Sinaxar 11 martie
📑 Cuprins:
- Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
- Sfântul Mucenic Pionie, prezbiterul Smirnei, și cei împreună cu dânsul
- Cuv. Gheorghe cel Nou, purtătorul de Dumnezeu și făcătorul de minuni
- Sf. Mc. Trofim și Talu, care au pătimit în Laodiceea
- Aducerea moaștelor Sf. Mc. Epimah în Constantinopol
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Sfântul Sofronie, cel numit cu numele întregii înțelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinți dreptcredincioși și deplin înțelepți, ale căror nume au fost Plintos și Mira, și erau cetățeni vestiți. Din tinerețile sale fericitul Sofronie și-a câștigat viața potrivit cu numele său, iubind înțelepciunea cea duhovnicească și cea dinafară, păzindu-și fecioreasca sa curățenie, întreagă și neprihănită din pântecele maicii sale. Căci amândouă acestea, adică înțelepciunea duhovnicească și fecioreasca curăție, se numesc întreaga înțelepciune, mai ales după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care zice: „Întreaga înțelepciune este o numire de obște a tuturor faptelor bune”. Pe acestea și pe toate faptele bune le-a câștigat pe deplin înțeleptul Sofronie.
El a deprins mai întâi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit și „sofist”, adică preaînțelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită și cei mai aleși filosofi cu acest nume erau numiți, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrând să câștige înțelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri și prin sihăstrii pustnicești, adunând de la plăcuții lui Dumnezeu părinți folos pentru sufletul său.
Mergând și la Sfânta Cetate a Ierusalimului și umblând prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viața de obște a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu și Evirat, preot cu rânduiala, bărbat îmbunătățit și foarte iscusit într-amândouă înțelepciunile, și în cea din afară și în cea duhovnicească.
Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osârdia, ca fiul de tată și ucenicul de dascăl, îi urma lui întru toate căile, până la sfârșitul aceluia, umblând prin mănăstiri și prin pustietăți, împreună cu dânsul cercetând pe sfinții părinți și scriindu-le viețile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amândoi, care se numește „Limonariu” sau „Grădină de flori” și care este mărturisită de al șaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfântul Sofronie adeseori se numește sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dânsul în învățătura filosofiei. Dar nu numai sofist numește acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri și domn al său, iar alteori și părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten și împreună călător și ostenitor, fiind ales cu viața. Pe lângă aceasta vedea și mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor și stâlp neplecat al Bisericii lui Hristos.
Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfântul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai întâi în Palestina, în aceeași viață de obște a Sfântului Teodosie – în pustiul Iordanului și în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfântul Sava.
După aceea Ioan și Sofronie, lăsând Palestina de frica Perșilor care năvăliseră, s-au dus în părțile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tânăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpânirii grecești, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) și i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la împărăția persană și scăpând în stăpânirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un tată; și-i ajutase cu bani împărătești și cu putere de oaste de-și luase iarăși scaunul în Persia, și se făcuse pace întărită între greci și perși. Iar când a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dânsul și, stricând toate așezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părți grecești, mai ales contra Siriei, Feniciei și Palestinei și le robeau.
Atunci sfinții părinți care petreceau viață pustnicească în acele părți, lăsând mănăstirile și pustniceștile lor locuințe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel timp acești doi sfinți, Ioan și Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perși Sfânta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfințitul patriarh; și patrusprezece ani a fost ținut în Persia în robie, nu cu puțină mâhnire și jale pentru toată creștinătatea.
Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, acești sfinți, trecând prin părțile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe flori și adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sunt părinți făcători de fapte bune și, adunând frumusețea sufletului cea mai dulce decât mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numește „Limonariu”. Iar după ce și acolo s-au apropiat aceleași războaie persane, s-au dus în Egipt și Alexandria, unde, făcând asemenea, au dobândit multe învățături, pe care le-au lăsat spre folos neamului creștinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele și vorbele multor sfinți părinți, pe care singuri cu ochii le-au văzut și cu urechile le-au auzit.
Sfântul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc când a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedește din capitolul șaizeci și nouă al „Limonariului”, unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: „Am mers în Alexandria eu și domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui, și ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătățit și robul lui Dumnezeu”. Și iarăși, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu și domnul meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătățit egiptean de neam și am zis acelui stareț: „Părinte, spune-ne un cuvânt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume și să se facă monah”. Atunci ne-a zis starețul: „Bine faceți, fiilor, că lăsați cele lumești pentru mântuirea sufletelor voastre. Ședeți dar în chilii, liniștiți-vă și, păzindu-vă mintea, rugați-vă neîncetat, având nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înțelegerea Sa și va lumina mintea voastră”.
