Sinaxar 4 martie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Gherasim de la Iordan
• Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana și cei împreună cu dânșii
• Cuviosul Iacob pustnicul
• Sf. Mc. Codrat, Acaciu și Stratonic, cei ce au fost mai înainte chinuitori ai sfinților mucenici Pavel și Iuliana
• Sf. Grigore, episcopul Asului din Anatolia (sec. XII)

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Gherasim de la Iordan

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părțile Lichiei. Din tinerețe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfințitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt și, acolo viețuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoințe duhovnicești, s-a întors iarăși la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450), și s-a sălășluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărățind Marchian și cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinților Părinți, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, și a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, și pe care i-au afurisit Sfinții Părinți.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca și cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credințe, iar învățătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ținând de reaua credință a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulți sfinți și pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soția împăratului Teodosie cel Tânăr și care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei și al multor monahi palestinieni înșelați de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuși a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemișcați întru dreapta credință, aceia, prin neliniștea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietățile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dânsul și ceilalți sfinți.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înșelăciunea eretică și Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viața Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieții monahicești le trecuse și bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind și izgonind pe diavolii cei nevăzuți, a fost împiedicat și amăgit de diavolii cei văzuți, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numește Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălășluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învățătura dreptei credințe, a lepădat vătămarea eretică și s-a întors la dreapta credință, căindu-se foarte mult de înșelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povestește Chiril despre dânsul.

După aceasta Preasfințitul Iuvenalie iarăși și-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-și ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înștiințându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai și, ascunzându-se, s-a făcut neștiut. Deci, iarăși a răsărit în Ierusalim și în toată Palestina dreapta credință, încât mulți care fuseseră amăgiți cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credință. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscând greșeala sa în credință, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăși de Biserica credincioșilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinților celor desăvârșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puțin de șaptezeci dintr-acești viețuitori, cărora le era dată rânduiala vieții de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămână fiecare ședea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puțină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă și curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sâmbăta și Duminica toți veneau în mănăstire și se adunau în biserică la Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură și beau puțin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare își aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, și-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăși fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puțină pâine și curmale și un vas cu apă, cum și mlădițe de finic, pentru împletit coșnițe. Și atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea și un vas de lut cu apă. Și aveau poruncă de la părintele lor ca, ieșind din chilie, să nu-și închidă ușa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre și să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toți aveau o inimă și un suflet, încât fiecare dintre dânșii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obște.

Se mai povestește și aceasta: Unii din acei părinți pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreștile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă și foc ca să-și încălzească apă pentru trebuința lor. Sfântul le răspundea: „De voiți să aveți foc în pustie, veniți de petreceți în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locașurile pustnicești, în toate zilele vieții mele!”

Auzind cei din Ierihon de o viață așa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, și-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele și Duminicile, să vină la locașul Cuviosului Gherasim și să aducă îndestulare de hrană și vin și toate câte erau de trebuință mănăstirii. Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul și Marele Post nimic nu gusta până la luminata zi a Învierii lui Hristos, decât numai își întărea trupul și sufletul cu Sfânta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine.

Lângă acest cuvios povățuitor a petrecut în singurătate și fericitul Chiriac, precum se află scris în viața lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale și l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să viețuiască în mănăstirea de obște și să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua și stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puțin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pâine și apă. Cuviosul Gherasim văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna și îl iubea.

Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul și Marele Post, să meargă în pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălășluia câteodată și Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtășea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, și petrecea în liniște pustnicească până la Duminica Stâlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe când ședea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălțând la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculându-se, a luat pe Chiriac și s-a dus în lavra lui Eftimie și l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiții părinți Ioan Evirat și Sofronie sofistul scriu așa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care viețuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareț cu ochi blânzi și, deși nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l vindece. Starețul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira starețul de recunoștința cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea starețul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.

Părinții aveau în lavră un catâr cu care își aduceau apa de la sfântul Iordan, pentru trebuința fraților. Starețul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el și să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o depărtare cam mare și a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, și l-a prins și l-a luat într-ale sale. Leul deșteptându-se și căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist și mâhnit că pierduse catârul. Starețul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: „Unde este catârul?” Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Starețul i-a zis iarăși: „Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!” De atunci, din porunca starețului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareț un ostaș oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă și aflând pricina, i-a fost milă de el și a dat trei galbeni părinților ca să cumpere un catâr pentru trebuința lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut așa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puțină vreme, neguțătorul acela din Arabia care luase catârul trecând iarăși cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el și catârul acela. Și după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguțătorul și cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară și fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte și mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, și l-a adus la stareț.

Cuviosul stareț zâmbind, a zis către frați: „În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!” Și a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareț și luând hrană de la dânsul, nu s-a despărțit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul și s-a îngropat de către părinți, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puțină vreme, își căuta starețul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: „Iordane, starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicându-i: „Ia și mănâncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace și încolo și căutându-și starețul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie și ceilalți bătrâni îl mângăiau, zicându-i: „S-a dus starețul către Domnul, lăsându-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; și cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia și făcea mare strigare, răcnind și schimbând glasuri și cu fața și cu ochii, arătându-și mâhnirea pe care o avea nevăzându-și starețul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde zace starețul”. Și luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul era departe de biserică, ca la cinci pași de picior. Stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat starețul nostru!” Și, plecându-și genunchii deasupra mormântului starețului, părintele Savatie plângea.

Leul, auzind acestea și văzând pe Savatie, se bătea și el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului starețului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai.

De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinerețe până la bătrânețe, I-a slujit cu osârdie, și a trecut către El, spre viața cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinții sălășluindu-se, slăvește pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

 

NOTĂ – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi viețuit pe timpul împărăției lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viața Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui și ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ținut pe vremea împărăției lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după nașterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfântul Gherasim a viețuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăției lui Marcian. Acel an nu este însă al sfârșitului lui Gherasim, ci al viețuirii lui în împărăția lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a ști că Sfântul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Tânăr, la începutul împărăției lui Marcian, care a fost în anul 408, după nașterea lui Hristos. A viețuit Sfântul Gherasim în Palestina, când împărățea acel Marcian, iar după dânsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tânăr, și a ajuns până la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Și a fost această moarte în anul 475, după nașterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci și doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).

Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana și cei împreună cu dânșii

Aurelian împăratul (270-275) dăduse poruncă în toată lumea contra creștinilor, ca toți să aducă jertfă zeilor; iar cei care s-ar împotrivi, să fie lipsiți de viața aceasta prin munci cumplite. Deci, chiar el trecând prin Asiria, a venit în Fenicia și a intrat în cetatea Ptolemaida, ca pe toți creștinii să-i silească la jertfa idolească.

Într-acea vreme, fericitul Pavel cu sora sa Iuliana, văzând pe împăratul intrând în cetate, și-a însemnat fața cu semnul crucii, grăind către Iuliana: „Îndrăznește, sora mea, și nu te teme, căci îți zic ție că mare ispită vine asupra creștinilor”.

Împăratul Aurelian, văzând pe Pavel făcându-și cruce, a poruncit să-l răpească și să-l țină în legături până dimineața. Iar a doua zi, punându-și scaunul său la loc de priveliște, înaintea a tot poporul și șezând la judecată, a pus înainte la întrebare pe fericitul Pavel și i-a zis: „Ticălosule, pentru ce ieri ai îndrăznit a face pe fața ta semnul cel creștinesc, când m-ai văzut intrând în cetate? Au doar n-ai auzit poruncile noastre împărătești, care sunt date împotriva creștinilor?”

Fericitul Pavel a răspuns: „Am auzit porunca ta, dar nimeni nu poate să aducă asupra noastră, a creștinilor, atâta frică, încât să fim nevoiți a ne lepăda de adevăratul Dumnezeu și să nu mărturisim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că muncile aduse de tine asupra noastră sunt de scurtă vreme, nici nu pot să înfricoșeze și să vatăme pe cei ce se tem de Dumnezeu; iar muncile cele de la Dumnezeu sunt veșnice, ca și slava pe care o dăruiește Dumnezeu neamului creștinesc. Deci cine este atât de nebun, ca, părăsind pe Dumnezeul cel viu, să voiască a se închina idolilor celor surzi și muți? Când Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos grăiește în Evanghelie: Tot cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de el înaintea Părintelui Meu, Cel ce este în cer.

Aurelian a zis: „Vezi cât ți-am răbdat ție? Apropie-te acum și jertfește zeilor, ca să nu te pierd cu moarte grea!” Fericitul Pavel a zis: „Eu alt Dumnezeu nu știu, ci numai pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia de la strămoșii mei îi slujesc cu inima curată”. Atunci Aurelian a zis către chinuitori: „Spânzurându-l și munciți-l tare pe acesta, până ce va veni Hristos al lui și-l va scoate din mâinile noastre”.

Și îndată aceia au început să împlinească porunca, spânzurându-l pe lemn. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu mare glas, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al adevăratului Dumnezeu și Tatăl, a Cărui naștere nimeni nu poate să o înțeleagă, nici îngerii, nici arhanghelii, nici domniile, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici heruvimii, nici serafimii, fără numai Însuși Tatăl, ajută-mi mie smeritului și lepădatului robul Tău, și scoate-mă din mâinile lui Aurelian”.

Domnul nostru Iisus Hristos îndată i-a ușurat acele munci, încât nici nu simțea dureri în rănile ce i se puneau asupră-i. Iar mireasa lui Hristos, Iuliana, văzând pe fratele său muncit, a alergat la judecător, strigând cu mare glas: „Tiranule Aurelian, de ce muncești așa de cumplit pe fratele meu, fără vină?”

Iar Aurelian a zis către slugi: „Descoperiți degrabă capul acestei femei și s-o bateți tare peste față, ca să nu mai grăiască față de noi cu așa îndrăzneală; iar pe acel necurat om să-l munciți mai cumplit, deoarece zice că Hristos este apărător și ajutător al său”.

