Sinaxar 26 martie

📑 Cuprins:

• Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil
• Sfântul Mucenic Irineu, Episcopul Sermiei
• Cuviosul Malh
• Cuviosul Vasile cel Nou
• Sf. Codrat, Teodosie, Emanuil și alți 40 de mucenici din părțile Răsăritului
• Sf. 26 de mucenici goți
• Sf. Ștefan Mărturisitorul, egumenul de la Mănăstirea Triglia, în Bitinia
• Sf. Avraam de la Mont Latros
• Sf. Nichifor, Ep. de Milet

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil

A doua zi după Buna Vestire a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, Biserica de demult, prin tipicul Ierusalimului și prin rânduiala marelui locaș al Sfântului Sava, a hotărât a sărbători Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil cu cântări de laudă, cinstind pe bunul vestitor de bucurie. Pentru că se cuvine aceluia a fi cinstit de noi după vrednicie, ca cel ce a slujit taina mântuirii noastre, aducând Fecioarei celei fără de prihană vestire despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în preacuratul ei pântece. Pentru că, dacă un împărat pământesc, printr-un cinstit sol, aduce în cetate vreun cuvânt de milă împărătească, de toți cetățenii se cinstește mult, cu atât mai mult pe cel trimis de la Împăratul ceresc, cu preamilostivul cuvânt spre neamul omenesc, cel vestitor de veșnică mântuire, pe Gavriil, cel mai ales voievod al îngerilor, cu datorie este a-l cinsti cu deosebită prăznuire. Iar cât este de cinstit acest sol dumnezeiesc, singur și-a spus cinstea sa mai înainte Sfântului Zaharia, zicând: „Eu sunt Gavriil, care stau înaintea lui Dumnezeu, adică mai aproape decât alți îngeri de scaunul lui Dumnezeu”. Și precum la pământeasca împărăție, pe cât cineva este mai aproape de împărat, și de tainele împărătești este mai cinstit; asemenea și la cereasca împărăție, sfinții îngeri cei ce mai de aproape stau înaintea lui Dumnezeu sunt văzători ai tainelor lui Dumnezeu mai încredințați, au mai multă cinste și slavă și mai mult strălucesc decât îngerii care sunt în rânduielile cele mai de jos.

Sfânta Scriptură spune că îngerii rânduielii celei preaînalte sunt mai aproape de dumnezeiasca și neapropiata slavă, și între aceștia se află mai marii voievozi îngerești, adică ceata Sfinților Arhangheli. Că scrie la Sfântul Tobie că, împreună cu călătorul lui Tobie, acel tânăr a spus că este înger și a arătat că este unul din cei șapte arhangheli care stau înaintea lui Dumnezeu. Încă și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu pe cei șapte îngeri îi pomenește în cartea Apocalipsei sale, zicând: Har vouă și pace de la Cel ce este, a fost acum și vine; cum și de la cele șapte duhuri care sunt înaintea scaunului Lui. Deci, dintre cele șapte, unul este Sfântul Gavriil, care este al doilea după Sfântul Mihail. Căci astfel se numără după nume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selatiil, Gudiil și Varahil. Iar de va zice cineva: „De ce n-a trimis Dumnezeu la Preacurata Fecioară pe cel dintâi dintre îngeri, pe Mihail, ci pe Gavriil, care este după dânsul?”, acela să știe că toți cei șapte sfinți îngeri mai înalți cu cinstea sunt între dânșii asemenea. Dar cu numărul se începe de la Mihail și fiecare dintre dânșii își are slujba sa deosebită. Astfel, Mihail este biruitorul vrăjmașilor; Gavriil, vestitor al dumnezeieștilor taine; Rafail, tămăduitor al neputințelor omenești; Uriil este rază a focului dumnezeiesc și luminător al celor întunecați; Selatiil este rugător, pentru că rugându-se totdeauna lui Dumnezeu, îndeamnă pe oameni la rugăciune; Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu și își are slujba de a întări pe oamenii care se ostenesc la orice lucru pentru slava lui Dumnezeu și a le mijloci răsplătire, iar Varahil este dătător de binecuvântarea lui Dumnezeu și mijlocitor al dumnezeieștilor faceri de bine.

Deci, nu s-a trimis la Buna Vestire Mihail, deoarece alta este slujba lui – adică să țină sabia, să năvălească asupra vrăjmașilor și pe aceia să-i izgonească -, ci a fost trimis Gavriil, că aceasta este slujirea lui firească, adică să vestească tainele lui Dumnezeu, precum vestea și Sfântul Prooroc Daniil pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din Babilon și pentru timpul venirii lui Mesia. Gavriil a vestit și Sfântului Zaharia, pentru nașterea Sfântului Ioan Mergătorul Înainte, din maica cea stearpă, Elisabeta.

Se spune că Arhanghelul Gavriil și pe Sfântul Prooroc Moise, îl învăța în pustie să scrie cărțile Facerii, pentru cele dintâi neamuri și timpuri, începând de la zidirea lumii. Și este dreptcredincioasă înțelegere, că el și zămislirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu a binevestit-o sfinților și drepților Ioachim și Ana și era ca înger păzitor al Preasfintei Fecioare, de la zămislirea ei și îi aducea hrană în Sfânta Sfintelor. Deci tot el a binevestit și zămislirea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria în orașul Nazaret.

Dar și pentru aceea a fost trimis Gavriil, ca din numele lui să fie cunoscut Cel ce se vestea, căci Gavriil se tâlcuiește „puterea lui Dumnezeu” și cu numele său vestea acea minune bunul vestitor, că adică Dumnezeu, Marele Stăpân, în pântecele Fecioarei Se face bărbat desăvârșit, adică Cel ce este desăvârșit Dumnezeu, om desăvârșit Se face. Iar desăvârșit nu cu mădularele, fiind bărbat mare și desăvârșit, ci cu puterea și cu înțelegerea. Pentru că ceilalți prunci ce se zămislesc în pântecele maicilor nu au obișnuința înțelegerii, nici nu este vreo putere întru dânșii. Iar Pruncul Hristos, ce se zămislește în pântecele Fecioarei Maria, din vremea zămislirii Sale, îndată și cu înțelegerea cea nespusă și cu puterea cea nebiruită a fost întru toate bărbat desăvârșit. Căci grăiește proorocul: „M-am apropiat de proorociță, care a zămislit în pântece și a născut Fiu și mi-a zis Domnul: Cheamă-I numele Lui „degrabă pradă, îndată răpește””. Căci mai înainte de a cunoaște Pruncul să cheme pe tată sau pe mamă, va lua puterea Damascului și dobânzile Samariei. Adică Pruncul, înainte de a grăi, are putere și tărie mare ca să biruiască pe vrăjmașii Săi, lucru pe care l-a închipuit cu numele său Gavriil; bărbat Dumnezeu, tare Dumnezeu, Cel ce S-a zămislit prin a lui bunăvestire și prin venirea Sfântului Duh, întru nestricatul pântece al Fecioarei.

Pentru acest lucru Sfântul Proclu, patriarhul Constantinopolului, vorbește astfel: „Singur numele îngerului este de minune, căci cel ce bine a vestit Fecioarei Maria, Gavriil s-a numit; căci el vestea, și cu numele închipuia, pe Acela ce avea să vină în lume”. Pentru că Gavriil înseamnă „bărbat tare”, începând de la zicerea „Gavri”, care însemnează „bărbat”; „Il” – prescurtat din Elohim -, ce înseamnă Dumnezeu. Acestea amândouă, împreunate, înseamnă Gavriil, adică „bărbat Dumnezeu”, despre care de demult a vestit Ieremia, zicând: A zidit Domnul lucru nou pe pământ, femeie va naște pe bărbat.

Deci, foarte cinstit este acest trimis al lui Dumnezeu, și după numele său, și după slujire. Iar mai cinstit, după taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută pe care, descoperindu-se întâi de la Dumnezeu, a adus-o la Fecioara. Și pe cât este mai mare această taină a întrupării lui Dumnezeu decât alte taine, care printr-Însul s-au descoperit de sfinții prooroci cei mai dinainte, cu atât mai cinstit decât cea mai dinainte a sa cinste între soții săi s-a făcut acum, cinstindu-se de dânșii ca un mai de aproape văzător al celor mai nearătate taine ale lui Dumnezeu. Și se grăiește de învățătorii bisericești, iar mai ales de Sfântul Dionisie Areopagitul, pentru acei șapte îngeri începători, că totdeauna stau nedepărtați înaintea lui Dumnezeu. Toți ceilalți îngeri se trimit la diferite feluri de slujbe, iar sfinții arhangheli totdeauna sunt lângă dumnezeiescul scaun, ca cei mai de aproape ai Lui.

Însă la cele mai mari taine dumnezeiești și aceia se trimit, spre împlinirea celei mai mari puteri a Lui. Căci grăiește Sfântul Apostol Pavel: Au nu toți sunt duhuri slujitoare, care se trimit la slujbă? Și care este mai mare putere a lui Dumnezeu și mai mare taină, decât întruparea lui Hristos cea neștiută, neajunsă și nespusă? Deci, la o taină atât de mare ca aceasta se cădea să vină îngerul cel mare care este nedepărtat de scaunul lui Dumnezeu, cel înainte-stătător și mai de aproape privitor al tainelor lui Dumnezeu, adică Sfântul Arhanghel Gavriil.

Se mai cade și aceasta să știm despre Sfântul Gavriil, care era rânduială din cele trei ierarhii cerești ale celor nouă cete îngerești. Unii îl socotesc că este din rânduiala ierarhiei celei mai de jos, în a treia, fiind pus în mijloc între îngeri și începătorii, adică, fiind arhanghel mai mare al acestei rânduieli de arhangheli, rânduindu-se la buna vestire și înștiințare a lucrurilor lui Dumnezeu celor mari. Dar aceasta i-o socotesc, una din titlul lui, că se numește arhanghel, iar alta, din povestirea Sfântului Dionisie, care zice că nu se trimit îngerii cei mai de sus, fiindcă sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu, aproape, ci numai cele mai de jos rânduieli ale îngerilor care sunt rânduite la aceea.

Dar mai vrednică de crezut este că Sfântul Arhanghel Gavriil este din cea mai înaltă rânduială a Serafimilor, netrimițându-se la mai mici lucruri ale voii Domnului, ci se trimite la taine mari, precum s-a trimis și la taina întrupării lui Dumnezeu. Titlul de arhanghel îl are din buna vestire cea de bucurie, pe care a adus-o Preacuratei Fecioare și a bucurat-o, iar printr-însa a bucurat și toată făptura, nu numai pe cea de jos, dar și pe cea de sus. De aceea Sfântul Ioan Damaschin cântă astfel: „Cele cerești cu dragoste s-au vestit și cele pământești cu cutremur s-au înspăimântat, când preacuratul glas a venit la tine, de Dumnezeu Născătoare, pentru că veselie mare a răsărit amândurora, când cel fără de trup ți-a adus acea bucurie”.

Că Sfântul Arhanghel Gavriil este din rânduiala Serafimilor, ne adeverim de aici că „de scaunul neapropiatei slave dumnezeiești niciodată nu se apropie și mai aproape decât Serafimii nu dorește să fie”, după nemincinoasa mărturie a Sfântului Dionisie. Toate rânduielile au locurile lor, fiecare cu deosebita sa împărțire de la Dumnezeu, precum se scrie despre dânșii în luna noiembrie în a opta zi: „Unii aproape, alții mai departe. Numai singură ceata Serafimilor este mai aproape de Dumnezeu, mai mult decât toate”. Căci grăiește Isaia: „Am văzut pe Domnul șezând pe scaun sus și preaînălțat și Serafimii cu șase aripi împrejurul Lui”.

Dar de vreme ce Sfântul Arhanghel Gavriil este unul din cei șapte sfinți îngeri care stau mai aproape de Dumnezeu, este din rânduiala Serafimilor, al doilea între Serafimi. Că și Sfântul Andrei Criteanul arată că este din cei dintâi îngeri, zicând: „Unuia din cei dintâi îngeri, Dumnezeu îi poruncește să împlinească vestirea tainelor”. Dacă este dintre cei dintâi, apoi este din cele șapte duhuri, care stau totdeauna înaintea lui Dumnezeu; iar dacă este din cele șapte duhuri, apoi este din Serafimi. Pentru că cine este mai întâi decât Serafimii între îngeri? Și cine este mai aproape de scaunul lui Dumnezeu, decât Serafimii? Deci serafim este Sfântul Gavriil, mai ales întru acea rânduială, lucru care și de aici este arătat: Că, pentru împlinirea poruncii marelui Dumnezeu, era trebuință să se trimită un mare înger. Iar întruparea Cuvântului este lucrul lui Dumnezeu preamare, mai mult decât toate lucrurile Lui. Deci, și la vestire s-a trimis cel mai mare decât toți îngerii, Sfântul Arhanghel Gavriil.

Căci zice Sfântul Grigorie astfel: „La slujba aceea a bunei vestiri se cădea să vină cel mai cinstit înger, vestind pe Cel mai mare decât toți. Căci, precum a venit la Eva, amăgind-o, cel mai mare înger al întunericului, așa era cu cale, ca și la Preacurata Fecioară să vină, spre buna vestire, cel mai mare voievod al cereștii lumini. Și la Maria, care cu dragoste de serafim ardea către Dumnezeu, serafim se cădea să se trimită”.

Deci, pe acel voievod mai mare între îngeri, pe un serafim din cei șapte mai aproape de Dumnezeu, cel peste toată lumea arhanghel, pe cel ce bine a vestit mântuirea a toată lumea, să-l cinstim cu bună credință, cu multă evlavie, cu închinăciune cucernică, cu cântare și rugăciune, săvârșindu-i soborul cu bucurie. Apoi să-i mulțumim pentru marea lui facere de bine adusă neamului omenesc, pe care din început o făcea și o face, rugând pentru noi pe Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Iar noi toți, cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Gavriil, să luăm iertare de păcate. Amin.

Sfântul Mucenic Irineu, Episcopul Sermiei

Pe vremea împărăției păgânilor împărați ai Romei Maximian și Dioclețian (284-305), fiind ridicată cumplită prigonire de către dânșii asupra creștinilor și credincioșii intrând în felurite nevoințe, cu bucurie primeau muncile care li se făceau de chinuitori pentru Hristos, privind spre veșnica răsplătire. În acea vreme era în cetatea din Panonia Sermiei un episcop tânăr de ani, însă bărbat desăvârșit în soborniceasca credință și în lege, cu numele Irineu. Acesta, suferind multe prigoniri pentru dragostea lui Hristos, s-a învrednicit a lua pentru mărturisirea dreptei credințe vrednica cunună a biruinței. Căci, fiind prins de ostași în Sermia, l-au dus în Panonia la Prov ighemonul, și acesta a zis către dânsul: „Supune-te poruncilor împărătești și jertfește zeilor noștri!” Iar Sfântul Irineu episcopul a răspuns: „Cel ce aduce jertfă mincinoșilor zei, iar nu Unuia adevăratului Dumnezeu, acela se va pierde din poporul său”.

Ighemonul a zis: „Preamilostivii împărați au poruncit tuturor, ori să jertfească zeilor, ori să se rânduiască la munci”. Sfântul răspunse: „Eu voiesc acea poruncă și aștept să primesc cât de grele munci, decât să mă lepăd de adevăratul Dumnezeu și să jertfesc idolilor”. Ighemonul zise: „Ori jertfești zeilor, ori îndată voi porunci să te muncească”. Sfântul răspunse: „Mă voi bucura de-mi vei face aceasta, ca să mă fac pătimitor și părtaș Domnului meu”.

Atunci ighemonul a poruncit ostașilor să-l muncească pe sfânt și, fiind muncit cumplit, a zis tiranul către dânsul: „Ce zici, Irineu, vei jertfi zeilor?” Sfântul răspunse: „Eu aduc jertfă de bună mărtu-risire Dumnezeului meu, Căruia I-am adus totdeauna”. Și venind părinții lui și toți casnicii, după ce l-au văzut muncit fără de milă, i-au căzut la picioare și l-au rugat să-și cruțe anii săi cei tineri și să se supună poruncilor împărătești. De o parte tatăl și maica se tânguiau, iar de alta toți prietenii cei de aproape făceau mare plângere pentru el și cu un glas strigau, zicând: „Miluiește-ți, o, Irineu, floarea tinereților tale”.

Sfântul, cu dorirea cea mai bună spre Dumnezeu fiind cuprins și poruncile Lui înaintea ochilor avându-le, la toți răspundea: „Acestea sunt cuvintele Domnului meu Iisus Hristos: Cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu, Care este în cer. Să știți, o, iubiților, că nici cu momelile voastre, nici cu îngrozirile împărătești, nici cu orice chip nu veți putea să mă despărțiți de Dumnezeul meu și de legea Lui, pentru că, cu tot cugetul mă sârguiesc spre nădejdea chemării celei de sus”. Iar Prov, chemând pe fericitul Irineu, a zis către el: „Pleacă-te spre lacrimile celor ce plâng pentru tine, lasă-ți nebunia ta și jertfește zeilor, cruțându-ți tinerețile tale”. Răspuns-a sfântul: „Mă voi cruța în veci, dacă nu voi jertfi”. Atunci a poruncit ighemonul ca să-l ducă în temniță, până ce va judeca pentru dânsul.

Stând sfântul mai multe zile în temniță, de strâmtorarea legăturilor a suferit diferite boli. După aceea ighemonul a poruncit ca într-o noapte iarăși să-l aducă înaintea sa și i-a zis: „Destule îți sunt ție muncile acestea, cu care multă vreme te-ai chinuit; apro-pie-te și jertfește zeilor noștri”. Iar Sfântul Irineu a răspuns: „De ai cugetat să-mi faci ceva, fă-mi degrabă, nezăbovind, știindu-mă întru aceeași mărturisire a numelui lui Hristos, întru care până acum am fost și acum sunt și până ce voi fi, rămân tare și neschimbat”.

Atunci, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să-l bată mult pe sfântul cu toiege. Iar el, fiind în munci, a strigat: „Un Dumnezeu am, pe Care din copilăria mea m-am învățat a-L cinsti. Aceluia mă închin, Aceluia și jertfă îi aduc, iar zeilor celor făcuți de mâini, nu pot a mă închina”. Prov a zis: „Destule îți sunt acum muncile pe care le-ai suferit și nu dori să mori!” Răspuns-a sfântul: „Nu voi muri, căci am înainte viața, iar muncile pe care le pui pe mine pentru numele Domnului meu Iisus Hristos, nu le simt, ci mai ales nădăjduiesc ca printr-însele să câștig viață veșnică, nu moarte”.

