Sinaxar 28 martie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Ilarion, noul mărturisitor
- Cuviosul Ștefan Mărturisitorul, egumenul mânăstirii Triglia
- Cuviosul Evstratie, pustnicul și mucenicul Pecerscăi
- Povestire despre ostașul Taxiot
- Sf. Isihie din Ierusalim
- Sf. Irodion, unul din cei 70 de apostoli ai Domnului
- Sf. Dionisie cel Milostiv, ep. de Larisa și întemeietor al Mănăstirii Sf. Nicolae, numită Anapavsas, la Meteore
- Sf. Ștefan Mărturisitorul, făcătorul de minuni
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Ilarion, noul mărturisitor
Cuviosul Ilarion din tinerețe s-a călugărit, purtându-și crucea și urmând lui Hristos Cel răstignit, patimile trupești supunându-și cu înfrânare. El pe toți monahii i-a covârșit cu fapta bună și, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulți ani și s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea și de rânduiala preoțească s-a învrednicit și a fost egumen al mânăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Și a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau semințele roditoare le certa și le izgonea cu cuvântul din țarini și din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea și pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca și Elisei proorocul, a despărțit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă și șchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu pești mulți le-a umplut mrejele.
Despre dânsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori și îl numește mucenic. Pentru că a viețuit, precum se povestește într-o cuvântare, pe vremea împărăției lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăției lui Leon Isaurul (717-741) și a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulți ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, și că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mânăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta și marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârșea dumnezeiasca Liturghie. Și, intrând în biserică și în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea și a răsturnat la pământ Sfintele și dătătoarele de viață Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzând pe cei mai aleși monahi, patruzeci și doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalți, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alții, bărbile și fețele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins și altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mânăstirea și biserica, iar pe cei ferecați, patruzeci și doi de părinți, i-a surghiunit în țara de la marginea Efesului și acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
Deci, în acea vreme, și Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinții aceia, având rânduiala egumeniei, se știe că a pătimit mult și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.
Cuviosul Ștefan Mărturisitorul, egumenul mânăstirii Triglia
Cuviosul Ștefan, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii împăratului Leon Armeanul (813-820). Din tinerețe iubind viața pustnicească, cu toate faptele bune s-a înfrumusețat și a fost egumen al mânăstirii Triglia, după rugămintea monahilor celor de acolo, și pe mulți cu învățătura sa i-a sfătuit să viețuiască cu plăcere de Dumnezeu și în curăție să petreacă. După aceea răucredinciosul Leon a început a necinsti sfintele icoane și, prigonire cumplită ridicând asupra dreptcredincioșilor, a chemat pe Cuviosul Ștefan și-l silea să se lepede de închinarea sfintelor icoane și împotriva credinței să iscălească cu mâna sa la lepădarea icoanelor. Iar cuviosul s-a împotrivit și nu numai aceea n-a făcut, ci și pe împăratul l-a ocărât, numindu-l păgân și străin de adevărata credință.
Deci a fost muncit cu bătăi și cu legături în temniță, apoi, în surghiun trimițându-l și cu rele pătimiri și dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoințe a suferit și multe munci a răbdat.
Cuviosul Evstratie, pustnicul și mucenicul Pecerscăi
Bunul ostaș Evstratie, precum s-a arătat cu numele, așa s-a arătat și cu fapta sub semnul Crucii, pentru că bine s-a asemănat lui Hristos, pentru Care a răbdat cu bărbăție același fel de rele pătimiri de la aceiași prigonitori, de același neam și la aceeași vârstă, putând cu adevărat a se lăuda ca și Sfântul Apostol Pavel: Eu rănile Domnului meu Iisus Hristos le port pe trupul meu, după mărturia fericitului episcop Simeon.