Fericita Iuliana cu bărbăție a zis: „Mă mir că, fiind împărat, te înnebunești și nu înțelegi puterea lui Hristos, prin care se ușurează muncile celor ce-L cheamă cu adevărat”. Iar Aurelian a zis către cei ce stăteau împrejurul lui: „Femeia aceasta, văzându-mă vorbind cu blândețe, mai mult se sălbăticește”. Apoi iarăși, uitându-se cu mânie spre dânsa, a zis: „Apropie-te de zei și te închină lor, că nu vei scăpa din mâinile mele”.

Sfânta Iuliana a răspuns: „Eu de muncile tale nu mă tem, nici nu am grijă de certările tale, că în ceruri este Dumnezeu, Care poate să ne izbăvească din mâinile tale cele păgâne; deci câte munci ai, pune-le asupră-mi, ca dintru acele singure să cunoști că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine”.

Aurelian a zis: „Văd frumusețea ta și de aceea te cruț, nevrând să te pierd. Te rog, pleacă-te și jertfește zeilor, ca să pot să te iau pe tine femeie după lege, și, împreună cu mine, vei împărăți în toată vremea vieții noastre; iar fratele tău, pentru chinuirea lui, va fi mult răsplătit, căci cu mare cinste și boierie mai mult decât pe toți îl voi cinsti”. Iar Sfânta Iuliana, ridicându-și ochii la cer, și cu semnul crucii însemnându-și fața sa, cu bucurie a râs. Iar Aurelian a zis: „Pentru ce râzi de blândețea mea?”

Sfânta a răspuns: „Nu fac strâmbătate blândeții tale, ci, bucurându-mă, râd, căci Mirele meu ceresc, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască, șade pe scaunul cel sfânt al Său, pe a Cărui frumusețe dumnezeiască cu ochii cei sufletești o văd. Acela mă învață ca nevoința cea mucenicească de bună voie s-o primesc; iar pe tine, ca pe un om hulitor, să te trec cu vederea, de vreme ce, deși ești împărat, totuși te închini lemnului și pietrei”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a pornit spre mânie și a zis muncitorilor: „Spânzurați pe femeia aceea și munciți-o tare, ca să cunoască cum că stă înaintea împăratului”. Începând muncitorii a munci pe Sfânta, Sfântul Pavel, fratele ei, s-a uitat spre dânsa și i-a zis: „Nu te teme, sora mea, de muncile ce ți se pun asupra ta de către tiran, nici nu te înspăimânta de îngrozirile lui, căci puțin răbdând aici, ne vom odihni la Împăratul nostru Hristos, în veci”.

A zis Aurelian către muncitori: „Munciți-o și mai tare și-i spuneți să nu fie mândră și nebună”. Iar Sfânta Iuliana fiind muncită cu nemilostivire și auzind cuvintele împăratului, iarăși a zis: „Tiranule Aurelian, ție ți se pare că mă muncești pe mine, dar eu nu simt muncile, cu ajutorul Hristosului meu”. Zis-a Aurelian: „Măcar că minți și te faci cum că nu le simți, dar eu te voi birui muncindu-te mult”. Sfânta a zis: „Nu mă va lăsa Domnul meu Iisus Hristos, nici va voi ca să fiu biruită de tine. Căci Acela este Cel ce-mi ajută acum și întotdeauna, până la sfârșit, ca puterea și creștineasca Lui răbdare s-o cunoști; iar pe tine, va porunci Dumnezeul meu ca să te muncească cu focul cel veșnic și nestins; și va cere de la tine sufletele oamenilor, pe care le-ai pierdut cu viclenele tale înșelăciuni”.

De aceste cuvinte ale sfintei mai mult mâniindu-se Aurelian, a poruncit să aducă o căldare cu smoală și, punând foc dedesubt, s-o fiarbă. Fierbând smoala în căldare mult, încât nici nu era cu putință cuiva a se apropia, a poruncit să arunce într-însa pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana. Deci, aruncați fiind, și-au ridicat ochii lor la cer și într-un glas se rugau, zicând: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, Isaac și Iacov, Cel ce Te-ai pogorât în cuptorul cel de foc la Sedrah, Mesah și Avdenago, în țara Babilonului, nici nu i-ai lăsat pe dânșii să se vatăme de foc; Tu, Stăpâne Iisuse Hristoase, Cel ce ești lumină neajunsă, taină și slavă a Tatălui, dreapta Dumnezeului Cel Preaînalt, Cel ce Te-ai întrupat pentru păcatele noastre și cu oamenii ai viețuit, vrând să mântuiești sufletele cele înșelate și stricate, pe care vrăjmașul diavol cu ticăloșie le-a pogorât până la cel mai de jos tartar și prăpastie, precum și ucenicul lui Aurelian acum face; izbăvește-ne pe noi din aceste dureroase munci”.

Astfel rugându-se ei, smoala ce clocotea s-a schimbat în apă rece, încât toți cei ce erau de față se minunau de puterea lui Dumnezeu și Îl preamăreau; iar Aurelian, îndrăcindu-se de mânie, n-a preamărit pe Dumnezeu, ci i se părea că este meșteșug vrăjitoresc.

Apoi a poruncit să scoată pe sfinți din căldare, în care nici urmă, nici miros de smoală n-a aflat, fără numai apă rece. Atunci le-a zis Aurelian: „Vi se pare că pe oamenii cei ce sunt aici și privesc la voi i-ați înșelat, ca să socotească cum că a sosit la voi ajutorul Dumnezeului vostru, iar nu cu meșteșug vrăjitoresc s-a răcit căldarea? Mă jur pe zeii mei că voi face ca să nu vă ajute vrăjitoria voastră și voi, slăbind de muncile cele grozave și de arderea focului, veți jertfi zeilor, chiar nevrând”.

La acestea Sfântul Pavel a răspuns: „Nicidecum nu vom lăsa pe Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul și pământul și ne-a răpit pe noi din întuneric și ne izbăvește din mâinile tale. Niciodată, tiranule Aurelian, nu ne vei putea birui pe noi, ca să ne închinăm idolilor voștri cei fără de glas, fără de suflet și nesimțitori. Deci, muncește-ne pe noi cu muncile care știi și atunci vei cunoaște puterea Dumnezeului nostru”.

Atunci a poruncit Aurelian ca să aducă două paturi de fier, și, aducând mulțime de cărbuni de la baia poporului, să le ardă foarte tare și pe sfinții mucenici să-i pună pe aceste paturi arse și cu untură de porc topită să le ungă.

Făcându-se aceasta, Aurelian a zis: „Acum am biruit meșteșugul vostru cel vrăjitoresc și aveți să cunoașteți cine este Aurelian; să vie acum Hristos al vostru și să vă ajute vouă”. Sfânta Iuliana a răspuns: „Aici cu noi este Hristos al nostru, Care ne ajută și nu lasă focul să ne vatăme; iar tu nu-L vezi, de vreme ce nu ești vrednic a-l vedea; însă te sfătuiesc ca, lepădând nebunia ta, să te apropii de Hristos. Căci dacă vei voi să crezi în El, căindu-te, te va primi, căci este iubitor de oameni și milostiv, iertând cu lesnire păcatele oamenilor; iar de nu te vei întoarce către El, vei fi dat focului celui veșnic”. Și fiind arși sfinții pe paturile acelea, au rămas nevătămați de foc.

Văzând aceasta, doi din muncitori au strigat: „Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul Cel ceresc, Care ajută lui Pavel și Iulianei”. Iar împăratul, mâniindu-se asupra chinuitorilor acelora, a poruncit să-i ucidă cu sabia pe amândoi ca pe niște înșelați și ca pe cei ce ar fi luat aur de la creștini, ca să nu muncească cumplit pe mucenici.

Apoi, ducându-i la tăiere, îi învăța Sfântul Pavel, zicând: „Nu vă temeți, căci nu veți muri în veci, ci veți fi părtași sfinților și împreună moștenitori ai cereștii Împărății”. Iar ei, auzind aceea, au stat și se rugau, zicând: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Dumnezeu, pe care Pavel și Iuliana Te propovăduiesc, fii Tu împreună și cu noi, căci murim, nefăcând nici un rău”. Ei zicând aceasta, au fost tăiați, iar numele lor sunt Cvadrat și Acachie.

După sfârșitul acelora, alți muncitori au fost puși ca să ardă pe sfinți pe paturile cele înfocate și turnau sare pe foc, ca mai tare să se aprindă. Însă sfinții nu aveau grijă de chinuire, ci mai vârtos ocărau pe tiranul. Iar el, rușinându-se că nu i-a biruit, a poruncit să-i arunce în temniță, punându-le niște lemne grele pe grumazul lor și obezi la picioare. Apoi cu lanțuri legându-le mâinile, încă și piroane ascuțite făcute în chipul scaiului celui ascuțit cu ghimpi, care crește pe câmp, a poruncit să le aștearnă pe sub ei în temniță, și să-i pună pe acelea ca să nu aibă cât de mică ușurare în dureri, ci mai mult să se muncească pe piroanele care împungeau coastele lor. Apoi a poruncit să-i păzească cu dinadinsul, ca să nu vină vreun creștin la dânșii și să le dea mâncare sau băutură.

Fiind miezul nopții și sfinții zăcând pe acele piroane ascuțite și rugându-se, deodată a strălucit o lumină în temniță și îngerul Domnului, stând înaintea lor, le-a zis: „Pavele și Iuliano, slugile Dumnezeului Cel de sus, sculați-vă și preamăriți pe Dumnezeu”.

Acestea zicând îngerul, s-a apropiat și s-a atins de lanțuri și de obezile lor și îndată toate s-au sfărâmat și au căzut de pe trupurile lor. Atunci rănile lor s-au vindecat și sfinții s-au făcut sănătoși. Și iată două paturi așternute s-au văzut și masă pregătită înaintea lor plină de toate bunătățile. Îngerul a zis către sfinți: „Odihniți-vă pe paturi și primiți hrana pe care v-a trimis-o vouă Iisus Hristos”. Iar Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana, șezând pe paturi și luând pâine în mâini, și-au ridicat ochii în sus și au mulțumit lui Dumnezeu; apoi au mâncat și au băut cele primite de la Dumnezeu și s-au întărit.

