai află rămași încă unii din călugări – a căror urmă socotea că nu mai există -, s-a umplut de mânie și a trimis degrabă propovăduitori prin toate cetățile și laturile, poruncind ca, după trei zile, nimeni din tagma călugărească să nu se afle în împărăția lui; iar de se vor afla vreunii după acele zile, pe aceia cu foc și cu sabie să-i omoare, căci aceia, zicea el, învață pe oameni să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu.
Petrecând fiul împăratului în acele palate ce erau pregătite pentru dânsul, a înaintat cu vârsta și a învățat toată învățătura etiopiană și persană. El era înțelept la minte și înfrumusețat cu toate obiceiurile cele bune. Dar cugeta în sine, pentru ce tatăl său a poruncit să fie păzit în acea închisoare și să nu aibă voie să iasă de acolo. Despre aceasta a întrebat pe unul din pedagogii ce erau pe lângă dânsul. Acela, văzând pe tânărul că are înțelegere desăvârșită și este foarte bun, i-a mărturisit toate cu de-amănuntul, de cele ce a proorocit un cititor în stele pentru dânsul, când s-a născut, și cum a ridicat tatăl său această prigoană asupra creștinilor, dar mai ales asupra călugărilor, încât pe mulți i-a omorât, iar pe ceilalți i-a izgonit din pământul său, temându-se ca nu cumva să se facă și el creștin.
Auzind acestea, fiul împăratului a tăcut și toate vorbele acelui tânăr ascunzându-le în inima sa, cugeta mereu la ele. Iar tatăl său adeseori îl cerceta căci îl iubea foarte mult. În una din zile Ioasaf a zis către tatăl său: „Părintele meu, voiesc să știu de la tine un lucru de care totdeauna am mâhnire”. Iar tatăl său, fiind atins la inimă de cuvintele acestea, a zis: „Spune-mi, fiule mult iubite, ce mâhnire te cuprinde și degrabă mă voi sârgui a o preface în bucurie”. Iar fiul său a zis: „Care este pricina închiderii mele și de ce mă păzești înlăuntrul acestor ziduri, ca să nu ies de aici și să nu văd nimic?” Tatăl său a zis: „Nu voiesc, fiule, ca să vezi ceva din cele ce pot să-ți întristeze inima și să-ți răpească veselia; pentru că doresc să petreci toată viața în plăceri și în tot felul de bucurie și veselie”.
Iar fiul a zis către tatăl său: „Să știi bine, tată, că această închisoare nu-mi aduce bucurie și veselie, ci îmi face atâta mâhnire și necaz, încât și mâncarea și băutura mi se pare amară; pentru că doresc să văd toate cele ce sunt afară de aceste porți. Deci dacă nu voiești să pier de mâhnire, poruncește să ies oriunde voi vrea și să-mi îndulcesc sufletul de vederea celor ce nu le-am văzut până acum”.
Împăratul, auzind aceasta, s-a mâhnit și cugeta în sine că dacă îl va opri să iasă, îl va umple de și mai mare necaz și mâhnire și a zis către fiul său: „Să fie, fiule, după dorința ta”. Și îndată a poruncit să aducă cei mai aleși cai și să pregătească toate cele ce se cuvin cinstei împărătești ca să meargă neoprit oriunde va vrea. Apoi a poruncit celor ce erau împreună cu dânsul ca nimic supărător să nu fie în întâmpinarea lui, ci toate cele bune și frumoase, care veselesc inima și ochii, să-i arate lui. Și încă a poruncit să se facă dansuri și cântece cu tot felul de organe muzicești ca să meargă înaintea lui, precum și tot felul de priveliști, ca astfel cu acestea să se desfăteze mintea lui.
Cu astfel de cinste și petrecere, ieșind adeseori fiul împăratului, într-una din zile, nebăgând de seamă slugile lui, a văzut doi bărbați, din care unul era lepros iar altul orb. Deci a întrebat pe cei ce erau cu dânsul: „Cine sunt aceia și din ce pricină sunt așa?” Iar ei, nemaiputând să tăinuiască suferința omenească, au zis: „Acestea sunt suferințe omenești ce vin oamenilor din slăbiciunea trupului”. Apoi a întrebat tânărul: „Dar tuturor oamenilor li se întâmplă suferințe de acestea?” Iar ei au zis: „Nu tuturor, ci numai celor ce li se vatămă sănătatea din oarecare pricini”. Și iarăși a întrebat Ioasaf, zicând: „Dar dacă nu se întâmplă aceasta tuturor oamenilor, ci numai unora, apoi știu aceia pe care îi ajung aceste rele sau deodată vin fără de știre asupra omului?” Iar ei au zis: „Care din oameni poate să știe cele ce vor să fie?” Și a încetat fiul împăratului de a mai întreba. Atunci suferea cu inima de acest lucru neobișnuit ce-l văzuse și s-a schimbat chipul feței lui.
Nu după multe zile, iarăși mergând pe cale, a întâmpinat pe un om foarte bătrân, cu fața zbârcită și cu picioarele slăbănogite, gârbov, cu totul încărunțit și cu dinții căzuți, care grăia cu zăbavă. Văzându-l tânărul, s-a înspăimântat și a poruncit să aducă pe acel bătrân aproape de sine și a întrebat pe cei care l-au adus: „Cine este acesta și pentru ce este astfel?” Iar cei ce erau cu dânsul au zis: „Acesta are mulți ani acum și scăzându-i câte puțin virtutea lui și slăbindu-i mădularele, a ajuns la bătrânețe, precum îl vezi”.
Iar tânărul a zis: „Ce va face de aici înainte bătrânul acesta dacă va trăi mai mulți ani?” Iar ei au zis: „Nimic altceva, fără numai moartea îl va răpune pe el”. Tânărul a întrebat: „Dar tuturor oamenilor le stă moartea înainte sau numai unora li se întâmplă?” Iar ei au răspuns: „De nu va întâmpina pe om moartea în vremea tinereților, apoi este cu neputință a nu veni la bătrânețe, îndelungându-se anii lui”.
Tânărul a întrebat: „Dar în câți ani vin acestea asupra cuiva? Și dacă negreșit stă înaintea omului moartea, apoi oare nu este vreun meșteșug să scape omul de moarte și să nu vină în această nevoie?” Iar aceia au zis către dânsul: „La optzeci de ani sau la o sută, oamenii vin în aceste bătrâneți și după aceasta mor; și nu poate fi altfel, pentru că moartea este o datorie firească și venirea ei este neapărată”.
Când a văzut și a auzit acestea toate, tânărul cel înțelept, oftând din adâncul inimii a zis: „Dacă acestea sunt așa, apoi amară este viața aceasta și plină de toată durerea. Deci, cum poate cineva a fi fără nevoie, fiind totdeauna în așteptarea morții, a cărei venire nu numai că este neapărată, ci și neștiută, precum ați zis?”
Deci s-a dus în palaturile sale și s-a mâhnit cugetând la moarte și astfel grăia în sine: „Dacă toți mor, apoi și eu voi muri și încă nu știu când voi muri; iar dacă voi muri, cine va mai pomeni de mine, că după multă vreme, toate se uită. Oare nu este altă viață după moarte și altă lume?” Tânărul era foarte tulburat de aceste gânduri, însă n-a spus părintelui său, ci numai pe pedagogul său îl întreba de multe ori, ca să-i spună lui despre toate și să-i întărească mintea ce slăbise de gânduri. Iar el zicea: „Ți-am spus mai înainte că tatăl tău pe acei pustnici înțelepți care totdeauna cugetând la unele ca acestea, pe unii i-a omorât, iar pe alții cu mânie i-a îngrozit; și acum nu știu pe nimeni dintre aceștia între hotarele acestea”.
Umplându-se Ioasaf de multă mâhnire, se rănea cumplit cu sufletul și era în nedumerire neîncetat. Pentru aceea toate cele dulci și frumoase ale acestei lumi erau înaintea ochilor lui ca niște lucruri zădarnice și urâciune. Iar Dumnezeu, Care voiește să se mântuiască toți și să vină la cunoștința adevărului, ca un iubitor de oameni și milostiv, a povățuit pe acest tânăr la calea cea dreaptă în acest chip.
Era în acea vreme un călugăr înțelept și desăvârșit în fapte bune, cu numele Varlaam, care era preot și viețuia în pustia Sinaretului. Acela, fiind povățuit prin oarecare descoperire dumnezeiască, înștiințându-se de fiul împăratului, a ieșit din pustie, și schimbându-și hainele sale, s-a prefăcut că este negustor. Și intrând într-o corabie, s-a dus în împărăția Indiei. Apoi sosind la cetatea unde avea fiul împăratului palate, a petrecut acolo multe zile și a ispitit cu dinadinsul toate cele pentru dânsul și care sunt cei mai de aproape de el.
Înștiințându-se despre pedagogul cel mai sus pomenit, că este mai aproape decât toți de fiul împăratului, s-a apropiat de dânsul îndeosebi și i-a zis: „Voiesc să știi, domnul meu, că eu sunt negustor și am venit dintr-o țară îndepărtată. Și am la mine o piatră scumpă, căreia alta niciodată nu a existat, și nimănui până acum n-am arătat-o; dar ție îți spun de dânsa căci te văd bărbat înțelept și priceput. Deci, du-mă la fiul împăratului și-i voi da lui această piatră al cărei preț nimeni nu poate să-l prețuiască, pentru că fără de asemănare covârșește toate lucrurile frumoase și de mare preț; căci orbilor le dă vedere, surzilor auzire, muților grăire, celor neputincioși sănătate și chiar pe diavoli izgonește din oameni. Pe lângă acestea, pe cel fără de minte îl înțelepțește și toate cele bune și dorite le dăruiește celui ce o are pe ea”.
Pedagogul a zis către dânsul: „Te văd om bătrân, iar vorbele tale arată că te lauzi fără de măsură. Căci eu, câte pietre scumpe și mărgăritare de mare preț am văzut și le-am avut, dar piatră care să aibă astfel de puteri precum ai zis tu, nici nu am văzut, nici nu am auzit. Însă arată-mi-o și dacă va fi după cuvântul tău, degrabă te voi duce la fiul împăratului și te vei învrednici de la dânsul de cinste și vei lua plată”.