De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfântului, întregului la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atât de mare osteneală a călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri și prin pustietăți și atât de multă sârguință adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povățuiască la calea mântuirii; și, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta desăvârșit monah, având viață monahicească, desăvârșită în fapte bune.
După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întâmplându-se lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicând: Vrând să se sfârșească fratele meu Sofronie înțeleptul, eu și ava Ioan scolasticul stând lângă el, ne-a zis: „Mi se părea că merg undeva pe cale și am văzut că niște fecioare dănțuiau înaintea mea, zicând: „Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie!” Pentru aceasta dănțuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele întregii înțelepciuni”.
Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoșindu-se și fiind în chipul monahicesc, și mai multe osteneli adăuga, îngrijind de mântuirea sa și de a altora, pentru că, înmulțindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amândoi, împreună cu dascălul, ca niște înțelepți și iscusiți în dumnezeiasca Scriptură, întrebându-se cu ei și biruindu-i. Pentru aceea prea sfințitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiți și se cinsteau mult de dânsul, ca niște adevărați prieteni ai lui și ajutători contra ereticilor și mângâietori în întristări.
Se povestește în viața aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfântul Ioan Milostivul avea obicei de ședea miercurea și vinerea lângă ușile bisericii, dând voie tuturor celor ce voiau să vină la dânsul, ascultând trebuințele fiecăruia, ajutându-le, potolind certurile și sfezile și făcând pace între oameni. Iar dacă se întâmpla cândva, șezând acolo, de nu venea nimeni la el și nu cerea nimic, apoi se scula mâhnit și cu lacrimi se ducea în casa sa, zicând: „Acum smeritul Ioan n-a câștigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Astfel și fericitul Sofronie, despre care ne este cuvântul, mângâindu-l pe prietenul lui, îi zicea: „Cu adevărat, astăzi ți se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără ceartă și fără sfadă ca și îngerii lui Dumnezeu”. De aici arătat este în câtă cinste și dragoste a fost Sfântul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel prea sfințit patriarh.
La acești sfinți părinți era obiceiul și sârguința ca în fiecare zi, să se folosească cu un lucru nou, văzând sau auzind sau învățând ceva. Și li s-a întâmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:
Eu și domnul Sofronie înțeleptul, am mers în casa lui Ștefan filosoful, care era lângă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: „Încă se odihnește stăpânul meu, mai zăboviți puțin”. Atunci a zis domnul meu Sofronie: „Să mergem la Tetrafil și acolo vom zăbovi”. Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducând din Egipt moaștele Sfântului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc când a zidit cetatea Alexandria în numele său.
După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decât numai pe trei orbi. Și am șezut încetișor aproape de ei, având la noi cărțile noastre. Deci, vorbind mult între ei acești orbi, a zis unul către altul: „Prietene, cum ai orbit tu?” Acela i-a răspuns: „Am fost corăbier în tinerețile mele și, plutind dinspre Africa, din multa privire spre mare, s-a făcut albeața pe ochii mei și am orbit”. Apoi i-a povestit și celălalt cum a orbit, zicând: „Am fost sticlar și, lucrând odată cu sticla fără pază, m-am ars și din dogoarea focului mi-am pierdut vederea”.
Amândoi orbii spunându-și pricina orbirii lor, au întrebat și pe al treilea, iar acela le-a răspuns: „Când eram tânăr, mi-a fost urât a mă osteni și a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura și a face multe răutăți. Iar într-una din zile am văzut ducându-se spre îngropare un mort. Și am mers în urma celor ce-l duceau, vrând să văd unde-l vor pune; și a fost îngropat mortul lângă biserica Sfântului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormântul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela și numai o cămașă am lăsat pe el.
Și, ieșind din mormânt, mi-a zis gândul cel rău: „Întoarce-te de ia și cămașa, căci este foarte bună”. Și eu ticălosul m-am întors, vrând a dezbrăca și cămașa, ca să las mortul gol; dar, ridicându-se mortul, a stat înaintea mea și, ridicând mâinile, mi-a zgâriat obrazul cu degetele și mi-a scos amândoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie și durere, abia am ieșit din mormânt. Așa am orbit”.
Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn și ne-am dus de la dânșii, apoi mi-a zis Sofronie: „Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este nevoie să învățăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcând rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu”. De aceea, arătat este, cum că amândoi Sfinții Ioan și Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicând el „nu este nevoie astăzi ca mai mult să învățăm, pentru că ne-am folosit destul”, dovedește că toată ziua se sârguia a se folosi cu ceva.
Petrecând fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinților Chir și Ioan, dându-le mulțumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci când a căzut bolnav, a alergat la sfinții doctori fără de arginți cu rugăciune și cu credință și a câștigat de la dânșii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, având către dânșii mare osârdie. Dar după câtva timp, părțile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perșilor. Deci au fost nevoiți Sfinții Părinți Ioan și Sofronie să fugă și de acolo, că și prea sfințitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.
Vrând să meargă cu el la Constantinopol, au venit și ei în corabie, nevrând să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dânșii. Deci sfințitul patriarh Ioan, căzând în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viața lui cea înaltă și milosteniile cele multe le-a lăudat înțeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan și cu frații care se întâmplaseră cu dânșii, doisprezece la număr. Acolo petrecând câtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrân, s-a dus către Domnul. Și, când era să moară, a poruncit iubitului și duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizându-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putință să-l ducă până la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea de obște a Sfântului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise și acolo să-i îngroape moaștele. Deci, așa s-a și făcut.
Căci Sfântul Sofronie, urmând lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul lui Iacob în mormântul părinților săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, și, împreună cu frații, s-a întors în țările grecești. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putință să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpânit de perși, și au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obște a lui Teodosie. Iar el împreună cu frații săi locuia în Ierusalim, având atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perși.
După puțin timp de la plecarea Sfântului Sofronie de la Roma în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfântul Lemn al Crucii și pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigând pe tiranul împărat Foca și luând singur împărăția grecească (610-641), s-a ostășit asupra ținutului grecesc și, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetățile acelea șapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigând pe tatăl său și luând împărăția grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar condițiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul și să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum și pe Patriarhul Zaharia. Și așa s-a și făcut.
Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare cinste, pe care însuși împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfânta Cetate – precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia și-a luat iarăși scaunul său. După câțiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viață Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de același împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmași acea mare vistierie a creștinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăși de vrăjmași, după cum vom vedea mai pe urmă.
Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puțin, s-a dus către Domnul. După dânsul Modest iarăși a luat scaunul, dar n-a stat pe el decât numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfântul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat și eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc o voie și o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui – în cea dumnezeiască și în cea omenească -, ca și cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare și voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvârșit în amândouă firile, aceia Îl prihănesc.
Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viața Cuviosului Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliților, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunând sinod și poruncind a crede ca el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dânsul Piros și alții, pentru care au pătimit mulți din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfințitul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Sofronie. Căci, adunând la dânsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliților și a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al șaselea Sinod ecumenic și de Sfinții Părinți s-au mărturisit și s-au primit ca niște scrieri ortodoxe.
Sfântul Sofronie a scris și alte multe cuvinte și învățături folositoare Bisericii lui Hristos, cum și viața câtorva sfinți, printre care și a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe niște lupi, de la turma cea cuvântătoare. Apoi iarăși, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei și a Palestinei. Însă acum nu era a perșilor, ci a mahomedanilor, care mai întâi au luat cetatea Damasc.
Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, și au bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dânșii în Siria și a fost ucis Serghie voievodul, prea sfințitul Patriarh Sofronie, împreună cu creștinii din Palestina, s-au închis în Sfânta Cetate. Se află cuvântul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Nașterii lui Hristos, când s-a făcut înconjurarea cetății, în care, ca un alt Ieremia, plângea cu jale risipirea și pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vârtos plângea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Nașterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mâinile agarenilor.
Sfârșindu-se alt an al înconjurării, când creștinii erau strâmtorați, s-a simțit nevoia a se da pe sine vrăjmașilor și a le deschide cetatea. Dar mai întâi prea sfințitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcând cu dânsul așezământ de pace, întru care la început se cerea ca credinței creștinești și Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă și de strâmbătate. Omar voievodul a făgăduit ca acel așezământ, precum și altele să le păzească întregi. Și, întărind cuvântul acesta, creștinii au deschis porțile cetății voievodului agarenesc; iar el, fiind fățarnic și viclean, s-a prefăcut blând ca o oaie și smerit, dar în inimă era lup răpitor.