Prov a zis: „Ai femeie?” Sfântul a răspuns: „Nu am”. „Ai părinți?” Răspuns-a sfântul: „Nu am”. Prov iarăși a zis: „Ai fii sau fiice?” Răspuns-a sfântul: „Nu am”. A zis Prov: „Dar cine erau cei care se tânguiau și plângeau pentru tine la trecuta judecată?” Sfântul Irineu a zis: „Am împlinit poruncile Domnului meu Iisus Hristos, Care zice: De nu se va lepăda cineva de părinții săi și de nu se va lepăda de toată averea sa, nu poate să-mi fie Mie ucenic. Iar cel ce iubește pe tată, pe mamă, femeie, fii, frați sau rudenii mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Astfel, cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu și spre El singur nădăjduiește, acela toate deșertăciunile pământești le trece cu vederea și pe nici un tată afară de Dumnezeu nu mărturisește că are”.

Prov a zis: „Aud că ai fii. Deci, măcar pentru dragostea lor jertfește zeilor, ca să nu-și piardă numele părintesc pentru tine”. Sfântul a răspuns: „Fiii mei au Tată pe Dumnezeu, pe Care și eu Îl am, și mă închin Lui, căci poate și pe dânșii și pe mine să ne mântuiască. Spre Acela cu adevărat și desăvârșit nădăjduim și sufletele noastre le-am încredințat Lui, ca să nu pierim. Deci, tu fă de acum ce-ți este ție poruncit de împărații tăi”. Prov a zis: „Cruță-te pe tine și pe părinții tăi, jertfește zeilor și te supune poruncilor împărătești, ca nu cu felurite munci să te pierd pe tine”. Sfântul Irineu a răspuns: „Acum ți-am spus să faci cu mine cele ce voiești, știind aceasta cu adevărat că necuraților tăi zei niciodată nu voi jertfi. Iată, acum vezi câtă răbdare mi-a dat mie Domnul meu Iisus Hristos împotriva meșteșugurilor tale celor diavolești, prin care sfinților lui Dumnezeu le-ai pregătit munciri”.

Apoi Prov a zis: „Iată acum îndată voi hotărî asupra ta judecată de moarte, de nu vei jertfi zeilor”. Sfântul Irineu a răspuns: „Plăcut vei face lucrul acela mie, căci prin acea judecată de moarte, la veșnica veselie mă vei trimite pe mine”. Atunci Prov a dat hotărâre de moarte asupra sfântului, zicând: „Pe Irineu, care nu s-a supus poruncilor împărătești, poruncesc să-l arunce în râu”. Iar Sfântul Irineu a răspuns: „Multe feluri de munci și mai cumplite am așteptat de la tine, că doar ai fi cunoscut cum creștinii, pentru credința în Dumnezeu, s-au obișnuit a nu băga în seamă moartea; dar de vreme ce nimic dintre unele ca acelea n-ai adus asupra mea, mă bucur, că această judecată ai hotărât asupra mea”.

Mâniindu-se ighemonul pentru o îndrăzneală ca aceea a fericitului bărbat, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia, apoi să-i arunce trupul în râu. Iar sfântul, ca și cum altă cunună ar fi luat, dacă a auzit asupră-și un răspuns ca acesta, mulțumea lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat nebiruită răbdare întru mărturisirea numelui Tău cel Sfânt, ca să mă învrednicesc a fi părtaș slavei Tale celei veșnice”. Acestea grăind, a fost dus la un pod ce se numea Artemis, care era făcut în cinstea necuratei lor zeițe Artemida, de pe care avea să fie aruncat. Acolo, dezbrăcând de pe sine hainele și ridicându-și la cer mâinile, se ruga cu umilință, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai voit a pătimi pentru mântuirea lumii, să se deschidă cerurile Tale, spre primirea duhului credinciosului robului Tău Irineu, care, pentru numele Tău cel Sfânt, fiind scos din Biserica cea sobornicească a Sermiei, nu mă lepăd a suferi moartea pentru Tine, dar mă rog, Doamne, negrăitei Tale milostiviri, ca pe poporul cel din Sermia să-l păzești de toate primejdiile ce-l împresoară, de răutăți și de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți și întru credința Ta cea sfântă să cauți a-l întări”.

Săvârșindu-și rugăciunea, i-au tăiat capul cu sabia și l-au aruncat în râul ce se numea Sava. Și a fost muncit robul lui Dumnezeu, Sfântul Irineu, episcop al Sermiei, întru al șaptelea calend al lui aprilie, adică în 26 de zile ale lunii martie, stăpânind în Panonia Prov ighemonul, iar între noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Malh

Cuviosul Malh a fost în tinerețile sale lucrător de pământ în satul Maroniei care se află ca la 30 de stadii de Antiohia Siriei, fiind singurul fiu la părinți, pe care, voind să-l aibă moștenitor al casei, îl sileau spre a se căsători. Iar el le răspundea: „Voiesc să fiu monah, mai bine decât mirean”. Deci, tatăl cu îngroziri, iar mama cu îmbunări, îl sileau spre căsătorie, însă el a fugit pe ascuns, lăsând casa, părinții și însurătoarea, pentru dragostea lui Dumnezeu. Ducându-se în locuri pustii, care sunt între Imo și între Viria, a găsit acolo o mânăstire cu monahi plăcuți lui Dumnezeu și s-a dat la învățătura acelora. Apoi viețuia, deprinzându-se în monahiceștile nevoințe, cu osteneli și cu postiri omorându-și patimile trupești.

După mulți ani, auzind că murise tatăl său, i-a venit în gând să se ducă în patria sa și să mângâie pe maica sa, fiind văduvă, și gândea să-și vândă averile. O parte să o împartă la săraci, alta la mânăstiri, iar o parte s-o țină spre a sa trebuință.

Egumenul, înștiințându-se despre acea socoteală a lui, a început a-l sfătui, spunându-i că aceea este ispită diavolească, și sub chipul unui lucru bun se află meșteșugirea vechiului vrăjmaș, cum zice Scriptura: „Câinele s-a întors la a sa vărsătură”. În acest chip, mulți monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă arătat cu cineva. Și punea egumenul înaintea lui Malh multe feluri de istorii din cărți, aducându-i aminte despre Adam și Eva, care prin nădejdea dumnezeirii au fost împiedicați de diavol și s-au lipsit de rai. Egumenul, văzând că nu poate să-l înduplece, a căzut la picioarele lui, rugându-l să nu-și lase pe duhovniceștii săi frați, nici să se piardă pe sine însuși și să nu caute înapoi, când pune mâna pe plug; însă el, neascultând deloc pe egumen, s-a dus din mânăstire.

Atunci egumenul l-a petrecut cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare, și despărțindu-se de el i-a zis cel de pe urmă cuvânt: „Te văd, fiule, însemnat cu semnul satanei; pricinile despărțirii tale de noi acum nu le mai întreb, răspunsurile tale nu le primesc; oaia cea ieșită din ogradă, îndată se va face mâncare lupilor”. Și astfel s-au despărțit, și Malh s-a dus în calea sa. Iar nu departe de pustia aceea era un drum mare de obște care mergea de la Viria la Edesa, spre care adeseori năvăleau saracinii arabi.

Călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mulți, căci de s-ar fi întâmplat saracini, aceștia să nu vină la ei, văzând mulțimea lor. Și era Malh cu niște călători, care se aduna-seră ca la șaptezeci la număr, între care erau și câteva femei. Și mergând ei împreună pe calea aceea, iată deodată o mulțime de ismailiteni înfricoșați la chip, jumătate goi, s-au arătat înarmați ca la război și, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toți până la unul, împreună și cu Malh, și i-au dus în robie.

Atunci Malh, cunoscând că gândul său a fost deșert, prin amăgirea vrăjmașului, se căia; căci, neascultând sfatul egumenului, s-a despărțit de duhovniceasca adunare și s-a lipit de mireneasca însoțire și cu aceea a căzut în robia barbarilor. Dar era târzie căința, pentru că cel ce voise să fie moștenitorul averilor părintești a rămas moștenit el singur de saracini.

Deci saracinii împărțindu-și robii, monahul Malh împreună cu o femeie s-au cuvenit unui arap, care i-a pus pe amândoi pe o cămilă și s-au pornit în grabă spre casă. Și, cămila mergând repede, Malh se ținea de femeie ca să nu cadă și astfel au alergat în calea aceea. Hrana lor pe cale era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. După trecerea căii celei lungi prin pustia aceea și peste un pârâu mare, saracinii au ajuns la locurile lor, unde arapul acela, ducând pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine femeii și copiilor, după obiceiul saracinilor.

Plecându-și grumajii săi împreună cu femeia cea robită, s-au închinat stăpânei lor. Iar aceea a pus pe Malh la slujba casei, să aducă apă, să măture gunoiul și să facă celelalte slujbe mai grele. Deci slujea Malh pentru neascultarea cea părintească, având schimbat chipul monahicesc, umblând gol, după obiceiul acelei țări, în care, pentru arșița soarelui cea mare, abia își acoperea acele părți pe care se cădea să le acopere.

După aceea, i s-a poruncit să pască oile în pustie, unde avea singura răcorire și mângâiere în primejdiile sale, că rareori își vedea pe stăpânii și pe împreună robii săi, fiind în singurătate cu oile. Și se gândea la Sfântul Iacob și la Moise, care altădată au păscut în pustie turmele și se hrăneau cu brânză și cu lapte și se rugau cu dinadinsul, cântând psalmii pe care îi învățase în mânăstire. Cu aceasta se înveselea în robia sa, mulțumind judecăților lui Dumnezeu, căci viața monahicească pe care voia s-o piardă în patria sa, o află în pustie. Însă negrăite sunt meșteșugurile diavolului în tot locul, căci și acolo, într-o viață ca aceea, Malh s-a aflat de pizmașul, precum vom auzi.

Văzând arapul acela pe robul său Malh slujindu-i în toate cu osârdie și cu credință și văzând că se înmulțiseră dobitoacele sale, gândea în ce chip să-i facă răsplătire pentru slujba lui credincioasă. Și a socotit să-i dea lui Malh de soție pe acea femeie robită care a fost adusă cu dânsul pe o cămilă. Chemând pe Malh, i-a zis despre ea ca s-o ia de soție. Iar el, nevrând, spunea că este creștin și nu i se cade să ia pe aceea ce are bărbat – căci bărbatul ei era dus în robie la alt stăpân. Atunci arapul, mâniindu-se, și-a scos sabia și voia să-l lovească, și de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mâinile de grumazul acelei femei, stăpânul i-ar fi vărsat sângele în acel loc.

După ce a sosit noaptea, monahul a luat pe femeia aceea în peștera sa și ce a fost între dânșii acolo, singur fericitul Malh a mărturisit mai pe urmă, astfel: Necaz a fost asupra mea în loc de veselie, și întristare în loc de mângâiere; pentru că ne depărtam unul de altul și unul altuia nu îndrăzneam să zicem nimic. Atunci, cu adevărat mi-am cunoscut robia și, căzând la pământ, am început a plânge călugăria mea, pierdută așa deodată. Și ziceam plângând astfel: „Până la atâta nevoie am venit ticălosul, până la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrânețe să-mi pierd fecioria și să fiu bărbat unei femei străine. Ce mi-a folosit că am lăsat pentru Dumnezeu în tinerețile mele, casa, părinții și însurătoarea, dacă voi face aceasta acum, pe care am trecut-o cu vederea de la început? Și numai pentru aceea rabd aceasta, căci, petrecând odată în mânăstire, am dorit iarăși patria mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Vom pieri, ori vom birui? Să așteptăm mila lui Dumnezeu cea ajutătoare? Ori să ne ucidem cu sabia noastră? Întoarce sabia ta în tine, o, suflete; pentru că ți se cade să te temi mai mult de moartea sufletului, decât de moartea trupului, că și curata feciorie este mucenicie. Deci, să fiu aici ca un mucenic, zăcând neîngropat în pustia aceasta și să-mi fiu mie singur muncitor și mucenic”.

Zicând acestea, m-am ridicat de pe pământ, mi-am luat sabia, am tras-o, măcar că strălucea în întuneric și se vedea vârful ei fiind foarte ascuțit. Apoi am întors-o spre pieptul meu și am zis către femeie: „Fii sănătoasă și vie, o, femeie, iar pe mine să mă ai mucenic mort, mai bine decât bărbat viu”. Iar ea a căzut la picioarele mele și mi-a zis: „Pe Domnul nostru Iisus Hristos te jur în acest greu ceas și te rog să nu-ți verși sângele tău pentru sufletul meu. Dacă voiești să mori, apoi mai întâi spre mine să-ți întorci sabia și s-o înfigi în mine. Și ucigându-mă mai întâi pe mine, pe urmă te vei ucide și pe tine, ca așa mai bine să ne însoțim între noi, pentru că eu mi-am ales partea, ca măcar de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc până la sfârșit curăția, la care m-am deprins în robia aceasta. Deci mai bine doresc a muri decât s-o pierd. Ori pentru aceasta mori, ca să nu te împreunezi cu mine? Eu aș fi voit să mor, dacă tu ai fi cerut aceasta. Deci să mă ai soție a curăției și să iubești împreunarea sufletească, mai mult decât cea trupească, ca stăpânii noștri să te socotească că-mi ești bărbat; iar Hristos să te știe că-mi ești frate duhovnicesc, și cu înlesnire ne vor crede stăpânii noștri, părându-li-se că suntem în însoțire trupească, de ne vor vedea iubindu-ne între noi”.

Iar eu, zice Sfântul Malh, m-am înspăimântat și m-am mirat de o minte așa înțeleaptă ca a femeii aceleia și am iubit-o, și așa am întărit cuvânt ca să petrecem împreună în curăție. Însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici nu m-am atins cu mâna de dânsa, temându-mă că-mi voi pierde fecioria, în trăirea cea curată cu dânsa, pe care am păzit-o de la începutul războiului cel cumplit ce ne-a fost.

Într-o duhovnicească însoțire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu aceea femeie întreagă la minte. Și se făcuseră preaiubiți de stăpânii lor, căci n-aveau nici un gând de plecare de la dânșii, pentru că uneori Malh și câte o lună întreagă nu mergea la casa stăpânilor săi, stând în pustie ca un credincios și osârdnic păstor al turmei lui.

După multă vreme a robiei sale, Cuviosul Malh, șezând odată singur în pustie și nevăzând pe nimeni, decât numai cerul și pământul, a început în tăcerea sa a-și aduce aminte de petrecerea sa dinainte, fiind în mânăstire cu monahii, și mai ales își aducea aminte de fața egumenului său, de la care învățase Scriptura și viața monahicească; și cugeta la cuvintele cu care era sfătuit de dânsul, ca să nu se despartă de locaș. Aceea aducându-și aminte și cugetând, a văzut înaintea sa niște furnici mișcându-se într-un loc strâmt; unele duceau sarcini mai mari decât ele singure, altele trăgeau semințe, unele scoteau pământul afară și își făceau ca o apărare de ploaie, altele își găteau hrană pentru iarnă, mărunțeau grăunțele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolțească și să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe cele moarte.

Dar ceea ce era mai de mirare, că atâta mulțime fiind, intrau și ieșeau fără a se împiedica una de alta, nici nu se împingeau, nici nu se strâmtorau, ci mai vârtos, dacă vedea pe vreuna ducând sarcină grea, îndată îi ajutau altele.

Malh, privind la ele, și-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: „Mergi la furnică, o, leneșule, și-i râvnește, văzând căile ei, pentru că ea își gătește la vremea secerișului multă hrană”. Însă a gândit și aceasta, că viața din mânăstire este asemenea cu furnicarul, unde slujesc toți împreună și nimeni nu are nimic al său, ci toate sunt de obște. Și a început a se întrista foarte în robia sa, suspinând și dorind să-și vadă mânăstirea sa și să viețuiască în chilia sa de mai înainte.

După ce s-a întors el în casa stăpânului, mergând la bordeiul său, l-a întâmpinat păruta lui femeie și, văzându-l trist la față și tulburat, l-a întrebat de ce este mâhnit. Malh i-a spus gândurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă și-l ruga să n-o lase nici pe ea, ci s-o ia cu dânsul și s-o dea în vreo mânăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se de aceasta, au început a se pregăti de fugă, șoptind între dânșii, dar între nădejde aveau și gânduri de frică. În turma pe care o păștea Malh erau doi țapi mari, pe care i-a tăiat și din pielea lor a făcut doi saci, iar carnea a uscat-o și s-au pregătit de drum; apoi, într-o seară târziu, împreună cu sora sa, au luat sacii aceia și carnea și au plecat, având nădejdea în Dumnezeu.

Și, alergând repede, sosind la râul cel mare care era departe ca la zece stadii de la casa arapului aceluia, au luat sacii aceia, i-au legat tare și s-au lăsat pe râu, încălecând pe saci, iar cu picioarele au înotat în partea cealaltă. Carnea pe care o aveau de drum, udându-se de apă, s-a afundat în râu, rămânând doar pentru trei zile; și au băut apă pentru drumul ce-i aștepta. Apoi s-au pornit în cale, alergând repede, fugind noaptea mai mult decât ziua, pe de o parte de frica saracinilor, iar pe de alta pentru arșița soarelui, care ardea cumplit pe acolo. Uneori, însă, mergeau și ziua, deși se ardeau de zăduf și se uitau înapoi, temându-se să nu-i ajungă din urmă stăpânul lor.

În a treia zi mergând ei, au văzut de departe în urma lor doi saracini călări pe două cămile, alergând repede. Îndată au cunoscut că este stăpânul lor care alerga după dânșii, luându-le urma pe nisip. Se temură foarte tare și, rămânând ca niște morți, așteptau ca să-i ucidă arapul. Dar, după rânduiala lui Dumnezeu, văzând de-a dreapta lor o peșteră adâncă ce se întâmplase acolo, au stat înăuntru pe partea stângă, neintrând mai adânc într-însa, pentru că se temeau ca nu cumva, fugind de moarte, să cadă la moarte, fiindcă în niște peșteri ca acelea se întâmplau să fie animale sălbatice, scorpii și alte jivine purtătoare de otravă.

Deci, temându-se și de stăpânul lor care-i prigonea și de răutățile cele înfricoșate din peșteră, stăteau tremurând, ca și cum ar fi morți, gândind la aceasta: „Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va trece cu vederea pe noi păcătoșii, apoi îndată această peșteră mormânt o vom avea”. Ajungând arapul la peștera aceea și legându-și cămilele una de alta, stătea înaintea ușii peșterii cu sabia; iar pe slugă a trimis-o în peșteră, ca să-i scoată afară, pentru că voia ca singur să-i taie pe amândoi.