Iar Varlaam a zis: „Bine ai zis că n-ai văzut nici n-ai auzit nicăieri de o piatră ca aceasta; însă crede cuvintelor mele, că o am, nu mă laud și nici nu mint la bătrânețele mele, ci adevărul grăiesc. Iar fiindcă ai cerut să o vezi, ascultă cuvântul meu. Această piatră de mare preț, pe lângă lucrările și puterile spuse mai înainte, mai are și această putere, că nu poate îndată să o vadă acela care nu are ochii sănătoși și trupul curat cu totul. Pentru că, dacă unul ca acesta va căuta îndată spre această piatră scumpă, apoi își pierde și vederea ochilor și mintea. Iar eu, știind meșteșugul doctoriei, văd că nu sunt sănătoși ochii tăi și mă tem a-ți da piatra mea, ca să nu fii pricină orbirii tale. Dar despre fiul împăratului am auzit că are viață curată, ochi sănătoși și vedere luminată; pentru aceasta lui voiesc a-i arăta această comoară, iar tu nu fii nepurtător de grijă, ca să nu lipsești pe domnul tău de o comoară ca aceasta”.
El a zis către bătrânul: „Dacă acestea sunt așa, apoi nu-mi arăta piatra, pentru că m-am întinat cu multe necurății și vederea n-o am sănătoasă, precum ai zis; iată eu cred cuvintelor tale și nu mă voi lenevi a spune domnului meu”. Intrând în palat pedagogul, a spus lui Ioasaf toate cu de-amănuntul. Iar el, auzind acele cuvinte, a simțit în inimă o oarecare bucurie duhovnicească, și a poruncit ca degrabă să aducă înăuntru pe negustorul acela.
Deci, Varlaam a intrat la feciorul împăratului și s-a închinat lui, apoi l-a felicitat cu cuvinte înțelepte și frumoase, iar fiul împăratului i-a poruncit să șadă. Ieșind pedagogul afară, a zis Ioasaf către bătrân: „Arată-mi piatra cea de mare preț, despre care ai grăit pedagogului meu mari și minunate lucruri”. Iar Varlaam a început să vorbească către dânsul așa: „Toate cele spuse de mine o, împărate, sunt adevărate și fără de îndoială; căci nu se cuvine a grăi minciună înaintea măririi tale. Însă mai înainte, până ce nu voi cunoaște gândul tău, nu pot a-ți arăta taina cea mare, căci Stăpânul meu a zis: Ieșind semănătorul să semene sămânța sa, și când semăna el, unele semințe au căzut lângă cale și păsările cerului le-au mâncat; iar altele au căzut pe piatră și, răsărind, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală; altele au căzut în spini și aceștia le-au înăbușit; iar altele au căzut pe pământ bun și au dat rod însutit.
Deci, de voi afla și eu în inima ta pământ bun și roditor, nu mă voi lenevi a semăna în tine sămânța cea dumnezeiască și a-ți arăta taina cea mare. Iar de-ți va fi pământul pietros și plin de spini, sau de lângă cale, călcat de toți cei ce trec pe dânsa, apoi mai bine este în acest fel de pământ a nu pune nicidecum sămânța mântuitoare și a nu o da spre răpirea păsărilor și a dobitoacelor înaintea cărora îmi este poruncit a nu arunca mărgăritarul nicidecum. Însă nădăjduiesc a afla în tine pământ bun, încât și sămânța cuvântului vei primi și piatra cea fără de preț vei vedea; apoi cu raza luminii ei te vei lumina și rod însutit vei aduce; căci pentru tine multă osteneală am luat și lungă cale am venit ca să-ți arăt cele ce n-ai văzut și să te învăț cele ce n-ai auzit niciodată”.
Ioasaf a zis către dânsul: „Eu, cinstite bătrânule, sunt cuprins de negrăită dorință ca să aud cuvinte noi și bune și foc arde înăuntru în inima mea, aprinzându-mă a ști oarecare lucruri de trebuință. Dar n-am aflat până acum un om care să poată să-mi spună despre acestea ce am în mintea mea și să mă povățuiască pe calea cea dreaptă. Iar de aș afla pe unul ca acela, apoi cuvintele auzite de la dânsul nu le-aș da păsărilor, nici dobitoacelor, nici m-aș arăta pietros și plin de spini, precum ai zis tu, ci le-aș păzi în inima mea. Tu, dacă știi ceva de acest fel, nu ascunde de mine, ci spune-mi căci am auzit despre tine că ai venit din pământ depărtat și îndată s-a bucurat sufletul meu și am bună nădejde că voi dobândi prin tine ceea ce doresc. De aceea te-am adus degrabă la mine și te-am primit cu veselie, ca pe nici unul dintre cunoscuții mei și chiar dintre cei care au crescut împreună cu mine.
Atunci Varlaam, deschizându-și gura plină de darul Duhului Sfânt, a început a-i spune despre Dumnezeu Care a făcut toate și despre toate cele ce s-au făcut de la începutul lumii: despre călcarea de poruncă a lui Adam și izgonirea lui din rai, despre strămoși și despre prooroci. Apoi despre întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile Lui cele de bunăvoie și Înviere, despre Sfânta Treime și Botez și despre toate tainele sfintei credințe, precum se scrie mai pe larg în istoria Sfântului Ioan Damaschin; căci Varlaam era foarte înțelept și iscusit în Sfânta Scriptură.
El, arătând lucrurile cu pilde și cu asemănări frumoase, apoi înfrumusețând cuvintele cu sfătuiri dulci, a muiat ca ceara inima fiului împăratului, care, cu cât mai mult îi povestea, cu atât îl asculta mai cu luare aminte și mai cu plăcere. Iar la sfârșit a cunoscut fiul împăratului că aceea este piatra cea de mare preț, adică Domnul nostru Iisus Hristos; căci a strălucit lumina în sufletul lui și i-a deschis ochii minții, încât a crezut fără de îndoială tuturor celor povestite de Varlaam.
Apoi, sculându-se de pe scaunul său, s-a apropiat de prea înțeleptul bătrân și cu bucurie îmbrățișându-l, a zis: „O, preacinstite între oameni, aceasta este, precum mi se pare, piatra cea de mare preț pe care ai ascuns-o și nu o arăți oricui care ar voi să o vadă, ci numai celor vrednici, care au sănătoase simțirile cele sufletești. Că iată, cum au venit cuvintele tale în auzul meu, a intrat o lumină preadulce în inima mea și acoperământul necazului meu celui mare, care de multă vreme zăcea în mine, degrabă s-a luminat. Deci, dacă bine cuget acestea, spune-mi; iar de știi încă ceva mai bun, arată-mi”.
Varlaam, lungind mai mult cuvântul, i-a spus despre moartea cea bună și despre cea rea, despre învierea cea de obște a tuturor, despre viața cea veșnică și despre răsplătirea drepților și munca păcătoșilor. Și așa l-a adus, prin aceste cuvinte, la mare umilință și zdrobire de inimă, încât cu totul s-a umplut de lacrimi și a plâns din destul. Apoi a mai adăugat și despre deșertăciunea și nestatornicia lumii acesteia, despre lepădarea de dânsa și de viața călugărească și pustnicească. Iar Ioasaf punea în inima sa toate cuvintele lui Varlaam, ca pe niște pietre scumpe în vistierie. Atât de mult s-a îndulcit de vorba lui și-l iubea, încât nu voia a se mai despărți de dânsul, ci dorea să-l aibă totdeauna împreună cu sine și să asculte învățăturile lui. Apoi l-a întrebat de viața pustnicească, de hrană și îmbrăcăminte, zicând: „Ce fel este hrana ta și a celor dimpreună cu tine? De unde aveți haine și spune-mi în ce fel sunt?”
Iar Varlaam a zis: „Hrana noastră este din roadele copacilor și din verdețurile ce cresc prin pustie. Dacă cineva dintre cei credincioși ne aduce puțină pâine, noi o primim ca trimisă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar hainele noastre sunt din trențe de păr și din piei de oaie și de capră, cu totul vechi și cârpite, și vara și iarna tot de un fel. Iar această haină cu care sunt acoperit pe deasupra, am luat-o de la un mirean pentru ca să nu fiu cunoscut că sunt călugăr. Că de aș fi venit aici îmbrăcat cu hainele mele, n-aș fi fost primit la tine. Iar Ioasaf a rugat pe Varlaam să-i arate hainele sale cele obișnuite, călugărești.
Atunci Varlaam, dezbrăcând haina cea mirenească, s-a arătat lui Ioasaf ca o vedere înfricoșată, căci trupul bătrânului era cu totul uscat și înnegrit de arșița soarelui și numai pielea se ținea pe oase. Și era îmbrăcat cu niște trențe de păr rupte și foarte aspre, de la mijloc până la genunchi; apoi, asemenea acestora avea și mantie în spate. Ioasaf s-a înspăimântat de aceasta și, minunându-se de acea răbdare mare, a oftat, a plâns și a rugat pe bătrânul să-l ia și pe el împreună cu sine la viața cea pustnicească. Iar Varlaam a zis: „Nu pofti aceasta acum, pentru ca nu cumva să vină pentru tine de la tatăl tău vreo răutate asupra fraților noștri. Ci primește Botezul și rămâi aici, iar eu mă voi duce singur. Și când va voi Domnul, vei veni și tu la mine, căci cred lui Dumnezeu că și în veacul acesta și în cel ce va să fie împreună vom viețui”.
Ioasaf, lăcrimând, a zis: „Dacă așa este voia Domnului Dumnezeu, dă-mi Sfântul Botez și ia de la mine mulțime de aur să duci fraților tăi care sunt în pustie, ca să le fie de hrană și de îmbrăcăminte”. Iar Varlaam a zis: „Cei bogați dau celor săraci, iar nu cei săraci bogaților. Și tu, fiind sărac, cum voiești a ne da nouă, celor bogați? Pentru că cel mai de pe urmă din frații noștri, fără de asemănare este mai bogat decât tine. Dar nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că și tu, peste puțină vreme, te vei îmbogăți cu acest fel de bogăție; iar când te vei îmbogăți, atunci vei fi scump și nedarnic”.
Ioasaf n-a înțeles cele grăite. Deci, Varlaam i-a tălmăcit astfel: „Cei ce lasă pentru Hristos toate cele pământești, aceia se îmbogățesc cu multe bunătăți cerești; iar cel mai mic dar ceresc este mai scump decât toate bogățiile lumii acesteia”. Apoi Varlaam a mai adăugat acestea către Ioasaf: „Aurul este pricină de păcat și pentru aceea ca pe un șarpe îl lepădăm din sânul nostru; iar tu voiești să duc fraților mei șarpele acela pe care ei l-au călcat în picioare”.