Îmbrăcându-se în niște vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos și întreba unde este biserica lui Solomon ca să-și săvârșească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urâte. Iar prea sfințitul Sofronie, ieșind întru întâmpinarea lui și văzându-l într-un chip ca acela fățarnic, a zis: „Iată va fi urâciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfânt”. Deci a plâns mult cu toți creștinii și-l îndemna pe voievod ca, lepădând acele vechituri, să se îmbrace în hainele boierești cele cuviincioase lui.
Și astfel Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni și s-a strâmtorat creștinătatea de grea robie. Pentru că păgânul voievod al agarenilor n-a păzit așezământul de pace făcut cu prea sfințitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Și a început a face multe strâmbătăți creștinilor din Ierusalim. Văzând aceasta, Sfântul Sofronie se tânguia de-a pururea și ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pământ, ca să nu vadă mai mult chinuirea creștinilor, urâciunea pustiirii și necinstirea locurilor celor sfinte. Și, fiind auzit, degrabă și-a săvârșit viața și a trecut de la pământescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locașul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Mucenic Pionie, prezbiterul Smirnei, și cei împreună cu dânsul
Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinților, iată ce zice: Aduceți-vă aminte de povățuitorii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice ca, aducându-ne aminte de credința, de viața și de sfârșitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviință a cinsti și pomenirea Sfântului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, când era în lume, pe mulți i-a întors la Dumnezeu de la înșelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi și încununându-se cu mucenicia și chemându-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca și până acum să avem aducere aminte de învățăturile lui. Iar începătura nevoinței lui celei mucenicești, a fost astfel:
În luna a șasea (adică a lui februarie, care este a șasea de la septembrie), în douăzeci și trei de zile, când se săvârșește pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care viețuia multă mulțime de iudei, au fost prinși, de către necredincioșii elini, Pionie presbiterul și Sabina, râvnitoarea dreptei credințe, Asclipiad, Macedonie și Lin, preotul soborniceștii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creștinilor, pe vremea împărăției lui Deciu (245-251).
Iar Pionie mai înainte a fost înștiințat cum că vor fi prinși în ziua praznicului Sfântului Policarp. Deci, postind cu Sabina și cu Asclepiad, au luat trei lanțuri împletite și le-a pus pe sine, pe Sabina și pe Asclepiad; și ședeau în casă, așteptând până ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfântului Policarp, după rugăciune, gustând ei puțină pâine și apă, a venit Polemon, dregătorul idoleștilor jertfe, cu ostași, căutând și atrăgând pe creștini la necuratele jertfe idolești. Și a zis lui Pionie: „Știți împărăteștile porunci ca să aduceți zeilor jertfe?” Răspuns-a Pionie: „Știm poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune ca Lui Unuia să ne închinăm”. Zis-a Polemon: „Mergeți la sobor și acolo, chiar nevrând, vă veți supune”. Răspuns-au Sabina și Asclipiad: „Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu”.
Deci îi ducea pe dânșii Polemon, însă nu cu sila; și văzându-i poporul purtând legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecându-se. Iar după ce au mers sfinții în sobor, la mai marele cetății, popor fără număr de elini, și mai vârtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foișoare și prin piețe. Și aducându-se sfinții în mijloc, Polemon a zis: „O, Pionie, supuneți-vă poruncii împărătești, precum și ceilalți s-au supus, și aduceți jertfe zeilor ca să nu vă munciți cumplit”.
Iar Pionie, întinzându-și mâna, cu fața veselă, a început a grăi către popor: „Bărbați smirneni, cei ce vă lăudați pentru frumusețea cetății și pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceți, și care între voi sunteți iudei, ascultați-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puțin. Vă aud râzând și bucurându-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiți oare a fi de râs și de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliți? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învățătorul vostru Homer care zice: „Nu este bine ca cineva să se veselească de omeneasca pierzare”.
Iar vouă, iudeilor, Moise vă poruncește: De vei vedea pe asinul vrăjmașului tău căzut sub sarcina lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dânsa. Asemenea se cade să ascultați și pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmașul tău, să nu te bucuri de el și să nu te înalți pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultând pe învățătorul meu, mai bine voiesc a muri decât să-I calc cuvântul și mă sârguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învățând și pe alții.