Văzând cei care erau acolo legați lumina care strălucise în temniță și pe sfinți dezlegați, paturile și masa dinaintea lor, iar pe dânșii văzându-i mâncând și veselindu-se, au alergat la dânșii și se minunau foarte. Apoi se făcură părtași de aceeași masă care era pregătită cu mână nevăzută și au preamărit pe Dumnezeu Cel ce a arătat un dar ca acesta robilor Săi și, crezând în El, s-au făcut creștini.

A treia zi împăratul, șezând la judecată, a pus dinainte pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana și le-a zis: „Oare încă nu v-au învățat muncile ce vi s-au făcut ca, depărtându-vă de nebunia voastră, să vă apropiați de zei și să le aduceți jertfă?” Sfântul Pavel a răspuns: „Această nebunie de a nu mă lepăda de Hristos să-mi fie în veci și tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu. Căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înțelept decât oamenii, iar înțelepciunea lumească este nebunie la Dumnezeu. Cu adevărat aș fi fost nebun, dacă m-aș fi depărtat de Dumnezeul Cel adevărat și m-aș fi închinat diavolilor voștri”.

Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i spânzure goi pe lemnul cel de muncă și să le strujească coastele cu unghii de fier. Iar ei, fiind în munci, se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Cela ce ești lumină nestricată creștinilor, arată-ne fața Ta și ajută-ne; nu ne lăsa pentru numele Tău cel sfânt!”

Astfel rugându-se ei, Mântuitorul le-a ușurat chiar acolo durerile lor, fiind înaintea lor nevăzut, și sfinții nu simțeau muncile. Iar unul din chinuitori, anume Stratonic, fiind pus să strujească coastele Sfintei Iuliana, văzând frumusețea trupului ei, s-a rănit de ea și, cruțând-o de strujire, își oprea mâinile lui.

Sfânta, înțelegându-i gândul, cu piciorul stâng l-a împins, zicându-i: „Stratonice, fă porunca tiranului și nu mă cruța, căci am pe Împăratul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Cel veșnic ce se îngrijește de sufletul meu și de durerile cele trupești mă ușurează”.

Stratonic, aruncând unealta de chinuire pe care o avea în mâini, alergă spre judecata împăratului, strigând: „Aureliane, tiranule și păgânule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca aceasta asupra creștinilor? Ce rău ți-au făcut oamenii care slujesc adevăratului Dumnezeu, ca să pătimească chinuri cumplite ca acestea? Au doar pentru aceea că cinstesc pe Hristos, Stăpânul tuturor?”

Acestea auzind, împăratul s-a înspăimântat și a tăcut ca la un ceas. După aceea, a zis: „Au și tu, Stratonice, te-ai făcut părtaș nebuniei acelora? Au frumusețea Iulianei te-a amăgit? Sau te-a vânat cu cuvintele ei femeiești?” Iar Stratonic, ridicându-și ochii la cer, a văzut fețele sfinților mucenici celor spânzurați la mucenicie, ca niște fețe de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi îndată îngrădindu-se cu semnul Crucii, s-a repezit spre necuratul altar idolesc ce era făcut acolo, pe care l-a răsturnat și l-a călcat cu picioarele, strigând: „Iată și eu sunt creștin! Fă cu mine ce voiești, o, tiranule!”

Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i taie capul. După ce îl duseră la locul cel de tăiere, s-a rugat lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe Care Pavel și Iuliana propovăduindu-Te și păzindu-se cu dumnezeirea Ta petrec nebiruiți și rușinează pe tiranul, Ție mă rog, primește și sufletul meu întru împărăția Ta cerească și nu mă lepăda pe mine, care, în acest ceas, am mărturisit numele Tău cel Sfânt înaintea tiranului Aurelian”. Aceasta zicând, îi tăiară capul; iar creștinii, luându-i trupul, l-au ascuns.

Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana toată ziua aceea au fost munciți și n-au slăbit în chinuri. Deci a zis Aurelian către Sfânta Iuliana: „O, necurată femeie! cum, în munci fiind, ai putut să înșeli pe chinuitor și morții lui te-ai făcut pricină?” A răspuns sfânta: „Eu nu l-am înșelat pe el, nici pricinuitoare a morții lui nu m-am făcut, ci Hristos, Cel ce m-a ales pe mine mireasă Lui, Acela și pe dânsul l-a chemat la Sine, ca pe un vrednic. Pentru că, de nu ar fi fost vrednic, n-ar fi putut veni la cununa mucenicească niciodată. Ci îl vei vedea întru Împărăția cerurilor odihnindu-se, iar pe tine muncindu-te în văpaia gheenei. Atunci vei începe a-ți bate ticălosul tău piept, văzând un om care a fost oarecând sub tine, simplu și de lepădat, iar dincolo, mai sus de tine, fiind lângă Hristos, încununat cu slava Împărăției cerurilor. Atunci te vei umple de jale și vei striga cerând milă, dar niciodată pe aceea n-o vei câștiga”.

După aceasta, Aurelian a poruncit să-i dezlege pe mucenici de la muncire și să-i arunce în temniță. Apoi iarăși, într-aceeași seară, scoțându-i din temniță, a poruncit să-i închidă în feredeul (baie) cel de adunare și, chemând descântători și fermecători și pe cei ce știu a fermeca vietățile, le-a poruncit să le aducă pe toate câte le-ar avea mai cumplite: vipere, aspide și șerpi cu coarne și să le închidă pe acelea în feredeu, împreună cu mucenicii.

Deci s-a făcut așa, și mulțime fără de număr de jivine le-au adunat fermecătorii în feredeul acela la sfinți și le-au închis. Dar se târau jivinele acelea pe lângă picioarele sfinților mucenici și nu-i vătămau pe dânșii. Iar sfinții șezând fără de frică, cântau și slăveau pe Dumnezeu. Și au petrecut sfinții închiși împreună cu jivinele în feredeu trei zile și trei nopți, iar în a patra noapte a trimis Aurelian ca să se înștiințeze, dacă Pavel și Iuliana sunt mâncați de jivine.

Venind trimișii, când s-au apropiat de ușă, au auzit pe sfinți cântând psalmi și preamărind pe Dumnezeu. Apoi voind să se înștiințeze mai cu dinadinsul despre ceea ce se face înăuntru, s-au suit pe zidul feredeului și, printr-o ferestruică pe deasupra uitându-se, au văzut înăuntru lumină strălucind și pe Sfântul Pavel împreună șezând cu sora sa, Sfânta Iuliana; iar pe îngerul lui Dumnezeu stând lângă dânșii și nelăsând jivinele să se apropie de sfinți. Aceasta văzând-o, au alergat și au spus împăratului Aurelian.

Sculându-se dimineața, împăratul a șezut la judecată și a poruncit judecătorilor și fermecătorilor să-și ia jivinele din feredeu, iar pe mucenici să-i aducă la judecată. Venind aceia la ușile feredeului, au început a chema la ei jivinele cu meșteșug fermecătoresc, însă jivinele nu-i ascultau. Iar după ce s-au deschis ușile feredeului, îndată toate jivinele alergând asupra vrăjitorilor și asupra altor oameni care veniseră cu dânșii acolo, i-au mușcat, vătămându-i de moarte și au fugit la locurile lor.

După ce s-au risipit jivinele, au venit trimiși de la tiranul și luând pe sfinții mucenici la judecată, i-au adus la dânsul. Iar tiranul, căutând spre dânșii și zâmbind, le-a zis: „Fericit mi se pare că sunt eu acum, că stau de vorbă cu voi, fiindcă nădăjduiesc a dobândi lucru mare de la voi. Așa mă jur pe zei că, de-mi veți spune mie adevărul, multe și mari daruri veți lua de la mine și veți fi stăpânitori ai împărăției mele; dacă îmi veți spune că este adevărat ceea ce am auzit de la cei ce au privit prin ferestruică la voi în feredeu, cum că stăpânul nostru, zeul Apolon, a venit la voi și v-a ajutat, apărându-vă de jivine, pe care l-ați văzut de față cu ochii voștri”.

A răspuns Sfântul Pavel: „Noi pe Apolon nu-l știm și nici nu l-am văzut vreodată; căci suntem din numărul celor ce slujesc adevăratului Dumnezeu, Cel ce a gătit mântuire robilor Săi. Dar sufletul tău va pieri de moarte, căci nu voiești să cunoști adevărul și să vii la pocăință. Ci mai ales multa îndărătnicie a tiraniei tale te-a adus să hulești pe slujitorul lui Dumnezeu cel fără de trup, adică pe îngerul cel sfânt, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a trimis la noi ca să astupe gurile jivinelor, tu cu hulă îl numești Apolon al tău”. Mâniindu-se Aurelian, a poruncit ca să-l bată peste obraz cu vergi de plumb pe Sfântul Pavel, zicându-i: „Nu răspunde astfel cu mândrie și nebunește, când știi că stai înaintea împăratului”.

După bătaia aceea, poruncind tiranul ca pe Sfântul Pavel să-l ducă de la divan, a pus înaintea sa mai aproape pe Sfânta Iuliana și i-a zis ei: „Stăpână a sufletului meu, Iuliano, mă rog ție și te sfătuiesc să nu urmezi nebuniei fratelui tău, că te văd pe tine că ești fecioară cuminte și cu mare înțelegere. Drept aceea, ascultă-mă pe mine și-mi fii mie stăpână și împărăteasă; căci te voi lua pe tine mie însumi spre însoțire și voi pune stâlpi de aur ca închipuire asemănării tale, prin toate cetățile lumii”.