Intrând sluga aceea în peșteră ca la trei sau patru coți, a trecut de ei, deoarece de la strălucirea soarelui intrând la umbră, nu putea îndată să-i vadă stând aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: „Ieșiți, tâlharilor! Ieșiți la moarte! Pentru ce zăboviți? Ieșiți, că vă așteaptă stăpânul!” Așa strigând acela, îndată din adâncimea peșterii alergând o leoaică, l-a apucat de grumaz și, omorându-l, l-a tras la culcușul său. O, Preabunule Doamne, cât este de mare purtarea Ta de grijă pentru robii Tăi și cât de grabnic îți este ajutorul, în cea mai de pe urmă primejdie! O vedeau aceasta Malh și femeia, și, o, în cât de mare bucurie și frică erau împreună; căci văzuseră un vrăjmaș al lor pierind, neștiind ce va face celălalt, care stătea înaintea ușii supărat.

Văzând arapul că sluga zăbovește în peșteră și nici glasul lui nu se aude, a socotit că se împotrivesc doi contra unuia și, nemaiputând de mânie să aștepte mai mult, a intrat în peșteră cu sabia scoasă, răcnind cu sălbăticie ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat spre el și l-a prins, încă neajungând la fugarii săi; și, ucigându-l și pe acela, l-a tras alăturea cu dânșii, în culcușul său.

Un ajutor ca acela minunat și neașteptat al lui Dumnezeu văzând fericitul Malh cu acea fericită femeie, au mulțumit milostivirii lui Dumnezeu celei mari. Dar încă și după bucuria aceea le mai era frică, ca nu cumva și pe dânșii să-i mănânce leoaica aceea; însă mai degrabă voiau ca de fiară să moară, decât să cadă în mâinile celor fără de omenie.

Iar leoaica, luându-și cu gura puii săi, a ieșit din peșteră; și stând ei mult timp tăcuți și văzând că leoaica nu se întoarce, au ieșit, plecându-se ziua acum. Și au văzut cămilele aproape de peșteră stând, având pe dânsele pâine și băutură, și, mâncând și bând, s-au întărit și s-au bucurat. Apoi, încălecând pe dânsele, s-au dus în calea lor, mulțumind lui Dumnezeu, și în zece zile trecând pustia aceea, au sosit la oștile grecești și au spus tribunului toate cele despre dânșii; iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Iar ducele cumpărând cămilele de la dânșii și bine gătindu-i de cale, i-a trimis bucuroși întru ale lor.

Deci, pe acea fericită femeie, Cuviosul Malh a dat-o într-o mânăstire de femei, iar el s-a întors la al său locaș, din care a ieșit, dar a aflat acum mort pe egumenul, părintele său. Și a spus fraților toate cele ce i s-au întâmplat lui; și ședea în mânăstire fără să iasă, sfătuindu-i pe ceilalți, ca niciodată să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mânăstire. Viețuind cealaltă vreme a vieții sale cu plăcere de Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsând după dânsul chip de întreagă înțelepciune, ca să știe cei mai pe urmă, că întreaga înțelepciune nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiară nu se biruiește. Pentru că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Vasile cel Nou

În zilele dreptcredincioșilor împărați Leon cel Înțelept (886-912) și fratele său Alexandru (912-913), fiii împăratului Vasile Macedon (867-886), în al zecelea an al stăpânirii lor, oarecare magistrați din părțile Asiei, fiind trimiși cu poruncă împărătească, s-au întors de acolo în cetatea Constantinopol. Și mergând alături de niște munți neumblați și pustii, au văzut pe omul acesta, de care ne este acum vorba, adică pe fericitul Vasile, umblând prin pustie, îmbrăcat în haine proaste, la chip străin și înfricoșat, ca un hrănit prin pustie, și îndată l-au prins. Apoi, minunându-se de chipul lui cel străin, îl socoteau că este iscoadă.

Deci legându-l, s-au dus împreună cu el la Constantinopol, unde, ducându-se la împărați, le-au spus despre omul cel prins pe drum. Iar împăratul Leon, văzându-l, l-a dat spre întrebare unui patriciu, ce se numea Samon, de neam agarean, ca să ispitească cele despre dânsul cine este, de unde este și cum îi este numele. Deci, Samon patriciul, luând pe omul lui Dumnezeu, l-a dus în casa sa și, șezând cu toți sfetnicii săi, cu mândrie a poruncit să aducă înaintea feței sale pe fericitul.

Adus fiind înaintea lui, nu i-a dat vrednica cinste și închinăciune. Și a zis către dânsul Samon: „Cine ești, de unde ești și cum îți este numele tău?” Iar el nu i-a dat răspuns, ci stătea, tăcând și căutând cu ochi blânzi spre dânsul. Deci, a grăit iarăși către dânsul: „Spune-ne nouă, de unde ești?” Sfântul a zis către dânsul: „Dar tu cine ești și de unde ești?” Iar Samon i-a zis: „Noi pe tine te întrebăm, cine ești și de unde vii? Iar cine sunt eu, nu se cade ție a mă întreba. Dar de voiești să știi ceva despre mine, îți voi spune. Eu sunt Samon patriciul și mai marele postelnicilor împărătești. Deci, spune și tu, cine ești și de unde ești și ce fel îți este viața ta?”

Grăit-a către dânsul fericitul: „Eu sunt străin, unul din cei ce petrec pe pământ”. Zis-a către dânsul Samon: „Bine zic aceia, dar, despre tine, că ești iscoadă și ai venit să încerci stăpânirea grecească”. Iar cuviosul la aceasta n-a răspuns nimic.

Mulți din cei ce stăteau înainte îl întrebau, zicându-i: „Cine ești?” Și nu le răspundea. Atunci a poruncit Samon să aducă înaintea lui toiege verzi, vine de bou uscate și cele mai înfricoșate unelte, spre îngrozirea lui, că doar s-ar teme și ar spune de unde este. Iar el, văzându-le pe toate acelea, nu zicea nimic. Apoi a poruncit ca să-l întindă patru inși și să-l bată cu vine de bou, întrebându-l cine este. Și fiind bătut tare, sfântul nu le răspundea, ci răbda, tăcând. Și până într-atât l-au bătut, până când li s-a părut că îndată va muri. Apoi, luându-l ca pe o bârnă, el neputând umbla, l-au dus și l-au aruncat în temniță.

A doua zi, neîmblânzita fiară, Samon, șezând la judecată, a poruncit să aducă pe cel închis. Și ducându-se trimișii, au aflat ușile temniței încuiate, iar pe acela stând afară sănătos cu trupul și așteptându-i pe ei. Iar ei s-au mirat de aceasta foarte mult. Deci l-au întrebat pe el, zicând: „Spune-ne nouă, cum ai ieșit din temniță, fiind ușile încuiate?” Dar fericitul n-a răspuns nimic și mergea cu ei, ca să stea înaintea patriciului. Atunci unii dintre dânșii, alergând înainte, au spus lui Samon ceea ce se făcuse, adică cum îl aflaseră în afara temniței. Samon s-a mirat și toți cei împreună cu dânsul, auzind unele ca acelea, și nu credeau cele spuse. Iar alții ziceau că este vrăjitor și cu farmece a făcut o minune ca aceea. Samon patriciul îl întreba pe sfântul cu dinadinsul și cu cercetare, ca să spună cine este. Iar cuviosul nu i-a dat răspuns. Deci Samon, mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l întindă pe pământ și să-l bată cu toiege fără cruțare, până ce va spune cele despre sine, cine este și de unde este.

Deci l-au bătut mult, încât șase toiege s-au sfărâmat, iar el răbda vitejește în mare tăcere, nerăspunzând nimic, încât se mirau toți de răbdarea și tăcerea cea negrăită a cuviosului. Și a zis Samon: „Știu că voiește să se laude iscoditorul acesta și să zică: „I-am biruit cu tăcerea”. Dar astfel mă jur, pe sănătatea singurilor mei stăpânitori, că nu-l voi lăsa să se laude și să-și bată joc de noi”.

Deci a poruncit să-l bată toată săptămâna aceea, în fiecare zi, dându-i câte trei sute de lovituri cu bicele și trei sute de toiege. Iar el răbda acea muncire, tăinuindu-și fapta bună care era într-însul. Căci din tinerețe se făcuse monah și se dusese în pustie, unde s-a nevoit ani destui. În tot timpul nevoinței sale în pustie avea viața aspră, hrănindu-se numai cu verdețuri, umbla desculț și îmbrăcat cu haine proaste și nu voia să spună cuiva despre îmbunătățita sa viață. Tăcea, pentru că zice Domnul nostru Iisus Hristos: Să nu știe stânga, ce face dreapta ta. Pentru că tot cel ce-și arată faptele sale cele bune, își ia plata sa, adică lauda cea de la oameni, iar de veșnica slavă se lipsește. Iar cel ce dorește viața veșnică, acela își tăinuiește înaintea oamenilor a sa faptă bună și, chiar de s-ar și bate, tace. Cu adevărat un om ca acela este mucenic.

Trecând săptămâna aceea în care în toate zilele îl băteau pe sfânt, multe dureri a răbdat și, înștiințându-se Samon patriciul că sfântul mucenic este întru nesupunere, iarăși a șezut la judecată și, punându-l înainte, a căutat cu mânie la dânsul și i-a zis: „Necuratule între oameni, până când tăinuiești înșelăciunea în inima ta? Spune-ne nouă, cine și de unde ești?” Răspuns-a lui fericitul: „Cei ce fac în taină faptele urâte, precum faci și tu, pe aceia cu adevărat se cuvine a-i numi mai necurați”. Iar Samon de o vădire ca aceea de mare rușine s-a umplut încât, rușinându-se de cei ce stăteau înaintea lui și aprinzându-se de mânie și de iuțime mare, a poruncit să aducă curele și să lege mâinile cuviosului. Apoi, cu frânghii legându-i tare coastele, iar piciorul lui cel drept legându-l înapoi de coaste, să-l spânzure de o grindă cu capul în jos într-o cămară; și cu inelul său a pecetluit ușa cămării aceleia. Deci astfel l-a lăsat să spânzure, până ce va spune despre sine, cine și de unde este. Toți cei ce erau acolo cârteau în taină asupra lui Samon, mâniindu-se și numindu-l ticălos pentru o muncire ca aceea ce se făcea de dânsul omului celui nevinovat.

Stând sfântul astfel spânzurat trei zile și trei nopți, iar după trei zile mergând muncitorul și deschizând ușa, l-a aflat pe mucenic spânzurat. Însă, văzându-l la față luminat, ca și cum nu pătimise nimic rău, s-a mirat și mergând mai aproape de dânsul, a zis: „Cine și de unde ești? Au nu te-au învățat minte pe tine muncile acestea?” Iar fericitul nerăspunzând nimic, a poruncit să-l pogoare de pe grindă și să-l dezlege.

Fiind dezlegat, sfântul a stat cu trupul sănătos, vindecându-l darul lui Hristos și neavând nici o vătămare. Toți minunându-se preamult, a zis Samon: „Au nu am zis bine că omul acesta este fermecător? Pentru că iată, nici cât de puțin n-a bolit cu trupul; dar eu degrabă îi voi dezlega puterea vrăjitoriei lui. Chemați la mine pe hrănitorul de fiare”. Acela venind, i-a zis: „Să pregătești pentru dimineață un leu mai cumplit, nedându-i astăzi hrana cea rânduită, ca să fie flămând; și vom vedea pe fermecătorul acesta, de-l va birui și pe leu”. A doua zi s-a adunat mulțime de popor la priveliște și un leu groaznic s-a slobozit, răcnind foarte tare de foame. Și ducându-l acolo pe Sfântul Vasile, l-au aruncat la leu spre mâncare; iar leul, văzând pe prea cuviosul, a început a tremura și, apropiindu-se, s-a culcat și se tăvălea înaintea picioarelor lui, ca oaia fără de răutate, încât toți mirându-se, strigau: „Doamne miluiește!”

Apropiindu-se cuviosul de leu, îl netezea cu mâna sa cea dreaptă și, apucându-l de ureche, l-a scos afară, strigând către cei ce stăteau înainte: „Iată oaia voastră, iată oaia”. Dar o minune ca aceasta făcându-se, nicidecum n-a voit Samon cel de alt neam să cunoască și să înțeleagă că omul cel muncit de dânsul este al lui Dumnezeu. Deci a poruncit ca noaptea să-l înece pe sfânt în mare.

Slugile, luând pe mucenic întru a treia strajă de noapte, l-au dus cu o corăbioară pe mare și întru adânc aruncându-l legat, s-au întors. Iar cu porunca lui Dumnezeu, Cel ce păzește pe sfinții Săi, îndată doi delfini din mare luând pe cuviosul pe spatele lor, l-au scos la malul ce se numea Evdomi, și era acela al șaptelea înaintea Constantinopolului. Acolo l-au pus pe uscat; și, deodată, i s-au dezlegat mâinile și picioarele. Deci sfântul, sculându-se, s-a dus în cetate. Dar încă nu erau deschise porțile cele de aur și a șezut lângă ele, vrând să se odihnească puțin. Într-acea vreme a venit acolo un om care era cuprins foarte tare de boala frigurilor și a șezut aproape de sfântul, tremurând și suspinând de durere.

Făcându-i-se milă cuviosului, și-a pus mâna pe dânsul și, rugându-se, l-a tămăduit. Iar omul, văzându-se tămăduit, a căzut la picioarele cuviosului și-l ruga să meargă cu el în casa lui. Omul acela era unul din cei mai mici cetățeni, cu numele Ioan; și a mers cuviosul cu el, bucurându-se. Iar Ioan cu soția sa l-au primit cu dragoste și, fiind vremea prânzului, au pus masă și au mâncat, veselindu-se. Iar Ioan a spus femeii sale cum l-a tămăduit cuviosul prin chemarea numelui lui Hristos și s-a bucurat femeia foarte de un oaspete ca acela, că s-a învrednicit a primi pe plăcutul lui Dumnezeu în casa sa. Pentru că era și aceea foarte iubitoare de Hristos și de străini și petreceau întru frica lui Dumnezeu; iar numele ei era Elena.

După aceea, Ioan și Elena, femeia lui, au început a-l ruga pe sfântul să le spună cine și de unde este? Răspuns-a sfântul: „De unde sunt nu se cade acum a spune, ci mai pe urmă veți ști; iar acum voiesc să mă duc pentru rugăciune în Mânăstirea Icoanei celei nefăcute de mână, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care singură de sine s-a zugrăvit”. Și sculându-se s-a dus, urmându-l Ioan. Apoi săvârșind acolo rugăciunile sale, s-a întors în casa lui Ioan pentru rugămintea aceluia. Și supărau Ioan și soția lui pe sfântul, cu rugămintea să le spună cele despre sine. Iar el a zis: „Eu sunt acela pe care Samon patriciul l-a aruncat în adâncul mării. Dar Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc din tinerețile mele, precum știe, m-a păzit nevătămat”. Și le-a spus cum îl cheamă și apoi toate pe rând, câte i-a făcut patriciul împărătesc. Iar ei se minunau, căci auziseră despre dânsul și mai înainte cum l-a muncit Samon și cum nu l-a vătămat fiara, pentru că străbătuse vestea despre minunea aceea prin toată cetatea. Apoi îl rugară să petreacă cu dânșii în casa lor în toată vremea vieții sale; și plăcută i-a fost aceea sfântului.

Deci i-au pregătit o casă de rugăciune și sfeșnic unde înălța cele obișnuite lui Dumnezeu. Și cine poate să spună izvoarele lacrimilor lui pe care le vărsa în rugăciuni către Dumnezeu? Cine va număra plecarea genunchilor lui? Cine va povesti privegherile cele de toată noaptea? Pentru că fără de somn petrecea toate nopțile. Dar încă și obiceiurile lui cele bune cine le va spune cu de-amănuntul? Spre mânie niciodată nu s-a mișcat, fiind ca un stâlp neclintit; era blând ca un alt Moise și David, liniștit ca Iacob, iar milostiv mai mult decât Avraam. Pentru că acela din multa sa bogăție făcea milostenie, iar acesta din sărăcia sa pentru Dumnezeu, făcea mult bine săracilor. Pentru că ceea ce i se dădea de iubitorii de Hristos, îndată împărțea la cei ce nu aveau.

Locuind Sfântul Vasile la acel iubitor de Hristos, Ioan, au început, după puține zile, a veni la dânsul oamenii, unii pentru folos, iar alții aduceau pe bolnavii lor pentru tămăduire; pe acei bolnavi cuviosul, punând mâinile sale și făcând rugăciune, îi tămăduia cu darul lui Hristos. Și s-au preamărit numele și viața lui Vasile în acea cetate, încât mulți, nu numai din popor, ci și din cetățeni, veneau la dânsul. Avea încă și darul mai înainte-vederii, și fiecăruia ce venea la dânsul, mai înainte îi vedea faptele cele tăinu-ite, ori bune ori rele. În singurătate, mustrând pe cei sănătoși, pe mulți i-a ridicat spre pocăință. Și mai înainte vedea cele ce vor fi și înainte le spunea proorocește, precum va povesti cuvântul.

Murind împăratul Leon, apoi și Alexandru fratele lui sfârșindu-se după un an, a rămas la împărăție Constantin, fiul lui Leon, cel numit Porfirogenitul, cu maica sa Zoe (913-959). Dar, de vreme ce Constantin era încă foarte mic, i-au pus păzitori și rânduitori împărăției pe Nicolae, patriarhul Constantinopolului și pe Ioan, păzitorul palatului, care se poreclea Garida. Acelora le era încredințat ca să îndrepteze toate lucrurile împărătești, până ce împăratul cel tânăr va veni în vârstă. Într-acea vreme au năvălit barbarii asupra țării grecești și pustiau pământul împrejurul Constantinopolului, încât nu era cine să strângă putere de oaste și să iasă la război împotriva barbarilor ce năvăliseră. Împărăția grecească era în tulburare și în primejdie mare, iar poporul Constantinopolului striga asupra patriarhului Nicolae, că nu poartă bine grija și nu rânduiește bine împărăția.

Atunci Nicolae, sfătuindu-se cu ceilalți boieri mari, a scris voievodului Răsăritului, cu numele Constantin, ce se poreclea Duca, să vină în cetatea împărătească și să primească sceptrul împreună cu Constantin, tânărul împărat, care era crescut în palatul împărătesc și, ca un bărbat tare și viteaz în războaie, să năvălească împotriva celor de alt neam. Pentru că bărbatul acela, Constantin Duca, era foarte viteaz și ostaș nebiruit, înfricoșat potrivnicilor, care lucru și singuri de multe ori l-au mărturisit. Căci vedeau ieșind foc din armele lui Constantin și din nările calului său, pornind asupra lor, arzându-i și izgonindu-i, încât nu puteau să stea împotriva feței lui. Constantin tăinuia acel dar ce-i era dat de la Dumnezeu, pentru că zicea: „Dormind eu în tinerețile mele, mi-a stat înainte o femeie prealuminoasă, cu porfiră împărătească îmbrăcată și cu un cal de foc lângă dânsa. Iar pe acel cal erau arme de foc și mă silea să mă înarmez cu acele arme de foc și să încalec pe acel cal înfricoșat, nevrând eu și temându-mă. După ce am făcut aceea, a zis către mine: „Să se teamă de tine vrăjmașii lui Dumnezeu și hulitorii Fiului Meu și ca ceara să se topească de la fața ta!” Aceasta zicându-mi, s-a dus”.