Deci Varlaam a sfătuit pe Ioasaf ca să se pregătească pentru Sfântul Botez și i-a poruncit să postească și să se roage câteva zile; iar el s-a dus la un loc ascuns și se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul. A doua zi iarăși a venit la el și l-a învățat multe despre Dumnezeu. Apoi în toate zilele venea de îi spunea despre vestirile proorocilor și ale apostolilor, precum și propovăduirile Sfinților Părinți. Iar în ziua în care voia să-l boteze, a făcut către dânsul astfel de învățătură:
„Iată, că voiești a primi pecetea lui Hristos, a te însemna cu lumina feței Lui și a te face fiu al lui Dumnezeu și biserică a Sfântului și de viață făcătorului Duh. Deci crede acum în Tatăl, Fiul și în Sfântul Duh, în Sfânta și de viață începătoare Treime, Care este slăvită în trei ipostasuri și într-o Dumnezeire, despărțită adică cu ipostasurile și cu deosebirile firilor, iar cu ființa unită. Deci să cunoști pe Unul Dumnezeu, pe Tatăl Cel nenăscut, iar pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos născut; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut mai înainte de toți vecii; că din Tatăl Cel bun s-a născut Fiul Cel bun și din lumina cea nenăscută a răsărit lumina cea pururea de o ființă și din Viața cea adevărată a ieșit izvorul cel făcător de viață. Și din puterea Tatălui s-a arătat puterea Fiului, Care este strălucirea slavei și cuvânt ipostatic, din început fiind Dumnezeu și Dumnezeu fiind și fără de început și pururea deoființă, prin Care toate s-au făcut cele văzute și cele nevăzute.
Apoi să cunoști pe Unul Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede, Dumnezeu desăvârșit, făcător de viață și sfințitor, Atotputernic, pururea deoființă, în al Său ipostas petrecând. Deci așa te închină, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, în trei ipostasuri cu deosebirile lor și într-o dumnezeire; că una este Dumnezeirea acestor trei și firea lor este una și ființa una și au o slavă, o împărăție, o putere și o stăpânire; una este dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, pentru că din Tatăl sunt. Iar Tatăl este nenăscut, Fiul născut, iar Duhul purcede.
Deci acestea așa să le crezi iar a pricepe chipul nașterii sau purcederii să nu te sârguiești, căci este neajuns. Ci, în dreptatea inimii, fără ispitire să primești că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh în toate sunt una afară de nenaștere, naștere și purcedere; și că Unul născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, cu bunăvoința Tatălui și cu lucrarea Sfântului Duh.
Apoi mai presus de fire S-a zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu și fără de stricăciune S-a născut dintr-însa, făcându-Se om desăvârșit. Căci precum este Dumnezeu desăvârșit, așa S-a făcut și om desăvârșit din două firi, adică din cea dumnezeiască și din cea omenească, și în două firi înțelegătoare, libere și lucrătoare; și după toate având săvârșire, după fiecare deosebire și voie și cuvânt și stăpânire; apoi fiind și după Dumnezeire și după omenire într-o alcătuire.
Acestea fără ispitire primește-le și nici într-un chip nu întreba a le pătrunde, cum S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu și S-a făcut om din sângele fecioresc, fără prihană; sau în ce chip cele două firi s-au unit într-o alcătuire, pentru că noi am învățat a le ține cu credință acestea ce s-au dat nouă prin dumnezeieștile Scripturi; iar a le înțelege sau a le grăi, nu putem. Crede dar, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru milostivirea Sa și a primit toate pătimirile firii omenești, afară de păcat; căci a flămânzit, a însetat, a dormit, S-a ostenit, S-a mâhnit cu firea omenească, și a fost dus la moarte pentru păcatele noastre, a fost răstignit, a gustat moarte și a fost îngropat; iar cu Dumnezeirea a fost fără patimă și neschimbat. Căci n-a fost pătimirea în firea cea fără de moarte, ci firea omenească o mărturisim că a pătimit și s-a îngropat; iar cu dumnezeiasca pătimire a înviat din morți în nestricăciune, S-a înălțat la ceruri și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia cu dreaptă măsură, după faptele lui; căci vor învia morții și se vor scula cei care sunt în mormânt.
Deci, cei care au păzit poruncile lui Hristos și cu dreaptă credință s-au dus din lumea aceasta, vor moșteni viața cea veșnică; iar cei care s-au întinat în păcate și care s-au abătut de la dreapta credință, vor merge la muncă veșnică. Și să nu crezi că răutatea are oarecare stăpânire, nici să o socotești pe dânsa a fi fără de început sau înființată de la sine, sau să-și fi luat începutul de la Dumnezeu; ci din faptele noastre este aceasta, prin lucrarea diavolului, că dintr-a noastră neluare aminte a intrat la noi. Și de vreme ce noi suntem liberi, cu cuviință este ca de voie să alegem binele sau răul.
Pe lângă toate acestea mărturisește un Botez prin apă și prin Duh, spre iertarea păcatelor. Primește împărtășirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos, crezând cu adevărat că este Trupul și Sângele lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe care l-a dat credincioșilor spre iertarea păcatelor. Pentru că în noaptea în care S-a vândut, cu lege a așezat sfinților Săi ucenici și Apostoli și tuturor celor ce aveau să creadă într-Însul și a zis: Luați mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, pentru iertarea păcatelor. La fel, luând paharul, a dat lor, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă, pentru iertarea păcatelor. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea.
Deci acest cuvânt lucrător al lui Dumnezeu, Care pe toate le face cu puterea Sa, preface cu dumnezeiasca sfințire a cuvintelor și prin venirea Sfântului Duh, pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său, care se dă spre sfințire și spre luminare celor ce se împărtășesc cu credință.
Deci, închină-te cu credință și sărută sfânta închipuire a lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a făcut om pentru noi, socotind că vezi pe însuși Făcătorul în icoană; căci așa a zis unul dintre sfinți, că cinstea închipuirii trece la chipul cel dintâi. Iar chipul cel dintâi este al Aceluia a Cărui față este închipuită; și privind spre icoana zugrăvită, trecem cu ochii minții către vederea adevărată a Aceluia al Cărui chip este zugrăvit. Deci, cu bună credință închinându-ne chipului Aceluia Care a luat trupul nostru, nu socotim ca Dumnezeu acea zugrăveală, ci chipul lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru noi, luând chip de rob; pe acesta cu dragoste îl sărutăm.
Tot la fel să săruți și chipul Preacuratei Maicii Lui și ale tuturor sfinților, cu același obicei. Închină-te cu credință și chipului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și-l sărută pentru Cel ce S-a răstignit cu trupul spre mântuirea neamului nostru, adică pe Hristos Dumnezeul și Mântuitorul lumii, Care ne-a dat chipul acesta, pentru biruința asupra diavolului care se teme și se cutremură nesuferind să vadă puterea ei. În aceste porunci și cu credința aceasta te botez.
Păzește-le acestea neschimbate și nesmintite de orice eres, până la răsuflarea ta cea mai de pe urmă. Toate învățăturile care se împotrivesc acestei credințe fără de prihană, să le urăști și străine să le socotești, pentru că Apostolul a zis: Că, înger din cer de vă va vesti vouă altceva decât ceea ce am binevestit eu, anatema să fie. Căci nu este altă bună vestire, nici altă credință afară de cea mărturisită de Apostoli și venită de la purtătorii de Dumnezeu părinți la diferite soboare și dată soborniceștii Biserici”.
Zicând acestea Varlaam și învățându-l simbolul dreptei credințe, cel așezat de Sinodul de la Niceea, l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în baia ce era în grădina lui și a venit peste dânsul darul Sfântului Duh. Intrând apoi în camera lui, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie și l-a împărtășit cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine și s-au bucurat cu duhul amândoi, dând slavă lui Dumnezeu. Deci bătrânul, învățându-l cum se cuvine a viețui după Botez și spunându-i toate despre faptele cele bune, s-a dus la gazda sa. Iar păzitorii și slugile lui Ioasaf se mirau văzând pe bătrânul intrând adeseori la fiul împăratului.
Apoi unul dintr-înșii, care era mai mare, cu numele Zardan, pe care – ca mai credincios și mai priceput -, l-a pus împăratul mai mare peste palatele fiului său, a zis către Ioasaf: „Bine știi, stăpâne, că mă tem de tatăl tău și cât sunt de credincios lui; pentru aceea m-a pus ca pe o slugă mai credincioasă ca să-ți slujesc ție. Iar acum, văzând pe bătrânul acesta intrând adeseori la tine și vorbind, mă tem ca nu cumva să fie de credință creștinească, pe care foarte mult o urăște tatăl tău și voi fi vinovat judecății de moarte. Pentru aceea sau spune despre aceasta împăratului, sau de acum încetează a mai vorbi cu dânsul, sau mă izgonește pe mine de la fața ta, ca să fiu fără de prihană”.
Fiul împăratului a zis către dânsul: „Mai înainte de toate, să facem aceasta, o, Zardane, șezi ascuns după perdea și ascultă vorba lui către mine și atunci îți voi spune ce se cuvine a face”. Deci vrând să intre Varlaam în palat, Ioasaf a așezat pe Zardan înăuntru după o perdea și a zis către bătrân: „Mai adu-mi aminte iarăși de învățăturile tale, pe scurt, pentru ca să se înrădăcineze mai tare în inima mea”. Iar Varlaam, luând cuvânt, a grăit multe către dânsul, despre Dumnezeu și buna credință, despre bunătățile ce vor să fie și despre muncile cele veșnice; apoi vorbind destul s-a sculat și a făcut rugăciune, ducându-se la gazda sa.
Ioasaf, chemând pe Zardan și ispitindu-l, a zis: „Auzit-ai ce mi-a vorbit acest bătrân mincinos și cum se ispitește să mă înșele cu cuvintele sale, să mă lipsească de veselia și îndulcirea vieții și să mă ducă către un Dumnezeu străin”. Iar Zardan a zis: „Nu mă ispiti, stăpâne, că știu bine că au intrat adânc în inima ta cuvintele bărbatului acestuia; și noi știm că propovăduirea aceasta este adevărată, dar de când a ridicat tatăl tău prigoană cumplită asupra creștinilor, de atunci a pierit această credință care, dacă ți s-a arătat plăcută și dacă poți purta asprimea și ostenelile ei, bine să se îndrepteze voia ta cea bună. Dar eu ce voi face? Eu care nici nu pot căuta cu ochii spre o viață așa de aspră și cu osteneală, ba încă de frica împăratului slăbește inima mea, neștiind ce voi răspunde lui, pentru că am lăsat pe bătrânul acela să intre la tine”.
