Sinaxar 8 martie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei
- Sfântul Mucenic Teodorit, prezbiterul Antiohiei
- Sfântul Pavel Mărturisitorul
- Sf. Ap. Ermis
- Cuv. Dometie
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei
În zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părțile Răsăritului la Constantinopol și s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfântul Tarasie, încă fiind mirean și senator întru împărăteștile palaturi, fiind mai întâi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărățind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina și patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsând scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfântul Tarasie în locul lui la patriarhie.
Sfântul Tarasie, adunând Sinodul al șaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfântul Mihail al Sinadelor, lăsând lumea, a primit viața monahicească și a fost trimis de prea sfințitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahicești, a sporit în faptele bune și a câștigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecând, la o vreme de seceriș, întâmplându-se zăduf mare și din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu și, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorât apă destulă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor.
Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie când, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Și alta asemenea, când Samson era aproape să moară de sete și a izvorât apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viață îmbunătățită, strălucind ca o lumină de stele, prea sfințitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioși părinți să fie vrednici de rânduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfințitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Și câtă sârguință a arătat Sfântul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvântătoare a lui Hristos și câtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătați și văduve, au spus despre aceasta dumnezeieștile locașuri zidite de dânsul, bolnițele și casele de străini, cum și milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele. Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, șchiopilor și neputincioșilor; și umblând pe la locuințele săracilor și pe ulițele cetății, purta un vas cu apă caldă și, unde afla răniți, îi spăla și-i curăța cu mâna sa, neîngrețoșându-se de loc.
După aceea, prea sfințitul Tarasie mutându-se din viața aceasta și primind după dânsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînțelept, s-a ridicat iarăși furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urâtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Și a adunat prea sfințitul Patriarh Nichifor arhierei aleși – pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul și pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, și s-a dus cu dânșii la răucredinciosul împărat. Și, învățând mult din dumnezeieștile Scripturi, acei sfinți părinți sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al șaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuțime și mânie.
După aceea, Sfinții Părinți tăcând, fericitul Teofilact a zis către împărat: „Știu că, nebăgând în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și neîngrijindu-te de mântuirea ta, te împotrivești învățăturilor celor vechi ale Sfinților Părinți și tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită și neașteptată, o primejdie asemenea cu viforul și nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa”.
Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mânie și, pe toți izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osândit la surghiun în deosebite locuri, adică: Pe prea sfințitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alții pe aiurea, iar pe Sfântul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lângă mare, în Chivereoti. Și acolo, mărturisitorul lui Hristos și ajutătorul cel mare al dreptei credințe, și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale în strâmtorare și mare chinuire și s-a mutat către Domnul.
Apoi a pierit și împăratul Leon Armeanul, cu rea și neașteptată moarte, după proorocia sfântului. Căci în ziua Nașterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostașii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dânsul, sfârșindu-se împărații iconoclaști – adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail -, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăției. Iar Sfântul Metodie fiind ridicat la patriarhie și eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credință strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia și așezat în biserica cea zidită de dânsul, spre apărarea cetății Nicomidia, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Sfântul Mucenic Teodorit, prezbiterul Antiohiei
În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească de marele împărat Constantin și de Constanțiu, fiul lui, care era înfrumusețată cu podoabe și se numea de popor biserica de aur. Căci nu numai pe dinăuntru era împodobită cu zugrăveli de aur ce străluceau, dar și pe dinafară tot acoperământul era aurit; și vasele bisericești care erau fără număr, toate erau de aur și de argint curat. Ba încă și averi s-au dat bisericii de către împărați, spre hrana clerului care era acolo. În clerul acelei sobornicești biserici era între presbiteri și acest Sfânt Teodorit, fiindu-i încredințată păzirea vaselor și toată înfrumusețarea și bogăția bisericească. Acela din tinerețe avea viață îmbunătățită și își păzea inima în dreapta credință, împlinind ceea ce se scrie: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Și plăcea lui Dumnezeu prin post, rugăciuni, milostenie, îngrijire de mântuirea sufletelor omenești și prin slujirea cea neprihănită a preoției.
După ce a murit împăratul Constanțiu, fiul lui Constantin (361), a venit după dânsul Iulian, călcătorul de lege (361-363). Acela, primind împărăția, se arăta a fi creștin dreptcredincios; și pe episcopii cei izgoniți de împăratul Constanțiu pentru dreapta credință îi întorcea din surghiun. Iar după ce s-a întărit în împărăție, s-a lepădat de Hristos înaintea tuturor, de Care de mult se lepădase în taină, dându-se diavolului și meșteșugului vrăjitoresc. Și a început a prigoni Biserica lui Hristos, deși nu pierdea pe tot poporul creștinesc, însă pe cei mai mari creștini scoțându-i din duhovniceasca rânduială și pe cei cu dregătorii din poporul mirenesc ucigându-i cu munci, lua de la creștini bisericile lui Dumnezeu, le prefăcea în capiști idolești și jefuia toate podoabele și averile bisericești. Căci ticălosul zicea: „Nu se cade creștinilor să aibă orice bogății, deoarece Hristos al lor le poruncește să fie săraci: să nu aveți aur, nici argint„.