Dar sfânta a răspuns: „Nicidecum nu mă înșeli pe mine, Aureliane, tiranule și păgânule! Nu vei putea vâna cu vicleșugul tău pe roaba Dumnezeului Cel de sus, nici mă vei duce pe mine la moartea cea veșnică. Poate voiești să mă lipsești pe mine de slava lui Hristos și de cereasca Împărăție? Dar nu vei putea”. Deci a poruncit Aurelian să ducă pe sfânta de la divan și să aducă iarăși pe Sfântul Pavel și i-a zis lui: „Iată, Pavele, sora ta Iuliana s-a făgăduit înaintea noastră să aducă jertfe zeilor; pentru aceasta am s-o iau pe ea de soție și va fi stăpână peste toată împărăția mea. Deci și tu, încredințându-te, îndeplinește porunca și, apropiindu-te, jertfește zeilor, ca să-mi fii mie prieten și te voi cinsti cu cea mai dintâi boierie”.

Sfântul Pavel a răspuns: „Cu adevărat ai mințit că sora mea ar fi voit să se depărteze de la Hristos, Mirele său Cel preacurat și fără de moarte, și cu tine necuratul și cu diavolii tăi ar fi voit să se însoțească. Dar nu este lucru de mirare că ai mințit, căci ai tată pe diavolul, care este tată al minciunii, și de dânsul învățându-te a minți, aceeași o faci pe care și el o face; și nu poți, într-alt chip, pe cineva a-l vâna, decât numai cu minciuna. Dar în zadar te ostenești, că pe noi nu ne vei putea vâna cu mincinoasa ta amăgire, chiar de ne-ai făgădui împărăția a toată lumea”.

A zis Aurelian: „Până când cu nerușinare ne vei dosădi pe noi bârfitorule și nebunule? Astfel mă jur pe zei că în toate chinurile de muncă vă voi munci și nimeni nu vă va scoate din mâinile mele”. Și a poruncit să aprindă foc și să aducă paisprezece bețe de fier și în foc să le pună. Apoi să-i lege dinainte mâinile și picioarele și un par de fier să pună printre mâini și printre picioare și să-l înfigă în pământ; și cu bețele cele înfocate să-l bată câte doi ostași, schimbându-se. Ostașii care se schimbau își schimbau și toiegele, luând pe cele arse din foc. Iar pe Sfânta Iuliana a poruncit s-o ducă la desfrânare și s-o batjocorească. Și mulți din popor care erau de față, alergau întrecându-se unul pe altul, ca să intre mai întâi la dânsa, că erau ca niște dobitoace în fața frumuseții ei.

Dar când era dusă la locul de desfrânare, îndată îngerul Domnului a venit înaintea ei, zicându-i: „Nu te teme, Iuliano, că Domnul tău Iisus Hristos, Căruia îi slujești, m-a trimis să te apăr, ca să se preamărească numele cel Sfânt al Lui, în toți cei ce se tem de Dânsul”. Și lovea îngerul cu orbire pe acei desfrânați care voiau să îndrăznească spre sfânta, scuturându-i ca pe niște praf de la picioarele miresei lui Hristos, încât nu se puteau apropia de dânsa. Deci, pipăind pereții, nu știau unde merg.

Văzând poporul acel lucru, striga ca și cu o gură, grăind cu mare glas: „Mare este Dumnezeul lui Pavel și al Iulianei, Care pretutindeni mântuiește și acoperă pe cei ce se tem de El”. Iar cei ce erau orbiți, plecându-și genunchii, strigau către sfânta: „Iuliano, roaba Dumnezeului de sus, am greșit înaintea ta nebunește, poftind a îndrăzni spre tine, ci ne iartă ca o slujitoare a Dumnezeului Cel bun și te roagă pentru noi Hristosului tău, să ne dăruiască vederea”. Sfânta Iuliana, milostivindu-se spre dânșii, a luat puțină apă și, ridicându-și ochii spre cer, a chemat pe Domnul, grăind: „Dumnezeule adevărat, Iisuse Hristoase, Mântuitorule al tuturor oamenilor, auzi-mă pe mine roaba Ta și arată acum semnele și minunile pe care le faci fiilor oamenilor și dăruiește acestora vedere, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt”.

Zicând aceasta, a stropit cu apă pe toți cei orbiți și îndată au văzut; și căzând la pământ, mulțumeau lui Dumnezeu și alergând la biserica creștinească, își mărturiseau greșelile cu pocăință și s-au făcut creștini, învrednicindu-se de Sfântul Botez.

Sfântul Pavel, fiind chinuit de muncitori din porunca împăratului și bătut fără cruțare cu bețe de fier arse în foc, schimbându-se slugile și bețele, striga către împăratul, grăind: „Aureliane, tiranule păgân, ce rău am făcut ca să mă muncești așa de cumplit și fără de Dumnezeu; căci cu adevărat Stăpânul meu Iisus Hristos îmi ușurează durerile, iar pe tine te așteaptă moștenirea veșnicului foc, care este gătită ție și diavolului care te-a ridicat asupra noastră”.

Aurelian a zis: „Pavele, unde este Iuliana, sora ta? Zici că este fecioară și iată că acum este batjocorită prin desfrânare. Oare, o mai socotești a fi mireasa lui Hristos?” Sfântul răspunse: „Cred Dumnezeului meu, Cel ce-mi ușurează durerile și mă izbăvește din izvodirile tale cele viclene, că și pe sora mea o va apăra și o va păzi fără de prihană de toată spurcăciunea, fiindcă a trimis din cer pe îngerul Său, s-o păzească”.

După un ceas, a grăit iarăși: „Iată se întoarce sora mea fără de prihană, având curăția nevătămată și vine să-mi vadă legăturile și rănile”. Aceasta o grăia Sfântul, văzând cu ochii proorocești toate cele ce se făcuseră cu Sfânta Iuliana, căci tiranul trimisese să aducă pe sfânta de la desfrânare. După ce a adus pe sfânta la judecată, văzând-o Sfântul Pavel, s-a umplut de mare bucurie și se veselea, luminându-se la față. Apoi Aurelian a zis către Sfânta: „Iuliano, s-au săturat desfrânații de frumusețea ta?”

Sfânta a răspuns: „Frumusețea, cuviința și toată podoaba mea este Hristos al meu, Care a trimis pe îngerul Său și m-a păzit curată pe mine, smerita roaba Sa; căci am nădăjduit spre El și slăvesc preasfânt numele Lui, că numai El este Dumnezeu, Care face minuni și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Tiranul a poruncit apoi să-l dezlege pe Pavel.

După aceasta, din poruncă împărătească, a fost săpată o groapă adâncă, ca de trei stânjeni, au aprins foc într-însa și au umplut-o cu lemne; apoi, după ce au ars lemnele desăvârșit și s-au făcut mulți cărbuni de foc în groapa aceea, tiranul a poruncit să arunce în ea pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana. Iar ei bucuroși mergeau spre groapa cea înfocată, binecuvântând pe Dumnezeu. Și chemând pe Mântuitorul Hristos în ajutorul lor, s-au însemnat cu semnul Crucii și s-au aruncat în foc. Deci stăteau în foc cântând și lăudând pe Domnul, pentru că îngerul Domnului pogorându-se din cer, a izgonit puterea focului din groapă, aruncând cărbunii afară, iar pe mucenici i-a păzit întregi și nevătămați. Și stăteau sfinții în groapă, cântând și grăind: „Bine ești cuvântat, Dumnezeule, Împăratul veacurilor, că Ți-ai adus aminte de smerenia noastră și ai stins văpaia focului, trecând ca un bun greșelile noastre; Tu ne-ai păzit întregi și sănătoși pe noi nevrednicii, de mânia tiranului Aurelian”. Și se auzeau în popor toate cuvintele lor și mulți din elini, văzând puterea lui Dumnezeu, s-au umplut de bucurie cu inima și, lepădându-se de idoli, au crezut în Hristos.

Apoi împăratul a poruncit să astupe cu pietre pe sfinții care erau în groapă; dar îndată s-a făcut tunet înfricoșat și fulgere, arătându-se un nor de foc vărsându-se pe pământ și s-a auzit glas din cer, zicând: „Aureliane, te vei duce în focul gheenei, care ți s-a gătit ție și tatălui tău, diavolul”. Atunci s-a înfricoșat Aurelian cu tot poporul elinesc. Apoi tiranul a poruncit să scoată pe sfinți din groapă și să-i închidă în temniță. Iar ei slăveau pe Dumnezeu de toate minunile, pe care le-a făcut pentru dânșii.

A șaptea zi, șezând Aurelian la judecată, a poruncit slujitorilor să aducă pe toți idolii de aur și de argint pe care îi avea, împodobiți cu pietre de mare preț și a așternut sub picioarele lor porfira sa împărătească. Apoi, aducând pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana, a zis către dânșii cu mânie: „Apropiați-vă și vă închinați zeilor, că nu veți scăpa din mâinile mele”.

Iar Sfântul Pavel cu îndrăzneală a răspuns: „Niciodată, tiranule, nu vom lăsa pe Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Deci nu nădăjdui că ne vei pleca vreodată spre închinarea idolilor”. Aurelian zise: „Vrednicule de cumplită moarte, oare ți se pare că aceștia sunt idoli? Nu cunoști puterea care este într-înșii?” Grăit-a Sfântul Pavel: „Acest Zeus, care zici tu că este zeu, a fost om, care învățase meșteșugul vrăjitoresc și, fiind mai mult decât toți oamenii pătimaș și prea neînfrânat, oricâte femei și fete le vedea frumoase, vrând să fie cu ele, le înșela în multe feluri cu vrăjile; căci se prefăcea uneori în taur, alteori în chip de pasări, în vulturi și în lebădă iar alteori în aur și așa, amăgind și prihănind mulți oameni, se socotea de dânșii ca Dumnezeu și se cinstea. Și, ca să nu mai grăiesc pe rând toate ale lui fapte fără de rușine și fără de lege, căci știu că te mânii auzind, însă nu de mânia ta mă tem, ci, ca să nu se vatăme urechile celor ce aud, voi tăcea celelalte.