Aceasta spunea despre sine bărbatul acela, la care, dacă a venit scrisoarea patriarhului pentru primirea împărăției, el se lepăda, zicând că e nevrednic a fi la o stăpânire înaltă ca aceea. Dar patriarhul și toată suita au trimis iarăși scrisori la dânsul, chemându-l la împărăteasca vrednicie, iar el le-a scris înapoi:

„Nu mi se cade mie să fiu cu unsul Domnului, cu împăratul, deși este mic cu anii, și a greși Dumnezeului meu; și încă mă tem ca nu cumva vreo înșelăciune și meșteșug să se afle între voi și mă veți pierde pe mine”. O scrisoare ca aceea primind de la dânsul patriarhul și boierii din Constantinopol, au trimis a treia oară la dânsul, fiecare deosebit scriindu-și al său jurământ, jurându-se pe cinstitul lemn al făcătoarei de viață Crucii Domnului, că nu cu suflete înșelătoare, ci cu drepte inimi îl chemau la împărăția tânărului împărat. Iar el, crezând jurământul lor, a venit la Constantinopol cu casnicii săi, unde l-au întâmpinat boierii și cetățenii cu multă slavă și cinste.

Intrarea lui în cetate s-a făcut dimineața, pe când răsărea soarele. Și i s-a făcut un semn, nu bun, vestindu-i dinainte moartea prin ucidere, pentru că, soarele strălucind luminos, o ploaie mică a căzut, iar picăturile care cădeau pe pământ erau sângerate. Iar patriarhul Nicolae și cu sfetnicii lui, văzând venirea și cinstita întâmpinare de către popor a lui Constantin Duca, și-au schimbat într-alt fel sfatul și i-au închis intrările împărăției, nelăsându-l să meargă la împărat și la maica acestuia. Iar el și-a pus cortul său lângă priveliște, la alergarea cailor. Și veneau la dânsul boierii cei mari și cetățenii închinându-se lui, numindu-l împărat. Iar unii din boierii care se cunoșteau cu Sfântul Vasile și aveau dragoste către dânsul, mergând la el, îl întrebau deosebit cum are să fie sfârșitul acelui lucru ce s-a început. Sfântul, plângând, le spunea că nu vor trece trei luni și va fi sfârșit sângerat lui Constantin Duca, cel chemat la împărăție, și tuturor celor ce se țin de dânsul. Spunând acelea, fericitul se tânguia nemângâiat și neîncetat, până la slăbire.

Deci aceia, închizându-se în casele lor, petreceau în tăcere, neieșind nicăieri și așteptând cu frică sfârșitul cel proorocesc. Doi frați dintr-un pântece ai unui boier mare, amândoi cu cinstea protospătari, au mers la sfântul și l-au întrebat, zicând: „Oare bine este ca să mergem la împăratul, cel nou-numit, și să-i slujim?” Iar sfântul le răspundea cu lacrimi: „Fiilor, să nu mergeți acolo, că de veți fi împreună cu dânsul, apoi unul cu ucidere de sabie va muri, iar altul tăierea urechilor și a nasului va pătimi și de râs va fi la cei ce-l vor vedea, în toată viața sa”. Aceia, nebăgând în seamă cuvintele sfântului, s-au dus la priveliște și cu cel nou-numit împărat s-au făcut una.

După două luni, Constantin Duca, cel chemat la împărăție cu jurământul patriarhului și rugămințile a toată boierimea, văzându-se amăgit și batjocorit, nu s-a răzbunat pentru aceasta, el, ca unul ce era viteaz în războaie și avea după dânsul mulțime de ostași și de popor. Pentru că putea, cu puterea ostașilor și a poporului, să sfărâme porțile împărătești încuiate și să intre, sau să înconjoare cetatea mult timp și să nu le slobozească cele de trebuință pentru hrană, și atunci singuri ar fi căutat milă de la dânsul, și intrarea iarăși i-ar fi fost liberă. Însă el, fiind bărbat dreptcredincios și temător de Dumnezeu, nu voia ca pentru dânsul să pătimească cineva rău, nici nu căuta ca prin sângeroasă cale să se suie la treapta împărătească. Spre Dumnezeu punându-și nădejdea și spre jurământul patriarhal și boieresc încă nădăjduind, s-a sfătuit cu ai săi să meargă fără război și fără arme întru cele împărătești, cu pace, prin porțile de aramă, rupându-le, pentru că erau tare încuiate, și zicea: „De ne vor primi cu blândețe bine va fi, iar de ne vor ucide, vor da pentru noi răspuns la Dumnezeu, înaintea Căruia o să ne judecăm, căci cu rugăminte și cu jurăminte, chiar nevrând noi, ne-au amăgit”.

Acestea zicând, a pus jurământ asupra tuturor celor ce erau cu dânsul, ca să nu îndrăznească nici unul să-și scoată sabia sau săgeata în arc să pună asupra celor ce se împotriveau lor, căci – zicea el – nici o picătură de sânge a unui creștin să nu se verse pentru el. Așa sfat făcând și jurământul întărindu-l, au pornit spre porțile cele de aramă. După ce cu sila le-au deschis și mergeau încet spre palatele împărătești, îndată, din porunca patriarhului și a sfetnicilor lui, săgetătorii pregătiți pentru aceea au început a săgeta împotriva lor și a răni pe mulți; iar pe Duca l-au rănit tare în coastă, sub mâna dreaptă, și a căzut la pământ, gemând de durere.

Apoi, cei de prin palat înarmați, a căror mulțime era adunată pentru aceea, au pornit cu săbiile asupra celor ce intrau cu pace și nu se luptau împotriva lor și au început a-i tăia ca pe niște mlădițe. Deci au omorât pe Constantin Duca, pe fiul său și pe mulți alții, iar pe ceilalți care apucaseră să fugă, i-au prins vii și într-același ceas i-au muncit pe dânșii; pe unii tăindu-i în două, pe alții spânzurându-i pe lemn înaintea porților cetății, iar altora tăindu-le nasurile, urechile și vinele. Au căzut atunci cu Constantin Duca, ca la trei mii de bărbați nevinovați. Atunci și acei doi frați protospătari, care veniseră la Sfântul Vasile, au pătimit după proorocia cuviosului, pentru că unuia dintre dânșii i s-a tăiat capul, iar altul a suferit tăierea urechilor și a nasului.

După aceea, lui Duca cel ucis ostașii i-au tăiat capul, asemenea și fiului său, și le-au dus la patriarhul Nicolae și la sfetnicii lui. Patriarhul a dat daruri celor ce au ucis pe Constantin, iar capul lui a poruncit să-l poarte în suliță prin toată cetatea, spre batjocură, iar trupurile celor uciși de sabie să le arunce în mare. O vărsare de sânge nedreaptă ca aceea s-a făcut atunci în Constantinopol, spurcându-se cetatea cu sânge de bărbați nevinovați, care, ca sângele lui Abel, striga din pământ către Dumnezeu, contra ucigașilor. Astfel, nu de sabia vrăjmașilor celor de alt neam, ci de sabia celor de o credință și un gând, fiind prieteni și frați, a căzut puternicul voievod Constantin Duca, cel numit de dânșii împărat. Ostașul cel slăvit cu vitejia, plăcutul lui Dumnezeu și iubitul poporului, a pierit de jurământul oamenilor celor călcători de jurământ și fără de socoteală. Însă sufletul lui cel drept s-a sălășluit în sânul dreptului Avraam; asemenea și sufletele celorlalți care au pătimit cu dânsul s-au învrednicit milei lui Dumnezeu.

Acest lucru s-a adeverit cu o minune ca aceasta: Deasupra trupurilor celor care spânzurau, s-au văzut în toate nopțile pogorându-se stele peste capetele lor, strălucind prealuminos, până la răsăritul soarelui. Aceasta cu dovedită însemnare arăta că au pătimit cu nevinovăție și că sufletele lor sunt sălășluite în luminile sfinților. Și acestea s-au zis spre arătarea proorocescului duh care era în Cuviosul părintele nostru Vasile, că cele ce el mai înainte le-a proorocit, așa s-au și întâmplat. Dar iată încă și altele asemenea celor dintâi proorocii ale lui.

Roman patriciul, fiind ridicat pentru ocârmuirea împărăției împreună cu tânărul împărat Constantin Porfirogenitul, i-a dat de soție acestuia pe fiica sa, Elena, după ce acesta a venit în vârstă. El avea și alt ginere, ce se numea Saronit, cu dregătoria patriciu, care se mândrea cu slava și cu bogăția sa și gândea vicleșuguri în inima sa, adică cum ar putea pierde pe împăratul Constantin, ca să răpească împărăția pentru el.

Aproape de curtea lui Saronit era casa acelui iubitor de Hristos, Ioan, la care locuia Cuviosul Părintele nostru Vasile. Văzând sfântul cu ochii săi mai înainte văzători gândul cel viclean al lui Saronit, zicea în sine: „Văd pe ticălosul acesta ce fel de sfaturi împotriva lui Dumnezeu alcătuiește în inima sa. Dar voi merge și-l voi mustra, ca doar se va lăsa de pornirile sale nebunești”.

Într-una din zile, când Saronit ieșea călare de la casa sa cu multă mândrie și mergea spre împărăteștile palaturi, trecea și Sfântul Vasile pe cale și a început a grăi cu mare glas către dânsul: „Pentru ce inima ta gândește cele viclene împotriva moștenirii lui Hristos? N-ai să ai parte de soarta împărătească! Încetează și nu te osteni în zadar, ca nu vreodată să se mânie asupra ta Domnul, că vei pierde ceea ce ți se pare că ai, adică cinstea patriciei”.

Saronit, auzind acestea, s-a umplut de mare mânie și, repezindu-se asupra lui, l-a bătut peste cap cu biciul ce-l avea în mâini, făcându-i multe răni și ocărându-l cu cuvinte dosăditoare, apoi s-a dus în calea sa. Fericitul Vasile, suferind cu răbdare bătăile, a doua zi iarăși l-a întâmpinat pe când ieșea din casă și cu aceleași cuvinte l-a mustrat ca și ieri. Atunci Saronit a poruncit slugilor sale să-l prindă pe sfântul și să-l ducă la casa sa până ce se va întoarce de la palatele împărătești. După ce s-a întors, a poruncit să pregătească toiege spinoase și, punând înaintea sa pe sfântul, a zis către dânsul: „Spune-mi, răule bătrân, ce diavol te-a îndemnat să mă întâmpini cu astfel de îndrăzneală și să grăiești asupra mea unele ca acelea înaintea tuturor? Nu știi oare că sunt ginere împărătesc și mă găsesc cel dintâi în palaturile împărătești? Apoi că am și bogăție nenumărată ca nisipul de pe marginea mării, am slugi, averi și sate, mulțime nespusă de turme, argint și aur nenumărat, încă și slava îmi este mare și mi s-a dat cinste de la Dumnezeu, de la împărați și de la toți boierii? Iar tu, fiind cel mai prost bătrân și cerșetor sărac, cum ai îndrăznit a mă dosădi înaintea a tot poporul cu niște cuvinte ca acelea, ocărâtoare și mustrătoare? Spune-mi mai înainte, până nu te voi da la moarte!”

Fericitul îi răspunse: „Socotești oare că este tăinuită înșelăciunea și viclenia pe care o ascunzi în inima ta? Singur Domnul mi-a descoperit că gândești să îndrăznești ceva asupra împărăției. Dar să părăsești acea necuvioasă dorință și să nu cugeți rele asupra unsului Domnului, pentru că îți mărturisesc că, de nu te vei lăsa de acel rău sfat, se va mânia Domnul rău asupra ta și-ți vei pierde pomenirea ta de pe pământ”.

Atunci nebunul Saronit, aprinzându-se de mânie și schimbându-se la față, a poruncit să-l întindă pe sfânt la pământ și să-l bată cu toiege fără cruțare, zicând către slugi: „Bateți-l bine, până ce se va izgoni dintr-însul duhul proorociei celei mincinoase”. Și bătură pe sfânt ca pe un lemn nesimțitor, căci nimic nu răspundea, nici trupul nu mișca, nici nu se văita, nici altceva nu se auzea, decât numai bătaia toiegelor. Apoi, poruncind să înceteze, a închis pe pătimitor într-o închisoare strâmtă. A doua zi, scoțându-l, l-au bătut iarăși fără milă cu vine de bou, l-au legat și l-au închis.

A treia zi, prânzind și îmbătându-se, l-a scos iar pe sfântul și a poruncit ca să-l bată cumplit cu bețele și, pe când îl bătea, ușile casei lui Saronit erau deschise. Iar femeia cea binecuvântată, Elena, soția lui Ioan, trecând pe acolo și văzând că-l bătea pe Cuviosul Vasile, a alergat repede în casa aceea și a căzut peste sfântul care era bătut și, strigând cu amare lacrimi, a zis: „Pe mine păcătoasa să mă bateți, iar pe acesta, care este lumina mea, părintele meu cel duhovnicesc și păstor, lăsați-l! Pe mine să mă ucideți în locul lui, iar pe el eliberați-l!” Iar Saronit, omul cel cu nărav de fiară, a zis cu mânie către slujitori: „Bateți-o și pe aceasta, de vreme ce așa dorește, căci socotesc că este desfrânata lui”. Și au bătut-o atât, încât o credea că este fără suflet.

Apoi a poruncit s-o ia de picioare și s-o tragă afară din curte ca pe un câine mort. Iar cuviosului părinte, legându-l cu o curea și spânzurându-l, i-au făcut până la cinci sute de răni, bătându-l cu vine de bou; și toate le răbda vitejește sfântul, întărindu-l Dumnezeu. Apoi, dezlegându-l, l-a închis iarăși în temniță.

În acea noapte, Saronit a avut un vis, însemnându-i înainte pierzarea. Visul era în acest chip: I se arăta un stejar foarte înalt și cu multe ramuri, în al cărui vârf un corb își avea cuibul și își acoperea puii cu aripile sale. Apoi a văzut pe doi oameni oarecare ce veniseră la stejar cu topoarele, voind să-l taie, și grăiau unul către altul: „Corbul acela, mult croncănind, nu lasă pe împărat să doarmă în pace!” Celălalt răspunse: „Dar și pe iubitul lui Dumnezeu, Vasile, rău l-a muncit”. Apoi începură a tăia copacul. Și după ce a căzut la pământ, unii alergau îmbrăcați cu vechi rupturi și luau ramurile cele căzute din copac și le aruncau în foc. Acolo a mai văzut și pe Cuviosul Vasile, stând lângă copacul cel tăiat și zicând: „Tot lemnul care nu face rod bun îl taie și se aruncă în foc”. Apoi, întorcându-și cuviosul către dânsul vorba, a zis: „Nu ți-am zis oare, să-ți lași socotința ta cea rea, ca să nu pierzi și acea înălțime pe care o ai?”

Deșteptându-se din somn, ticălosul Saronit s-a simțit rău bolnav și, socotind în sine vedenia aceea, îi veni frică și mâhnire. Deci a trimis îndată de a dezlegat pe sfântul din legături și l-a eliberat. Apoi, ducându-se cuviosul la locuința sa și văzându-l Ioan s-a bucurat foarte; dar văzându-i rănile cele cumplite, plângea. Ase-menea și toți cei ce iubeau pe sfântul, auzind că este liber, s-au adunat în casa lui Ioan, bucurându-se și plângând. Iar soția lui Ioan, fericita Elena, după acea nemilostivă bătaie, bolind, degrabă s-a sfârșit. Dar și ticălosul Saronit nu s-a mai sculat din boala sa, pentru că în acele zile a murit și s-a împlinit ceasul aceluia și proorocia Sfântului Vasile.

Nu după multă vreme, dreptcredinciosul și bunul bărbat Ioan, care slujea cuviosului, s-a dus către Domnul și a rămas Sfântul Vasile singur, în casa aceluia. Și veneau în toate zilele mulți, aducându-și bolnavii lor, iar sfântul îi tămăduia pe dânșii cu rugăciunea sa. Asemenea și mulțime de săraci alergau la fericitul, pentru că le împărțea lor toate cele aduse lui de la iubitorii de Hristos și nu lăsa la sine nimic până a doua zi. După aceasta, un cetățean oarecare dreptcredincios și iubitor de Dumnezeu, anume Constantin, socotit ca barbar, a poftit cu rugăminte multă și cu lacrimi pe Cuviosul Vasile să vină la dânsul și să locuiască în casa lui și i-a pregătit chilie deosebită și liniștită. Și, precum oarecând sumaniteanca Sfântului Prooroc Elisei, tot astfel bărbatul acela a pregătit plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, pat, masă, scaun și sfeșnic și l-a încredințat uneia din bătrâne, cinstită și îmbunătățită, care de mulți ani petrecea în văduvie curată și de Dumnezeu plăcută, cu numele Teodora, ca să-i slujească omului lui Dumnezeu. Iar când venea cineva, vrând să-l vadă pe sfântul și să vorbească cu el, aceea vestea fericitului pentru cei ce veneau. Iar el, din chilie mergând în casa Teodorei, primea pe cei ce veneau.

Deci în toate zilele mergea în casa Teodorei, primind și învățând pe cei ce veneau, tămăduind bolnavii și mângâind pe cei săraci ce se adunau la dânsul, cu darea celor de trebuință. Iar seara Sfântul Vasile se ducea în chilia sa ca să-și săvârșească obișnuitele lui rugăciuni către Dumnezeu. Și se făcuse numele lui slăvit în tot Constantinopolul și se cinstea nu numai de mireni, ci și de cei duhovnicești. Căci îl cercetau mulți monahi, preoți și arhierei și primeau folos și ajutor de la dânsul. Iar domnii și boierii cu rugăciuni chemau pe sfântul în casele lor, ca să cerceteze pe cei bolnavi și să facă rugăciune pentru dânșii. Și oriunde mergea sfântul la bolnavi, îndată își punea pe dânșii mâinile și cu rugăciune îi tămăduia și izgonea diavolii cu cuvântul, apoi obiceiurile cele rele ale oamenilor le îndrepta și-i povățuia la fapta bună, învățându-i nu numai cu cuvintele izvorâtoare de miere, ci uneori și mustra pe cei ce greșeau, pentru că toate arătate îi erau lui de Dumnezeu, Văzătorul a toate.