Acest bun ostaș al lui Hristos, Evstratie, era de neam din Kiev. Apoi, dorind să se îmbrace în armele lui Dumnezeu, pe care le cuprinde chipul monahicesc, și știind că nimeni, fiind ostaș, nu se leagă cu lucruri lumești ca să fie plăcut împăratului, și-a împărțit averea la săraci, iar o parte a lăsat-o rudeniilor, ca după dânsul s-o împartă. Și astfel s-a făcut monah în Mânăstirea Pecersca. Și a început cu plăcere a se oști cu puterea Crucii lui Hristos, Care a sărăcit pentru noi, biruind cu sabia cea duhovnicească, adică cu rugăciunea, cu postul și înfrânarea cea mare, nu numai trupul său, ci și pe vrăjmașii cei fără de trupuri, smerindu-i și robindu-i prin smerenia sa și prin ascultare. Pentru că, urmând lui Hristos, dătătorul de nevoință, Care S-a rugat mult, a postit patruzeci de zile, S-a smerit și S-a făcut ascultător Tatălui ceresc, la fel și el, cu aceleași fapte bune s-a înarmat, dar mai ales cu postul, știind că omul cel dintâi a fost biruit pentru neînfrânare. De aceea sfântul sporea în înfrânare și în postirea cea grea, pentru care a fost numit pustnic.
Iar, după voia lui Dumnezeu, a venit odată răucredinciosul Boniac, cu mulțime de polovți, și a prădat pământul Rusiei; și, intrând păgâni și în mânăstirea Pecersca, pe mulți i-a tăiat cu săbiile. Atunci a fost luat în robie și acest fericit împreună cu alții, fiind vândut pe pământul grecesc, în cetatea Corsun, unui iudeu, împreună cu mulți alți creștini, în număr de cincizeci, slujitori mânăstirești fiind treizeci, iar din Kiev, douăzeci. Acel iudeu, potrivnic lui Dumnezeu, a început a sili pe robiții săi să se lepede de Hristos, lăudându-se că va chinui cu foamea și cu legături pe cei ce se vor împotrivi. Dar viteazul monah Evstratie, învățându-i și rugându-i pe toți, îi întărea și le zicea: „Fraților, câți v-ați botezat și ați crezut în Hristos, să nu vă lepădați de făgăduința voastră ce ați făcut-o la Botez; Hristos ne-a născut prin apă și prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sângele Său și ne-a făcut moștenitori Împărăției Sale. Deci, de vom trăi, Domnului să trăim, sau de vom muri, Domnului să murim și prin moartea cea vremelnică viața veșnică s-o dobândim. Următori să fim Celui ce a zis: Mie a viețui îmi este Hristos, iar a muri este dobândă.„
Cei robiți, fiind bine întăriți de fericitul, toți au voit ca mai bine să moară de lipsa mâncării și a băuturii vremelnice, decât să se despartă de Hristos, Care este pâinea și izvorul vieții veșnice. Și astfel, nu după multă vreme, topindu-se de nemâncare și de sete, au murit toți acei cincizeci, unii după trei zile, alții după patru, alții după șapte, iar cei mai tari după zece zile. Numai singur Evstratie a rămas viu, fiind paisprezece zile chinuit de foame, dar a rămas nevătămat, pentru că din tinerețile sale se deprinsese bine cu postul.
Văzând acel ticălos iudeu că monahul a fost pricina pierzării aurului său dat pentru cei robiți, pe care aștepta să-i aducă la credința sa cea rea, a gândit să se răzbune asupra lui. Deci, sosind ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paștele său, chinuind pe Sfântul Evstratie, precum și ucigașii de Dumnezeu, strămoșii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum se scrie în Evanghelie. Și, precum pe Hristos mai înainte L-au răstignit, astfel și acest fericit a fost pironit pe cruce de acel ticălos iudeu și de tovarășii lui. Dar, fiind viu, mulțumea sfântul lui Dumnezeu, că fără hrană și băutură a trăit cincisprezece zile.
Iar iudeul acela și ceilalți prieteni ai lui ocărau pe cel răstignit și ziceau: „Satură-te acum, nebunule, de legiuita pască, ca să fii viu și să scapi de blestem; căci Moise, luând de la Dumnezeu Legea, ne-a dat-o nouă și a zis aceasta în cărțile sale: Blestemat este tot cel ce se spânzură pe lemn”.