Deci pentru ce râdeți de noi, o, iudei, dacă suntem vrăjmași vouă, precum ziceți? Și mai ziceți că sunteți și năpăstuiți de noi când vă grăim adevărul. Dar spuneți pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiți greșelile voastre a fi asemenea cu greșelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu și fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiți lui Veelfegor, să mâncați jertfele morților, să vă amestecați cu fiicele de alt neam, să jertfiți diavolilor pe fiii și fetele voastre, să cârtiți spre Dumnezeu, să grăiți pe Moise de rău, să cugetați cu mintea ca să vă întoarceți iarăși în Egipt? Cât despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Și mai ziceți că nimeni nu poate să vă înșele.
Oare nu citiți cărțile voastre: Ieșirea, Judecătorii, Regii și celelalte toate, în care sunteți vădiți și mustrați? Arătați-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; și pentru acei puțini aduceți mustrare și osândire asupra tuturor creștinilor? Dar o, iudeilor, socotiți că viața de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grâu? Dar când lucrătorul va veni cu lopata să-și lămurească aria, plevile fiind ușoare, se duc lesne în vânt, iar grâul rămâne la pământ; deci cugetați și la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul și trase afară sunt bune? Nicidecum.
Deci așa este și viața aceasta de acum. Cum voiți să pătimim noi, ca niște nedrepți, sau ca drepți? Dacă ziceți ca niște nedrepți, apoi și pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleași să le pătimiți? Iar dacă vor pătimi drepții ca niște nevinovați, ce nădejde de mântuire mai aveți voi, fiind nedrepți? Că dacă dreptul abia se mântuiește, apoi necredinciosul și păcătosul unde se va arăta? Și se apropie judecata lumii, ale cărei semne sunt dovedite. Că eu am străbătut toate părțile iudeilor, am trecut râul Iordanului, am văzut pământul pe care se vede semn despre mânia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dânsul și a celor ce fac multe ucideri și răutăți călătorilor străini.
Am văzut ieșind fum dintr-însul, iar câmpiile și țarinile arse de foc și deșarte de orice roadă, neavând pic de umezeală. Am văzut și Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) și apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de ființă, nici să țină în sine trupul omenesc și orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sunt departe? Voi vedeți Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care și până acum se află pârlită pentru pedepsirea celor necurați.
Aduceți-vă aminte iarăși de arderea muntelui Etna și de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă și acelea vi se par că sunt departe, apoi cunoașteți apele cele calde, care ies din pământ, de unde se încălzesc și se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoșilor în părțile cele dinăuntru ale pământului? De aici cunoaștem că va fi judecata și pedeapsa cea de foc a păcătoșilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elinești și nu voim a ne închina idolului de aur”.
Zicând Sfântul Pionie acestea și altele multe, Polemon și cei mai mari cu dânsul din cetate, cum și tot poporul, ascultau cu multă liniște. După aceea oarecare din cetățeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicând: „Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun și pentru blândețea ta și voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru și dulce a viețui și a vedea lumina soarelui”. Sfântul răspunse: „Și eu socotesc că este iubită viața aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creștinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă și dulce; dar mult mai veselă și mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupești sunt frumoase și nici noi nu le defăimăm, nici nu urâm făpturile lui Dumnezeu, dar sunt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase și mai alese, pe care le cinstim mai mult decât pe cele văzute”. Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: „Ascultă-mă, Pionie”. Sfântul îi răspunse: „Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce știi tu, știu și eu, iar cele ce știu eu, tu nu știi”.
Alexandru, râzând de sfânt, a zis: „Dar aceste legături pentru ce sunt pe tine?” Sfântul răspunse: „Ca să nu ne socotiți că venim la închinarea idolilor voștri, ci să cunoașteți cu adeverire că mergem în temniță și la moarte pentru Dumnezeul nostru”. Și alții sfătuind cu momeli pe Pionie și nimic sporind, Alexandru a zis: „Ce trebuință este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?” Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de priveliște ca toți să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temându-se să nu facă în popor tulburare și gâlceavă.
Și zicea către Pionie: „Dacă nu voiești să jertfești zeilor, apoi să intri măcar în locașul lor”. Sfântul răspunse: „Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dânșii?” Polemon zise: „Pleacă-te, Pionie”. Iar Pionie răspunse: „O, de aș fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe toți ca să fiți creștini”. Iar ei tare râzând, au zis: „Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arși cu foc”. Zis-a sfântul: „Mai cumplit este ca după moarte să ardeți în veci în focul nestins”.