Odată, fiind chemat la palatul împărătesc, l-a mustrat pe împăratul Roman (920-944), în deosebit loc, pentru iubirea cea mare de argint și pentru tulburarea spre femei, căci multe avea. Iar împăratul nu numai că nu s-a mâniat asupra lui, ci a primit cu blândețe mustrarea aceea și s-a făgăduit să-și îndrepte viața. Asemenea și pe Anastasia, patricia cea mai mare, mustrând-o pentru greșelile ce i se întâmplaseră ei în taină, a ridicat-o spre pocăință și sfârșitul ei mai înainte, văzându-l, i l-a vestit.

Împărătesei Elena, soția împăratului Constantin Porfirogenitul, i-a proorocit că va naște o fiică, iar după aceea un fiu, care va crește și va împărăți; lucru care s-a și întâmplat. Și i-a dat lui împărăteasa aur mult, însă nu voia a se atinge de el. Atunci împărăteasa l-a jurat cu numele Preasfintei Treimi, ca să ia cât va voi. Iar sfântul, luând trei galbeni cu degetele sale, i-a dat bătrânei slujitoare Teodora, care sta acolo. Iar unii din cei ce stăteau înaintea împărătesei, ziceau sfântului: „Dă, părinte, mai mult bătrânei aceleia!” Răspuns-a lor sfântul: „Fiilor, nu ne trebuie mulți spini, că împung cu adevărat mâinile noastre”. Iar împărăteasa a zis către dânsul: „Cu adevărat, cinstite părinte, tu ai iubit pe Hristos din toată inima ta și te-ai făcut străin de deșarta lume; pomenește-ne în rugăciunile tale cele primite!” Și l-a liberat cu pace.

În acea vreme, s-a cunoscut cu Sfântul Vasile un oarecare mirean, anume Grigorie, și i s-a făcut ucenic și singur văzător al nevoințelor lui celor multe, iar după aceea și scriitor al vieții lui, pe care a scris-o foarte pe larg, aici punându-se pe scurt. Acest Grigorie, când a mers întâi la Sfântul Vasile, s-a auzit pe nume chemat, deși niciodată nu-l văzuse, nici nu-l știuse. Pentru că era îndestulat darul proorociei în fericitul bătrân și nu numai lucrurile cele neștiute, ci și gândurile inimilor omenești prin descoperire dumnezeiască le vedea; pentru că îi spunea lui Grigorie toate câte acela le gândea în sine. Pe o monahie oarecare mincinoasă, care petrecea în necurăție și în vrăji, a mustrat-o și i-a spus înainte fărădelegile ei cele tăinuite și pierzarea ei.

Un preot venind să-l cerceteze pe sfântul, i-a adus ca dar niște mere; iar când prânzeau, gândea în sine preotul câți bănișori a cheltuit cu merele. Atunci i-a zis sfântul: „Ce gândești, frate, neștiindu-ți cheltuiala pentru poame? De la mine să știi, nu-ți mai osteni gândul tău, că zece bănișori ai dat pentru mere”. Iar preotul, auzind aceea, s-a cutremurat, minunându-se de mai înainte vederea bătrânului și binecuvânta pe Dumnezeu că are un plăcut al Său ca acela, în zilele acelea.

Un cârciumar cunoscut al sfântului, văzându-se pe sine că ajunsese sărac, a mers la cuviosul, poftindu-l să-i cerceteze casa lui, ca, prin venirea și prin rugăciunile sfântului, să i se binecuvânteze pivnița lui. Mergând sfântul, l-a primit cârciumarul precum se cădea și a chemat la masă pe mulți săraci. După aceea l-a băgat în pivniță, ca să-i binecuvânteze vasele cu vin. Iar cuviosul bătrân, binecuvântându-i vasele, a mers la un vas ce încăpea în el ca la cincisprezece măsuri de vin și a zis către cârciumar: „Cu adevărat, frate, toate vasele tale le-am binecuvântat în numele lui Iisus Hristos, iar acest vas îl voi sfărâma”.

Însă cârciumarul îl ruga pe sfânt, zicând: „Nu, părinte, nu-l sfărâma, ci îl binecuvântează și pe acela, căci îmi văd negustoria mea scăzută și sunt mult dator și mă tem ca să nu cad în cea mai de pe urmă sărăcie”.

Grăit-a sfântul: „Eu toate acestea le știu, însă vasul acesta îl voi sfărâma, ca din mari primejdii să te izbăvească pe tine; căci pentru aceea am și venit aici”. Iarăși a zis cârciumarul: „Capul meu mai bine să-l sfărâmi, părinte, decât vasul acesta”. Sfântul, văzând o despicătură groasă care era acolo, a luat-o și a început a sfărâma vasul acela. Iar după ce s-a spart vasul, s-a vărsat o mulțime de vin, iar cei ce stăteau acolo cu mâhnitul cârciumar, vecinii și prietenii lui, văzând ceea ce se făcea, au început a cârti, gândind întru ei hule asupra fericitului părinte. Cuviosul, înțelegând cu duhul cârtirea și gândul lor, a luat o trestie ce se întâmplase acolo și, băgând-o în fundul vasului, pentru că mai avea încă puțin vin, a scos de acolo un șarpe lung de trei coți, umflat, și a zis către toți: „Pentru că mă huliți, o, fiilor, în inimile voastre, ca și cum aș fi făcut ceva rău? Vedeți șarpele acesta? Câți, neștiind, ar fi băut din vinul acesta, ar fi murit, și în câtă primejdie ar fi căzut omul acesta! Oare cu plăcere v-ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat așa? N-am făcut bine, stricând vasul?” Zicând acestea, sfântul, a aruncat șarpele la pământ. Iar cârciumarul și cei ce erau cu dânsul, căzând la cinstitele lui picioare, își cereau iertare și, din ceasul acela, s-a binecuvântat casa acelui cârciumar cu toată îndestularea de ajuns, prin rugăciunile Cuviosului Vasile.

O femeie, cu numele Teodotia, ținând în mâini un copil ca de patru ani, s-a dus la cuviosul, închinându-se și cerând rugăciuni către Dumnezeu, deoarece pruncii care se nășteau dintr-însa după trei ani mureau și acela pe care îl avea pe mâini era bolnav. Unele ca acestea spunând femeia aceea, copilul a început a plânge și a cere pâine. Iar cuviosul bătrân luând o bucățică de pâine a dat-o pruncului și, zâmbind, l-a întrebat cum îi este numele. „Leon mă numesc”. Apoi a zis către maică: „Pentru multa dragoste și osârdie pe care o ai către Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, mergând totdeauna la biserica ei, care se numește Odighitria, Dumnezeu îți dăruiește pe pruncul acesta întreg și sănătos și-l vei vedea crescut bine în învățătura cărții, monah și cleric și mult te vei bucura de el. Căci va fi bun la obiceiuri, înțelept, cinstit și slăvit, pentru că Domnul îl va păzi. Iar ceilalți prunci, câți vei mai naște, vor pătimi asemenea ca cei dintâi”. Femeia, închinându-se sfântului, s-a dus și toate acelea s-au împlinit mai pe urmă după proorocia sfântului.

Odată a venit la sfântul un om oarecare cunoscut lui și cerea de la dânsul binecuvântare de cale, fiindcă avea să se ducă în părțile Răsăritului, fiind trimis de stăpânul său pentru o trebuință oarecare. Cuviosul, uitându-se în fața lui cu dinadinsul și văzând mai înainte cele ce aveau să i se întâmple în cale, a zis: „Râul Helidon este înfricoșat, însă se va îmblânzi pentru păcătosul Vasile”. Grăind acestea, nimeni n-a înțeles ce a zis. Omul acela a plecat în calea sa, iar când era prin părțile Răsăritului s-a întâmplat în cale un râu, pe care nu-l știa, pentru că nu umblase niciodată pe calea aceea. Și era râul acela lat ca de douăzeci de stânjeni și atât de repede, încât pasărea abia putea să zboare. Și stând pe mal, omul acela căuta un loc, apoi, îndrăznind, a mers călare, voind să treacă în partea cealaltă, dar îndată l-a luat repezeala râului și-l ducea prin mijloc spre mare; și era în mare frică și în primejdie de moarte, fiind aproape să se înece. Atunci a strigat de frică, zicând: „Doamne, ajută-mi, pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vasile!” Abia a sfârșit cuvântul acela și îndată a văzut pe Sfântul Vasile umblând pe râu și certând repeziciunea apei, apoi a luat calul de frâu, l-a trecut pe celălalt mal și s-a făcut nevăzut. Iar omul, scăpând de înecare, a mulțumit lui Dumnezeu și Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

Ajungând apoi într-un sat oarecare, a poposit și a întrebat de râu, cum se numește. Și i-au spus oamenii că se numește Helidon, adică rândunică, pentru că se aseamănă cu repeziciunea zborului rândunelei, și pe mulți care n-au știut să treacă pe el i-a dus în mare și i-a înecat. Atunci omul și-a adus aminte de cuvântul cuviosului care i-a zis când l-a liberat pe cale: „Râul Helidon este înfricoșat, dar se va alina pentru Vasile”. Atunci a strigat: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Încă una poftesc de la Tine, Stăpâne; mă rog să mă învrednicești ca iarăși să văd pe plăcutul Tău și să sărut cinstitele lui cărunteți!” După aceea, întorcându-se din cale, s-a dus la cuviosul și a căzut la picioarele lui, mulțumindu-i și spunându-i cele ce i se întâmplaseră, adică cum a arătat Dumnezeu spre dânsul mila Sa, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Cel mai sus pomenit Grigorie, mireanul, era iubit de sfântul, de vreme ce tânărul era îmbunătățit în feciorie, în curăție și în pustnicie, petrecându-și viața ca și monahii în casa sa între mireni, cu averea care îi rămăsese de la părinți. Acela se ducea adeseori la Cuviosul Vasile și, învățând din buzele lui cele de miere curgătoare, s-a învrednicit a se numi ucenic. El avea deosebită dragoste și credință către Sfântul întâiul Mucenic Ștefan și alerga la biserica lui și o înfrumuseța cu bună podoabă. Și era un sat în părțile Traciei, aproape de cetatea Randist, unde voia să se ducă la vremea secerișului, pentru adunarea roadelor; și a venit mai întâi la cuviosul învățător și a luat binecuvântare pentru cale. Apoi a intrat în biserica întâiului mucenic și cu genunchii plecați s-a rugat mult, privind la sfânta lui icoană. Iar la sfârșit a zis: „Iată, văd cale depărtată pe uscat și pe mare. Deci tu, o, Sfinte întâiule Mucenice Ștefane, păzește-mă în calea aceasta de toată răutatea și, precum am slujit după puterea mea sfântului tău lăcaș, așa și tu, după darul cel dat de la Dumnezeu, să-mi fii în toată primejdia acoperitor, ajutător și de grijă purtător”. Astfel rugându-se, s-a dus.

Mergând el, i s-a întâmplat de a găsit un brâu la o gazdă unde se odihnise, având preț de doi galbeni, pe care îl pierduse fiica celui cu casa. Cercetând casnicii gazdei despre brâu, întrebând și pe oaspeți despre dânsul, Grigorie, prin îndemnarea diavolească, a tăinuit brâul, zicând în sine: „Cei ce au pierdut brâul sunt bogați, iar eu îl voi vinde și, pentru mântuirea lor, voi împărți prețul la săraci”. Apoi, călătorind înainte pe calea apucată, a pierdut brâul său cel adevărat, fiind asemenea de doi galbeni, împreună cu punga în care erau patru galbeni, cât putea să-i ajungă pe cale, și s-a mâhnit foarte de aceea. Atunci i s-a arătat în vis Cuviosul Vasile, arătându-i o ulcică stricată și zicându-i: „Vezi vasul acesta sfărâmat și netrebnic?” Grigorie răspunse: „Îl văd, stăpânul meu”.

Grăit-a sfântul: „De-l va fura cineva, împătrit i se va cere și i se va lua de la cel ce a furat ori în veacul de acum, ori în cel ce va să fie; și de va fi bogat cel ce a furat, apoi din bogăția lui se va lua a patra parte; iar de va fi sărac, apoi pentru a patra parte se va munci”. Grigorie zise: „Părinte, eu n-am furat niciodată nimic”. Sfântul răspunse: „Brâul cel găsit al fiicei celui cu gazda, tăinuindu-l, zici că nimic n-ai furat?” Zis-a Grigorie: „Nu l-am furat, părinte, ci l-am găsit”. Zis-a sfântul iarăși: „Să știi, fiule, că cel ce a găsit un lucru străin, pierdut, dacă nu-l va spune și nu i-l va întoarce celui ce-l caută, ca un fur se va judeca. Deci, ți se cădea să întorci ceea ce ai găsit, dar, de vreme ce ai tăinuit lucrul cel străin, pentru aceea ai pierdut al tău și s-a luat de la tine mai mult decât împătrit, în fața celor tăinuite; dar încă mai păzește-te, ca să nu pătimești ceva și mai rău”.

Deșteptându-se din somn, Grigorie era în mare mâhnire, pe de o parte că a greșit, iar pe de alta, că ceva mai rău i-a spus înainte sfântul; și mergea întristat. Ajungând la satul său și adunând roadele, i s-a întâmplat o ispită mai amară decât cea dintâi. Astfel unul din argați, anume Alexandru, s-a însurat acolo după lege cu o fetișoară, anume Melitina, însă fermecătoare, rea la nărav și preadesfrânată, care spre necurata poftă era atât de neînfrânată, încât în puțină vreme pe toți bărbații de primprejur i-a atras spre a sa fărădelege; și nimeni nu putea să deschidă gura asupra ei, pentru că, dacă auzea pe cineva grăind ceva rău de dânsa, îndată rânduia asupra aceluia boală cumplită.

Prin farmece și pe bărbatul ei, de care era bătută, după vrednicie, pentru ale ei fărădelegi, cu neputințe atât de mari îl obosise, încât nici muștele nu mai putea să le alunge de la sine. Și de multe ori, fiind mânioasă, îl bătea cu bățul sau cu varga și-l izgonea din casă, căci el nu putea să se împotrivească ei, fiind chinuit de dureri până în sfârșit. Și se povestea și despre maica ei, că atât de mare fermecătoare era, încât cu farmecele ținea în loc zburarea păsărilor, oprea pornirea râului și pe dobitoace nu le lăsa să umble și alte multe răutăți făcea, pe care omul nu este liber să le grăiască.

Acea vrăjitoare, asemănându-se maicii sale, făcea fapte și mai rele, dându-se în desfrânare nemăsurată. Și dacă cineva ar fi zis vreun cuvânt rău asupra ei, acela, după două sau trei luni, cădea în slăbănogire; iar dacă ar fi îndrăznit cineva s-o lovească cu mâna, acela, neajungând până a treia zi, murea. Acea fermecătoare și desfrânată văzând pe Grigorie tânăr și frumos la chip, s-a rănit de podoaba lui și voia să-l amăgească spre a sa necurată amestecare.

Deci, fără de rușine umbla în urma lui și în toate zilele făcea lucruri înaintea ochilor lui, iar noaptea trimitea asupra lui visuri, arătându-i fața sa și ațâțând într-însul pofta. Și Grigorie ajunsese în mare tulburare a gândului său, în învăluirea și în furtuna poftei trupești, diavolii aprinzând nevăzut într-însul focul poftei, iar acea tânără desfrânată amăgindu-l cu ochii, cu cuvintele și cu toate chipurile cele desfrânate. Și dacă nu i-ar fi ajutat Domnul, cu rugăciunile Sfântului întâiului Mucenic Ștefan și cu ale Cuviosului Vasile, s-ar fi sălășluit în iad, prin căderea sufletului în păcat. Pentru că se lupta cu gânduri desfrânate ziua și noaptea și uneori slăbea cu gândul, iar alteori tare se împotrivea gândului, nevrând să-și întineze feciorescul său trup, care din pântecele cel de maică nu cunoscuse femeie.

De multe ori voia să izgonească cu necinste de la sine pe nerușinata aceea, dar se temea de boala cea din farmece făcute de ea, precum s-a întâmplat la mulți; și-și aducea aminte de prooroceștile cuvinte ale Cuviosului Vasile, pe care i le grăise în vis: „Păzește-te ca să nu pătimești ceva și mai amar”. Pentru că, ce poate unui bărbat curat să-i fie mai amar, decât o primejdie ca aceea, când corabia fecioriei îi este aproape de înecare. Apoi, voind de mii de ori mai bine să moară decât să piardă fecioria sa cea păzită pentru dragostea lui Hristos, a luat îndrăzneală și, pornindu-se cu multă mânie, cu bățul și cu cuvinte de ocară a izgonit de la sine pe nerușinata aceea, strigând la ea: „O, fiică a lui Belzebul, de vei îndrăzni mai mult să vii la mine, apoi trupul tău cel necurat îl voi sfărâma în bucăți cu bătăile”. De atunci desfrânata a lăsat și gândurile de desfrânare.

După aceasta, acea necurată fermecătoare, făcând răzbunare, a adus asupra lui o boală cumplită, în care el era să moară, de nu l-ar fi tămăduit Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan și Cuviosul Vasile, prin arătarea sa, de care lucru singur Grigorie scrie astfel: După câteva zile, fiind un zăduf mare, am mers la rugăciune la biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, din mijlocul viilor, și era Duminică. Iar după săvârșirea rugăciunilor, m-am odihnit puțin lângă biserica aceea. Și iată am văzut în vis un nor negru, venind de sus și căzând peste mine, apoi un glas am auzit, zicând: „Primește ceea ce ți-a făcut Melitina”. Și mi s-a făcut norul acela foarte greu și rece și mi-a intrat în cele dinăuntru. Și deșteptându-mă, m-am aflat cuprins de boală cumplită și am cunoscut că mi s-a pricinuit acea boală de la desfrânata aceea, de vreme ce nu m-am învoit la pofta ei necurată.

Sculându-mă de acolo cu osteneală, m-am dus gemând și m-am culcat pe patul meu. Și din zi în zi grea mi s-a făcut boala, încât de porțile morții mă apropiasem. Apoi m-a cuprins un foc fără de măsură și toate mădularele mele tremurau ca o trestie uscată. Și astfel mi-a fost boala, încât mintea omenească nu poate să spună, și, neputând s-o sufăr, mă sculam și, fugind, mă aruncam pe la umbra copacilor pentru răcorire și de acolo mă porneam în apele din pâraie, vrând să-mi răcoresc văpaia ce era în mine. Și de multe ori gândeam să mă înec, neputând suferi cumplita durere. Și strigam de durere: „O, nevoie! O, de este astfel focul gheenei, mai bine ar fi fost să nu se nască omul”. Iar fața de om n-o cunoșteam, nici nu puteam să vorbesc cu cineva și o noapte mi se părea că este mai lungă decât patruzeci de ani.

