Sinaxar 23 martie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai săi
- Cuviosul Nicon, egumenul Pecerscăi
- Sf. Mc. Dometie din Frigia
- Sf. Mc. Luca din Mitilene (anul 1802)
- Cuv. Gheorghe cel Nou, făcătorul de minuni din Diipiu
- Sf. Pahomie din Nerekta
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai săi
În cetatea ce se numește Neapole, care este în țara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rânduiala ostășească, împodobit cu frumusețe, vesel la față și viteaz în războaie, dar cu credința elin, născut din tată elin și învățat la închinarea idolească. Însă maica sa era creștină și îl sfătuia totdeauna spre cunoștința lui Hristos. Spunându-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ți se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; și nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa și de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie și prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat”.
Odată s-a întâmplat că a ieșit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostași, se afla în mijlocul vrăjmașilor, în mare strâmtorare și primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulți din tovarășii săi uciși și acum aștepta să cadă și el de sabia vrăjmașilor săi. Atunci și-a adus aminte de sfatul maicii sale și, ridicându-și ochii la cer și suspinând din adâncul ini-mii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu și eu robul Tău, adică mă voi închina Ție, împreună cu mama care m-a născut”.
Zicând aceasta, a luat îndrăzneală și, întinzând cu bărbăție spre vrăjmași dreapta sa cea înarmată cu sulița, a ucis îndată ca la o sută și optzeci de bărbați viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalți i-a izgonit, și nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; așa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit și izgonit pe vrăjmași”. Și s-au mirat cetele romanilor și ale elinilor de Nicon, ostașul lor, zicând: „O, minune a rânduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut și nici n-am auzit de un ostaș ca acesta, atât de viteaz în război și nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.
Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa și, lăudând pe Dumnezeu, a spus maicii sale câte a făcut Domnul cu dânsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maica sa, umplându-se de mare bucurie, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, Cel ce voiești să se mântuiască toți oamenii și la cunoștința adevărului să vină. Acum, Stăpâne, ascultă rugăciunea roabei Tale și învrednicește pe fiul meu de baia nașterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, și învață-l să facă voia Ta ca, bineplăcând Ție, să câștige de la Tine veșnicele bunătăți făgăduite”.
Deci a început Nicon a întreba pe maica sa, cum poate cineva să fie creștin desăvârșit. Maica sa i-a răspuns: „Ți se cade să postești patruzeci de zile și de la preot creștin să te povățuiești la credința creștinească; după aceea, lepădându-te de satana și de toate lucrurile lui și crezând în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfântul Botez. Numai așa te vei face creștin adevărat și rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decât închinător de idoli elinesc și ostaș! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele”.
Apoi, închinându-se până la pământ mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povățuitor și păzitor sufletului și trupului meu, ca prin povățuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfântului Botez și m-ar învăța să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, și să fiu numărat împreună cu turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învățătura ta, o, cinstita mea maică, și nu m-ai fi povățuit spre cunoștința adevăratului Dumnezeu, puțin de nu mă făceam mâncare gheenei și cădeam în muncă cu toți cei ce nu știu pe Dumnezeu și se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!” Și, zicând aceasta, se grăbea să iasă din casă.
Dar ea, apucându-l de mână, l-a rugat cu jurământ ca, după ce va câștiga Sfântul Botez, să se întoarcă la dânsa s-o îngroape, fiind bătrână și așteptându-și degrabă sfârșitul.
Apoi, dându-i aur de ajuns pentru cale și mai ales binecu-vântarea sa de maică, rugându-se pentru dânsul, l-a lăsat să-și caute un preot creștin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creștinilor, toți preoții învățători creștini erau ascunși în pustietăți și prin munți, și era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înșii ca să-l povățuiască la creștineasca viață și de la care să primească Sfântul Botez.
Ieșind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dânsul printre ostași, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetății întrebând pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu știu unde s-a dus”.
Iar Nicon, povățuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios și, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfântul Botez cel dorit de el și să-l învețe tainele sfintei credințe. Și s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dându-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, și i-a poruncit să meargă la malul mării.