Iar fiul împăratului a zis către dânsul: „Eu, pentru dragostea ta cea mare ce o ai către mine și pentru slujirea ta cu credință, neaflând o răsplătire mai bună, cu aceasta am vrut a-ți răsplăti, adică m-am sârguit a-ți arăta aceste bunătăți negrăite, pentru ca să cunoști pe Ziditorul tău și să crezi într-Însul. Căci am nădăjduit că de cum vei auzi învățătura cea dreaptă, îndată o vei iubi și o vei urma împreună cu mine. Dar precum văd, am pierdut nădejdea pentru că ești împietrit la inimă și nu voiești a cunoaște adevărul; însă să-mi împlinești o dorință. Să nu spui tatălui meu despre aceasta până la o vreme cuviincioasă; pentru că dacă vei spune lui aceasta, altceva nimic nu vei face decât numai vei aduce sufletului meu mare supărare”.
A doua zi, venind Varlaam la dânsul, a început a grăi pentru plecarea sa; iar Ioasaf, neputând răbda despărțirea lui, s-a întristat cu sufletul și i s-au umplut ochii de lacrimi. Atunci bătrânul a vorbit mult către dânsul, întărindu-l în credință și în faptele cele bune și mângâindu-l să nu plângă după dânsul; apoi i-a proorocit că nu după multă vreme se vor uni pentru totdeauna. Iar Ioasaf, nevrând să mai facă osteneală bătrânului și temându-se ca nu cumva Zardan să spună împăratului despre dânsul, a zis cu plângere către Varlaam:
„De vreme ce așa ai voit tu, părintele meu cel duhovnicesc și bunule învățător, ca eu să rămân aici în lumea aceasta deșartă iar tu să te duci la locul odihnei tale celei duhovnicești, de acum nu îndrăznesc a te opri pe tine. Mergi dar, păzit cu pacea lui Dumnezeu, și pomenește-mă și pe mine ticălosul totdeauna în sfintele tale rugăciuni ca să te pot ajunge pe tine și să văd totdeauna cinstita ta față. Apoi fă dragoste de-mi lasă mantia ta cea ruptă și aspră, spre aducere aminte de viața călugărească și de învățăturile tale, precum și pentru păzirea de toată lucrarea diavolească”.
Deci i-a dat bătrânul acea mantie pe care, luând-o Ioasaf, o cinstea mai mult decât porunca cea împărătească. Apoi a stat Varlaam la rugăciune și s-a rugat către Dumnezeu cu umilință pentru Ioasaf, încredințând pe tânărul cel de curând luminat, purtării Lui de grijă. Sfârșind rugăciunea, s-a întors și l-a sărutat pe el și a zis: „Fiule al Părintelui ceresc, pace ție și mântuire veșnică!” Apoi a ieșit din palate, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu Cel ce a îndreptat calea lui spre bine.
După plecarea lui Varlaam, fericitul Ioasaf s-a sârguit spre rugăciune și spre viață aspră. Acest lucru, văzându-l Zardan, s-a umplut de multă supărare și, prefăcându-se bolnav, s-a dus la casa sa. Împăratul auzind că s-a îmbolnăvit Zardan, a trimis la dânsul pe doctorul său cel mai iscusit ca să-l tămăduiască. Iar doctorul, luând bine seama asupra bolii lui, a spus împăratului, zicând: „Eu n-am putut afla la omul acesta nici o boală, decât numai o supărare cu care rănindu-și sufletul, acum bolește”.
Împăratul, auzind aceste cuvinte, socotea că fiul său s-a mâniat asupra lui Zardan și pentru aceea, mâhnindu-se, acum bolește; deci a voit să meargă singur ca să cerceteze pe bolnav și să cunoască pricina bolii. Iar Zardan auzind despre aceasta, s-a grăbit de a venit el mai înainte la împăratul și căzând înaintea lui, se socotea vrednic de toată pedeapsa pentru că n-a păzit cu băgare de seamă pe fiul său. Apoi i-a spus toate cele ce se întâmplaseră; că a venit, zice el, din pustie un viclean vrăjitor și înșelător cu numele Varlaam, care a vorbit cu fiul lui despre credința creștinească iar el a crezut celor spuse și acum este cu totul al lui Hristos.
Împăratul dacă a auzit astfel de cuvinte a început a se umple de supărare și de mânie negrăită. Apoi îndată chemându-l pe cel mai mare dintre boierii săi, cu numele Arahie, sfetnicul cel mai înțelept și mai iscusit în citirea de stele, acestuia i-a spus pe rând toate cele ce s-au întâmplat. Iar el, mângâind pe împăratul a zis:
„Fii fără de supărare, o, împărate, că este lesne a întoarce pe fiul tău de la credința creștinească, numai să prindem pe Varlaam. Iar de nu-l vom afla, apoi știu eu pe un alt bătrân de credința noastră, anume Nahor, care viețuiește în pustie și se îndeletnicește cu citirea în stele, de la care și eu am învățat, și care în toate este asemenea lui Varlaam, căci eu chiar fața acestuia o știu căci l-am văzut odinioară. Deci, chemând pe acel Nahor din pustie, îi vom porunci a se preface că este Varlaam și ne vom întreba cu dânsul din credință; iar el va arăta credința creștinească a fi mincinoasă, care lucru văzându-l fiul tău, se va întoarce de la creștinătate iarăși la zeii părintești”.
Împăratului, părându-i-se că va fi bun acel sfat s-a mângâiat puțin de supărarea ce o avea și întărindu-se cu nădejdea, a trimis degrabă pe Arahie cu mulțime de ostași să caute pe Varlaam, care străbătând toate căile, au ajuns până în pustiul Senaridului. Acolo, umblând prin multe locuri fără de drumuri, prin munți și prin prăpastii neumblate, a aflat sub munte o ceată mică de pustnici pe care i-au prins. Între dânșii era unul mai mare care purta un sac de păr plin de oasele sfinților părinți care adormiseră mai înainte; și aceasta o făcea pentru ca totdeauna să-și aducă aminte de moarte.
Și i-au întrebat pe dânșii Arahie, zicând: „Unde este înșelătorul acela care a amăgit pe fiul împăratului?” Iar cel ce purta sacul de păr a zis: „Nu este acela la noi, nici va fi pentru că el fuge de noi, fiind izgonit de puterea lui Hristos, ci între voi mai ales își are petrecerea sa”. Arahie a întrebat dacă îl știe pe el. Pustnicul a răspuns: „Știu pe acela care se zice înșelătorul, care este diavolul. Acela viețuiește în mijlocul vostru și voi faceți cele plăcute lui”. Arahie a răspuns: „Eu pentru Varlaam te întreb pe tine”. Pustnicul a răspuns: „Dacă întrebi de Varlaam, apoi se cădea a întreba unde este cel care a întors de la înșelăciune pe fiul împăratului? Că acela este fratele nostru și împreună părtaș al vieții noastre monahicești, dar acum de multe zile nu l-am mai văzut pe dânsul”.
Arahie l-a întrebat: „Dar unde este locuința lui Varlaam?” Pustnicul a răspuns: „Știm chilia lui aici în pustie, dar nu o vom spune vouă”. Arahie, umplându-se de mânie îi îngrozea cu moartea iar ei, auzind de moarte, s-au bucurat; deci le-a dat multe bătăi și i-a muncit cumplit ca să le arate pe Varlaam, dar ei tăceau. Arahie căutând cu sârguință pe Varlaam și neaflându-l, s-a întors la împăratul fără nici un spor, aducând la dânsul numai pe acei pustnici care erau șaptesprezece la număr, pe care îi silea împăratul ca să spună locul petrecerii lui Varlaam și să se lepede de Hristos. Iar ei nu s-au plecat, ci defăimau idolatria lui. De aceea a poruncit să le taie limbile, apoi mâinile și picioarele și să le scoată ochii și așa s-au săvârșit bunii pătimitori.
După sfârșitul acestor Sfinți Mucenici, Arahie s-a dus noaptea, după porunca împăratului, la Nahor vrăjitorul, care viețuia în pustie și se îndeletnicea cu facerea de vrăji, și spunându-i toate cu de-amănuntul l-a rugat să se prefacă că este Varlaam. Apoi s-a întors la împăratul și a doua zi a pregătit ostașii, dând de veste că merge iarăși să caute pe Varlaam, străbătând pustietățile. Atunci Nahor s-a arătat ieșind dintr-o pădure și, văzându-l ostașii, au alergat după dânsul; apoi, ajungându-l, l-au prins și l-au dus la Arahie. Acesta, ca și cum n-ar fi știut pe Nahor, l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Nahor i-a răspuns: „Sunt Varlaam”. Apoi îndată toți s-au bucurat și l-au dus pe el legat la împăratul, ieșind veste pretutindeni că au prins pe Varlaam.
Deci, auzind Ioasaf de aceasta, s-a rănit cumplit la suflet și se tânguia cu amar. Însă, Dumnezeul mângâierii a descoperit lui Ioasaf printr-o descoperire dumnezeiască, că nu au prins pe Varlaam, ci pe Nahor vrăjitorul. Apoi împăratul a intrat în palatul fiului său, pe care îl sfătuia și îl îndemna uneori cu cuvinte bune și blânde, alteori cu mânie și asprime, ca să se lase de credința creștinească și să se întoarcă iarăși la zeii păgânești. Însă n-a putut cu nimic a-l întoarce pe el de la dragostea lui Hristos, pentru că răspundea cu multă înțelepciune la toate cuvintele lui, arătând deșertăciunea necuraților zei și preamărind pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și se arăta gata și de răni și de moarte.
Dar de vreme ce dragostea firească a împăratului nu-l lăsa să-l muncească pe fiul său, ba încă fiind mustrat și de conștiință, pentru că-l auzea grăind adevărul, a zis către dânsul: „Ți se cădea o, fiule, a te supune în toate poruncii mele părintești; dar de vreme ce ești aspru și neînduplecat și tare te împotrivești mie, părându-ți-se a fi mai înțelept decât toți, să lepădăm dar amândoi deșarta împotrivire și să dăm loc dreptății. Iată eu voi face adunare mare și voi strânge pe toți înțelepții noștri din toată împărăția mea și voi aduna și creștinii; căci voi porunci vestitorilor mei să strige cu mare glas pretutindeni ca nimeni din creștini să nu se teamă, ci fără de frică să se adune toți ca să facem judecată de obște și să vedem care credință este mai bună. Apoi este la mine și Varlaam care te-a înșelat pe tine, ferecat în fiare, căci nu m-am odihnit până ce nu l-am prins pe dânsul. Pe acesta îl voi scoate la sobor, ca împreună cu creștinii săi să stea împotriva înțelepților noștri și să facă întrebare pentru credință. Dacă veți birui voi creștinii, împreună cu Varlaam al vostru, apoi veți dobândi dorința voastră; iar de veți fi biruiți, apoi datori sunteți a vă supune desăvârșit poruncii mele”.