Chinuindu-mă de boală până în sfârșit și slăbind foarte, mi se părea a fi undeva, într-o vale adâncă, ale cărei coaste erau foarte înalte spre răsărit și apus. Iar eu, stând pe partea cea dinspre apus, începeam a mă pogorî, ca și cum alunecam încet în prăpastia cea fără de fund și, de mare frică fiind cuprins, mi-am adus aminte de Sfântul întâiul Mucenic Ștefan; apoi, greu suspinând, am plâns și am zis: „Sfinte întâiule Mucenic, astfel ai ascultat rugăciunile mele, cu care m-am rugat în biserica ta, când am ieșit din împărăteasca cetate? Iată, mă pogor în prăpastie și de acum nu mă vei mai vedea, pentru că nici nu voi mai sluji de acum înainte, căci văd că de porțile morții m-am apropiat”. Și, căutând spre partea văii dinspre răsărit, am văzut acolo ca o altă lume de limbi pământești nespuse; apoi am zărit de acolo venind spre mine pe Sfântul întâiul Mucenic Ștefan, în stihar roșu, grăindu-mi cu dragoste: „Ce-ți este ție, iubitule? De ce pătimești? Nu te mâhni asupra mea că n-am fost aici, deoarece am cercetat bisericile mele cele ce sunt în toată lumea, precum fac și ceilalți sfinți. Iar acum, iată, am venit! Dar, o, ce necurați fermecători! Vezi, cum ticăloșii pot vătăma pe oameni cu voia lui Dumnezeu?” Apoi l-am întrebat: „Ce sunt aceste înalte coaste ale văii acesteia și ce este prăpastia aceasta ce se vede?” Răspuns-a sfântul: „Acestea sunt porțile morții, iar prăpastia aceasta este aceea pe care toți cei ce mor o trec cu multă osteneală, până ce ajung în acea parte a răsăritului și acolo este cărarea care duce în cealaltă lume”. Și am zis către dânsul: „Deci și eu, stăpâne al meu, precum văd, iată mor”. Acela a răspuns: „Și ce este dacă mai aștepți, fiind adus aici?” Iar eu, din adâncul inimii suspinând și gemând, am zis: „Să nu-mi fie mie aceasta acum, stăpâne al meu, pentru că nu sunt gata de moarte”. Și apucându-mă sfântul de mână, m-a scos din prăpastia aceea și m-a dus pe partea văii dinspre răsărit, la un loc înalt, și mi-a zis: „Iată, ești scos din iadul morții”. Și îndată m-am aflat umblând într-o curte minunată.

Dar, deoarece mi se părea că de durerile cele grele nu pot umbla, Sfântul întâiul Mucenic, cu o dumnezeiască dulceață suflând, mi-a arătat umerii săi, zicându-mi: „Urcă în spatele meu și vom merge”. Astfel trecând noi prin curtea aceea, am văzut niște vase mari de piatră, albe ca zăpada, care încăpeau într-însele câte o sută, două sute și trei sute de măsuri și erau pecetluite. Și am întrebat pe sfântul: „A cui este această curte și aceste vase, și ce este într-însele?” Răspuns-a sfântul: „Toate acestea sunt ale Cuviosului Vasile, care te-a primit pe tine, ca pe un fiu al său; iar în vase este duhovnicescul untdelemn cel dat lui de la Dumnezeu, cu care unge pe cei păcătoși ce vin la dânsul, îi curăță de necurățiile lor și fii ai lui Dumnezeu îi face, pentru că este ca unul din Apostoli și multe suflete din gura satanei le-a izbăvit”.

Am întrebat iarăși pe sfânt: „Unde mergem acum, stăpâne al meu?” El mi-a răspuns: „Mergem la Cuviosul Vasile”. Și încă vorbind noi, iată că Sfântul Vasile ieșea dintr-o cămară întru întâmpinarea noastră și a zis către dânsul întâiul Mucenic Ștefan: „Așa, o, Părinte Vasile, pe iubitul tău fiu Grigorie, în vremea cea de nevoie l-ai lăsat; și de n-aș fi apucat înainte să-i ajut, ar fi murit cu adevărat!” Răspuns-a cuviosul: „Te-am văzut pe tine, fericite, fiind cu dânsul, și pentru aceea eu n-am mers la el. Însă acum, de este cu plăcere lui Dumnezeu, să facem cu dânsul cea mai desăvârșită milă”.

Amândoi sfinții mergeau împreună, avându-mă pe mie între dânșii; și am ajuns la un loc foarte întunecos, în care am văzut un balaur mare și înfricoșat, iar Cuviosul Vasile a grăit: „Acest balaur puțin de n-a omorât pe fiul meu, Grigorie”. Apoi, luând o piatră mare, a lovit pe balaurul acela și l-a ucis. După aceea, ne-am aflat în împărăteasca cetate, la biserica Sfântului întâiului Mucenic Ștefan și am auzit înăuntru glas de tineri, care cântau cu dulceață Domnului. Și a zis către mine Sfântul Mucenic Ștefan: „Iată, cu darul lui Hristos, ești sănătos! Intră și tu în biserică și cântă cântare de mulțumire Stăpânului a toate, Dumnezeu, Cel ce ți-a arătat milostivirea Sa cea multă”. Iar eu, îndată închinându-mă folositorilor mei, Sfântului Ștefan și Cuviosului Vasile, am intrat în biserică, cântând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?, apoi am cântat și cealaltă parte a psalmului aceluia. Iar tinerii aceia preafrumoși, văzându-mă, s-au bucurat de mine și mi-au zis: „Vino, iubitul nostru, de te veselește împreună cu noi!”

La aceste cuvinte a încetat vedenia, iar eu, venindu-mi în fire, m-am minunat și m-am simțit sănătos. Apoi, luând puțină mâncare, m-am întărit și am adormit cu mulțumire. Iar după ce m-am deșteptat, am început a umbla și, în puțin timp însănătoșindu-mă desăvârșit, m-am urcat în corabie și am plecat la Constantinopol, spunând la toți cele ce mi s-au întâmplat, cum m-am izbăvit de moarte cu rugăciunile Sfinților Ștefan și Vasile.

În acel timp, fericita Teodora, cea mai sus pomenită, luând rânduiala monahicească, s-a mutat către Domnul. Aceasta a slujit mult în timpul Cuviosului Vasile și toți câți aveau dragoste duhovnicească către cuviosul s-au mâhnit pentru Teodora, deoarece sfântul, fiind bătrân, o avea pe dânsa mijlocitoare, căci pe toți îi primea cu dragoste și cu cuvinte bune îi mângâia, că era blândă și milostivă, iubitoare de Hristos, întreagă la minte și plină de înțelegere duhovnicească.

Deci, lui Grigorie i-a venit dorința ca să știe unde se află Teodora după mutare. Care parte a dobândit? Cea din dreapta, sau cea din stânga? Oare s-a învrednicit de vreo milă și ușurare de la Dumnezeu, pentru că slujise Sfântului Vasile cu atâta osârdie? Gândindu-se la aceasta, ruga adeseori pe Cuviosul Vasile să-i spună cele despre dânsa, căci credea fără îndoială că plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, nu-i este tăinuit ceva despre sufletul ei. Și adeseori cu multe rugăciuni supăra pe sfântul bătrân. Nevrând sfântul să mâhnească desăvârșit pe duhovnicescul său fiu, s-a rugat Domnului pentru dânsul, ca adică întru vedenie să i se descopere lui cele despre Teodora.

Deci, în aceeași noapte, odihnindu-se Grigorie, a văzut în vedenia somnului pe fericita Teodora, într-un locaș luminos, gătit de Dumnezeu Cuviosului Vasile, care era strălucit cu cereasca slavă și de negrăite bunătăți plin. Într-acel locaș era sălășluită Cuvioasa Teodora, cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Vasile; căci lui cu osârdie și cu iubire de osteneală în lumea aceasta a slujit ani destui și s-a învrednicit a viețui în locașul aceluia în viața cea fericită, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Văzând-o, Grigorie s-a bucurat, iar cu vorbirea ei din destul, s-a mângâiat. Apoi a întrebat-o, cum s-a despărțit de trup, cum a trecut nevoia morții și cum a străbătut printre duhurile văzduhului. Ea a început a-i spune astfel:

Fiule Grigorie, de înfricoșat lucru ai întrebat, de care și a pomeni îmi este spaimă; pentru că vedeam fețe pe care niciodată nu le-am mai văzut și auzeam cuvinte, pe care nu le-am auzit niciodată. Și ce voi zice? Cele cumplite și grele, de care nu nădăjduiam, m-au întâmpinat atunci, pentru faptele mele. Dar cu rugăciunile și cu ajutorul Cuviosului Vasile, celui de obște părinte al nostru, toate mi-au fost ușoare. Cum îți voi spune, o, fiule, durerea cea trupească, îngrozirea și nevoia ce se face la cei ce mor? Pentru că, precum cineva care cade într-un foc mare și arzând se face cenușă, astfel și durerea cea de moarte și amarul ceas al despărțirii sfărâmă pe om. Căci, cu adevărat, cumplită este moartea celor păcătoși asemenea mie, căci și eu am fost făcătoare de păcate, iar pentru cei drepți nu știu cum este.

Deci, când m-am apropiat de sfârșitul vieții mele și a sosit ceasul despărțirii de trup, am văzut mulțime de arapi stând împrejurul patului meu, ale căror fețe erau ca funinginea și ca smoala de negre, iar ochii precum cărbunii de foc, a căror vedere era atât de grozavă, ca și gheena focului. Aceia au început a face gâlceavă și tulburare, unii răgind ca dobitoacele și ca fiarele, alții lătrând ca și câinii, alții urlând ca lupii, alții guițând ca porcii și toți căutând asupra mea, se iuțeau, mă îngrozeau, se repezeau scrâșnind cu dinții și vrând ca îndată să mă înghită; și pregăteau niște hârtii, ca și cum așteptau să vină vreun judecător acolo, și își desfăceau toate cărțile în care erau scrise toate faptele mele cele rele. Atunci, săracul meu suflet a fost în frică și în cutremur mare. Și nu-mi era destulă amărăciunea morții, ci și acea înfricoșată vedere a arapilor celor groaznici mi-a fost ca o altă moarte mai cumplită.

Deci, îmi întorceam ochii mei încoace și încolo, ca să nu văd înfricoșatele lor fețe, nici să le aud glasul lor, dar nu puteam să scap de dânșii, pentru că pretutindeni fără număr îi vedeam pe ei înarmându-se și nu era cine să-mi ajute. Într-o primejdie ca aceasta, slăbind până în sfârșit, am văzut doi îngeri purtători de lumină ai lui Dumnezeu venind la mine în chip de tineri frumoși, a căror frumusețe nu este cu putință a spune. Fețele lor erau prealuminoase, ochii privind cu dragoste, părul capului lor era ca zăpada de alb, având strălucire în chipul aurului, hainele lor ca fulgerul, încinși cu brâie de aur cruciș.

Aceia, apropiindu-se de patul meu, au stat de-a dreapta mea, vorbind încetișor unul cu altul. Iar eu, văzându-i pe dânșii, m-am bucurat cu inima și cu ochii veseli priveam spre ei. Iar negrii aceia arapi, văzându-i pe aceștia, s-au cutremurat și s-au mai depărtat. Și un tânăr purtător de lumină a zis cu mânie către întunecații aceia, grăind: „O, nerușinaților, blestemaților, întunecaților, răilor vrăjmași ai neamului omenesc, pentru ce totdeauna apucați mai înainte a veni la cei ce mor și, făcând gâlceavă, îngroziți și tulburați pe tot sufletul ce se desparte de trup? Ci nu vă prea bucurați, pentru că aici nu veți afla nimic; căci milostivirea lui Dumnezeu este cu dânsa și nu veți avea parte de sufletul acesta”.

Acestea grăind îngerul, îndată s-au întărâtat arapii, făcând mare chiot și gâlceavă și au început a arăta lucrurile mele cele rele făcute din tinerețe și ziceau: „Nimic întru dânsa nu avem? Dar aceste păcate ale cui sunt? Au nu singură ea a făcut acestea?” Așa gâlcevind, așteptau moartea. Și iată a venit moartea ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoșat, asemănarea ei ca și cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavând nicidecum, numai din oase omenești fiind alcătuită. Și purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeți, sulițe, bărzi, coase, seceri, țepuși, pile, topoare, tesle, undițe și alte unelte neștiute.

Pe acelea văzându-le smeritul meu suflet, s-a cutremurat de frică. Și au zis sfinții îngeri către moarte: „De ce zăbovești? Dezleagă sufletul acesta din legăturile trupești! Degrabă să-l dezlegi, pentru că nu are multă greutate de păcate!” Și îndată apropiindu-se aceea de mine, a luat un fier mic și a început a-mi tăia mai întâi picioarele mele, după aceea mâinile, apoi cu celelalte unelte pe toate celelalte mădulare ale mele le slăbea, încheieturile din alcătuiri desfăcându-le. Și nu aveam nici mâini, nici picioare, ci tot trupul meu amorțind, nu mă puteam mișca mai mult. După aceea, a luat tesla și mi-a tăiat capul. Și n-am putut să-mi mai mișc capul, iar după toate acestea a făcut într-un pahar oarecare amestecare și, la buzele mele lipindu-l, cu sila m-a adăpat. Și atât era de amară băutura aceea, încât, neputând suferi, sufletul meu s-a scuturat și a sărit din trup, smulgându-se cu sila. Și îndată îngerii purtători de lumină l-au luat pe mâinile lor, iar eu, căutând înapoi, am văzut trupul meu zăcând fără de suflet, nesimțitor și nemișcat. Căci precum cineva se dezbracă de haina sa și, aruncând-o, stă căutând spre dânsa, așa și eu mă uitam spre trupul meu, de care ca de o haină mă dezbrăcasem și mă minunam foarte.

Ținându-mă sfinții îngeri, m-au înconjurat diavolii cei ce erau în chip de arapi, strigând: „Mulțime de păcate are sufletul acesta. Deci, să ne răspundă nouă!” Și arătau păcatele mele. Iar sfinții îngeri au început a căuta faptele mele cele bune și aflau, cu darul Domnului, câte cu ajutorul Lui se făcuseră.

Deci au adunat toate acele fapte bune ce le făcusem cândva: dacă am dat cândva milostenie la săraci sau am hrănit pe flămând, am adăpat pe cel însetat, am îmbrăcat pe cel gol, pe străin l-am adus în casă și l-am odihnit, sfinților am slujit, de am cercetat pe bolnavi și pe cei din temniță i-am ajutat, de am mers cândva cu osârdie la biserică și m-am rugat cu umilință și cu lacrimi, cântarea și citirea bisericească am ascultat-o cu luare-aminte, am adus tămâie și lumânări, ori altă oarecare aducere, am turnat untdelemn în candele, spre luminarea sfintelor icoane, și le-am sărutat cu bună cucernicie; de am postit și m-am înfrânat miercurea și vinerea și toate sfintele posturi, de am făcut închinăciuni și privegheri de noapte, de am suspinat cândva din inimă către Dumnezeu și am plâns pentru păcatele mele; de am mărturisit lui Dumnezeu înaintea duhovnicescului părinte păcatele mele cu durere din inimă pentru dânsele și dacă mi-am făcut canon pentru dânsele, de am făcut ceva bine aproapelui și de nu m-am mâniat asupra celui ce-mi vrăjmășuia mie, de am răbdat vreo mustrare și ocară și n-am pomenit răul și de am răsplătit bine pentru rău. De m-am smerit, de am suspinat pentru primejdie străină și mi-a fost milă de cei ce pătimeau, dacă pe cel ce plângea l-am mângâiat și am dat cuiva mână de ajutor, de am dat îndemnare de ajutor cuiva spre faptă bună, ori de la lucru rău am întors pe cineva, sau de mi-am întors ochii de la deșertăciuni și mi-am oprit limba de la jurăminte, minciuni, clevetiri, ori de la vorbă deșartă.

Și pe toate cele mai mici fapte bune ale mele le adunau una după alta și le pregăteau să le pună în cumpănă, împotriva lucrurilor mele celor rele. Arapii, văzând aceea, scrâșneau din dinți asupra mea, pentru că voiau să mă apuce din mâinile îngerilor și să mă arunce în fundul iadului.

Într-acea vreme s-a arătat acolo fără de veste Cuviosul Părintele nostru Vasile și a grăit către îngeri: „Stăpânii mei, acest suflet mult mi-a slujit, îngăduind bătrânețile mele, și m-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul și mi l-a dăruit”. Zicând aceasta, a scos din sânul său o pungă plină de galbeni – care sunt rugăciunile Bisericii și ale sfinților pentru cei ce mor creștinește – și a dat-o la sfinții îngeri, zicând: „Când veți trece vămile din văzduh și vor începe duhurile cele viclene a strâmtora sufletul acesta, să-l răscumpărați cu acestea, din datoriile lui; pentru că eu sunt bogat, cu darul lui Dumnezeu, adunând comoară mare, din sudorile și ostenelile mele și dăruiesc pungușoara aceasta sufletului ce mi-a slujit”. Zicând acestea, s-a dus.

Văzând acestea viclenii diavoli, au rămas în nepricepere; apoi, ridicând glasuri de plângere, se făcură nevăzuți. Și a venit iarăși plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, aducând cu sine vase multe cu untdelemn curat și cu mir de mult preț, pe care, deschizându-le unul câte unul, le-a turnat pe toate peste mine și m-am umplut de bună mireasmă duhovnicească și am cunoscut că m-am schimbat și m-am făcut foarte luminoasă. Apoi, cuviosul a zis iarăși către sfinții îngeri: „Stăpânii mei, după ce veți săvârși toate cele ce se cuvin sufletului acestuia, să-l duceți în casa gătită mie de Domnul, ca să petreacă acolo”. Zicând acestea, s-a făcut nevăzut; iar sfinții îngeri m-au luat și m-au dus prin văzduh, spre răsărit.

Vama întâi – a vorbirii în deșert

Mergând noi de pe pământ la înălțimea cerului, ne-au întâmpinat la început duhurile văzduhului de la întâia vamă, la care se întreabă păcatele și cuvintele omenești cele deșarte, nebune și fără de rânduială, și îndată am stat acolo. Apoi ne-a scos multe cărți, în care erau scrise toate cuvintele vorbite din tinerețile mele. De am vorbit vreodată ceva fără treabă și fără socoteală, iar mai ales de am grăit cuvinte de rușine sau am făcut deșertăciuni și râs în tinerețile mele, precum este obiceiul tinerilor. Am văzut acolo scrise toate cuvintele mele cele nebunești, vorbele necurate, cântecele lumești fără de rușine, strigările fără de rânduială, râsurile și hohotele și mă mustrau cu aceasta, că îmi arătau vremile, locurile, persoanele, când, unde și cu cine m-am îndeletnicit la vorbe deșarte și am mâniat pe Dumnezeu prin cuvintele mele, nesocotind că este păcat, nici nu m-am mărturisit la părintele meu duhovnicesc, nici nu m-am pocăit.