Dar celălalt care este lângă Zeus și care se numește Apolon, au nu din desfrânare este născut, dintr-o femeie ce se numea Latona, care l-a născut între doi copaci? Și acela multe fapte urâte a făcut, urmând tatălui său Zeus? Asemenea și Dionisos, numitul vostru zeu, au doară nu este născut din desfrânare, din Semele, fata lui Kadmos?” Iar Aurelian a zis către sfânt: „Minți, ticălosule! Au nu din Hera, maica zeilor, este născut Dionisos?” Sfântul Pavel a râs și a zis: „Au este vreun Dumnezeu născut din femeie și care a început a fi Dumnezeu, nefiind mai înainte Dumnezeu și oare are Dumnezeu femeie și naște din femeie fii?”

Atunci Aurelian a zis: „Necuratule și bârfitorule, până când cu mincinoase vorbe și cu dosădiri hulești și ocărăști pe zeii noștri? Au doar Iisus Hristos al vostru, despre Care ziceți voi că este Dumnezeu ceresc, nu este născut din femeie?” Răspuns-a Sfântul Pavel: „Nu ești tu vrednic să povestești tainele lui Dumnezeu; însă ca să nu se vatăme cu cuvintele tale cei ce stau împrejur, de trebuință este a spune pe scurt, despre aceea ce întrebi: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul și toate cele de pe dânsele, mările și toate cele ce sunt într-însele.

După aceea a zidit pe om după chip și asemănare, fiind curat și fără nici o răutate, drept și binecredincios și l-a pus în Raiul cel plin de bunătăți, făcându-i și soție din coasta lui. Iar tatăl vostru, diavolul, nesuferind să vadă pe om într-o fericire ca aceea, a amăgit pe Eva și printr-însa pe Adam, spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Și a fost izgonit Adam împreună cu Eva din Rai și a născut fii și fete, din care s-a umplut lumea; și tot neamul omenesc era supus sub moartea păcatului, ce intrase în lume prin călcarea de poruncă. Și toți strămoșii noștri cei drepți se pogorau în iad, ca și cei nedrepți; că împărățise moartea, precum Apostolul lui Hristos grăiește, de la Adam și peste cei ce nu greșiseră, după asemănarea călcării de poruncă a lui Adam.

De aceea, Tatăl Cel ceresc, Atotputernicul Dumnezeu, milostivindu-Se spre neamul omenesc și voind a-l ajuta, a trimis pe Fiul Său, ca să ia asupra Sa trup omenesc și să mântuiască pe Adam și pe cei ce erau împreună cu dânsul fiind ținuți în legăturile iadului. Iar Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de toți vecii născut dintr-Însul. El este înțelepciunea Lui, puterea și dreapta Lui, pentru a Cărui întrupare, Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei Fecioare cea preacurată și preacinstită, născută din proorocească și împărătească seminție, întru al cărei preacurat și sfințit pântece Însuși Dumnezeu, adică Cuvântul Tatălui Cel nevăzut, sălășluindu-Se, a luat asupra Sa trup, când a zis către dânsa îngerul: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Și iarăși: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Deci, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, din Fecioara cea fără de prihană, cu trup, cu care S-a îmbrăcat ca și cu o haină, pentru mântuirea oamenilor. Pentru că nimeni nu putea să-L vadă pe Dumnezeul Cel adevărat, așa precum este El, deoarece Dumnezeu este foc care mistuiește; nici nu poate omul viețuind pe pământ, să vadă fața lui Dumnezeu și să fie viu. De aceea, întrupându-Se, Dumnezeul nostru, S-a născut și ca un prunc cu lapte a fost hrănit, desăvârșit fiind cu Dumnezeirea.

După aceea a fost prunc tânăr, crescând cu trupul ca om desăvârșit și împreună a locuit cu oamenii treizeci și trei de ani, umblând prin cetăți, prin laturi și prin sate, bine făcând tuturor și izbăvind pe cei asupriți de diavol. Apoi S-a răstignit de voie pe lemnul Crucii, ca să dea mântuire lumii celei pierdute prin înșelăciunea diavolească. Și, murind cu trupul, S-a pogorât în iad cu sufletul Său cel Sfânt și a sfărâmat porțile cele de aramă și a frânt zăvoarele cele de fier. Apoi a scos din întuneric și din legăturile diavolești sufletele sfinților și în părțile cele de sus le-a ridicat, iar a treia zi a înviat din morți cu trupul Său.

După înviere S-a arătat ucenicilor și la mulți alții, care au crezut într-Însul cu adevărat; și a stat pe pământ, mâncând și bând cu Apostolii, încă patruzeci de zile. După aceea S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cu trupul Său. Iar acum diavolul se vaietă de durere, deoarece Hristos Dumnezeu L-a surpat sub picioarele creștinilor, ca să se calce de cei ce intră întru Împărăția cerului, de care tu ești străin, căci ai parte de veșnicul foc al gheenei, care este moștenirea tatălui tău, diavolul”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a tulburat la față de mânie și scrâșnind din dinți, a zis: „Bârfitorule și necuratule, multe cuvinte mincinoase te-am lăsat pe tine să grăiești cu îndelungată răbdare. Dar până când te voi lăsa a mă ocărî pe mine și a huli pe zei? Acum vă grăiesc vouă cuvântul cel mai de pe urmă: de nu jertfiți zeilor, cu cumplite morți vă voi pierde”.

Iar Sfântul Pavel și Iuliana cu mare glas au strigat, zicând: „Creștini suntem și spre Hristos avem nădejde! Zeilor tăi nu ne vom închina și diavolilor tăi nu vom sluji și nici de muncile tale nu ne temem. Scornește asupra noastră munci câte voiești, căci credem în Dumnezeu. Iar tu vei fi biruit de Hristos, Cel ce ne întărește pe noi și biruiește ale tale înrăutățite și tirane meșteșugiri”.

Atunci Aurelian a poruncit ca pe Sfântul Pavel să-l lege de un lemn și cu foc aprins să-i ardă fața. Iar propovăduitorul lui Hristos a strigat: „Nu ocărî pe Împăratul și Stăpânul a toată lumea și nu-L huli pe El”. Sfânta Iuliana a strigat și ea: „Tiranule necurat, ce rău a făcut fratele meu, ca așa de cumplit să-l muncești?” Iar Aurelian a poruncit ca tot astfel să lege și pe Sfânta Iuliana, s-o muncească și cu foc să-i ardă fața ei, căreia îi și zicea: „Femeie, fără de rușine, rușinează-te, precum se cuvine femeilor”.

Sfânta a răspuns: „Cu adevărat, Aureliane, te voi asculta pe tine, cel ce-mi poruncești să mă rușinez, fiind eu femeie. Însă mă rușinez de Hristos Dumnezeu, Care este viu înaintea ochilor mei și nu pot a-L lăsa și a mă închina diavolilor, căci cred cu tărie în Dumnezeul meu”. Aurelian, văzându-se ocărât de sfinții mucenici, se mânia și totodată se rușina și a poruncit ca tot trupul lor să-l ardă. Iar poporul care privea la chinuirea sfinților, striga cu mare glas: „Împărate Aureliane, judeci cu nedreptate și tot cu nedreptate îi muncești pe aceia; dacă nu voiesc să aducă jertfe zeilor, dă asupra lor răspuns de moarte”.

Atunci Aurelian, temându-se ca să nu se scoale cineva din popor împotrivă, a dat răspuns ca să li se taie capetele, iar trupurile lor să se arunce spre mâncarea câinilor, a fiarelor și a păsărilor. Astfel au fost duși sfinții la moarte, bucurându-se, veselindu-se și cântând cuvintele psalmului: Mântuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne supără și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat!

Fiind scoși afară din cetate la locul cel de tăiere, Sfântul Pavel a rugat pe gealat, ca mai întâi să taie pe Sfânta Iuliana, căci se temea, ca nu cumva ea să se înfricoșeze văzând tăierea lui. Iar Sfânta Iuliana, însemnându-se cu semnul Crucii, și-a întins grumazul, veselindu-se, și i l-au tăiat. Sfântul Pavel, văzând pe sora sa săvârșită prin mucenicie, și-a ridicat ochii la cer și a mulțumit lui Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuși cu semnul Crucii, și-a întins grumazul, și i l-au tăiat.

Deci sfintele lor trupuri zăceau afară din cetate, neîngropate, căci erau puși ostași de împărat să pândească de departe, ca să nu le fure creștinii. Și veneau la locul acela câini și nu se atingeau de trupurile mucenicilor. Asemenea și lupii venind, nu numai că nu se atingeau, dar chiar le străjuiau, șezând lângă ele nedepărtați. Apoi și păsările mâncătoare de trupuri zburau pe deasupra, însă nici una n-a șezut pe ele, ci numai zburau peste ele ca și cum le-ar fi păzit și nici muște nu lăsau să cadă pe ele. Și aceasta a fost șapte zile și șapte nopți.

Ostașii au vestit aceasta lui Aurelian, iar el auzind, a zis: „O, ce farmece de rea credință au creștinii, căci nici morți n-am putut să-i biruim!” Și a poruncit ostașilor ca noaptea să se ducă de la strajă, căci nu voia să-i mute ziua, ca să nu fie batjocoriți de creștini. Făcându-se ziuă, creștinii văzând că ostași de strajă nu sunt, mergând, au luat mult chinuitele trupuri ale Sfinților Mucenici Pavel și Iuliana și le-au îngropat la ei cu cinste, astfel împărățind Domnul nostru Iisus Hristos.