Fericitul Ioasaf a zis: „Fie voia Domnului și să fie precum ai poruncit, iar Dumnezeu Cel adevărat să ne dea a nu ne rătăci din calea cea dreaptă”. Atunci împăratul a poruncit tuturor slujitorilor idolești și creștinilor, prin trimitere de cărți și prin propovăduitori, prin toate cetățile și satele, ca să se adune la un loc toți cei ce sunt de credință creștinească și netemându-se de nimic să vină la sobor, pentru cercetarea credinței celei adevărate. Și stând lângă învățătorul lor Varlaam, să se întrebe împreună cu slujitorii și cu vrăjitorii. Apoi a chemat și pe înțelepții slujitori persani, caldeeni și indieni, care se aflau în toată stăpânirea sa, precum și pe fermecători și vrăjitori, ca să biruiască pe creștini.
Deci s-au strâns la împăratul mulțime mare dintre cei de credința necurată idolească, înțelepți în răutate și dascăli iscusiți în nedreptate, care deși păreau a fi înțelepți, însă erau nebuni. Iar creștinii, de vreme ce unii erau omorâți de păgâni iar alții se împrăștiaseră prin munți și prin pustietăți, de aceea s-au adunat foarte puțini dintr-înșii, între care numai unul s-a aflat mai iscusit în dumnezeiasca Scriptură, cu numele Varahie. Numai acela a venit fără temere în ajutorul celui cu părere Varlaam, iar adevărat cu numele Nahor. Însă Varahie nu știa că acela este Nahor vrăjitorul, iar nu Varlaam.
Deci împăratul a șezut pe scaun înalt și a poruncit și fiului său să șadă împreună cu dânsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să facă aceasta, ci a șezut pe pământ aproape de dânsul. Deci au stat înainte toți maeștri cei păgânești și a fost adus și Nahor, cel cu părerea Varlaam. Apoi împăratul a zis către ritorii și filosofii săi care stăteau înainte: „Iată vă stă înainte nevoință mare și din două una s-a pregătit vouă: ori veți birui pe Varlaam și pe creștinii care sunt împreună cu dânșii și vă învredniciți de cinste de la noi, ori de veți fi biruiți să primiți rușine și pedeapsă cumplită. Iar pe voi pe toți vă voi pierde și trupurile voastre le voi da spre mâncare fiarelor și păsărilor, apoi pe fiii voștri cu veșnică robie îi voi robi, dacă nu veți birui pe creștini”.
Zicând împăratul acestea, fiul său a răspuns, zicând: „Astăzi ai făcut judecată dreaptă o, împărate, și eu zic acestea dascălului meu”. Apoi întorcându-se către Nahor a zis: „Bine știi o, Varlaame, în ce fel de slavă și de mulțumire m-ai aflat și tu cu cuvintele tale m-ai înduplecat a mă depărta de zeii părintești și de lege, a sluji unui Dumnezeu necunoscut și a întărâta pe părintele și pe stăpânul meu. Deci acum vezi că stai în cumpănă; căci dacă vei birui războiul ce-ți stă înainte și vei arăta a fi adevărate învățăturile tale, apoi te vei preamări ca un propovăduitor al adevărului și eu voi rămâne în învățătura ta, slujind lui Hristos până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar de vei fi biruit și te vei face mie astăzi mijlocitor de rușine, apoi eu singur voi izbândi defăimarea mea, căci voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău și cu mâinile mele rupând inima ta și limba le voi da spre mâncare câinilor împreună cu celălalt trup al tău, ca prin tine să se învețe toți a nu mai înșela pe fiii împăraților”.
Auzind Nahor cuvintele acestea s-a spăimântat foarte văzându-se pe sine prins în cursa sa și căzut singur în groapa pe care a săpat-o. Deci, văzând moartea gata înaintea lui, de va întărâta pe fiul împăratului, care cu înlesnire poate să-l muncească cum va vrea, și că nu este cu putință a scăpa din mâinile lui, a gândit să țină cu dânsul și să apere credința creștinească. Apoi începându-se între slujitorii idolești și între creștini a se pune cuvinte de întrebare, atunci Nahor și-a deschis gura, precum de demult Varlaam, care a fost chemat de împăratul Valac să blesteme pe israiliteni, iar el în loc să-i blesteme, i-a binecuvântat, așa și Nahor, începându-se întrebările, a ținut cuvântul de dimineață până seara, grăind ca de la Duhul Sfânt, pentru că știe darul lui Dumnezeu a lucra câteodată și în vasele cele necurate, pentru mărirea Sa cea sfântă.
Deci cu atâta înțelepciune a mustrat Nahor deșertăciunea și minciuna zeilor, întărind și adeverind credința creștinească, cu înțelepte dovezi, încât nu putea nimeni să-i răspundă nici un cuvânt împotrivă. Despre această prea înțeleaptă vorbire a lui Nahor cu slujitorii idolești, Sfântul Damaschin scrie mai larg și mai frumos în istoria sa despre acești Sfinți Părinți, Varlaam și Ioasaf. Deci toți ritorii, filosofii, popii și vrăjitorii erau rușinați și mâhniți încât tăceau ca și cum ar fi fost fără de glas, neputând a grăi nimic împotrivă. Iar fiul împăratului se bucura cu duhul și slăvea pe Domnul, Care, precum altădată pe Saul, așa și pe Nahor, l-a făcut din prigonitor, învățător și propovăduitor al adevărului.
Împăratul împreună cu boierul Arahie, minunându-se de neașteptata schimbare a lui Nahor, cu mare mânie se iuțea împotriva lui, pentru că îi cuprinsese mare rușine și ar fi vrut să-l muncească precum și pe creștinii care erau împreună cu dânsul, dar nu putea să-și calce cuvântul său împărătesc. Căci el poruncise ca de voie și fără temere să se adune creștinii în sobor, făgăduind împărătește ca să nu li se facă nici un rău. Apoi a poruncit să se risipească soborul, ca și cum ar fi vrut a doua zi iarăși să se adune la întrebare.
Fiul împăratului a zis către tatăl său: „Precum la început ai poruncit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, așa și la sfârșit pune înainte dreptatea și din două una fă: sau dascălului meu poruncește-i să petreacă în această noapte împreună cu mine, pentru ca să învățăm împreună cele ce ni se cade a grăi mâine, iar tu, luând pe ai tăi, asemenea învățați-vă și voi; sau lasă-mi în această noapte pe ritorii tăi și tu ia pe învățătorul meu la tine, pentru că, dacă vor rămâne la tine amândouă părțile care se împotrivesc, apoi învățătorul meu va petrece în supărare și în frică, iar ai tăi în bucurie și odihnă. Și această judecată nu mi se pare a fi dreaptă, ci va fi silire și călcare de făgăduință”.
Împăratul, fiind biruit de cuvintele cele înțelepte ale fiului său, a luat la sine pe jertfitorii săi, iar pe Nahor l-a lăsat fiului său, având oarecare nădejde spre Nahor că va aduce la săvârșire făgăduința sa. Deci, luând Sfântul Ioasaf pe Nahor, s-a dus în palatul său, bucurându-se de Dumnezeu, Mântuitorul său. Iar către Nahor a zis: „Oare socotești că nu știu eu că tu nu ești Varlaam, ci ești Nahor? Însă bine ai făcut că ai arătat a fi adevărată credința creștinească și ai mustrat înșelăciunea idolească; crede dar în Dumnezeul Acela pentru al Cărui nume bine ai vestit acum”.
La aceste cuvinte umilindu-se Nahor, se căia de toate răutățile sale cele mai dinainte și cu tot adevărul dorea ca să se apropie de Domnul Dumnezeu. Deci, a rugat pe fericitul Ioasaf ca să-i poruncească să fugă pe ascuns în pustie și să se însoțească cu pustnicii care se ascundeau acolo și apoi să primească Sfântul Botez. Sfântul Ioasaf, învățându-l, l-a liberat cu pace. Iar el plecând, a aflat în pustie un preot sfânt și, luând de la dânsul Sfântul Botez, și-a petrecut zilele în pocăință.
A doua zi, înștiințându-se împăratul de cele despre Nahor, s-a deznădăjduit. Apoi, văzând pe înțelepții săi ritori că sunt biruiți până în sfârșit și petrec în nepricepere, s-a mâniat foarte asupra lor și i-a necinstit cu dosădiri cumplite, iar pe alții i-a pedepsit cu bătăi și le-a înnegrit fețele cu funingine, izgonindu-i de la fața sa. De atunci nu mai cinstea pe slujitorii idolești nici nu mai aducea jertfe idolilor, ba îi și hulea pe dânșii. Deci împăratul fiind în mare nedumerire, clătinându-se de gândurile sale, nici idolilor nu se închina, nici credința creștinească nu primea. Iar la fericitul Ioasaf veneau mulți și îndulcindu-se de cuvintele lui mântuitoare, se întorceau către Hristos.
Dar slujitorii idolilor văzându-se batjocoriți și văzând pe împăratul că se întoarce de la zeii lor, au trimis degrabă la un mare vrăjitor cu numele Teuda ce petrecea în pustie, și vestind aceluia toate cele ce se întâmplaseră, îl rugau cu sârguință să le ajute. Teuda cu putere drăcească, a venit cu îndrăzneală la împărat, pentru că era cunoscut și iubit de dânsul. El cu cuvintele sale măiestrite și înșelătoare iarăși a înduplecat pe împărat la închinarea de idoli și a făcut praznic mare idolilor împreună cu dânsul. Apoi se nevoia ca și pe fericitul Ioasaf să-l întoarcă de la Hristos către închinarea idolească și a dat împăratului acest sfat viclean, ca să ia de la Ioasaf toate slugile și în locul lor să pună femei și fete tinere și frumoase, ca să-i slujească lui. „Iar eu, zise el, voi trimite pe unul din draci care va aprinde într-însul focul dulceții spre desfrânare. Și dacă va fi biruit, apoi îndată, o împărate, toate vor fi după voia ta”.
Împăratul ascultând sfatul vicleanului, a adunat o mulțime de fete frumoase și de femei tinere și, împodobindu-le pe dânsele cu haine de mult preț și cu podoabe de aur, le-a dus în palat la fiul său și a dat afară pe toate slugile lui; așa că nu era în palatul lui Ioasaf nici unul de parte bărbătească, ci toată slujba o făceau femeile și fetele. Apoi au năvălit asupra lui în chip nevăzut, duhurile cele viclene ce erau trimise de Teuda vrăjitorul și aprindeau cuptorul cel trupesc al tânărului, năvălind asupra lui cu gânduri necurate.