Mergând a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aștepta, pentru că același înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aștepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dânșii. Deci, șezând cu dânșii în corabie și vântul suflând în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulțime de monahi, ascunzându-se de păgâni în timpul prigoanei; și era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon și a ieșit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor și, luând pe Nicon, l-a dus în peștera sa și învățându-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtășit cu Preacuratele lui Hristos Taine.
După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mânăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învățătura și citirea cărților fără de saț, în rugăciunile de noapte neslăbit și în toate nevoințele monahicești osârdnic slujitor; iar toată viața lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraților și Sfântului episcop Teodosie.
Astfel petrecând fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stând în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viața aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău și turma ta să i-o încredințezi lui. Apoi să-i poruncești să se mute cu toți frații în partea de miazăzi, în stăpânirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puțin timp au să năvălească în locul acesta”.
După vedenia aceea, Sfântul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întâi diacon și apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop și, încredințându-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropându-l Sfântul Nicon și luând pe toți monahii, a intrat în corabie și a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lângă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci și două de zile a ajuns în Italia și a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzându-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutându-l.
Închinându-se până la pământ înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rânduiala îngerească și în vrednicie de episcop. Și acum, Stăpâne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, și primește sufletul meu în mâinile Tale!” O rugăciune ca aceasta săvârșind acea fericită femeie, îndată și-a dat Domnului duhul său în pace și toți cei ce au văzut aceasta, au preamărit pe Dumnezeu și au îngropat-o, cântând psalmi cu cinste.
După ce a străbătut auzul în toată cetatea despre venirea lui Nicon, s-au înștiințat unii din ostașii care erau prieteni ai sfântului. Aceia, mergând la dânsul, se îndulceau de vederea feței lui și, luându-l la o parte, au zis către dânsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îți venea puterea și vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învață-ne, ca să putem și noi să fim așa”. Grăit-a lor sfântul: „Credeți-mă, fraților, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci când mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feței mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toți vrăjmașii îi biruia”.
Acestea auzindu-le, ostașii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicând: „Miluiește-ne, sfinte al lui Dumnezeu, și ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot așa și acum cu tine să fim părtași cereștii Împărății!” Și, îndată lăsându-și femeile, fiii, frații și casele lor, ostașii aceia au urmat Sfântului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrând cu dânșii și cu ceilalți ucenici ai săi în corabie, au plecat în părțile Siciliei și au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieșind pe uscat și nu puțină depărtare de loc trecând, au aflat un râu ce se numea Asinos, lângă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, și s-au sălășluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniștit și frumos, fiind pământul bun de lucrat. Făcându-și grădini și răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbați, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, și i-a tuns pe dânșii în monahiceasca rânduială.
După ce au stat ani destui și prigonirea asupra creștinilor neîncetând, s-a dat de știre ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunându-i-se că sunt niște bărbați trăitori lângă râul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, având învățător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărătești nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mânie și de cruzime și îndată a trimis o ceată de ostași, ca pe toți să-i prindă și să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungând ostașii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărătești, nici pe zei nu-i cinstesc?” Le-a răspuns Sfântul Nicon: „Bine ați venit, frații mei, bine ați venit; pentru că Stăpânul meu Hristos, pe mine și pe ai mei, prin voi ne cheamă!”
Frații s-au dus la rugăciune cerând lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoință cu darul Său. Dar, fiind siliți de ostași spre grabnica călătorie, au sfârșit rugăciunea și mergeau la ighemon, fiind duși de ostași la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicând: „Îmbărbătați-vă, frații mei, și să nu fiți fricoși înaintea muncitorului, căci iată se sfârșește alergarea noastră și ni s-au deschis nouă ușile cerești. Deci să stăm cu tărie împotriva mâniei ighemonului prin credința în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă„.
Stând sfinții înaintea ighemonului la păgâneasca judecată, chinuitorul, căutând spre ei cu iuțime, a început a-i întreba: „Voi toți v-ați abătut la deșarta și nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încât nici nu cinstiți pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneți?” Iar sfinții, ca și cu o gură, au răspuns, zicând: „Suntem creștini și niciodată nu ne vom lăsa de credința noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deșertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele; căci zeii voștri sunt muți și surzi, pietre nesimțitoare, lucruri de mâini omenești, cărora asemenea să fie toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.