Pentru toate se cuvine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, slavă, cinste și închinare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Iacob pustnicul

Smerenia se face oamenilor ce iubesc pe Dumnezeu pricinuitoare de multe bunătăți folositoare de suflet, adică a celor ce-și îndreptează viața după poruncile Mântuitorului. Pe această smerenie, dacă va câștiga-o cineva desăvârșit, acela nu se teme că va cădea în păcat, pentru că nu se înalță și nu nădăjduiește în sine, ci în Dumnezeu. Iar cât de multă vătămare netămăduită și mare pagubă aduc mândria și trufia celor ce nu se păzesc, se arată din povestirea ce ne este pusă înainte. Deci să se învețe din ea cei ce petrec viața cerească pe pământ, în ce chip să fie cu îngrijire și să se păzească să nu cadă cei cărora li se pare că stau bine.

În această povestire vom afla o preafrumoasă povățuire de viață și deprindere de smerită cugetare. Vom vedea chipul ridicării grabnice și fără de lenevire din căderea păcatului și vom cunoaște puterea pocăinței, care atât de mult poate la Milostivul Dumnezeu, încât răpește pe om nu numai din porțile iadului și din durerile gheenei, ci îl și îndreptează la mai bună viață decât cea dintâi, și la mai înalte fapte bune decât cele dintâi, ajutându-i darul Domnului. Deci, se cade să începem această povestire folositoare de suflet:

Era un bărbat sihastru în țara Feniciei, viețuind aproape de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădându-se de deșertăciunile acestei vieți vremelnice și primind călugăria, a petrecut cincisprezece ani într-o peșteră. Și atât de mult a sporit în pustniceștile nevoințe și atât de mare s-a făcut în faptele bune și de Dumnezeu iubit, încât s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia oamenilor, în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încât toți se minunau de acea viață plină de fapte bune, alergând la el nu numai credincioșii, ci și necredincioșii samarineni, pe care, cu proorocească vedere cunoscându-i dumnezeiescul bărbat, îi învăța mult din dumnezeieștile Scripturi și-i întorcea la adevărata credință creștinească.

Dar diavolul, care de la început urăște neamul omenesc, iar mai vârtos pizmuiește asupra celor ce cu osârdie slujesc lui Hristos, văzându-se rușinat prin faptele cele bune și multe ale acelui sfânt bărbat și prin viața cea desăvârșită, s-a sculat asupra lui cu meșteșugirile sale, vrând să-l izgonească din locurile acelea. Deci, intrând într-unul din necredincioșii samarineni care viețuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească pentru izgonirea lui Iacob.

Acela, adunând samarineni de un gând cu păgânătatea sa, rudenii și prieteni, vecini și slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă și s-au sfătuit toți împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea, căci din credința lor pe mulți îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult, s-au învoit la o meșteșugire ca aceasta: au chemat la dânșii pe o femeie desfrânată și i-au dat ei douăzeci de galbeni și încă tot atâta i-au făgăduit a-i da, numai să meargă și să înșele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei afla asupra lui pricină și să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrânat.

Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dânsul seara, foarte târziu, și, bătând în ușă, îl ruga ca să-i deschidă și s-o lase înăuntru. Dar fericitul, nedeschizându-i, ea mai tare bătea fără de rușine, supărându-l cu multele rugăminți. Deschizând sfântul ușa și văzând pe femeie, socotea că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăși ușa și, întorcându-se în chilie, stătea cu fața spre răsărit; apoi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să izgonească de la dânsul drăceasca nălucire. Fiind la miezul nopții, femeia bătând neîncetat, a strigat cu mare glas, zicând: „Miluiește-mă, tu, cel ce ești adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi ușa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mâncare fiarelor!”

Cuviosul bărbat Iacob, gândindu-se la vremea cea de noapte și la mulțimea fiarelor, a deschis ușa nevrând, și a zis către dânsa: „De unde ai venit și ce cauți aici?” Femeia a răspuns: „Sunt din mănăstirea fecioarelor, trimisă în cetate de egumenă pentru o trebuință și iată, întorcându-mă, m-a cuprins noaptea întunecată și am rătăcit din cale și am venit aici. Deci mă rog ție, omule al lui Dumnezeu, miluiește-mă și nu mă lăsa înaintea ușii tale, ca să mă mănânce fiarele, ci-mi poruncește ca să rămân la tine în noaptea aceasta, până ce se va face ziuă; și voi merge apoi în calea ce-mi este înainte”.

Cuviosul, milostivindu-se spre dânsa, a lăsat-o înăuntru, punându-i înainte pâine și apă. Iar el, închizându-se singur în chilia cea mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mâncând pâinea, s-a odihnit puțin. După aceea, prefăcându-se că este bolnavă, a început a striga cu amar, tăvălindu-se la ușa chiliei celei mai dinăuntru și rugând pe cuviosul ca să-i ajute.

Sfântul, uitându-se pe o ferestruică și văzând-o bolind, nu se pricepea ce să-i facă. Iar ea a zis: „Rogu-mă ție, părinte, caută spre mine și mă îngrădește cu semnul Crucii, de vreme ce mă doare inima foarte rău”. Iar el, auzind aceasta, a venit la dânsa și îndată, aprinzând foc aproape de femeie și aducând untdelemnul sfânt pe care îl avea, a șezut lângă ea. Punând la foc mâna cea stângă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfântul untdelemn, se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcând semnul Crucii, iar pe alta, ungându-i și încălzindu-i inima ei cu mâna, căci spunea că foarte rău bolește.

Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dânsul, voind a-l vâna, îi zicea: „Mă rog ție, părinte, unge-mă mai mult cu untdelemn și cu mâna încălzește-mi inima, ca să înceteze durerea care m-a cuprins”.

Iacob, fiind nevinovat cu inima și fără de răutate, credea cuvintele femeii și a făcut aceea. Însă, văzând și înșelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului și temându-se ca nu cumva din milostivirea și îndurarea cea de prisos față de dânsa, să-și aducă asupra sufletului său veșnică durere, două sau trei ceasuri și-a ținut mâna stângă în foc, suferind tare, încât și încheieturile degetelor lui arzându-se, au căzut. Aceasta o făcea fericitul, oștindu-se împotriva războiului diavolesc; ca, pentru nesuferita durere ce i se făcea prin arderea focului, să nu-i vie un gând necurat în minte.

Femeia, văzând aceasta, s-a înspăimântat, pentru că vedea toată mâna sfântului acum arsă, și, umilindu-se, s-a sculat îndată și s-a aruncat la picioarele sfântului cu lacrimi, bătându-și pieptul său și strigând: „Vai mie, ticăloasa și orbita, vai mie, că m-am făcut locaș al diavolului!” Iar sfântul, văzând și auzind aceea, se minuna foarte, și a zis: „Scoală-te, femeie”, și a ridicat-o de la pământ degrabă. Apoi, făcând rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a zis femeii: „Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit la mine?”

Deci, abia venindu-și în fire, femeia i-a spus lui toate cu de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea păgânii samarineni asupra lui. Dar mai ales singur diavolul a făcut un meșteșug ca acesta, ca să poată vâna cu păcatul trupesc pe dreptul bărbat, care în viață urma celor fără de trup.

Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu și, vărsând multe lacrimi, a dat mulțumire lui Dumnezeu. După aceea, învățând-o pe ea și binecuvântând-o, a trimis-o la Preasfințitul Alexandru episcopul. Iar femeia, venind la biserică, și-a mărturisit lui Dumnezeu și episcopului toate păcatele sale. Învățând-o episcopul din destul și văzând-o că se pocăiește cu adevărat, a luminat-o cu Sfântul Botez și a trimis-o în mănăstirea de fecioare, făcând-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunând tot poporul creștinesc și clerul său, a izgonit din cetate și din părțile acelea pe toți samarinenii. Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viață ca aceea, cu părintești cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut sfântă, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu și s-a învrednicit a lua stăpânire asupra diavolilor.

Nu după multă vreme, o fiică a unui slăvit boier, muncindu-se de duh necurat, a început a chema pe nume pe Sfântul Iacob. Și-au dus-o părinții ei la sfântul, rugându-l ca, fiindu-i milă de acea tânără, să izgonească duhul cel necurat dintr-însa. Iar sfântul bărbat, rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsa și punându-și mâna pe ea, cu puterea lui Dumnezeu îndată a gonit dintr-însa diavolul și s-a făcut sănătoasă fecioara. Aceasta văzând-o părinții ei, mulțumind lui Dumnezeu și vrând să mulțumească și omului lui Dumnezeu, i-au trimis lui trei sute de galbeni. Iar dreptul bărbat, nu numai că n-a voit a-i lua, ci nici n-a privit la aur, zicând:

„Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieștile daruri, nici a le vinde, căci zice Scriptura: În dar ați luat, în dar să dați. Iar aurul acela se cade să-l dați la săraci, căci eu, viețuind în pustie, nu am trebuință de el”. Și așa a trimis înapoi pe oamenii cei trimiși, împreună cu aurul.

După aceea, prin lucrarea diavolească, un tânăr oarecare fiind slăbănogit de amândouă picioarele, a fost adus de rudenii la Sfântul Iacob, pe care îl pofteau să se roage lui Dumnezeu pentru bolnav. Iar cuviosul, postind și rugându-se trei zile, a vindecat pe slăbănog și, binecuvântându-l, i-a poruncit să se întoarcă cu picioarele lui la casa sa. Mulți din cei cuprinși de felurite neputințe veneau la acest făcător de minuni și toți cu rugăciunile lui se tămăduiau și se întorceau de la dânsul sănătoși. Deci, văzându-se omul lui Dumnezeu foarte mult cinstit de toți și temându-se ca nu cumva să se vatăme cu deșarta slavă, a lăsat acel loc și a fugit, depărtându-se de slava omenească.