Fericitul Ioasaf era într-o mare nevoie și război, dar mai ales când o fecioară care era mai frumoasă decât toate și care – nu numai de împăratul era îndemnată, ci și de diavolul -, a întins asupra lui amăgirile sale. Fecioara aceea era fata unui împărat, robită și scoasă din patria sa, apoi dată împăratului Avenir ca un mare dar. Pe această fată foarte frumoasă a trimis-o tatăl spre înșelarea fiului său și intrând în ea dracul înșelăciunii, a învățat-o cuvinte viclene și cu meșteșug. Același înșelător a pus dragoste către dânsa în inima sfântului tânăr, vânându-l câte puțin. Dar fericitul o iubea pe dânsa pentru înțelepciunea și pentru obiceiul ei cel bun, ba încă îi era și jale pentru dânsa, că fiind fată de împărat era robită și lipsită de slava și de patria sa; apoi se gândea cum ar întoarce-o de la închinarea la idoli și ar face-o creștină.
Astfel gândind el, iar poftă cu patimă nesimțind în sine, a început a vorbi către dânsa, zicând: „Cunoaște o, fecioară, pe Dumnezeul Care petrece în veci, ca să nu pieri în înșelăciune. Cunoaște pe Ziditorul și vei fi fericită, făcându-te mireasă a Mirelui Celui fără de moarte”. Multe cuvinte ca acestea zicând el, în acel ceas duhul cel necurat o învăța pe femeie a întinde curse de sminteală și a trage în cădere acel fericit suflet. Deci, fecioara a zis astfel: „Dacă te îngrijești de mântuirea sufletului meu și voiești a-l izbăvi de înșelăciunea idolească, apoi îndeplinește și tu cererea mea; iar eu îndată lepădându-mă de idolii părintești, mă voi apropia de Dumnezeul tău și voi sluji Lui până la răsuflarea mea cea mai de pe urmă. Și așa și tu vei primi plata pentru întoarcerea mea”.
Sfântul tânăr a întrebat-o: „Care este cererea ta, fecioară?” Iar ea cu căutătura și cu vorba, îl îndemna spre desfrânare și-i zise: „Vino să ne însoțim și apoi eu mă voi pleca poruncii tale”. Iar el a zis: „Pentru ce ai îndrăznit a face către mine o cerere ca aceasta o, fecioară, pentru că eu deși poftesc mântuirea ta, însă nu voiesc a fi necurat”. Iar ea, netezindu-i calea spre păcat a zis: „Tu, domnul meu, fiind plin de toată înțelepciunea, pentru ce grăiești unele ca acestea, numind însoțirea necurată, pentru că știu și eu din cărțile creștinești, căci am citit multe cărți în patria mea și de multe ori am vorbit cu creștini; dar oare nu este scris așa în cărțile voastre: Cinstită este nunta în toate și patul nespurcat? Și iarăși „Mai bine a se însura omul, decât a se aprinde”. Dar n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult și proorocii și drepții, precum învață scripturile voastre? Oare pe Petru nu-l mărturisește Scriptura cum că a avut femeie? Acela pe care îl numiți verhovnic al Apostolilor. Dar cine te-a învățat, domnul meu, a numi nunta necurată? Cu adevărat te-ai depărtat de la învățătura voastră cea dreaptă”.
Fericitul a răspuns: „Deși sunt toate așa în Sfânta Scriptură, precum ai zis, pentru că este slobod fiecare dacă voiește să se căsătorească, însă afară de cei ce s-au făgăduit ca să-și păzească fecioria pentru Hristos; iar eu când am primit Sfântul Botez, m-am făgăduit a mă duce curat înaintea lui Hristos în feciorie fără prihană. Deci cum voi îndrăzni a călca jurământul pe care l-am făcut către Dumnezeu?”
Iar înșelătoarea a zis iarăși: „Dacă nu voiești a mă lua de soție, apoi altă dorință să-mi împlinești, care este mică; de voiești să-mi mântuiești sufletul, fii cu mine în această noapte, care lucru de vei face, apoi mă făgăduiesc ție că mâine dimineață voi primi credința creștinească și voi fi ție nu numai spre iertarea păcatelor ci și multă răsplătire vei afla de la Dumnezeu pentru întoarcerea mea. Căci zice Scriptura ta, că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește.
Deci, dacă se face bucurie în cer pentru întoarcerea păcătosului, apoi oare nu va avea răsplătire acela care întoarce pe păcătos și se face pricinuitor pentru bucuria îngerilor? Cu adevărat așa este și cu totul fără de îndoială pentru că și Apostolii, începătorii credinței voastre, multe făceau după socoteala lor, călcând porunca lui Dumnezeu cea mai mică, pentru porunca cea mai mare. Oare n-a tăiat împrejur Pavel pe Timotei, deși se socotește la creștini fărădelege tăierea împrejur? Însă el nu s-a ferit a o face aceasta, pentru orânduiala cea mai bună; apoi multe ca acestea vei afla în cărțile voastre. Deci, dacă cu adevărat poftești ca să-mi mântuiești sufletul, apoi împlinește această dorință a mea”.
Acestea zicându-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu diferite feluri de gânduri, și în partea dreaptă și în partea stângă, iar voia și înțelegerea i se slăbeau. Diavolul, semănătorul răutății, văzând inima lui clătinându-se, s-a umplut de bucurie și a strigat către soții săi, zicând: „Vedeți că fecioara aceasta are să facă ceea ce noi n-am putut să facem? Acum dar să năvălim asupra lui, pentru că nu vom mai afla vreme așa potrivită ca aceasta, pentru a împlini voia și porunca aceluia care ne-a trimis pe noi”. Acestea zicându-le necuratul, s-a pornit împreună cu câinii săi asupra ostașului lui Hristos și a tulburat toate puterile lui sufletești și cu totul l-a aprins de dragoste și cu mare dorire către fecioară.
Fericitul Ioasaf, văzându-se tare aprins și robit de păcat, s-a lovit în piept și, oftând din adâncul inimii către Dumnezeu, degrabă a făcut rugăciune și vărsând izvoare de lacrimi din ochii săi, striga către Cel care poate a-l mântui de învăluire și de vifor și zicea: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac, nici să râdă vrăjmașii mei de mine, care mă țin de-a dreapta Ta; ci stai înainte-mi în acest ceas și-mi îndreptează calea mea după voia Ta, pentru ca să se preamărească numele Tău Cel slăvit și înfricoșat, prin mine robul Tău”.
Rugându-se multă vreme, se uda cu lacrimi și, făcând multe plecări de genunchi, s-a aruncat la pământ. Apoi, adormind puțin, s-a văzut pe sine răpit de niște bărbați străini, trecut prin niște locuri minunate și dus la un câmp mare, care era înfrumusețat cu flori roșii și cu bună mireasmă. Acolo a văzut tot felul de pomi frumoși care aveau roade multe, străine și minunate. Iar fructele pomilor acelora făceau freamăt vesel, din cauza unui vânt subțire și lin, dând bună mireasmă nesățioasă. Iar sub pomii aceia stăteau niște scaune de aur curat, înfrumusețate cu pietre scumpe și mărgăritar de mult preț și raze mari ieșeau dintr-însele. Apoi erau paturi de aur așternute cu niște covoare în multe culori, a căror podoabă și strălucire covârșea toată povestirea. Prin mijlocul pomilor curgeau ape curate și foarte limpezi care veseleau vederea.
Prin acel câmp mare și minunat purtându-l acei bărbați înfricoșați, l-au dus într-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, având zidurile de aur curat și din pietre de mult preț, pe care nu le-a văzut nimeni niciodată, apoi stâlpii și porțile erau dintr-un mărgăritar. Cine va putea spune podoaba și strălucirea cetății aceleia! Pentru că, strălucind o lumină cu multe raze dintr-o înălțime, umplea toate ulițele ei; și niște ostași înaripați și luminați se plimbau prin cetatea aceea, glăsuind cântări preadulci, pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. El a auzit un glas, zicând: „Iată odihna drepților, iată veselia celor ce au plăcut lui Dumnezeu în viața lor”.
Scoțându-l de acolo acei bărbați înfricoșați, voiau să-l ducă înapoi. Iar el cu totul fiind cuprins de acea podoabă și frumusețe, zicea: „Nu mă lipsiți pe mine, rogu-vă, nu mă lipsiți de această bucurie negrăită, ci dați-mi voie să petrec într-un colț al acestei cetăți mari”. Iar ei ziceau: „Nu este cu putință a petrece acum aici, dar vei intra prin multe osteneli și sudori, dacă te vei nevoi; pentru că nevoitorii moștenesc împărăția cerurilor”.
Acestea zicând și trecând câmpul cel mare, l-au dus în niște locuri întunecate și pline de tânguire și în toate potrivnice luminii și bucuriei ce văzuse mai înainte. Pentru că era acolo negură foarte întunecată, încât toate se umpleau de mâhnire și de tulburare. Acolo ardea un cuptor de foc și viermi se târau mâncând trupurile, iar duhurile răzbunării stăteau împrejurul cuptorului aceluia. Unii ardeau cumplit în foc și se auzea un glas zicând: „Iată locul păcătoșilor, iată munca acelora care s-au întinat în fapte de rușine”. După aceasta l-au scos de acolo cei ce-l purtau pe dânsul.
Deșteptându-se și-a venit în sine și era cu totul înspăimântat și râuri de lacrimi curgeau din ochii lui. Atunci toată frumusețea fecioarei și a celorlalte femei și fete i se păreau lui mai înjosită decât tina și gunoiul. Și aducându-și aminte de cele arătate lui în vedenie, era cuprins cu dorul acelor minunate și preaslăvite locuri și tulburat de frica muncilor celor văzute, încât zăcea pe pat neavând putere nici să se scoale.
Deci s-a dat veste împăratului cum că fiul său este bolnav și împăratul venind la dânsul în grabă, îl întrebă pe dânsul: „Care este pricina bolii de care suferi?”. Iar el, spunându-i toate cele arătate lui în vedenie, a zis: „Pentru ce ai gătit cursă picioarelor mele vrând să vânezi sufletul meu și să-l arunci în pierzare? Că de nu mi-ar fi ajutat Dumnezeu, s-ar fi sălășluit în iad sufletul meu. Dar cât este de bun Dumnezeul lui Israil, Care a izbăvit smerenia mea din mijlocul puilor de lei! Căci adormit-am tulburat; dar m-a cercetat pe mine din înălțime Dumnezeu Mântuitorul meu și mi-a arătat că de multe bunătăți se lipsesc cei ce-L mânie pe Dânsul și felurite munci își pregătesc.