Atunci fericita Sabina a zâmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalți i-au zis: „Ce râzi?” Răspuns-a aceea: „Mă bucur că sunt creștină, căci cei ce sunt întru pocăința lui Hristos, aceia se vor bucura în veci”. Zis-au către dânsa păgânii: „Vei râde când pe cele ce nu le voiești, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrânare”. Răspuns-a aceea: „Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine”.
După aceasta au scris numele sfinților și răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar când erau să scrie numele Sabinei, Sfântul Pionie i-a zis încet ca să nu-și spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea ca să nu fie știută de stăpâna sa. Căci Sfânta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu câțiva ani de acea vreme, pe vremea împărăției lui Gordian (238-244), neputând pe roaba sa, adică pe fericita Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munți pustii, unde în taină era hrănită de credincioși; după aceea, prin sârguința cea mare a Sfântului Pionie, s-a izbăvit din legături și din robia stăpânei sale. Deci, temându-se Sfântul Pionie ca nu cumva să se înștiințeze despre dânsa stăpâna ei și iarăși s-o ia la sine, a poruncit ca Sfânta Sabina să se numească Teodota. Deci când a întrebat-o Polemon cum se numește, ea a răspuns: „Mă numesc Teodota”. Zis-a Polemon: „Ești creștină?” Răspuns-a sfânta: „Cu adevărat sunt creștină”.
Și s-au scris cuvintele ei ca și ale lui Pionie și ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: „Pe care Dumnezeu cinstești?” Răspuns-a sfânta: „Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mântul și pe noi toți; și Care a fost cunoscut prin Cuvântul cel întrupat din Preacurata și cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinți în temniță, urmându-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfântul Pionie: „Judecați cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la față”. Iar alții strigau: „Pe aceștia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci”. Răspuns-au sfinții: „Munciți-ne dar, cine vă oprește? Nu merg înaintea noastră oameni înarmați, nici nu ne apără ostași, suntem în mâinile voastre, munciți-ne?”
Iar un altul, arătând spre Sfântul Asclipiad, zicea: „Acesta voiește să aducă jertfe zeilor”. Răspuns-a Sfântul Pionie: „Minți, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta”. Iar alții, pomenind anume pe cei căzuți de la Hristos, ziceau: „Cutare și cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiți?” Sfântul Pionie a zis: „Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sunt Pionie”. Deci poporul se mânia asupra Sfântului Pionie și asupra celor cu dânsul și de abia au ajuns până la temniță; căci puțin a fost de nu i-a ucis poporul.
Și intrând în temniță, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceștii biserici, șezând în legături pentru Hristos, și pe o femeie din satul Carina, anume Macedonia; și veneau la ei mulți din credincioși, aducându-le cele de trebuință, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărțeau la străjerii temniței. Apoi unii elini cercetau pe sfinți și-i sfătuiau la necurăție; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau mirați. Mergeau încă la legații lui Hristos și aceia care, fiind creștini, fără de voie căzuseră din buna credință, îngrozindu-i prin frica muncilor și fiind nevoiți spre jertfa idolească; și plângere multă se făcea în temniță, în toate zilele, înaintea sfinților.
Deci Sfântul Pionie plângea foarte mult pentru dânșii, iar mai vârtos pentru aceia care, având viață bună și cinstită, s-au temut de munci și au jertfit celor ciopliți. Și zicea în plângerea sa: „Cu mucenicie nouă sunt muncit în inima mea, în bucăți sunt tăiat în sufletul meu, când văd mărgăritarele bisericești călcate de porci și cereștile stele răsturnându-se la pământ cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mâncată de porcul cel sălbatic și răpită de toți cei ce trec în cale.
Deci, fiii mei, pentru voi iarăși mă chinuiesc, până ce se va închipui Hristos în voi; crescuții mei cei iubiți, pe care v-am hrănit cu pâinea cea cerească, pentru ce v-ați întors în calea cea îndrăcită? Acum bătrânii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălțat, iar Estera cu toată seminția sa se tulbură; acum a cuprins foametea – nu foamete de pâine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvântul Domnului: „De va veni Fiul Omului, oare va afla credință pe pământ?” Și alt cuvânt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vânzătorul aproapelui său.
Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grâu și lopata cea de foc este în mâinile Cuvântului lui Dumnezeu ca să curățească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară și este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mâna Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărțire între voi și între Dumnezeul vostru. Greșit-am, fraților; călcat-am poruncile Domnului și am făcut fărădelege, mâniind pe Dumnezeu și mâhnind pe aproapele; căci urând unul pe altul, pârând și clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covârșit mai mult decât a fariseilor și a cărturarilor.
Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziți-vă ca nu cumva să vă legați în lațurile cele mai grele, că veți cădea în păcatul cel neiertat care este hula împotriva Duhului Sfânt, și ca să nu fiți împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei și cu poporul Gomorei, ale căror mâini sunt pline de sânge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vândut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceți-vă aminte de ceea ce ați auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu știți pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu și ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?
Deci să ne spună, dacă a fost om simplu și muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulțimea ucenicilor Lui și cum pătimesc mulți și astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu și muritor se izgoneau diavolii și chiar acum se izgonesc și se vor izgoni până la sfârșitul veacului? Apoi cum se fac și alte minuni, cu numele Lui cel atotputernic, în bisericile credincioșilor? Dar nu înțeleg ticăloșii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi și a înviat a treia zi cu slavă; și grăiesc nelegiuiții că Hristos ar fi fost fermecător și că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morți; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturisește unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis aceasta cândva? Au doară nu este aceasta minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sunt nelegiuiți.
Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decât ale oamenilor drepți? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergând la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morți pe proorocul Samuil și, făcându-și femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrân ridicându-se din pământ; acela era îmbrăcat cu o haină lungă și, cunoscând Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decât dreptatea și că vrăjitoria este mai puternică decât sfințenia; deoarece sfântul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.
Deci, cei ce grăiesc așa, sunt urâți și blestemați; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormânt cu putere de vrăjitorie. Dar înțelegerea povestirii aceleia este în Sfânta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viață sufletul sfântului prooroc care se odihnește în sânul lui Avraam? Că cel mai mic peste cel mai mare nu are stăpânire și diavolul nu poruncește sfântului, ci îngerii cei căzuți de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsând pe Dumnezeu, le slujesc lor și îi cheamă prin vrăji, și orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.
Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta și el a luat chipul proorocului și nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvântul Apostolului, se închipuiește în îngerul luminii și slugilor lui nu le este cu neobișnuință a lua uneori asupră-și asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum și antihrist va lua asupră-și chipul lui Hristos.
Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Și adeverește despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Și tu dimineață vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmașul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfântul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtându-se de la Dumnezeu? Să știe iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putință să fie adevărată înviere din morți prin oarecare vrăjitorii; și precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morții; și precum de voie a pătimit și a murit, în acest chip de voie a și înviat cu stăpânirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceți către dânșii: „Noi, deși am jertfit idolilor, însă suntem mai buni decât voi, că voi nesilindu-vă, ați jertfit diavolilor, iar noi cu sila””.
Și sfătuia Sfântul Pionie pe cei căzuți, zicându-le: „Nu vă deznădăjduiți, fraților, deși ați căzut în foarte mare greșeală, jertfind idolilor, ci pocăiți-vă cu adevărat și din toată inima; și vă întoarceți iarăși la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv și gata a primi pe toți cei ce vin la Dânsul cu pocăință și vă va primi cu bucurie și pe voi, ca pe niște fii ai Săi”. Iar ei căindu-se cu tânguire mare, de greșeala lor, s-au întors iarăși la Hristos Dumnezeu.
După aceasta a mers la temniță Polemon, economul jertfelor idolești, iar Teofil magistrianul era cu oaste și cu popor și, scoțând afară pe sfinți, le zicea: „Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noștri și le-a adus jertfă, deci plecați-vă și voi și faceți aceeași ca dânsul; iar dacă nu, veți fi judecați de Lepidon popa și de Evctimon în capiștea zeilor”.
Sfântul Pionie răspunse: „Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi și se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neașteptând venirea antipatului, ați luat stăpânirea lui?” Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinților, au plecat și s-au întors iarăși cu oaste și cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duși în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: „Să vină trimisul, să ne ia și să ne ducă”. Teofil zise: „Nu credeți ceea ce zic? Sunt vrednic de credință”. Apoi, aruncând o funie după grumazul Sfântului Pionie, l-a dat ostașilor să-l ducă în capiștea idolească. Și, luându-i pe toți, îi duceau cu sila, că sfinții nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: „Suntem creștini, ce avem noi cu cei ciopliți?”