Ieșind din cetate ca la patruzeci de stadii, a găsit lângă un pârâu o crăpătură mare în piatră și, sălășluindu-se într-însa, a viețuit treizeci de ani în rugăciuni și lacrimi, iar ca hrană a avut multă vreme verdețurile ce creșteau pe lângă pârâu. După aceea, făcându-și o mică grădină și lucrând într-însa o parte din zi, se hrănea din roadele ei. O viață ca aceea a lui, până într-atâta se preamărise, încât monahii și clericii de la douăzeci de mănăstiri veneau la dânsul pentru folos. Și nu numai cei duhovnicești, ci și oamenii mireni, fără de număr alergau la el și se povățuiau de dânsul spre fapta bună, învrednicindu-se binecuvântării și rugăciunii lui, și cu mult folos se întorceau de la dânsul.

Unui bărbat ca acesta, care se învrednicise de atâta dar dumnezeiesc, i s-a întâmplat o cădere preacumplită. Și această ispită grea i-a fost fiindcă se înălța cu gândul, socotind a sa sfințenie și viață plăcută lui Dumnezeu, biruindu-se de duhul mândriei. Iar începutul căderii lui a fost într-acest fel:

Diavolul, vrăjmașul cel din început al oamenilor, care urăște pe cei ce au viață plăcută lui Dumnezeu și neîncetat le sapă groapă, a intrat într-o fecioară, care era fiica unui om bogat; și, muncind-o pe ea, chema cu gura ei numele lui Iacob și zicea: „Nu voi ieși, dacă nu mă veți duce la Iacob, pustnicul”.

Iar părinții luând-o pe ea, înconjurară mănăstirile și pustiile, căutând mult pe acel sfânt părinte Iacob. Abia putând a-l afla, au căzut la picioarele lui, strigând: „Miluiește pe fiica noastră, că rău pătimește de duhul cel necurat! Și iată sunt acum douăzeci de zile, de când nici hrană, nici băutură n-a luat ci, strigând, singură pe dânsa se sfâșie și cheamă numele tău”.

Iar el, stând la rugăciune, atât de mult se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu, încât și locul acela pe care stătea s-a cutremurat. Iar după sfârșitul rugăciunii, a suflat spre ea, zicând necuratului duh: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieși din fecioara aceasta!” Și îndată diavolul, fiind ars ca de un foc, a fugit dintr-însa, iar fecioara, căzând la pământ, a rămas mult timp fără glas.

Sfântul Iacob, rugându-se lui Dumnezeu, a luat-o de mână și, ridicând-o de la pământ, a dat-o părinților ei; iar ei, văzând o astfel de minune, au preamărit pe Dumnezeu. Și, temându-se să nu se întoarcă iarăși într-însa duhul necurat, l-au rugat pe sfântul ca să mai șadă la dânsul fiica lor până a treia zi, până ce desăvârșit se va însănătoși. Și a rămas fecioara la bătrân, iar părinții ei s-au dus.

Însă se cuvine – precum și la început am zis, spre folosul multora și spre paza cu dinadinsul a celor ce călătoresc spre cereasca viață -, ca, povestind viața oamenilor celor desăvârșiți, să spunem nu numai faptele cele bune ale lor, ci și ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmașul cel întru tot rău, prin care, oarecând împiedicându-se, au căzut un timp și iarăși s-au sculat.

Deci, precum faptele bune cele mari și adevărate ale acestui minunat bătrân le-am spus, așa și furtuna ce se sculase asupra lui și acea cumplită cădere o vom mărturisi. Apoi vom spune și minunile cele mari ale cuviosului. Dar pe cât de frumoasă viață avea înainte fericitul Iacob, pe atât de mare a fost căderea lui; și pe cât de greu a căzut, cu atât mai bine, sculându-se după cădere, s-a îndreptat. Deci să auzim ce i s-a întâmplat.

Rămânând la dânsul acea fecioară, diavolul, văzându-l singur într-un loc ca acela pustiu și găsind timp bun pentru meșteșugul său, a ridicat asupra lui război de necurate gânduri și poftă trupească. Și atât de mult s-a aprins cu pofta, el, care mai înainte nu s-a biruit prin înșelarea desfrânatei ce era îndemnată de samarineni asupra lui, precum mai înainte am zis, încât și-a ars mâna în foc, ca întreaga înțelepciune și curățenie să-și păzească. Deci, el care a făcut minuni și a izgonit diavolii, acela, aprinzându-se cumplit de poftă desfrânată, a uitat frica lui Dumnezeu și pustniceștile sale osteneli de mulți ani, cum și darul vindecării ce primise de la Dumnezeu. Și, cu toate că era la adânci bătrâneți, însă, biruindu-se de diavol, a căzut și a siluit-o pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum și pe a sa, și astfel și-a prihănit și trupul și sufletul.

Apoi și-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli pustnicești. Și nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut și mai rău. Că precum cineva, alunecând din deal, se prăvălește la vale și, din piatră în piatră alunecând, se sfărâmă, astfel i s-a întâmplat și lui. Într-un păcat mare alunecând, a căzut și într-altul mai mare și mai cumplit, adăugând fărădelege peste fărădelege. Pentru că punându-i vrăjmașul un gând fricos, cugeta în sine, zicând: „Poate fata va spune părinților săi că am siluit-o, și-mi va fi rușine și ocară, apoi voi fi pentru ea în primejdie mare”.

Deci sculându-se – fiind îndemnat de diavol -, a omorât pe acea fată nevinovată, socotind că astfel își va ascunde de oameni întâiul său păcat și va scăpa de rușine. Dar n-a rămas numai până aici, ci și mai mult s-a întins spre păcat; căci trupul fetei, pe care l-a întinat cu a sa necurăție și cu mâna sa fără milostivire l-a ucis, nu l-a dat obișnuitei îngropări în pământ, ci, luându-l, l-a aruncat în răpejunea pârâului, fără de nici o milă. Un astfel de rod are mândria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit a fi sfânt și mare, n-ar fi căzut așa de cumplit și nici nu i-ar fi batjocorit bătrânețile lui vrăjmașul, care era batjocorit și călcat de el, altă dată, pe când era tânăr.

După astfel de grele păcate ce făcuse, a început a-l supăra diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă groapă a pierzării, și l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decât toate păcatele, adică în deznădejdea lui Cain și a lui Iuda. Și, șezând el în chilie, nu știa ce va mai face, decât numai se mustra de conștiință, suspinând și deznădăjduindu-se, neîndrăznind a-și deschide nici gura la rugăciune, nici a-și întoarce mintea spre Dumnezeu. După aceea, s-a gândit să fugă de acolo, într-o altă țară mai depărtată, să se ducă în lume, lepădându-și călugăria, ca să slujească la bătrânețe lumii și diavolului. Deci, a ieșit din peșteră și s-a apucat de calea cea gândită și alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.

Însă darul cel mare și fără măsură al iubirii de oameni a lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea nici pe acest bătrân căzut, nici nu l-a lăsat până la sfârșit să fie de batjocura diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăți, i-a pregătit ridicarea și îndreptarea.

Căci, ducându-se pe calea pe care o apucase, i s-a întâmplat în cale o mănăstire și, intrând într-însa, s-a închinat egumenului și fraților. Iar ei, spălându-i picioarele, i-au pus înainte pâine, ca să mănânce. Dar Iacob nici nu voia să audă de aceea, decât numai suspina cu greu adeseori și rugându-l frații să primească hrană, le-a zis: „Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat și cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătățile Lui, fiind desfrânat și ucigaș!” Și a mărturisit tuturor pe rând, toate cele ce făcuse.

Auzind toate acelea, egumenul și frații s-au tulburat și, fiindu-le milă de dânsul, îl mângâiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă canon de pocăință pentru păcatele sale cele făcute. Și l-au rugat mult să rămână la dânșii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.

Mergând el nu puțină depărtare de cale prin pustie, l-a întâmpinat un frate oarecare insuflat de Dumnezeu – după purtarea Lui de grijă -, și, închinându-se bătrânului Iacob, l-a rugat să se abată din cale și să meargă la dânsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l prin rugăminte, l-a dus la el și, spălându-i picioarele, îi arăta toate cele ce se cădeau iubirii de străini, punându-i înainte hrana ce-o avea și-l ruga să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăția sa, suspina adeseori din adâncul inimii și se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.

Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrânului, mângâindu-l și cu jurământ adeverindu-l că nu se va scula de la pământ, până ce nu-i va făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a sculat de la pământ și a gustat din hrană, așa cum putea să fie, ca în pustie. Apoi, după gustarea hranei, sculându-se amândoi, au mulțumit lui Dumnezeu și iarăși au stat. Atunci fratele viețuitor în pustie a zis către bătrânul Iacob: „Părinte, spune-mi ceva de folos, învață-mă pe mine fiul tău în Hristos și-mi întărește inima, căci sunt foarte tulburat de multe și felurite gânduri”.

Iacob, tânguindu-se foarte, plângea nemângâiat și, bătându-și pieptul, grăia: „Lasă-mă, frate, să plâng pentru grelele mele păcate, cu care am mâniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deșarte și necinstite bătrâneți ale mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare și am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinerețile mele, de acelea am fost biruit la bătrânețe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al desfrânării și am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decât aceea”.

Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mâhnire și întristare și ruga pe bătrân să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească. Îl ruga pentru două pricini: întâi, ca mărturisindu-și păcatele, să se deștepte spre pocăință, iar al doilea, ca și el auzind de căderea bătrânului să-și fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.

Deci, Iacob a început a povesti astfel: „Eu am slujit Domnului cincizeci de ani și mai bine în post și în viața pustnicească, împotrivindu-mă tare patimilor, de care lucru sunt și semne pe trupul meu; căci mâna mea am ars-o în foc pentru curăție, și mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul, de la Preabunul Dumnezeu și multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul cel fărădelege.

Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinți auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru dânsa și cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci, părinții ei m-au rugat să stea fata lor la mine încă trei zile, până ce se va însănătoși desăvârșit; și lăsând-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzându-mă de poftă trupească și orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în ceasul acela, nici de gheenă temându-mă, nici gândind că-mi pierd ostenelile cele de mulți ani, am siluit-o pe fată și am prihănit-o cu desfrânarea. Dar nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnându-mă diavolul, am îndrăznit a face și altul mai grozav decât cel dintâi. Căci am omorât pe fata aceea și i-am aruncat trupul în pârâu. Deci, deznădăjduindu-mă de mântuire, am ieșit din locul meu și mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălțimea cerului? Și de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorându-se din cer, mă va arde”.