Deci acum, o, tată, de vreme ce ți-ai astupat urechile, nevrând să auzi glasul meu care îți grăiește cele bune, măcar pe mine nu mă opri a merge pe calea cea dreaptă; pentru că pe aceasta o iubesc și aceasta doresc, ca lăsând toate, să ajung la locul unde petrece Varlaam plăcutul lui Hristos și împreună cu dânsul să-mi săvârșesc cealaltă parte a vieții mele. Iar dacă vei voi a mă ține cu sila, degrabă mă vei vedea mort de supărare și de tânguire; atunci iarăși nici tu nu te mai poți chema tată și nici pe mine nu mă vei mai avea fiu”.
Atunci iarăși a cuprins pe împăratul mare supărare și s-a dus mâhnit la palatul său. Tot așa și duhurile cele viclene s-au întors rușinate de la ostașul lui Hristos cel nebiruit, către Teuda al lor, care îi ocăra pe ei, zicând: „Atât de neputincioși sunteți voi, ticăloșilor, încât nici pe acel tânăr n-ați putut să-l biruiți?” Iar ei, fiind siliți de puterea lui Dumnezeu, nevrând, au mărturisit adevărul, zicând: „Nu putem răbda puterea lui Hristos nici a căuta spre semnul Crucii cu care se îngrădește pe sine acel tânăr”. După acestea luând împăratul pe Teuda, a venit la fiul său; iar Teuda a început a vorbi fericitului tânăr despre zeii săi, dar n-a putut să-l biruiască pe el, căci avea de sus înțelepciune, căreia nu pot să-i stea împotrivă toți cei ce se împotrivesc.
Teuda fiind biruit și rușinat, a tăcut mult, ca un pește fără de glas, neștiind ce să mai zică. Apoi abia venindu-și în simțire, a zis către împăratul: „Cu adevărat, o, împărate, Duhul Sfânt viețuiește în fiul tău; cu adevărat, suntem biruiți și de acum nici un răspuns nu mai avem! Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor, mare este credința lor și mari sunt tainele lor!”
Apoi întorcându-se către fiul împăratului a zis: „Spune-mi tu, cel ce ești sfințit cu sufletul și cu trupul, oare mă va primi pe mine Hristos dacă mă voi lepăda de lucrurile cele rele și mă voi întoarce către Dânsul?” Iar Sfântul Ioasaf a început a-i vorbi despre pocăința păcătoșilor și mila lui Dumnezeu, Care primește degrabă pe cei ce se pocăiesc cu adevărat. Teuda umilindu-se cu inima, îndată a alergat la peștera sa și arzându-și toate cărțile sale cele vrăjitorești, s-a dus după Nahor și învrednicindu-se de Sfântul Botez, a viețuit în mare pocăință.
Împăratul, neștiind ce să mai facă cu fiul său, a fost sfătuit de Arahie ca să împartă împărăția lui în două și să dea jumătate fiului său; căci zicea acela: „Dacă vei munci pe fiul tău, o, împărate, apoi cu adevărat vei fi vrăjmaș firii, iar nu tată, ci muncitor al fiului tău te vei chema. Deci și pe fiul tău vei pierde și tu fără fiu vei rămâne și în mari întristări te vei arunca. Dar una a mai rămas să faci: să împarți cu dânsul împărăția ta și să-i poruncești să stăpânească partea cea dată lui. Căci dacă va fi cuprins de purtările de grijă ale vieții, apoi câte puțin va începe a se obișnui cu viața aceasta precum viețuim și noi; și atunci va fi lucrul după voia noastră. Pentru că obiceiul care se înrădăcinează în suflet nu se schimbă așa cu sila, ci cu dragoste. Apoi cu toate că va petrece neschimbat în credința creștinească, totuși îți va fi mângâiere, pentru că nu ești fără de fiu, ci ai fiu împărat”.
Împăratul, primind sfatul lui Arahie, a făcut așa; a împărțit împărăția lui în două și a făcut pe fiul său împărat. Ioasaf, deși nu cugeta la stăpânirea împărătească, ci dorea viața călugărească și pustnicească, dar văzând că va ieși lucrul mai spre bine, a primit partea împărăției cea dată lui. Apoi mergând într-însa, mai întâi de toate s-a sârguit ca să dezrădăcineze închinarea de idoli de prin toată stăpânirea sa și a risipit capiștile lor. Apoi a ridicat biserici sfinte și a lățit sfânta credință în Hristos.
Auzind de aceasta episcopii, preoții și călugării care se ascundeau, au ieșit de prin munți și de prin pustietăți și alergau către sfântul împărat Ioasaf. Iar el îi primea pe dânșii cu bucurie și împreună cu dânșii cugeta la mântuirea sufletelor omenești. Deci în puțină vreme, toată stăpânirea sa a luminat-o cu lumina credinței și a botezat-o. Iar pentru întoarcerea tatălui său neîncetat se ruga cu lacrimi. Și n-a trecut cu vederea Dumnezeu rugăciunea lui cea cu sârguință și lacrimile, ci, ascultându-l cu milostivire, s-a atins de inima lui Avenir, cu lumina darului Său, ca el să lepede negura cea groasă de pe ochii minții, ca să vadă raza adevărului și să cunoască deșertăciunea zeilor celor mincinoși.
Deci împăratul Avenir a adunat pe toți sfetnicii săi și le-a descoperit gândul inimii sale, cum că voiește să primească credința fiului său și toți au lăudat gândul lui, căci pe toții îi cercetase Răsăritul cel de sus, prin rugăciunile Sfântului Ioasaf. Apoi îndată împăratul, printr-o scrisoare, a chemat pe fiul său ca să învețe de la dânsul buna credință. Iar Sfântul Ioasaf de multă bucurie și veselie s-a umplut văzând pe tatăl său venit în simțire și întors către Dumnezeu. Ioasaf, mergând și învățând pe tatăl său multe zile, precum i-a spus Cuviosul Varlaam, așa și el arătând tatălui său toate tainele sfintei credințe, l-a adus la Sfântul Botez, încât el însuși l-a primit ca naș din dumnezeiescul Botez. Lucru cu adevărat nou și minunat, că s-a arătat naș al tatălui său și s-a făcut mijlocitor de nașterea cea duhovnicească a aceluia care l-a născut pe dânsul trupește. Și nu numai împăratul Avenir, ci și toată suita lui a primit Sfântul Botez, precum și ostașii și robii; pe scurt, toată țara Indiei a primit Sfântul Botez.
Atunci s-a făcut bucurie mare pe pământ și în cer, că pe pământ se bucurau credincioșii pentru întoarcerea necredincioșilor, iar în cer se bucurau îngerii, nu pentru unul, ci pentru păcătoșii cei fără de număr care se pocăiau. Iar împăratul Avenir, după Botez, a dat fiului său toată stăpânirea împărăției sale și el petrecea la o parte în tăcere, presărându-și capul totdeauna cu țărână și tânguindu-se pentru păcatele sale cele mai dinainte. Apoi, luând de la Dumnezeu iertarea păcatelor, s-a mutat cu pace către El.
După moartea împăratului Avenir, împăratul Ioasaf făcând pomenire de patruzeci de zile tatălui său, a chemat pe toți boierii și sfetnicii săi, pe căpeteniile oștilor și toate stăpânirile cărora le-a descoperit taina inimii sale, cum că voiește să lase împărăția aceasta pământească și toate cele lumești și să meargă în pustie și acolo să petreacă viață monahicească.
Atunci toți s-au umplut de jale și nu era nici unul dintre dânșii fără de lacrimi, ci toți se tânguiau cu amar pentru că îl iubeau foarte mult pentru blândețea și omenia lui, precum și pentru facerea lui de bine cea cu milostivire către toți. Iar în locul său voia să lase împărat pe unul dintre boieri, cu numele Varahie, care de la început era creștin, despre care s-a spus mai înainte că acesta s-a ridicat împreună cu Varlaam împotriva tuturor înțelepților indieni ca să-i aducă la credință.
Pe acesta voia Ioasaf să-l pună împărat în locul său, ca pe unul care era bine întărit în sfânta credință și avea multă dragoste pentru Hristos. Iar Varahie se lepăda, zicând: „Iubește, o, împărate, pe aproapele tău ca pe tine însuți; pentru că dacă este bine a împărăți, apoi împărățește singur, iar dacă este rău, de ce mi-o dai mie și pentru ce pui asupra mea greutate ca aceasta de care singur fugi?” Iar pe Sfântul Ioasaf toți îl rugau cu stăruință și cu lacrimi ca să nu-i lase pe dânșii. Dar el a scris noaptea o scrisoare către tot poporul său și către toți stăpânitorii, încredințându-i pe dânșii lui Dumnezeu și poruncindu-le să nu-și aleagă alt împărat decât pe Varahie.
Lăsând acea scrisoare în casa sa, a ieșit pe ascuns din palat și din cetate și a plecat degrabă în pustie. Iar a doua zi, auzindu-se despre plecarea lui, îndată s-a făcut tulburare și plângere în popor, plecând toți cu multă grabă în aflarea lui. Aflându-l lângă un pârâu uscat, cu mâinile ridicate făcând rugăciune, l-au înconjurat și căzând înaintea lui, îl rugau cu multe tânguiri să se întoarcă la palatul său și să nu-i lase; iar el fiind silit de rugămințile lor, s-a întors pentru puțină vreme și iarăși adunându-i pe toți, a zis: „În deșert vă împotriviți voii lui Dumnezeu, ținându-mă pe mine!”
Apoi a dat cuvânt cu jurământ că nici o zi nu va mai petrece cu dânșii. Iar lui Varahie cu sila i-a pus pe cap coroana sa împărătească, și lăsându-l pe scaunul său, l-a învățat destul cum să împărățească, iar el dând pace poporului a ieșit din palat și din cetate, sârguindu-se către pustie.
Varahie împreună cu tot poporul și cu toți boierii săi, văzând gândul lui cel neînduplecat și cu rugăminte neputând a-l ține pe el și nici cu sila neîndrăznind a-l împiedica de la acea cale, mergeau după dânsul plângând și petrecându-l până departe. El însă le zicea ca să nu-l mai supere, ci îi ruga să se întoarcă înapoi. Iar unii au mers după dânsul de departe tânguindu-se până când s-a plecat ziua; iar noaptea a acoperit de la ochii lor pe iubitul lor stăpân și s-au despărțit unii de alții.