Răspuns-a fericitul Evstratie: „De mare dar m-a învrednicit Domnul astăzi, căci a binevoit să pătimesc pentru numele Său pe Cruce, la fel ca El, și aștept ca și mie să-mi zică, precum altădată tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în Rai. Nu-mi trebuie pasca voastră, nici nu mă tem de blestem, căci Paștele nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit, și a stricat blestemul cel de pe lemn și a adus binecuvântarea vieții prin lemnul Crucii, pe care a fost spânzurat. Hristos este viața tuturor, precum și Moise a proorocit, zicând: Veți vedea viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Iar pentru praznicul Paștilor, David grăiește: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru dânsa. Dar tu, cel ce m-ai răstignit, și iudeii cei ce sunt cu tine, veți plânge și vă veți tângui, căci va veni asupra voastră răsplata sângelui meu și a celorlalți creștini cumpărați și uciși de voi. Domnul urăște sâmbetele voastre și va schimba praznicele voastre în tânguire; pentru că acum a sosit uciderea începătorului fărădelegilor voastre”.
Acestea auzindu-le iudeul, s-a aprins de mânie și, luând o suliță, a împuns pe cel pironit; și astfel bunul ostaș al lui Hristos, Evstratie, a primit fericitul sfârșit, cel potrivit unor astfel de ostași. Și a fost văzută o căruță cu cai de foc, în care sufletul acelui luptător de biruință s-a dus dănțuind la cer și glas s-a auzit, zicând acestea: „Iată bunul locuitor al cetății cerești”. Iar trupul lui cel sfânt, acel împietrit la inimă iudeu, pogorându-l de pe cruce, l-a aruncat în mare, unde s-au făcut mulțime de minuni. Deci credincioșii au căutat acolo cu dinadinsul moaștele acelea făcătoare de minuni și nu le-au găsit. Dar, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au găsit într-o peșteră, unde și până acum stau nestricate. Iar proorocia sfântului pătimitor, pentru izbândirea sângelui său, s-a împlinit îndată, chiar atunci când a pătimit. Căci în aceeași zi a venit poruncă de la împăratul grec să izgonească din stăpânirea lui pe toți iudeii, luând și averile lor, iar pe mai marii lor să-i ucidă, pentru muncirea creștinilor.
Deci mai întâi pe eparhul, începătorul a toată răutatea cea iudaicească l-a ucis, după cuvântul Sfântului Evstratie. Pentru că s-a întâmplat un lucru ca acesta: Un iudeu, fiind bogat și slăvit, s-a botezat și pentru aceasta l-a cinstit împăratul și după puține zile l-a făcut eparh; iar el, câștigând acea dregătorie, în taină s-a lepădat de Hristos și de a Lui credință și a dat îndrăznire iudeilor în toată stăpânirea împărăției grecești, să cumpere creștini și să-i robească.
Deci a fost vădit atunci acel necurat eparh pentru meșteșugul său cel rău și a poruncit împăratul să-l ucidă, iar pe iudei pe toți să-i izgonească din stăpânirea sa. Și în acea vreme, când se pierdeau în cetatea grecească Corsun locuitorii iudei, și pe acest ticălos iudeu, de care Cuviosul Evstratie a fost ucis, îl spânzurară pe lemn. Și astfel s-a întors durerea cuviosului la capul evreului și a luat partea sugrumării lui Iuda. Iar ceilalți iudei, văzând acele înfricoșate munci ale cuviosului,după sfârșirea lui cu adevărat au crezut și s-au botezat. cu care cel ce i-a robit lui Hristos după moartea sa, bunul ostaș și purtătorul de biruință, Sfântul Evstratie, s-a învrednicit să cânte cu cei fără de moarte ostași cerești cântarea de biruință singur Biruitorului morții, Hristos, cu Care asemenea s-a ostășit și a împărățit, lăudându-L și mulțumindu-I, împreună și Celui fără de început al lui Părinte și Duhului Celui făcător de viață, întru nesfârșiții veci. Amin.