Înțelegând ighemonul despre credința cea neschimbată și tare a sfinților, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceștia, pe mai mulți vor amăgi spre a lor rătăcire”. Și așa, mai întâi dezbrăcându-i și întinzându-i, a poruncit ca mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toți – afară de Sfântul Nicon – cu sabia să-i taie lângă baia aceea, în care au petrecut lângă râu. Și-i duseră acolo la moarte, iar sfinții mucenici, plecându-și sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mâinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorâm toată ziua, socotindu-ne ca niște oi de junghiere”.
Și au tăiat pe cuvioșii ucenici ai Sfântului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci și nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ținându-l în legături, se gândea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.
În acea noapte s-a arătat în vis Sfântului Nicon în temniță îngerul lui Dumnezeu, zicându-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostașule al lui Hristos și te veselește, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci și nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, și au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihnește!”
Acestea zicându-i îngerul, Sfântul Nicon iarăși a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decât razele soarelui, ale cărei haine erau de aur și de safir și în mâinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în câmp lângă râul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbați foarte mari, ale căror capete ajungeau până la cer, având în mâinile lor sulițe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicându-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimiși de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl așteptăm și nu iese”.
Atunci a strigat către dânșii acea fecioară purtătoare de lumină, zicând: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci și nouă de bărbați, și încă și asupra învățătorului lor, Nicon, care a biruit toate meșteșugirile vrăjmașului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sunteți trimiși împotriva lui”. Aceasta zicând, a eliberat spre ei acel leu, zicându-le: „Primiți și pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.
După vedenia aceea, deșteptându-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lângă dânsul și îi slujea, care a scris după aceea viața și pătimirea lui. Spunând sfântul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.
A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecății pe Sfântul Nicon și a zis către dânsul: „Cine, de unde și de ce credință ești tu, cel ce cu meșteșugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atâta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumusețea soarelui și de podoaba lumii”. Răspuns-a lui Sfântul Nicon, zicând: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sunt și de ce credință, nu numai eu ți-am spus, ci și de la alții ai auzit cele despre mine; iar mai vârtos din gurile a multor sfinți, pe care tu, de a ta păgânătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăși cu adevărat să știi de la mine că sunt creștin tare și statornic, având nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire și păgânătate fără de omenie, urâtă de Dumnezeu”.
La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfântul să-l spânzure legat și întins de patru pari, de mâini și de picioare, și dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfântul Nicon se odihnea ca pe un câmp înflorit pe cărbunii cei înfocați, cântând și grăind: „Tu ești întărirea și scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăvești de vrăjmașii mei cei mânioși!” Și ziceau slugile către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzând și arzându-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorând pe Sfântul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, târându-l, să-l rupă. Și degrabă fiind legat de cai, sfântul și-a întins dreapta sa către cai, făcând semnul crucii, și îndată caii și-au schimbat sălbăticia lor în blândețe de oaie și stăteau nemișcați, strângându-se ca de frâu și de zăbală, și nici cât de puțin nu pășeau din locul acela, deși foarte mult îi băteau slujitorii.
Văzând aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor și a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecând asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicând: „Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Și noi pentru Sfântul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adâncă. Făcându-se și aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat și din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăși sfântul la priveliște înaintea muncitorului, viu și sănătos; și văzându-l, ighemonul s-a înspăimântat.
Apoi a zis către dânsul: „O, cât este de mare îndurarea zeilor noștri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cât se îngrijesc de tine și cât nu vor să-ți piardă trupul? Deci, cunoscându-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfântul răspunse: „Anatema ție și zeilor tăi și tuturor celor ce nădăjduiesc spre dânșii!” Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme fața sfântului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleștele și să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, și să-i taie capul.