Într-acea cumplită vreme s-a pustiit soborniceasca biserică din Antiohia, care pentru frumusețea ei se numea aurită; căci toate podoabele cele scumpe ale ei le-au luat la vistieriile împărătești și averea bisericească au jefuit-o, pe clerici i-au izgonit și pe Sfântul Teodorit l-au muncit. Iar pricina a fost astfel: Împăratul Iulian avea un unchi de un nume cu el, care era frate bun al maicii sale. Pe acela l-a pus voievod și stăpân asupra părților Răsăritului. Iar acel Iulian, unchiul împăratului, a fost mai întâi creștin, dar vrând să fie plăcut nepotului său, adică împăratului Iulian, s-a lepădat de Hristos și s-a închinat idolilor. Apoi s-a dus la Antiohia, mai înainte de a merge acolo împăratul, având împreună cu el și pe alt dregător din cei împărătești, cu numele Felix, care era rânduit asupra vistieriilor împărătești.
Știind că este multă bogăție în biserica cea sobornicească, a prins pe fericitul Teodorit presbiterul, păzitorul vaselor bisericești (ceilalți clerici fugind toți de frică și ascunzându-se care unde putea). Dar pe Teodorit se sârguiau să-l prindă, ca cel ce avea cămara bisericească în mâinile sale. De la el luând cheile, apoi legându-l tare și închizându-l în temniță, a mers împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, și cu multă putere de oaste înarmată, în biserica lui Dumnezeu, ca să-i ia podoaba (adică aurul și argintul) și lucrurile cele scumpe și să le ducă în vistieriile împărătești. Deci, intrând în sfințenia lui Dumnezeu, ca un hoț și tâlhar, o, cu câtă îndrăzneală mare și nerușinare răpeau averea bisericească, făcând necinste sfințeniei Domnului. Căci chiar lângă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-și lăsa udul. Apoi scoțând vasele bisericești din altar, a șezut pe ele spre batjocoră, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos.
Unul din cei ce erau acolo, cu numele Evzoe, îl sfătuia pe acel fără de rușine să nu facă o necinste ca aceea sfințeniei Domnului și să nu hulească pe Hristos. Iar el, lovindu-l tare pe acela peste cap, zicea despre creștini, că Dumnezeu nu are nici o purtare de grijă pentru ei, ci sunt cu totul lipsiți de harul Lui. Astfel acel necurat voievod, jefuind biserica lui Dumnezeu, s-a întors ca să muncească pe Sfântul Teodorit, slujitorul lui Dumnezeu.
Deci, punându-l înaintea sa legat la judecata cea necurată, a zis către dânsul: „Pentru ce, Teodorite, în vremea împăratului Constantin, ai stricat locașurile zeilor celor vechi, ai împodobit mormintele morților și ai poruncit să zidească biserici peste ele?” A răspuns sfântul: „Bisericile cele dumnezeiești și mormintele sfinților sunt zidite și împodobite de la strămoși, căci Dumnezeu a preamărit pe sfinții Săi, fiindcă i-a aflat vrednici Lui. Iar de tine mă minunez, voievodule, cum din creștin te-ai făcut slujitor de idoli”. Și a poruncit ighemonul să-l bată peste obraz pe sfântul. Iar mucenicul a zis: „Greșești, Iuliane, numind dumnezei pe idolii cei de piatră și de lemn”.
Atunci a poruncit muncitorul să-l spânzure pe Sfântul Teodorit pe lemn și cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul. Și strujindu-l trei ceasuri, iar sângele curgând ca pâraiele, fața lui strălucea de bucurie ca și cum n-ar fi simțit nici o durere. Și a zis către dânsul muncitorul: „Ticălosule, jertfește zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit rău averea bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îți vei da sufletul”. Răspuns-a sfântul: „Tu ești ticălos, nelegiuitule, ca și împăratul tău, căci ați lăsat pe Hristos și v-ați lipit de antihrist și sunteți vrednici a fi arși în focul cel veșnic! Iar eu nu sunt dator nimănui, decât numai Domnului meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credință, până la cea mai de pe urmă răsuflare”.
Apoi iarăși i-a zis muncitorul: „Vei lua de la mine, Teodorite, cinste și aur mult, numai leapădă-te de răstignirea acelui vrăjitor care zici că este Fiul lui Dumnezeu!” Răspuns-a sfântul mucenic: „Aurul tău să fie cu tine întru pierzare, iar eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Cel ce dă robilor Săi cele nestricăcioase, în locul celor stricăcioase, și pe cele cerești în locul celor pământești”. Atunci a poruncit muncitorul să ardă coastele mucenicului cu două făclii. Iar el, fiind ars, și-a ridicat ochii spre cer rugându-se și îndată amândoi slujitorii au căzut la pământ ca morți.