Mărturisind el acestea cu multe lacrimi și cu amară tânguire, fratele acela s-a umilit cu inima, și, căzând pe grumajii bătrânului, îl săruta, grăind: „Rogu-mă ție, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de mântuirea ta, ci crede că este loc de pocăință la Dumnezeu. Mărturisește Lui păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv și milostivirea Lui asupra noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăință la Dumnezeu, apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzând în groapa desfrânării și a uciderii, ar fi putut câștiga iertarea păcatelor sale celor mari?

Dacă n-ar fi fost loc de pocăință, apoi nici Sfântul Petru, bătrânul între apostoli – căruia i-a încredințat Domnul cheile Împărăției cerului, după lepădarea de trei ori de Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea patimii celei de voie și după plângerea cu amar -, n-ar fi luat iertare de greșelile sale și mai mare cinste; căci a fost pus păstor oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos. Deci, să ne pocăim până ce avem vreme”.

Cu niște cuvinte ca acestea, fratele acela, întărind sufletul lui Iacob, îl rugă ca să rămână împreună cu dânsul, dar acela nu voia. Atunci a căzut fratele la picioarele bătrânului, și, sărutându-le, îl ruga să nu se despartă de dânsul; căci se temea ca bătrânul să nu-și piardă sufletul, căzând în deznădejde. Neputând a-l îndupleca, s-a întristat foarte și plângea. Și, rugându-se lui Dumnezeu pentru el, cu osârdie, l-a slobozit, dându-i hrană trebuincioasă pentru cale și l-a petrecut până la cincisprezece stadii, îndemnându-l spre pocăință. După aceea, cuprinzându-l și sărutându-l cu lacrimi, s-a întors la chilia sa.

Mergând Iacob multă cale spre a se duce în lume, s-a abătut puțin și a aflat un mormânt vechi, făcut în chip de peșteră, în care erau o mulțime de oase, care se prefăcuseră în praf, de vechimea vremii. Deci, intrând în mormântul acela și toate oasele adunându-le într-un colț, s-a închis acolo. Apoi, plecându-și genunchii la pământ, cu strigare și cu mare tânguire, bătându-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu, grăind:

„Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mișca spre rugăciune necurata mea limbă și gură și de care păcat mai întâi voi începe a cere iertare? Pentru desfrânare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greșelilor mele cumplite, Preabunule Stăpân! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule și nu mă pierde pentru lucrurile mele cele urâte, căci nu sunt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrânare și ucidere, am vărsat sânge nevinovat, încă și trupul l-am dat apelor, fiarelor și păsărilor spre mâncare. Și acum, Doamne, Ție, Atotștiutorule, pe acestea le mărturisesc, cerând iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpâne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluiește-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare și curățește toate fărădelegile mele, ca să nu mă înece vrăjmașul, pe mine cel afundat în adâncul păcatului și balaurul cel mai de jos să nu mă înghită”.

Într-o mărturisire ca aceasta a greșelilor sale și într-o pocăință ca aceasta fericitul Iacob a petrecut zece ani, îngropând în mormânt viața sa; și s-a făcut el ca un mort, sălășluindu-se cu oasele morților, iar spre cei vii neîntorcându-se deloc. Căci, deși se întâmpla cândva a veni cineva acolo, el către nimeni nu vorbea și celor ce-l întrebau nu le răspundea, și nici nu vorbea nimic, decât numai spre Dumnezeu își deschidea gura la rugăciune și spre mărturisirea greșelilor sale, în mormântul cel închis.

Iar hrana lui erau niște verdețuri de mâncare ce creșteau pe acolo, în locurile cele pustii; și din acelea numai atât gusta, cât să nu moară de foame. Toată acea vreme, de zece ani, a petrecut-o în neîncetate lacrimi, în suspinuri și în rugăciuni, ziua și noaptea strigând cu tânguire către Dumnezeu, mărturisind și bătându-și pieptul fără cruțare. Iar întru tot Înduratul și Multmilostivul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viață, n-a trecut cu vederea o pocăință ca aceea a lui atât de lungă. Ci, auzind suspinul și mărturisirea lui, i-a iertat greșelile și i-a dăruit iarăși darul facerii de minuni. Și după pocăință, minunea lui cea dintâi a fost aceasta ce urmează.

Secetă și arșiță cumplită cuprinzând toată latura aceea și tot poporul rugându-se lui Dumnezeu cu post și cerând ploaie, s-a făcut descoperire episcopului acelei cetăți, ca unui bărbat îmbunătățit și sfânt, zicându-i: „Este un sfânt părinte care locuiește într-un mormânt în latura voastră. Acela dacă se va ruga lui Dumnezeu pentru voi, toate răutățile vor înceta și ploaie aducătoare de roade se va pogorî”.

Episcopul, adunând dimineața clerul său și tot poporul, le-a spus descoperirea ce i se făcuse de la Dumnezeu. Și au mers cu cruci și cu cântări de rugăciuni la mormântul Cuviosului Iacob. Bătând în ușa cea închisă, episcopul rugă, împreună cu tot poporul, pe plăcutul lui Dumnezeu, ca să aibă milă de latura lor și să se roage lui Dumnezeu, ca să întoarcă de la ei dreapta mânie și certare, să înceteze seceta și să trimită ploaie pe pământ. Dar el nimic nu le răspundea din mormântul acela, căci nici ochii nu îndrăznea a-i ridica în sus. Ci, numai își bătea pieptul, grăind în sine: „Milostiv fii, Hristoase, pentru multele și cumplitele mele fărădelegi”.

Iar episcopul multă vreme a stat bătând și rugându-se cu dinadinsul. Și, neputând nici măcar să audă un răspuns de la dânsul, s-a întors împreună cu toți cei ce veniseră, tânguindu-se și plângând; și intrând în biserică, iarăși săvârșeau cântări și rugăciune cu lacrimi. Apoi, mărindu-se arșița și mai mult și supărându-i secetă mare și foamete, striga tot poporul, mai cu osârdie, către Dumnezeu, îndoind postul și rugăciunea.

Apoi iarăși s-a făcut episcopului descoperire, și glas se auzea, grăindu-i astfel: „Mergi la robul Meu Iacob, despre care ți-am descoperit. Acela de se va ruga către Mine pentru voi, îndată vă veți izbăvi de răutățile ce a cuprins latura voastră!” Deci, episcopul a mers iarăși cu tot clerul și cu poporul la mormântul acela și năvăleau cu osârdnice rugăciuni, supărând pe robul lui Dumnezeu ca să facă pentru ei rugăciune.

Deschizând ușcioara, l-au scos pe Sfântul Iacob de acolo cu sila. Iar fericitul, chiar nevrând, ridicându-și ochii la cer și înălțând mâinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela multă vreme. Și încă rugăciunea fiindu-i în gură, îndată s-a vărsat ploaie mare pe pământ și arșița a încetat; pentru că Domnul a făcut voia celui ce se temea de El și rugăciunea aceluia a auzit-o, cu însuși lucrul împlinind aceasta, și s-a împlinit ceea ce zice proorocul: Atunci vei striga și Dumnezeu te va auzi. Și încă tu grăind, îți va zice: Iată am venit.

Episcopul și tot poporul înspăimântându-se de acea slăvită minune și totodată bucurându-se, înălța lui Dumnezeu cântări de mulțumită, cu veselie și cu prăznuire și pe plăcutul Lui, pe Sfântul Iacob, preamult îl cinsteau. Iar ziua aceea, în care s-au izbăvit de niște răutăți ca acelea, cu rugăciunile Sfântului Iacob, și au câștigat mila lui Dumnezeu, au hotărât ca s-o prăznuiască în toți anii.

Cuviosul Iacob, de atunci luând încredințare că Dumnezeu i-a primit pocăința și i-a iertat greșelile, a început a face multe minuni cu darul lui Hristos, căci, câți bolnavi erau aduși la el, din toată latura aceea, cuprinși de orice fel de boală, toți dobândeau îndată vindecare; iar diavolii, cu cuvântul sfântului, erau izgoniți; și, în puțină vreme, a făcut mai mari minuni, după a sa pocăință, decât mai înainte.

Într-același an în care a cerut de la Dumnezeu ploaie, s-a apropiat de sfârșitul său. Deci, chemându-l pe episcop, a făcut învoială cu el ca, după moartea lui, să-i îngroape trupul într-acelaș mormânt. Și, după câteva zile, s-a odihnit întru Domnul și s-a sălășluit sfântul lui suflet întru bunătățile Domnului său, împreună cu sfinții cei ce, prin pocăință, au bineplăcut lui Dumnezeu. El a trăit, de la nașterea sa, șaptezeci și cinci de ani.

Îndată ce s-a vestit despre mutarea Sfântului Iacob în toată latura aceea, s-a adunat de pretutindeni mulțime de popor la îngroparea lui, cu lumânări, tămâie și aromate. Episcopul a venit cu tot clerul, cântând cele cuviincioase și, cu aromate de mult preț ungând sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste într-același mormânt, precum vorbiseră mai înainte de sfârșitul său. Iar după puțină vreme, episcopul a zidit o biserică în numele acestui sfânt Iacob, aproape de mormântul lui.

Apoi luând de acolo cinstitele lui moaște, le-a adus în biserică și a așezat a se prăznui sfânta lui pomenire în toți anii, întru cinstea plăcutului lui Dumnezeu, Preacuviosului Părintele nostru Iacob și întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sf. Mc. Codrat, Acaciu și Stratonic, cei ce au fost mai înainte chinuitori ai sfinților mucenici Pavel și Iuliana

Sf. Grigore, episcopul Asului din Anatolia (sec. XII)