Deci a fost tăiat Sfântul Sfințitul Mucenic Nicon aproape de râul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăției lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfânt a fost lăsat neîngropat, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeași zi în care a judecat pe Sfântul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Mucenițe Agatia, pe care o muncise cu puțin mai înainte de acea vreme. Și pe când trecea peste râul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dânsul, deodată s-au sălbăticit și s-au pornit asupra lui; unul i-a mușcat obrazul cu dinții și i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele și l-a lovit, până ce l-a aruncat în râu. Și s-a înecat ticălosul, sfârșind rău viața sa cea rea, după proorocia Sfântului Nicon. Zăcând neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat și umblând pe acolo, a aflat acel sfânt trup și îndată a căzut la pământ, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfântului, a aruncat pe păstor la pământ și a ieșit dintr-însul, strigând tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din fața lui Nicon?”
Apoi, plecând păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflând aceasta, episcopul cetății Misinei a luat clerul său și a plecat călăuzit de acel păstor. Și, găsind mult-pătimitorul trup al sfântului mucenic, l-a luat. Asemenea și trupurile celor o sută nouăzeci și nouă de sfinți mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toți, împreună cu Sfântul Nicon, învățătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Cuviosul Nicon, egumenul Pecerscăi
Când Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viața monahicească sădită în Rusia, a venit cel dintâi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de osteneală, Sfântul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peșteră. Ucenicul, urcând bine treptele monahiceștilor fapte bune, urma în toate povățuitorului și învățătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dânsul povățuitor și ducea pe ceilalți lucrători în via cea gândită a pustniceștii nevoințe. Iar câți veneau la el, dorind să fie de un chip cu viața celor întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăța la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot și monah iscusit. Și se putea vedea atunci alt Moise și Aaron în via cea gânditoare, care făcea roade de pocăință vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pământ cel făgăduit.
Astfel, Cuviosul Antonie a adus rânduiala vieții monahicești din Sfântul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rânduiala preoției, și lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci și răbdând cu bărbăție ispitele și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales când a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povățuitor al vieții monahicești în Rusia.
S-a bucurat cu duhul și atunci când a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, și pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înțelept. Dar pentru aceștia a suferit nu puțin necaz. Căci, înștiințându-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mâniat foarte asupra cuvioșilor și a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înșii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergând degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutând cu mânie la sfântul, i-a zis: „Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?” Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăție: „I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu și după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoință ca aceasta”. Iar cneazul mai mult s-a mâniat și i-a zis: „Ori îi sfătuiești să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sunt cu tine, și voi porunci să risipească peștera voastră!”
Fericitul Nicon i-a răspuns: „Stăpâne, fă toate așa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostași de la cerescul Împărat”. Aceasta făcându-se, Sfântul Antonie și cei cu dânsul au ieșit din peșteră, voind să se ducă în altă stăpânire, căci cneazul, mâniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soției cneazului, care, aducând aminte soțului ei despre mânia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pământul leșesc, când au fost izgoniți monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule, și nu te mânia, că asemenea au fost izgoniți din țara noastră niște monahi ca aceștia și de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dânșii. Deci te ferește, domnule, ca să nu fie așa în stăpânirea ta”.
Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mânia lui Dumnezeu și a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peșteră, iar pe cei ce plecaseră din peșteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile s-au întors în peștera lor, precum se scrie în viața Cuviosului Antonie. De aceea, după atâtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peșteră cu asprime, și multe biruințe a săvârșit cu rugăciunea și cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioșii părinții noștri Antonie și Teodosie, încât erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos și izgonind întunericul diavolesc.
Înmulțindu-se frații în peșteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate și să se liniștească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfântul Munte, din mânăstirea Sfântului Mina, s-a dus cu dânsul. Și, sosind la mare, acolo s-au despărțit. Căci bulgarul, mergând spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării și s-a sălășluit în ea, unde a viețuit mulți ani, răbdând gerul și foamea, și astfel în pace a adormit. Și locul acela, până astăzi se numește „Ostrovul Bulgarului”.
Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan și, aflând un loc curat aproape de cetate, s-a sălășluit acolo, liniștindu-se și slujind lui Dumnezeu cu râvnă, adăugând osteneli peste osteneli și făcând pe popoare a se minuna de viața sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni și veneau la dânsul mulți oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriți în credință, iar de monahiceasca viață nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povățuindu-se și vrând să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăța și-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și astfel, cu darul lui Dumnezeu și prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela și s-a făcut mânăstire slăvită, având toată asemănarea Mânăstirii Pecersca.
Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părți au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, și să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov și lucrul cel încredințat l-a săvârșit bine și cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului și a venit în Mânăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut unul cu altul, căzând amândoi, s-au închinat până la pământ, apoi, sculându-se, s-au îmbrățișat și au plâns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dânsul fericitul Nicon, cât vor fi amândoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicând: „Sosind la mânăstirea mea, voi rândui cele cuvenite și îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce”. Astfel a și făcut, pentru că, ajungând la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav Sviatoslavici, acela șezând pe scaun, el și-a rânduit mânăstirea sa precum făgăduise și s-a întors apoi la Mânăstirea Pecersca.
Acolo s-a încredințat cu totul Cuviosului Teodosie și cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult și ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, când se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredința pe frați fericitului Nicon, adică să-i învețe și să-i păzească, ca unul ce era mai bătrân decât toți. Și precum Cuviosul Teodosie învăța pe frați cu cuvinte duhovnicești, asemenea poruncea și fericitului Nicon ca, citind cărți, să dea învățătură fraților. Și de multe ori, fericitul Nicon legând și lucrând la cărți, pentru că era iscusit în meșteșugul acela, însuși Cuviosul Teodosie, șezând lângă dânsul, îi pregătea sfoară spre trebuința lucrului. Astfel era smerenia și dragostea dintre ei.
După aceasta, văzând acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev și suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mâhnit, neputând suferi gâlcevile. Și, ca să nu-și piardă liniștea minții sale, a dorit ca iarăși să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca și mai înainte, să nu se despartă ei, cât vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerând iertare, a zis că mai mult decât toate îi este de folos lui liniștea minții, cea obișnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi și a viețuit acolo câțiva ani în obișnuita sa nevoință.
Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ștefan primind egumenia, iarăși a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frățească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Și, fiindu-i jale că n-a găsit în viață pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieții sale, până la moarte, să-l petreacă în mânăstire. Și adeseori, mergând la mormântul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durându-l inima pentru despărțirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulțumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viața cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mâinile sale, i-a pus sfântul și îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ștefan, frații, văzând pe acest cuvios că este mai bătrân decât toți – că și Cuviosul Teodosie din mâinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu și după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie și cu dragoste i se supuneau și în toate îl ascultau, ca pe un părinte și povățuitor.
De multe ori se ispitea vrăjmașul, urâtorul binelui, ca și acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca și fericitului egumen Ștefan, în purtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredințase de Dumnezeu, vrând ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit rușinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.
Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model turmei sale cu minunatele fapte bune, încât în vremea sârguinței lui s-a împodobit sfânta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pământească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie cu rugăciunile lor cerești, și au trimis la dânsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiților săi prieteni, ale Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătându-li-se, i-au plătit și i-au trimis la dânsul. Pe lângă aceasta, îi spuneau și alte minuni mari, cum, vrând să se întoarcă, li s-a arătat sfânta biserică Pecersca și icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, și, vâslind în josul râului, luntrea a plutit în sus împotriva apei.
Cu așa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sârguința acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăși minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar și mai mult decât soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereștile rugăciuni ale Cuvioșilor părinți, Antonie și Teodosie, și încă prin cele pământești ale fericitului egumen Nicon.
După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieții sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfânta Mânăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Nașterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.
Și așa, cu trupul s-a așezat într-același sfânt locaș al Pecerscăi, în peșteră, unde, prin nestricăciunea moaștelor sale făcătoare de minuni, își mărturisește fericirea sa; încă și după moarte pe al său sfânt locaș cu facere de minuni îl împodobește. Însă cu duhul s-a mutat în locașurile cerești spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci față către față, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie. Ei sunt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminându-se cu slavă veșnică, și pentru noi, fiii lor, ca niște părinți se roagă să ne învrednicim a fi moștenitori darului și slavei lor, fiind bineprimiți Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.