Astfel a luat Varahie sceptrul împărăției Indiei, iar Ioasaf le-a socotit pe toate deșertăciuni ca să dobândească pe Hristos. În noaptea cea dintâi a intrat în casa unui om sărac și i-a dat lui hainele sale de deasupra, iar el rămânând în haina cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam, s-a dus la viața pustnicească, neavând cu sine nici pâine, nici apă, nici altceva de trebuința hranei; pentru că se dăduse cu totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și cu dragoste osârdnică ardea pentru Domnul său.
Intrând în adâncul pustiei, s-a bucurat cu duhul și, ridicându-și ochii către iubitul său Hristos, striga, zicând: „Să nu mai vadă de acum ochii mei bunătățile lumii acesteia și să nu se mai îndulcească inima mea de nimic altceva decât de Tine, nădejdea mea. Tu îndreptează calea mea și mă du la plăcutul Tău Varlaam; arată-mi pe mijlocitorul mântuirii mele ca să mă învețe viața cea pustnicească, acela care m-a învățat pe mine cunoștința Ta, Doamne!”
Sfântul Ioasaf a umblat singur prin pustie doi ani, căutând pe Varlaam; se hrănea cu verdețurile care creșteau pe acolo, iar uneori răbda mult de foame, din lipsa verdețurilor pentru că era uscat pământul în pustia aceea și puțin odrăslea. Apoi a răbdat multe supărări de la diavolul, căci năvălea asupra lui, uneori tulburând mintea lui cu tot felul de gânduri, alteori înfricoșându-l cu năluciri, iar alteori i se arăta negru și scrâșnind din dinți. Uneori cu sabia în mână se pornea asupra lui, ca și cum ar fi vrut să-l taie; alteori se prefăcea în multe feluri de fiare, șerpi și aspide. Iar ostașul lui Hristos cel nebiruit, toate le biruia și le izgonea cu sabia rugăciunii și cu arma Crucii.
Trecând al doilea an, a aflat o peșteră în pustiul Senaridului unde viețuia un călugăr în liniște; de la acela s-a înștiințat unde petrecea Varlaam. Deci, alergând degrabă cu bucurie pe cărarea cea arătată lui, a ajuns la peștera lui Varlaam și, stând înaintea ușii, a bătut, zicând: „Binecuvântează, părinte, binecuvântează!” Iar Varlaam, auzind glasul, a ieșit din peșteră și a cunoscut pe Ioasaf cu duhul, pe care altfel nu era cu putință a-l cunoaște după chipul său, pentru că se înnegrise de arșița soarelui, îi crescuse părul, slăbise și ochii i se cufundaseră adânc.
Deci, bătrânul stând cu fața către răsărit, a înălțat lui Dumnezeu rugăciune de mulțumire, iar după rugăciune s-au îmbrățișat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfântă și de bucurie au plâns mult. După aceea începând să vorbească, Varlaam a zis: „Bine ai venit fiule al lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției cerului, Domnul să-ți dea cele veșnice în locul celor vremelnice și pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Dar te rog, fiule iubite, spune-mi cum ai venit aici? Și ce ți s-a întâmplat după plecare? Oare a cunoscut tatăl tău pe Dumnezeu? Sau încă petrece în rătăcirea cea idolească?” Iar fericitul Ioasaf i-a spus lui toate pe rând, câte i s-au întâmplat după plecarea lui Varlaam și câte a făcut Domnul cu dânsul, ajutându-l.
Bătrânul, auzind acestea, se bucura foarte; apoi, minunându-se, zicea: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămânța cuvântului Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească și să aducă rod însutit”. Apropiindu-se seara și săvârșind obișnuita rugăciune, și-a adus aminte de hrană. Deci Varlaam a pus masă de mult preț, plină de bucate duhovnicești, iar hrană trupească având puțină; căci erau numai verdețuri crude, nefierte, puține finice (smochine) și apă din izvorul care era acolo.
Întărindu-și trupul cu astfel de bucate, au mulțumit lui Dumnezeu Care deschide mâna Sa și satură toată ființa cu bunăvoință. Apoi săvârșind rugăciunea de noapte, iarăși au grăit vorbe duhovnicești, vorbind toată noaptea până la vremea cântării de dimineață.
De atunci Ioasaf a petrecut împreună cu Varlaam mulți ani, având viață minunată, asemenea cu a îngerilor. Apoi Cuviosul Varlaam, apropiindu-se către fericitul sfârșit și chemând pe Ioasaf, fiul său cel duhovnicesc, pe care l-a născut prin bună vestire, a zis către dânsul:
„Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine, mai înainte de sfârșitul meu și când mă rugam pentru tine, mi s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos și mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit Domnul dorința mea, căci te văd lepădat de lume și de toate cele ce sunt în lume și unit cu Hristos. Deoarece acum a sosit vremea plecării mele, tu dar, fiule, acoperă trupul meu cu pământ și dă țărânii ce este al țărânii; iar tu să petreci în locul acesta, ținându-te de viața aceasta duhovnicească și aducându-ți aminte de smerenia mea”.
Ioasaf, auzind aceste cuvinte, se tânguia pentru despărțirea lui și abia a putut bătrânul a-l mângâia puțin, prin multe cuvinte duhovnicești. Apoi l-a trimis la niște frați care viețuiau în acea pustie ca să aducă cele de trebuință, spre săvârșirea dumnezeieștii Liturghii. Alergând Ioasaf cu sârguință și săvârșind porunca, s-a întors degrabă, temându-se ca să nu se săvârșească în lipsa lui părintele său duhovnicesc, căci se va lipsi astfel de binecuvântarea cea mai de pe urmă.
Deci, aducând cele de trebuință pentru sfânta jertfă, Varlaam a săvârșit dumnezeiasca slujbă și s-au împărtășit amândoi cu dumnezeieștile Taine. După aceasta vorbind bătrânul multe către ucenicul său spre folosul sufletului, a început a se ruga lui Dumnezeu cu umilință pentru sine și ucenicul său. Iar după rugăciunea cea multă, îmbrățișând pe Ioasaf părintește, i-a dat sărutarea și binecuvântarea cea mai de pe urmă. Apoi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și culcându-se, s-a luminat la față, având mare bucurie, ca și cum ar fi venit la dânsul oarecare prieteni. Astfel s-a dus către Domnul, viețuind în pustie șaptezeci de ani, iar toți anii de la nașterea sa erau aproape o sută.
Ioasaf, udând cu lacrimi trupul lui Varlaam, toată ziua și toată noaptea a cântat psalmi lângă el. A doua zi săpând o groapă aproape de peșteră, a îngropat cinstitul trup al sfântului său stareț; apoi șezând lângă mormântul lui, plângea mereu, până când a slăbit de multa plângere și a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbați înfricoșați pe care i-a văzut odinioară, când era închis în palat cu fecioarele. Aceia, venind la dânsul, l-au luat și l-au dus în acel câmp mare pe care și mai înainte îl văzuse și în acea strălucită cetate. Intrând pe poartă, l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducând două cununi preafrumoase, a căror frumusețe nu este cu putință a o spune.
Ioasaf i-a întrebat pe ei: „Ale cui sunt acele cununi prealuminate?” Iar îngerul i-a răspuns, zicând: „Amândouă sunt ale tale; pentru că multe suflete ai mântuit și pentru că, lăsând pentru Dumnezeu împărăția pământească, ai luat viața monahicească. Însă una dintr-însele se cuvine a o da tatălui tău, care prin tine s-a abătut de la calea cea rea, s-a pocăit cu osârdie și s-a împăcat cu Dumnezeu”. Iar Ioasaf a zis: „Cum este cu putință a o da tatălui meu, care numai pentru puțină pocăință să dobândească răsplătire deopotrivă cu mine, care am avut atâtea osteneli?”
Acestea zicând el, a văzut pe Varlaam grăind către dânsul: „Oare nu sunt acestea cuvintele mele, Ioasafe, pe care ți le-am grăit odinioară, că, atunci când te vei îmbogăți, atunci vei fi scump și nedarnic? Dar acum pentru ce nu voiești ca să fie deopotrivă cinstea tatălui tău cu a ta? Oare nu ți se cade a te veseli cu sufletul, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru dânsul?” Iar Ioasaf, după cum avea obiceiul totdeauna, a zis către dânsul: „Iartă, părinte, și spune-mi unde locuiești?” Iar Varlaam a zis: „În această cetate preafrumoasă și mare am dobândit locuință prealuminată”. Iar el a început a-l ruga ca să-l ia în locuința sa și să-l găzduiască cu dragoste. Varlaam a răspuns: „N-a venit încă vremea ca să fii și tu aici, purtând sarcina trupului; ci dacă vei răbda bărbătește până la sfârșit în nevoințele călugărești, după cum ți-am poruncit, apoi degrabă după acestea vei veni aici, te vei învrednici de aceste petreceri, vei dobândi acest fel de slavă și de bucurie și vei fi împreună cu mine în veci”.
Acestea a văzut Sfântul Ioasaf în vedenie. Apoi deșteptându-se din somn, avea sufletul său plin de acea lumină și slavă negrăită și cu multă mirare înălțând cântare de mulțumire Stăpânului Hristos, L-a lăudat pe El. Și a petrecut acolo până la sfârșitul său, având viață îngerească. În al douăzeci și cincilea an de la nașterea sa a lăsat împărăția cea pământească și a intrat în nevoința pustnicească; apoi în pustie petrecând treizeci și cinci de ani, s-a mutat către Domnul.
Iar un pustnic sfânt care viețuia acolo, înștiințându-se cu duhul de mutarea lui Ioasaf, a venit în ceasul sfârșitului lui și cântând obișnuitele cântări lângă cinstitul său trup, cu lacrimi de dragoste l-a așezat împreună cu moaștele Cuviosului Varlaam. Pentru ca ei, care erau nedespărțiți cu duhul, să odihnească împreună nedespărțiți și cu trupurile.
După îngropare, s-a făcut pustnicului aceluia o descoperire dumnezeiască, poruncindu-i să meargă în împărăția Indiei și să vestească pe împăratul Varahie despre sfârșitul lui Ioasaf. Mergând acel părinte, a vestit împăratului; și îndată a mers împăratul cu mulțime de oameni în pustie și, ajungând la peștera cuvioșilor părinți, a descoperit mormântul lor și a văzut moaștele lui Varlaam și ale lui Ioasaf nestricate, ieșind dintr-însele bună mireasmă. Deci, luându-le cu cinste, le-a adus din pustie în patria sa și le-a pus în biserica pe care o zidise Sfântul Ioasaf, slăvind pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie și de la noi cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.