Povestire despre ostașul Taxiot
În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rânduiala ostaș. Acela în mari păcate își petrecea viața sa. Dar fiind în Cartagina multe întâmplări de morți, a venit în frică și în simțire Taxiot și s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieșind din cetate cu femeia sa, a șezut la un sat în liniște. Iar după câtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia plugarului său care era cu dânsul în sat. Și trecând nu multe zile după păcatul acela, l-a mușcat un șarpe și a murit. Și era o mânăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, și, alergând acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului și să-l îngroape la biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: „Miluiți-mă! Miluiți-mă!”
Apropiindu-se de mormânt și glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat și, aflând pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Și l-au întrebat pe acela, vrând să știe, ce i s-a întâmplat lui și cum a înviat? Iar acela, neputând să le spună de multă plângere și tânguire, îi ruga pe dânșii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; și-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Și abia a patra zi a putut grăi.
Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe când muream, am văzut niște arapi stând înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoșată și, văzându-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoși și a mers sufletul meu în mâinile lor și, îndată zburând de la pământ, ca și cum ne suiam în văzduh, spre înălțime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile și opresc pe tot sufletul omenesc. Și la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mândrie; și fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Și am văzut într-un sicriaș, ce se ținea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune și, luând din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele și astfel am trecut vămile. Iar când ne-am apropiat de porțile cerești, am sosit la vama desfrânaților și m-au oprit acolo străjerii și-mi scoteau toate trupeștile mele lucruri cele de des-frânare, pe care le-am făcut din copilăria mea și până acum.
Și mi-au zis îngerii cei ce mă duceau: „Pe toate păcatele cele trupești ce în cetate le-ai făcut, ți le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea”. Și mi-au zis potrivnicii mei: „Tu, după ieșirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău”. Și auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela și, lăsându-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucându-mă viclenele duhuri și vătămându-mă, m-au pogorât jos și, desfăcându-se pământul, m-am pogorât, fiind purtat prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și necurate, până la cele mai dedesubt temnițe ale iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic și unde nu este viață oamenilor, ci muncă veșnică și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților.
Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicând: „Amar nouă, amar! Vai, vai!” Și nu este cu putință a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici nu se pot povesti muncile și durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă și nimeni nu se milostivește spre dânșii, plâng și nu este cine să-i mângâie, se roagă și nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Și eu am fost închis cu dânșii în locurile acelea întunecoase și în strâmtoare m-au pus, plângând și tânguindu-mă cu amar, fiind ținut de la al treilea ceas până la al nouălea.
După aceea am văzut puțină strălucire și doi îngeri care veniseră acolo și am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Și mi-au zis îngerii: „Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, până când va fi învierea tuturor”. Iar eu cerând și rugându-mă și făgăduind a mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: „Făgăduiești pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?” Și a zis celălalt: „Mă făgăduiesc”. Și am văzut că acela i-a dat mâna. Atunci, apucându-mă, m-a scos de acolo pe pământ și m-a adus la trupul meu. Și mi-a zis: „Intră de unde te-ai despărțit”. Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca niște tină neagră și mă îngrețoșam să intru în el. Și mi-au zis îngerii: „Nu se poate să te pocăiești, decât numai cu trupul cu care ai greșit”. Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: „Intră, iar de nu, apoi iarăși te vom duce acolo de unde te-am luat!”
Atunci am intrat și am înviat și am început a striga: „Miluiți-mă!” Deci i-a zis sfințitul Tarasie: „Gustă bucate”. Și nu voia să guste, ci, umblând din biserică în biserică, cădea cu fața în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi și cu suspinuri păcatele sale și zicea către toți: „Vai celor ce greșesc, căci munca cea veșnică îi așteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, până ce au vreme! Vai celor ce-și spurcă trupul lor!”
Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile și, curățindu-se prin pocăință, și-a cunoscut ceasul sfârșitului său mai înainte cu trei zile și s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv și iubitor de oameni, Care pogoară în iad și ridică și tuturor le dăruiește mântuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.