Văzând acestea, am tăcut ca o mută, neavând ce răspunde duhurilor viclene, pentru că mă biruiau cu adevărat și mă miram în mine cum nu s-a uitat de dânșii acel lucru care era trecut de atâta mulțime de ani, pe care eu demult îl uitasem și după aceea nici în minte nu l-am cugetat vreodată; iar ei mi le puneau înainte, ca și cum astăzi le-aș fi grăit, întrebându-mă despre toate cu de-amănuntul și-mi aduceam aminte de toate, că așa au fost. Apoi, tăcând și rușinându-mă, tremuram de frică, iar sfinții îngeri care mă duceau, împotriva acelor păcate ale mele, au pus unele din faptele cele bune pe care le făcusem mai pe urmă și, neajungând acelea, au împlinit din darurile Cuviosului Părintelui meu Vasile și m-au răscumpărat. Iar de acolo am mers mai departe.

Vama a doua – a minciunii

Ne-am apropiat de altă vamă, ce se chema a minciunii, la care se întreba de tot cuvântul mincinos; iar mai ales, de călcarea jurământului, de chemările numelui Domnului în deșert, de mărturia mincinoasă, de neîmplinirea făgăduințelor făcute către Dumnezeu, de mărturisirea păcatelor ce se face neadevărată și de altele asemenea ca acelea mincinoase. Iar duhurile vămii aceleia erau iuți și sălbatice, tare mustrau și întrebau; când ne-am oprit, îndată au început a ispiti cu de-amănuntul și am fost vădită pentru două lucruri mici, că mi s-a întâmplat a minți, nesocotind aceea ca păcat, și că de multe ori, de rușine, nu mă mărturiseam cu adevărat înaintea părintelui meu cel duhovnicesc. Iar călcări de jurăminte și mărturii mincinoase și altele asemenea ca acelea, n-au aflat în mine, cu darul lui Hristos. Însă, pentru minciunile care se aflaseră la mine, dănțuiau și voiau să mă răpească din mâinile celor ce mă duceau; dar sfinții îngeri, punând împotriva acelor păcate unele din faptele mele cele bune și mai multe din darurile părintelui meu, m-au răscumpărat și am mers mai sus fără primejdie.

Vama a treia – a osândirii, clevetirii și judecății aproapelui

După aceea am ajuns la altă vamă, care se cheamă a osândirii și a clevetirii. După ce ne-am oprit acolo, am văzut cât de greu păcat este a osândi pe aproapele și cât de mare rău este a cleveti pe cineva, a osândi, a defăima, a huli, a batjocori și a râde de păcatul străin, iar pe ale tale a nu le vedea. Pentru că pe unii ca aceștia cumpliții întrebători îi cercetau ca pe niște antihriști, care au răpit mai înainte cinstea lui Hristos și s-au făcut judecători și pierzători celor de aproape ai lor, fiind singuri vrednici de mii de osândiri. Dar în mine, prin darul lui Hristos n-au aflat mult acolo, pentru că mă păzeam cu dinadinsul în toate zilele vieții mele să nu osândesc pe nimeni, nici să clevetesc, nici să râd de cineva, nici să hulesc pe cineva; însă, uneori, din întâmplare auzind pe alții osândind, sau clevetind, sau râzând de cineva, mă plecam spre dânșii puțin cu mintea, sau din nepază adăugam la acelea câte o vorbă; dar îndată mă întorceam, căindu-mă în sine, și aceea mi s-a pus în osândire ca clevetire, de întrebătorii aceia. Deci și de acolo răscumpărându-mă sfinții îngeri cu darul Cuviosului Vasile, au mers împreună cu mine mai sus.

Vama a patra – a lăcomiei și beției

Am trecut la altă vamă, care se numește lăcomia pântecelui. Și îndată au alergat asupra noastră acele duhuri necurate, bucurându-se ca de o dobândă aflată de ei. Și am văzut chipurile duhurilor foarte necurate, care închipuiau prin sine pe iubitorii de desfătări și pe nesățioșii cu pântecele și pe urâții bețivi, dintre care unii se arătau că poartă vase și căldări cu mâncăruri, iar alții, pahare și ulcioare cu băuturi; dar se vedea hrana și băutura aceea gunoi necurat și întinare. Deci se arătau diavolii a fi ca niște îmbuibați și beți, ca cei ce cântă din cimpoi și din toate instrumentele, după asemănarea cârciumarilor și a benchetuitorilor, bătându-și joc de sufletele păcătoșilor celor duși la vama lor. Aceia, ca și câinii înconjurându-ne și oprindu-ne, îndată mi-au adus înainte toate păcatele mele. Adică de am mâncat în taină vreodată, sau am mâncat peste măsură și trebuință, sau de dimineață ca dobitocul am mâncat fără rugăciune și fără semnul Crucii. Apoi, de câte ori am mâncat în sfintele posturi mai înainte de obișnuita pravilă bisericească, sau mai înainte de masă, sau din neînfrânare am gustat ceva, sau la masă peste măsură m-am săturat.

Asemenea și bețiile mele toate mi le arăta, punându-mi înainte paharele și vasele din care m-am îmbătat și numărul paharelor băute, zicându-mi: „Atâtea pahare ai băut în cutare vreme, la cutare banchet și nuntă cu acei oameni. Iar în altă vreme și în alt loc, cu atâtea pahare te-ai îmbătat până la nesimțire și iarăși în alt loc și vreme, atâtea sticle ai umplut de vin sau de altă băutură; și atât de mult ai benchetuit cu muzică și jocuri, plesnind, cântând și sărind, încât abia ai fost adusă la casa ta, slăbită de beția cea fără măsură”. Apoi îmi arătau și acele pahare cu care uneori în zile de post de dimineață am băut până la îmbătare și nu le socoteam ca păcat, nici nu mă pocăiam și pe alții îi atrăgeam la mese și beții, sau în zile de praznic și în Duminici, mai înainte de Sfânta Liturghie, am băut undeva un pahar. Pe toate acelea și alte plăceri și beții ale mele mi le puneau înainte, îmi luau seama și se bucurau, ca și cum mă aveau în mâinile lor și în fundul iadului vrând să mă ducă.

Iar eu tremuram, văzându-mă mustrată de toate acestea și neavând ce să răspund împotrivă. Dar sfinții îngeri, scoțând destule din darurile Cuviosului Vasile – adică rugăciunile sfinților și slujbele Bisericii și milostenia -, împotriva acelora au pus pentru mine răscumpărare. Iar diavolii, văzând răscumpărarea mea, au făcut tulburare, zicând: „Amar nouă! Am pierdut osteneala noastră! A pierit nădejdea noastră!” Și aruncau în văzduh hârtiile pe care le aveau scrise asupra mea. Iar eu, văzând acestea, mă înveseleam și ne-am dus de acolo fără primejdie.

Mergând, sfinții îngeri vorbeau între ei, zicând: „Cu adevărat mare ajutor are sufletul acesta, de la plăcutul lui Dumnezeu, Vasile. Și, dacă nu i-ar fi ajutat cu ostenelile și rugăciunile lui, multă primejdie ar fi răbdat, trecând aceste ispitiri din văzduh”. Iar eu, luând îndrăzneală, am zis către sfinții îngeri: „Stăpânii mei, mi se pare că nimeni nu știe, din cei ce trăiesc pe pământ, ce se face aici și ce îl așteaptă pe sufletul cel păcătos după moarte”.

Sfinții îngeri mi-au răspuns: „Au doar nu mărturisesc pentru acestea dumnezeieștile Scripturi, care totdeauna se citesc în biserici și se propovăduiesc de sfinții slujitori ai lui Dumnezeu? Însă cei ce s-au împătimit spre pământeștile deșertăciuni, nu bagă în seamă de aceasta și, socotind că îmbuibarea și beția din toate zilele le este desfătare, mâncând în toate zilele fără saț, îmbătându-se fără frică de Dumnezeu, având pântecele în loc de Dumnezeu, nici nu gândesc la viața ce o să fie, nici nu-și aduc aminte de scriptura care zice: Amar vouă, celor ce vă săturați acum, căci veți flămânzi, și celor ce vă îmbătați, că veți înseta. Pentru că ei socotesc că sunt basme cele din Sfânta Scriptură și petrec fără grijă, cu dansuri benchetuind și în toate zilele, ca și bogatul cel din Evanghelie, veselindu-se luminat.

Însă câți dintr-înșii sunt milostivi și îndurați și fac bine săracilor și scăpătaților și ajută pe cei ce le trebuie ajutor, aceia cu lesnire câștigă de la Dumnezeu iertare de păcatele lor și trec vămile fără supărare pentru milostenia lor. Pentru că Scriptura zice: Milostenia izbăvește din moarte și acoperă mulțime de păcate. Cei ce fac milostenie și dreptate se vor îndestula de viață. Iar cei ce nu se sârguiesc să-și curețe păcatele cu milosteniile, acelora nu le este cu putință să scape de aceste întrebări; căci îi răpesc aceia pe care i-ai văzut, întunecați la chip, boierii vămilor și, muncindu-i cumplit, îi pogoară în chinurile iadului și-i țin în legături până la înfricoșata judecată a lui Hristos. Deci, nu ți-ar fi fost cu putință să treci acestea, de n-ai fi câștigat răscumpărarea din dăruirile Cuviosului Vasile.

Vama a cincea – a lenevirii

Astfel vorbind, am ajuns la altă vamă, ce se cheamă a lenevirii, unde se cercetează toate zilele și ceasurile cele petrecute în zadar și se opresc cei ce mănâncă osteneli străine, iar ei nu vor să lucreze, precum și cei care sunt plătiți și după datorie nu lucrează. Se mai cercetează acolo și cei ce nu se îngrijesc de lauda lui Dumnezeu, se lenevesc în zile de praznic și Duminicile să meargă în biserică la Utrenie, la dumnezeiasca Liturghie și la celelalte slujbe ale lui Dumnezeu. Trândăvia și neîngrijirea se cercetează acolo și fiecare mirean ori duhovnic cu de-amănuntul se întreabă de lenevire și de nepurtarea de grijă pentru sufletul său. De aceea mulți de acolo se duc în prăpastia iadului. Acolo și eu fiind mult întrebată, nu mi-ar fi fost cu putință să mă eliberez de datoriile păcatului aceluia, de nu ar fi împlinit neajungerea mea dăruirea Cuviosului Vasile, prin care, răscumpărându-mă, m-am izbăvit cu darul lui Hristos.

Vama a șasea – a furtului

Am mers apoi la vama furtului, la care, deși ne-am împiedicat puțin, am trecut, nedând mult acolo, pentru că nu s-a găsit în mine furtișag, afară de care se făcuse în copilăria mea foarte puțin, din neînțelegere.

Vama a șaptea – a iubirii de argint

De acolo am mers la vama iubirii de argint și a zgârceniei. Însă și pe aceea îndată am trecut-o, pentru că, acoperindu-mă Domnul în viața mea, nu m-am îngrijit de multă avere, nici n-am fost iubitoare de argint. Cu cele pe care mi le trimitea Domnul, mă îndestulam. Nici nu eram avară, ci, din cele ce aveam, împărțeam cu osârdie la cei ce aveau trebuință.

Vama a opta – a cametei

Mergând mai sus am găsit vama care se cheamă camătă, unde se cercetează cei ce își dau argintul lor cu camătă și fac dobândă necurată, precum și lacomii și cei ce țin lucrul cel străin, ca al lor. Acolo întrebătorii cu ispitire cercetând cele despre mine și negăsind nimic, scrâșneau asupra mea cu dinții, iar noi ne-am dus mai sus, mulțumind lui Dumnezeu.

Vama a noua – a nedreptății

Am ajuns la vama nedreptății, la care se cercetează toți judecătorii cei nedrepți care judecă pe plată și dau dreptate celor vinovați, iar pe cei nevinovați îi osândesc. Acolo se cercetează și oprirea de plata lucrătorilor pământului și cei ce vând cu lipsă și fac cumpene nedrepte la neguțătorie, ca și orice lucru făcut cu nedreptate se cercetează acolo. Iar noi, cu darul lui Hristos, am trecut și pe acea vamă fără primejdie, dând ceva.

Vama a zecea – a zavistiei

Asemenea și vama ce era după dânsa, care se numește a zavistiei, am trecut-o nedând nimic, pentru că pe nimeni niciodată n-am zavistuit. Și măcar că întrebau acolo despre ura de frați, neiubirea de aproapele, răutatea, însă, cu îndurările lui Hristos, întru toate cercetările acelea m-au găsit nevinovată, fără numai mânia diavolilor celor ce scrâșneau asupra mea am văzut-o și nu m-am temut de dânșii, ci ne-am dus mai sus, bucurându-ne.

Vama a unsprezecea – a mândriei

În asemenea chip am trecut și vama mândriei, unde, cu mândrie, duhurile rele cercetează sufletele pentru slavă deșartă, pentru îngâmfare și trufie. Acolo se cercetează cu dinadinsul dacă cineva n-a dat datornica cinste părinților, tatălui și mamei, asemenea preoților și celor mai bătrâni și celor mai mari rânduiți de Dumnezeu și puși întru stăpânire, și de câte ori nu i-au ascultat pe dânșii și celelalte lucruri de mândrie și cuvinte în deșert. Această vamă noi trecând-o, foarte puțin am spus ceva și m-am liberat.

Vama a douăsprezecea – a mâniei și iuțimii

Apoi am ajuns la altă vamă, ce se numește a mâniei și iuțimii; dar acolo, deși erau sălbatici întrebătorii văzduhului, de la noi nu au dobândit mult și am mers înainte, bucurându-ne întru Domnul, acoperind pe păcătosul meu suflet rugăciunile Sfântului și Cuviosului meu Părinte Vasile.

Vama a treisprezecea – a pomenirii de rău

După aceasta ne-a stat înainte vama pomenirii de rău, la care cu nemilostivire se întreabă cei ce țin în inimile lor răutate asupra aproapelui și cei ce răsplătesc rău pentru rău. De acolo cu multă mânie duhurile cele rele aruncă sufletele în tartar. Dar milostivirea Domnului și acolo m-a acoperit, pentru că n-am ținut răutate spre nimeni, nici n-am ținut minte răul pentru supărările ce mi s-au făcut mie, și mai ales n-aveam răutate asupra celor ce mă vrăjmășuiau și după puterea mea arătam dragoste spre dânșii, răsplătind răul cu binele. Și cu nimic nu m-au găsit a fi datoare la vama aceea, de aceea se tânguiau diavolii că plecam liberă din cumplitele lor mâini. Și iarăși ne-am dus mai departe, veselindu-ne întru Domnul. Și am întrebat pe sfinții îngeri ce mă duceau, grăind: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, spuneți-mi de unde știu aceste înfricoșate stăpâniri ale văzduhului toate faptele cele rele ale tuturor oamenilor, care trăiesc în toată lumea, precum și pe ale mele, că nu numai pe cele făcute la arătare, ci și cele din taină le vădesc?”

Sfinții îngeri mi-au răspuns, zicând: „Tot creștinul de la Sfântul Botez primește de la Dumnezeu pe îngerul său păzitor, care, nevăzut păzind pe om, îl povățuiește ziua și noaptea spre tot lucrul bun, în tot timpul vieții lui, până la ceasul morții, și scrie toate lucrurile cele bune făcute de dânsul în viața aceasta, pentru care omul poate să câștige de la Domnul milă și veșnică răsplătire întru cereasca Împărăție. Asemenea și întunecatul diavol, cel ce dorește ca pe tot neamul omenesc să-l tragă la a sa pierzare, pe unul din viclenele duhuri aproape îi pune. Acesta, în urma omului umblând, îi pândește lucrurile lui cele rele din tinerețe, la care îl și cheamă prin meșteșugirile sale, adică orice rău ar face omul.

Apoi, ducându-se la vămi, duce acolo păcatele omului, pe tot cuvântul scriindu-l la vama ce i se cuvine aceluia; și în acest chip sunt știute de boierii văzduhului toate păcatele tuturor oamenilor din toată lumea. Iar după ce sufletul se desparte de trup și la Ziditorul său se sârguiește a se sui întru cele cerești, atunci viclenii aceia îl opresc pe el, arătându-i în scris păcatele lui. De are sufletul mai multe fapte bune decât păcate, nu-l opresc, iar dacă vor afla întru el păcate mai multe, îl opresc la o vreme și-l închid în temnița nevederii de Dumnezeu și-l miluiesc după cât puterea lui Dumnezeu îi lasă pe dânșii să-l miluiască, până ce acel suflet cu rugăciuni și cu milosteniile celor de aproape ai săi primește răscumpărare.

Iar dacă vreun suflet s-ar arăta atât de păcătos și urât de Dumnezeu, încât să nu aibă nădejde de mântuire, ci veșnică pieire îl așteaptă, pe acela atunci îndată îl pogoară întru adâncime. Al lor este locul cel gătit spre veșnica muncă și acolo îl ține până la a doua venire a Domnului, iar după aceea are să se muncească veșnic cu trupul împreună cu dânșii, în focul gheenei. Însă și aceasta s-o știi, că pe această cale se suie și primesc cercetare numai acei care sunt luminați cu credința în Hristos și cu Sfântul Botez, iar necredincioșii păgâni, slujitorii de idoli, saracinii și toți cei înstrăinați de Dumnezeu, aici nu vin, pentru că, încă fiind în trup, sunt îngropați în iad cu sufletele lor și când mor, îndată, fără cercetare, sufletele acelora le iau diavolii, ca pe o parte a lor, și-i duc jos în prăpastia gheenei”.

Vama a paisprezecea – a uciderii

Acestea grăind către mine sfinții îngeri, am intrat la vama uciderii, la care mai întâi uciderea și mai ales uciderea de prunci din pântece se cercetează, apoi tâlhăria, otrăvirea, uciderea fără voie, îndemnarea la ucidere, la sinucidere și uciderea sufletească și toată rana, toată lovirea, oriunde, pe spate sau peste cap, ori palmă peste obraz sau grumaz, sau lovirea din mânie, cu armă, cu lemn, cu piatră, toate acestea cu de-amănuntul se întreabă și în cumpănă se pun. Ci noi și acolo puțin dând, am trecut bine.

Vama a cincisprezecea – a vrăjitoriei

Am trecut la vama vrăjilor, a fermecătoriei, șoptirilor și chemării diavolilor. Și erau duhurile acelea asemenea cu jivinele cele cu patru picioare, cu scorpiile, cu șerpii, cu viperele și cu broaștele și strașnică și urâtă era vederea acelora, dar acolo nimic nu s-a aflat la mine, cu darul Domnului meu, și am trecut îndată, nedând nimic. Duhurile acelea, mâniindu-se asupra mea, ziceau: „Vei veni la locurile cele de desfrânare, vom vedea de vei scăpa de acolo”.