Dar Iulian și cei ce erau împreună cu el porunciră cu sârguință să ridice pe slujitori de la pământ, zicându-le: „Pentru ce ați lăsat de a nu arde pe acel necurat creștin și la dormitare și neîngrijire v-ați dat?” Iar slujitorii, venindu-și în fire, au răspuns muncitorului: „Tu ești necurat și orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui Dumnezeu apărat de îngerii cei dumnezeiești! Căci iată patru îngeri vorbesc cu el, iar pe noi ne înfricoșează cu groază să nu ne atingem de sfântul lui trup. Deci tu, hulitorule, nu bârfi, ci să știi că mare este Dumnezeul creștinesc, iar acum și noi credem în El”.
Muncitorul, rușinându-se, a poruncit să arunce pe acei slujitori în adâncul mării. Și, ducându-i spre înecare, sfântul mucenic al lui Hristos a strigat către ei, zicând: „Mergeți, fiii mei, în calea cea fericită cu pace, că după aceea și eu vă voi urma și mă voi bucura împreună cu voi întru bucuria cea veșnică, în Împărăția cerurilor”.
Sfârșindu-se slujitorii prin înecare, s-au învrednicit a lua cunună mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au crezut. Iar pe Sfântul Teodorit, Mucenicul, îl silea acel voievod Iulian, strigând: „Jertfește zeilor”. Sfântul umplându-se de proorocescul dar, i-a zis: „Tu, răucredinciosule și ticălosule, mai mult decât toți oamenii, degrabă îți vei arde cele dinlăuntrul tău; apoi după puține zile, lepădând necuratul tău suflet, îl vei da focului veșnic; asemenea și împăratul tău cel fărădelege, va pieri după tine, nu după multă vreme, în pământul Persiei. Căci cu nevăzută mână va fi ucis și va fi aruncat în focul gheenei. Deci, să știi cu dinadinsul, că scornirea lucrurilor voastre nu va spori, de vreme ce sfârșitul vostru este aproape și pierzarea voastră nu întârzie”.
Niște cuvinte ca acestea ale sfântului nesuferind a le auzi, necuratul muncitor a poruncit să-i taie capul îndată. Sfântul mergea bucuros la moarte, rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul și pentru toată lumea. Apoi, tăindu-i-se capul cu toporul, s-a sfârșit, iar sfântul lui trup îngropându-l credincioșii, au însemnat în inimile lor cuvintele lui proorocești. Și amândoi Iulianii, unchiul și nepotul, degrabă au pierit cu sunet. Pentru că acel Iulian, unchiul împăratului și voievodul părților Răsăritului, care a ucis pe Sfântul Teodorit, dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu și a șezut pe sfintele vase, hulind pe Hristos, a început a boli. Căci au început a se ivi răni în părțile cele ascunse ale lui și din zi în zi i se înmulțea durerea, atingându-se de dânsul răsplătitoarea mână a lui Dumnezeu. Și s-au împlinit cuvintele sfântului zise către muncitor, cum că își va arde cele dinlăuntru ale sale. Căci, astupându-se părțile cele de ieșit afară, gura lui cea de Dumnezeu hulitoare i s-a făcut necurată. Și astfel și-a lepădat ticălosul său suflet.
Încă și prietenul său, Felix, cel mai mare peste vistieriile împărătești, n-a scăpat de grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu. Căci cele dinlăuntru ale lui s-au vătămat cu răsplătirea lui Dumnezeu și-i curgea sângele din hulitoarea lui gură ziua și noaptea și în puține zile a murit, dând gheenei sufletul său cel ticălos.
Despre aceasta înștiințându-se răucredinciosul împărat Iulian, fiindcă mersese în Antiohia, s-a îndoit și n-a vrut să facă necinste moaștelor Sfântului Mucenic Vavila, care se aflau în locurile lui Apolon; ci a poruncit ca să le ia de acolo creștinii, precum se scrie despre aceea în viața acelui sfânt, în ziua a patra a lunii septembrie. După aceea Iulian, ducându-se la război împotriva perșilor, a pierit acolo, precum mai înainte a zis Sfântul Mucenic al lui Hristos, Teodorit, a cărui împlinire a proorociei văzând-o creștinii, preamăreau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sfântul Pavel Mărturisitorul
Sfântul Pavel Mărturisitorul era din Plusiada și a trăit pe vremea împăraților luptători împotriva sfintelor icoane. Și văzând pe cei ce se năpusteau fără de judecată împotriva Bisericii, răsturnând toată temelia cea dreaptă a așezămintelor sfinte ștergând toate chipurile sfintelor icoane și nimicind toată bunăcuviința sfintelor biserici, îi împungea cu cuvintele dumnezeiești, întocmai ca și cu niște săgeți, înțelegând să pătimească orice fel de asupriri și de surghiunuri pentru icoane.
Deci bine și cu bărbăție nevoindu-se, cu pace și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.