Deci, împingând pe sfinți, îi târau, iar pe Sfântul Pionie, trăgându-l cu ștreangul de grumaz, puțin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoși în mijlocul priveliștii și aproape de capiște, Sfântul Pionie a căzut la pământ, mărturisind că este creștin, și nu voia nici a intra în capiște; deci, năvălind șase slujitori la dânsul, îl băteau cu mâinile și cu picioarele și-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luând pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mâinile și l-au aruncat în capiște, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvârșindu-și idoleasca jertfă. Și a zis Lepidon: „Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiți să aduceți jertfe zeilor?” Sfântul răspunse: „Deoarece suntem creștini”.
Zis-a Lepidon: „Pe care Dumnezeu cinstești?” Răspuns-a Pionie: „Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele”. Întrebat-a Lepidon: „Dar cine a fost răstignit?” Răspuns-a sfântul: „Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lumii”. Iar boierii strigând tare, au râs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima și a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punând cununi pe sfinții mucenici și, după cum le era obiceiul păgânilor ca să joace lângă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idolești. Iar ei au rupt cununile și, aruncându-le la pământ, le-au călcat cu picioarele și au scuipat idoleștile jertfe. Deci, făcând necurații strigare și gâlceavă, iarăși i-au dus în temniță pe sfinți, cu ocări și cu bătaie.
Iar pe Sfântul Pionie, intrând pe ușile temniței, unul din ostași l-a lovit cu ceva tare în cap și l-a rănit. Și îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mâini. Și cu totul s-a aprins de durere și s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încât abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna și șezând la judecată, a pus înainte singur pe Sfântul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind și aflându-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spânzure și cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfântul, îi ziseră: „Pentru ce te grăbești la moarte?” Răspuns-a sfântul: „Nu la moarte, ci la viața veșnică mă grăbesc”. Apoi, după acea mucenicie, a osândit pe sfântul la moarte și se citea, după obiceiul romanilor, sentința de moarte, cea scrisă astfel: „Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creștin, am poruncit ca să-l răstignească și să-l ardă în foc de viu”.
Deci, fiind dus sfântul mucenic la locul cel de răstignire și de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale și, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăția trupească și, căutând spre cer, a mulțumit lui Dumnezeu că într-acest fel, până în sfârșit l-a păzit, întru curăție neprihănită. Și era pe pământ lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat și s-a întins pe lemnul acela și se dădea ostașilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dânsul: „Ascultă, Pionie, și te supune poruncii împărătești, căci îți vom scoate îndată piroanele și doctorii te vor vindeca și vei fi sănătos”. Iar sfântul, după tăcere, a zis: „Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obște”.
După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela și l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropându-l în pământ și întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulțime de lemne și le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfântul, iar el închizând ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină și nu ardea; și toți, văzându-l cu ochii închiși, au socotit că acum a murit. Dar el, după câtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, își săvârșea rugăciunea cea făcută în taina inimii și și-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzându-l încă viu și într-atâta de mare foc. Apoi cu fața veselă, la sfârșitul rugăciunii sale, zicând „Amin”, a adaus a zice: „Doamne, primește duhul meu!” Și a adormit.
Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg și nici un păr din capul lui n-a ars. Iar fața îi era luminoasă, strălucind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfânt care întru cereasca bucurie a intrat și a luat cununa biruinței din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăției lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, și pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idis al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a șaptea lună (adică în luna martie, care este a șaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sâmbătă și al zecelea ceas din zi. Până aici sunt cuvintele Sfântului Simeon Metafrast despre Sfântul Pionie.
Iar pentru ceilalți sfinți mucenici care împreună cu Sfântul Pionie au fost prinși și ținuți în legături, nu este scris cu ce fel de munci și-au săvârșit nevoința. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos și cereasca viață împreună cu Sfântul Pionie au câștigat. Acest Sfânt Pionie, presbiterul, a scris viața și pătimirea Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă și el însuși cu dânsul s-a învrednicit de aceeași parte, întru împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh împărățește în veci. Amin.
NOTĂ – În cartea întâi a împăraților, în capitolul 28, se scrie, cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: „Dimineață, tu și fiii tăi vor cădea cu tine”; iar în altă tălmăcire se citește: „Dimineață tu și fiii tăi veți fi cu mine”. Iar Metafrast într-această istorie a Sfântului Pionie a scris astfel: „și tu astăzi cu mine vei fi”. Și în altă parte, asemenea s-a scris ca și la Metafrast. Și socotește Sfântul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat diavolul și voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.
Încă sunt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; și se întăresc cu acea părere cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfârșit, zice de Samuil astfel: „După adormirea sa a proorocit și a arătat împăratului sfârșitul lui, apoi a înălțat din pământ glasul său prin proorocie”.