Pornindu-ne în sus, am întrebat pe sfinții îngeri care mă duceau: „Stăpânii mei, oare toți creștinii trec pe la vămile acestea? Nu este oare cu putință vreunui om să treacă pe aici fără întrebare și fără frica aceasta ce se face la vămi?” Sfinții îngeri mi-au răspuns: „Nu este altă cale pentru sufletele credincioșilor celor ce se suie la cer; toți trec pe aici, dar nu toți se cercetează precum tu, fără numai cei asemenea cu tine păcătoși, care n-au făcut desăvârșit mărturisire a păcatelor, rușinându-se și tăinuind înaintea părinților duhovnici faptele cele de rușine. Pentru că dacă cineva cu adevărat și-ar mărturisi toate faptele sale cele rele, i-ar părea rău și s-ar căi de relele cele făcute, apoi păcatele acelora nevăzut se șterg de dumnezeiasca milostivire. Și, când un suflet ca acela trece pe aici, întrebătorii cei din văzduh, deschizându-și cărțile, nimic nu află scris asupra lui și nu pot să-i facă nici o supărare, nici să-l îngrozească, și se suie sufletul la scaunul darului.

Dacă tu ai fi făcut desăvârșită mărturisire de toate păcatele tale și după dezlegare ai fi făcut pocăință din destul, n-ai fi suferit niște groaznice și înfricoșate cercări ca acestea la vămi. Însă ți-a ajutat aceea, că de mult ai încetat a păcătui de moarte și cu fapte bune ți-ai petrecut ceilalți ani ai vieții; dar mai ales ți-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Vasile, căruia i-ai slujit cu osârdie”.

Vama a șaisprezecea – a desfrânării

Astfel vorbind, am ajuns la vama desfrânării, la care se cercetează tot felul de desfrânare, și nălucirea păcatului desfrânării cea cu mintea, și zăbovirea gândului într-acel păcat, și învoirea cu necuratele și pătimașele atingeri. Iar stăpânul vămii aceleia ședea pe scaunul său, îmbrăcat în haină necurată, cu spume de sânge stropită, cu care acela ca cu porfiră împărătească se împodobea și mulțime de diavoli stăteau înaintea lui. Aceia, văzându-mă ajungând acolo, mult s-au mirat cum am ajuns până la dânșii și, scoțându-mi scrise faptele cele desfrânate ale mele, mă mustrau, arătându-mi persoanele cu care am greșit în tinerețile mele și vremea când am greșit, ori noaptea, ori ziua, și locurile în care păcatul acela l-am făcut cu cineva și nu aveam ce să răspund, fără numai tremuram de frică și mă umpleam de rușine.

Iar sfinții grăiau pentru mine către diavoli: „S-a părăsit de lucrurile desfrânării de mulți ani, și de atunci în curăție și în înfrânare a petrecut pustnicește”. Răspuns-au diavolii: „Și noi știm că de mult a părăsit păcatul, ci cu adevărat nu s-a mărturisit înaintea duhovnicescului ei părinte, nici n-a luat de la dânsul cuviincioasa poruncă spre pocăință de păcate, pentru aceasta este a noastră. Deci, ori lăsați-ne-o nouă și vă duceți, ori o răscumpărați cu fapte bune!” Și puseră sfinții îngeri multe din lucrurile mele, iar mai mult din darurile Cuviosului Vasile, și abia m-am izbăvit de primejdia aceea cumplită și ne-am dus.

Vama a șaptesprezecea – a preadesfrânării

Apoi am ajuns la vama marii desfrânări, numită și preadesfrânare sau adulter, unde se cercetează păcatele celor ce petrec în căsătorie, dar credința însoțirii unul cu altul nu o păzesc, nici nu-și feresc patul lor curat, asemenea și silirile la desfrânare. Aici se cercetează și persoanele cele sfințite și dăruite lui Dumnezeu, ce și-au făgăduit fecioria și curăția lui Hristos și n-au păzit-o de căderile în desfrânare groaznică. La acea vamă și eu mult m-am arătat a fi datoare și vădită am fost la o mare desfrânare. Și acum necuratele duhuri și nemilostivii cercetători voiau să mă răpească din mâinile îngerilor și să mă pogoare în fundul iadului. Iar sfinții îngeri, certându-se mult cu dânșii și toate ostenelile mele și nevoințele pe care le făcusem aducându-le după aceea la mijloc, abia m-au răscumpărat, nu atât cu ale mele fapte bune, pe care le-au pus acolo până la cea mai de pe urmă, cât mai ales din darurile Părintelui meu Vasile, din care, foarte mult scoțând, au pus în cumpănă împotriva fărădelegilor mele și, luminându-mă, ne-am dus mai departe.

Vama a optsprezecea – a sodomiei și gomoriei

Urcând, ne-am apropiat de vama marilor nelegiuiri, la care se cercetează păcatele desfrânării cele peste fire, bărbătești și femeiești, și împreunarea cu diavolii și cu animalele necuvântătoare, amestecările de sânge și alte păcate mai necurate făcute în taină, pe care rușine este a le și pomeni. Mai marele vămii aceleia se vedea mai rău decât toți diavolii cei înfricoșați, iar slugile lui erau într-acel chip negrăit și având nespusă mânie și înfricoșare. Aceia, ieșind degrabă împotriva noastră, ne-au împresurat; dar, cu mila Domnului, neaflând nimic în mine, au fugit cu rușine, iar noi bucurându-ne, ne-am dus. Și grăiau către mine sfinții îngeri: „Ai văzut, Teodora, înfricoșatele vămi ale desfrânării. Deci, să știi că mai nici un suflet nu le trece fără supărare, de vreme ce toată lumea zace în răutatea smintelilor și toți oamenii sunt iubitori de desfătări și de desfrânare, iar gândul omului atârnă spre rele din tinerețile lui și abia unii se feresc de necurățiile desfrânării, dar puțini sunt cei ce-și omoară poftele trupului. Deci puțini trec vămile acestea cu libertate și cei mai mulți, venind aici, îndată pier; pentru că diavolii cumpliți ai păcatelor desfrânării răpesc sufletele celor desfrânați și le trag jos în iad, cu amar muncindu-le. Și se laudă boierii vămilor de desfrânare, zicând: „Noi singuri mai mult decât cei din vămile noastre umplem gheena în iad”. Iar tu, Teodora, să mulțumești lui Dumnezeu, că iată acum ai trecut acele cercări, cu rugăciunile Cuviosului Vasile, Părintele tău, și de acum nu vei mai vedea rele, nici frică”.

Vama a nouăsprezecea – a ereziei

După aceasta am ajuns la vama ereziei, unde se cercetează nedreptele gânduri și socotelile cele pentru credință, depărtările de la dreptcredincioasa mărturisire a credinței, neîmplinita credință, îndoirea în credință, hulele asupra sfințeniei și altele asemenea cu acelea. Dar acea vamă fără ispitire am trecut-o și acum nu eram departe de porțile cerești.

Vama a douăzecea – a zgârceniei

Apoi ne-au mai întâmpinat duhurile cele rele ale vămii celei de pe urmă, care este a nemilostivirii și a împietririi inimii. Și iuți erau întrebătorii aceia și stăpânul lor cumplit, suflând de iuțime, având focul nemilostivirii. Acolo fără de milă se cercetează sufletele nemilostivilor. Și de s-ar afla cineva de multe nevoințe săvârșitor, de posturi și de rugăciuni, și dacă acela a păzit curăția, de a avut înfrânarea trupului său, dar a fost neîndurat și nemilostiv, închizându-și milostivirile sale dinspre aproapele, acela de la acea vamă se duce în jos și întru adâncul iadului se încuie și nici nu câștigă milă în veci. Dar noi, cu darul lui Hristos, am trecut și acea vamă fără primejdie, ajutându-mi pretutindeni rugăciunile Cuviosului Vasile, cel ce a dăruit multe din lucrurile sale bune pentru răscumpărarea mea.

După aceea, ne-am apropiat cu bucurie de porțile cerești, scăpând de amarele vămi. Și erau porțile cerești ca și cristalul cel luminos, unde se vedea strălucire negrăită și tineri ce stăteau într-însele în chipul soarelui, care, văzându-mă dusă de mâinile îngerești, s-au umplut de veselie, bucurându-se de mine; că, acoperindu-mă cu milostivirea lui Dumnezeu, am scăpat de vămile văzduhului și, întâmpinându-ne cu dragoste, ne-au dus înăuntru.

Dar ce am văzut acolo și ce am auzit, o, fiule Grigorie, a zis Cuvioasa Teodora, nu este cu putință a le spune cu de-amănuntul. Căci am văzut ceea ce ochiul omenesc n-a văzut și am auzit ceea ce urechea niciodată n-a auzit, nici la inima cuiva, din cei ce petrec pe pământ, nu s-au suit acele bunătăți. Deci, am fost adusă înaintea scaunului lui Dumnezeu, Cel cu neapropiată slavă, înconjurat de Heruvimi, de Serafimi și de mulțime de oaste cerească, care cu negrăite cântări slăvesc pe Dumnezeu totdeauna, și m-am închinat Dumnezeirii celei nevăzute și neînțelese. Și au cântat puterile cerești cântare dulce, preamărind milostivirea lui Dumnezeu cea nebiruită de păcatele omenești. Și a venit glas de la slava cea de mare cuviință, poruncind acelorași sfinți îngeri care mă luau să mă aducă să văd locașurile sfinților, asemenea și toate muncile păcătoșilor și după aceea să mă odihnească în locașurile fericitului Vasile.

Deci, am fost purtată pretutindeni și am văzut cele mai frumoase locașuri, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu, pline de slavă și de dar. Și-mi arătau cei ce mă purtau, deosebit locașurile apostolești, deosebit cele proorocești, deosebit cele mucenicești, deosebit cele arhierești și fiecare ceată de sfinți avea locașuri deosebit. Și fiecare locaș avea negrăită frumusețe, în lărgime și lungime, și aș zice la fel cu ale Constantinopolului, dar cu neasemănare mai frumoase, având multe palate nefăcute de mâini. Și pretutindeni în locașurile acelea se auzea glas de bucurie și de veselie duhovnicească și se vedeau cetele celor ce prăznuiesc. Toți sfinții văzându-mă, se bucurau de mântuirea mea, mă întâmpinau și mă sărutau, lăudând pe Domnul, Care m-a izbăvit din cursele vrăjmașilor.

După înconjurarea acelor locașuri, am fost pogorâtă în cele de dedesubt ale pământului și am văzut muncile cele înfricoșate, nesuferite și cumplite, pregătite păcătoșilor în iad, pe care arătându-mi-le sfinții îngeri, îmi ziceau: „Vezi, o, Teodora, din câte munci te-a izbăvit Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său Vasile?” Și am auzit acolo strigare, plângere și amară tânguire a celor ce erau în muncile acelea. Unii strigau „amar!”, alții „vai!”, alții țipau, iar alții blestemau ziua nașterii lor; dar nimeni nu era, căruia să-i fie milă de dânșii.

După aceea, ducându-mă de acolo, m-au adus în locașul acesta pe care îl vezi, al Cuviosului Părintelui nostru Vasile, și m-au așezat aici, zicându-mi: „Acum Cuviosul Vasile face pomenire pentru tine”. Și am cunoscut că după patruzeci de zile de la despărțirea mea din trup am venit la acest loc de odihnă.

Toate acestea i le-a spus în vis Cuvioasa Teodora lui Grigorie, și i-a arătat toată frumusețea acelui locaș și bogățiile cele duhovnicești, care s-au adunat cu sudorile cele din multe osteneli ale fericitului părinte, îndulcirile și slava, multe feluri de răsaduri cu frunze de aur și cu multe roade și toată veselia duhovnicească.

După ce s-a sfârșit vedenia aceea, Grigorie s-a deșteptat din somn și, venindu-și în sine, se mira de cele văzute și auzite de la fericita Teodora. Și, sculându-se dimineața, s-a dus la Cuviosul Vasile să se binecuvânteze de la dânsul, după obicei. Iar el l-a întrebat, zicând: „Fiule Grigorie, unde ai fost în această noapte?” Iar el, ca și cum n-ar ști nimic, a răspuns: „M-am odihnit pe patul meu”. Bătrânul i-a zis: „Știu că te-ai odihnit pe pat cu trupul, însă cu duhul ai fost în altă parte. Ai uitat oare câte ți-a descoperit Dumnezeu în noaptea aceasta în vedenia visului? Ai câștigat ceea ce doreai, ai văzut pe Teodora și cele despre dânsa le-ai auzit de la ea singură; în locașurile mele ai fost și cele ce-mi sunt pregătite, cu darul lui Hristos, pentru puțina mea osteneală, pe toate le-ai privit ca în oglindă”.

Grigorie, auzind acestea de la cuviosul, a cunoscut că visul lui nu este o nălucire, ci i s-a făcut o descoperire de la Dumnezeu, prin rugăciunile și mijlocirea cuviosului. Apoi, mulțumind lui Dumnezeu, s-a închinat fericitului părinte și multe învățături a luat de la dânsul.

Același Grigorie, în altă vreme, prin voia lui Dumnezeu, a căzut într-o îndoire de credință, pentru că, citind cu dinadinsul cărțile Vechiului Testament, gândea în mintea sa că bine cred iudeii și a fost în acel gând multă vreme. Dar mai înainte văzătorul Vasile, cunoscând aceasta cu duhul, l-a mustrat și, după multă sfătuire, a cerut iarăși de la Dumnezeu descoperire. Atunci Grigorie a văzut în vis o minunată vedenie despre înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, pentru adunarea la judecată a tot neamul omenesc; a văzut pe Hristos, Judecătorul lumii, stând pe scaun și având de-a dreapta pe toți drepții, iar pe păcătoși de-a stânga, stând și fiind judecați după faptele lor. A văzut apoi și pe toți iudeii, care n-au crezut în Hristos, osândiți cu ceilalți păgâni și trimiși în focul gheenei. Și, precum a văzut osândirea păcătoșilor, așa a văzut și preamărirea sfinților, pentru care singur Grigorie a scris foarte pe larg scriere, care se află în Mineiul cel mare. Iar aici povestindu-se aceasta mai pe scurt, este vremea a sfârși.

Deci, după mulți ani ai vieții sale, după ostenelile și nevoințele vieții celei aspre, după minunile cele multe ce le făcuse și după mai înainte vederea celor viitoare și vindecările în dar ale bolnavilor, Cuviosul Părintele nostru Vasile, slăbind de bătrânețe, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Pentru că a fost adus din pustie în Constantinopol în anii cei de mijloc ai lui și a petrecut acolo ca la cincizeci de ani, având aproape o sută de ani de la nașterea sa, și a trecut la viața cea fără de sfârșit, unde anii nu se împuținează. Însă și-a văzut mai înainte sfârșitul și l-a vestit iubitului său ucenic, Grigorie.

Avea Grigorie obicei, în tot Sfântul și Marele Post cel de patruzeci de zile, de se închidea în casă, în camera sa, și nu ieșea până la Sfintele Paști, petrecând în post și în rugăciuni și făcând mulțime de metanii și în toate nopțile nu dădea ochilor săi somn. Deci odată, apropiindu-se sfintele patruzeci de zile, Grigorie a mers la cuviosul ca să ia binecuvântare, după obicei, spre nevoința postului în închisoare. Iar cuviosul, vorbind mult cu dânsul pentru folosul sufletului și dându-i binecuvântare, la sfârșit i-a zis: „Mergi, fiule, cu pace la casa ta, iar pe mine cu ochii cei trupești ai tăi nu mă vei mai vedea mai mult în viața aceasta”.

Zicând aceasta a plâns și, cuprinzând pe Grigorie cu dragoste, l-a sărutat. Iar el, căzând la cinstitele lui picioare, le-a udat cu lacrimile, plângând și tânguindu-se pentru despărțirea lui, și, plângând mult, s-a dus și s-a închis spre post, precum îi era obiceiul.

Apoi Cuviosul Vasile, în săptămâna cea din mijloc a postului, în 25 de zile ale lunii martie, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului său, în anul 944, iar cinstitul său trup a fost îngropat în mânăstirea Sfinților Mucenici Flor și Lavru. Și s-a făcut o vedenie unui om cinstit în Constantinopol: Vedea o casă mare și minunată și porțile erau împodobite cu aur și cu pietre scumpe, iar deasupra porților era scris cu cuvinte de aur astfel: „Locașul și odihna veșnică a Sfântului Vasile cel Nou”. Citind aceasta bărbatul acela, se minuna de frumusețea zidirii acelei case. Și iată un tânăr preafrumos ieșind, i-a zis: „Ce te minunezi, omule? Voiești să vezi lucru mai minunat?”

Deschizând porțile acelea, se vedeau înăuntru palate preafrumoase și minunate, a căror frumusețe covârșește toată mintea omenească, și Cuviosul Vasile ședea pe scaun împărătesc în mare slavă, înconjurat de mulți bărbați și tineri minunați și luminoși. Apoi se vedeau acolo și răsaduri preafrumoase și toate cele văzute erau pline de bucurie și de veselie. Și se auzea dinăuntru, zicând: „O răsplătire ca aceasta iau după moarte toți cei ce au iubit pe Dumnezeu și I-au slujit cu osârdie!” Această vedenie bărbatul acela a spus-o multora și toți cei ce auzeau, preamăreau pe Dumnezeu și cinsteau pomenirea Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

O, de ne-am învrednici și noi părții iubitorilor lui Dumnezeu, cu sfintele lui rugăciuni și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, în veci. Amin.

 

Notă – Tot în această zi mai facem și pomenirea sfinților douăzeci și șase de mucenici, care în țara Goților, pe vremea împărăției lui Valent (364-378) și Grațian (378-379), au pătimit de la Ungherih, împăratul goților, pentru Hristos. Dintre aceștia doi erau preoți, Vetusie și Vercu, cu doi fii și două fiice, și Arpil monahul. Iar mireni erau: Avip, Agn, Rels, Gatrax, Iscon, Sila, Sighiț, Soniril, Term și Fil; iar din femei: Anna, Alla, Larisa, Moico, Mamica, Urțo și Nemais. Văduva împărăteasă a goților, pe nume Gaata, fiind creștină, împreună cu fiica sa Duclida, adunând moaștele lor, le-a adus în Cizic, cetatea grecească. Apoi ea însăși, întorcându-se în patria sa, a fost ucisă cu pietre de necredincioși; iar fiica ei s-a săvârșit cu pace în Cizic.

Sf. Codrat, Teodosie, Emanuil și alți 40 de mucenici din părțile Răsăritului

Sf. 26 de mucenici goți

Sf. Ștefan Mărturisitorul, egumenul de la Mănăstirea Triglia, în Bitinia

Sf. Avraam de la Mont Latros

Sf. Nichifor, Ep. de Milet