Sinaxar 10 martie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent și cei împreună cu dânșii
• Sfântul Mucenic Codrat Nicomidianul, împreună cu Saturnin, Rufin și alții
• Cuvioasa Anastasia, care s-a nevoit în chip bărbătesc în Egipt
• Sf. Mc. Mihail din Agrafa, cel ce a mărturisit în Tesalonic în anul 1544

🔊 Sinaxar audio:

Sfinții Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent și cei împreună cu dânșii

Pe vremea lui Deciu (249-251) și a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat și a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creștinilor de la împărații și domnii cei păgânești și în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciți și uciși cumplit, mulți din cei credincioși, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetățile, casele și averile lor și se ascundeau prin pustietăți, prin munți și în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălășlui mai bine cu fiarele, decât cu necurații închinători de idoli, ca doar ar putea să-și păzească acolo fără de prihană sfânta lor credință, întru Hristos Domnul.

Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori și se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Și, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele și a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naștere, mai trăind ea puține zile, s-a sfârșit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată și maică, păzitor și hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălțime și plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncușorului; și astfel ca și cu niște lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdețurile pustiei.

Și viețuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povățuit de Sfântul Duh și înțelepțit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit niște oameni credincioși și l-au dus în cetate, unde, învățând citirea cărților și meșteșugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meșteșugul doctoriei pământești, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omenești. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii și de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniștea pustiei. Deci cei mai mulți ani i-a petrecut în munți și pustietăți, iubind singurătatea și îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deși venea în cetate câteodată pentru trebuințele omenești. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupești, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputințele cele sufletești, făcându-se la toți de trebuință și de folos.

Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăși a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrânețe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feței lui cea cu sfântă cuviință și a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian și, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent, care au și pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:

De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească și să ucidă pe creștini. Acela, prinzându-i, îi arunca în temniță. Într-acea vreme a fost prins și Sfântul Codrat, împreună cu fericiții prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent; și i-a aruncat în temniță, cu ceilalți creștini care erau în legături.

După câteva zile ighemonul Iason, șezând la păgâneasca judecată, a scos pe creștini din temniță și i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos și îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toți către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul astfel: „Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socotești a te da de voia ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduiești fără de nici o frică, a-ți alege temnița și legăturile și să te lipsești de patrie și de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărătești, închinându-te zeilor și nu-ți alegi a fi fericit împreună cu noi și a te desfăta într-această viață?”

Sfântul Codrat a răspuns: „Nimeni, având înțelegere firească, nu se va lepăda de această viață dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuință ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; și pentru darul cel atât de mare să mulțumim prin laude și prin viață îmbunătățită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lățim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuință să iubim atât de mult această viață scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine și mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari și veșnice dăruiri ne-a îmbogățit dintru început? Și din niște daruri atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaștem, dacă nu pe Însuși Hristos Mântuitorul? Și pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci și moarte?

De voim a fi îmbunătățiți, mai întâi ni se cuvine ca pentru adevărata și dreapta credință să suferim munci și să nu cădem din credință și din împărăția Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înșele și să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieștilor Taine, judecata acelora este rea și rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-și aleagă cele mai bune. Aceasta iarăși se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ținând rânduielile strămoșilor noștri, călătorim spre acelea care sunt mai bune.

Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmășești ca să ne lipim de partea ta și să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun și legile dreptei credințe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obște și nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morții. Iar ceasul acela al morții sosind, pier toate gândurile și faptele omenești făcute cu nedreptate și slava cea de puțină vreme se sălășluiește în țărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate și mărime de suflet, acelea nasc veșnică slavă și după moartea oamenilor celor îmbunătățiți. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună și spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos și într-acel scop fiind întăriți, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înțeleg și cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin care povățuindu-se, pot să sporească spre desăvârșire”.

Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: „Codrate, dacă cinstești pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinerețile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deșartă firea lui Dumnezeu”. Sfântul Codrat zise: „De voiești, ighemonule, să-ți lepezi mânia, iar iuțimea s-o schimbi în blândețe și să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deși nu este lesne a grăi, totuși voi spune ceva”. Ighemonul zise: „Să ne arăți luminos înțelegerea voastră despre Hristos”.

Sfântul Codrat a grăit: „Începutul facerii lumii a fost prin voința lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârșit și prin puterea Duhului Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârșit toată făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfânt. Și toate lucrurile frumoase și alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul și sfârșitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăți și, mulțumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moștenire și, suflând duh de viață în omul cel dintâi, l-a pus în Rai care este locul dulceților negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat și au luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.

Apoi, cugetând strămoșii noștri, cu ce fel de rânduială și aleasă stare sunt rânduiți de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulțumească Ziditorului și Făcătorului lor de bine și așa au început a merge pe calea cea îmbunătățită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înșelătorul și vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înșelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viață ca aceea a Raiului.

Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înșii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui și cei ce viețuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său și s-au lipsit de Rai, fiind izgoniți. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deșarte, legându-se cu păcate ca și cu niște legături, cei ce mai înainte erau părtași ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa și căutând cu milostivire spre neputința omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmașului și să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiți de împărăția morții, ci și a veni și a petrece cu trup la noi ticăloșii și pierduții și să ne izbăvească din pierzare.

Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălășluiască prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Și așa, cu ochi omenești s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoștinței omenești, fiind Dumnezeu adevărat și îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oștindu-Se împotriva stăpânirii vrăjmașului, a lărgit hotarele de sus ale împărăției Sale, a surpat rânduielile morții, a rupt lanțurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul și a scos de acolo pe strămoși, cu mulțimea de oameni care se înmulțiseră dintr-înșii.

Și S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele și țările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obște și, izbăvind pe toți din tulburarea muncitorului, își păzește întreagă moștenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul nașterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieții, nici moartea, nici altceva nu este neștiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin așezământul cel pus de Tatăl, acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului și știute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijește pentru mântuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăția neîmpuținată a bunătății Sale și, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de față și le ajută”.

Ighemonul, deși se minuna de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să creadă în adevărul cel grăit, a zis: „Despre lucruri înalte mi se pare că grăiești minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omenești și zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; și așa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu”.

Sfântul Codrat zise: „Tainele dreptei credințe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioși; căci nu este lucru mic cunoștința aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioșii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredință și de nedumnezeire, nu poți să înțelegi acestea. Și să știi că nici cu meșteșugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mânioasă nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru”.

Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăție și grăia către muncitorul: „Au nu știi, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertății și nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce silește nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuiește și înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blând și iubitor de oameni.

Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduiești că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credință; căci fiind robi Lui, precum nu ținem seamă de înșelătoarele amăgiri, tot astfel și de toate muncile, câte ai putea să le scornești asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne ușurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întărește ca să nu ne supunem potrivnicului și ne face viteji la suflet și nebiruiți întru nevoința chinurilor”.

Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe sfântul cu capul în jos și cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, ațâțând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.

După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deși era încă tânăr cu anii, fără nici o frică și cu bărbăție se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfântul Codrat grăia către dânsul și către cei ce se pregăteau cu dânsul la răni și către cei ce se dezbrăcau de haine: „O, prietenii și împreună nevoitorii mei, socotiți cu gândul cât de multe bunătăți sunt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credință, slava pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciți de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătați credința voastră cea nemișcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinței este de față ca să împliniți cu osârdie legea dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă arătați pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoința chinuirii.

Apoi să fiți, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliștea aceasta. Acum se va cunoaște deosebirea care este între cei buni și cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credințe. Să țineți o credință și o mărturisire, ca cei ce aveți să stați înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoșată. Să nu vă lăsați de calea cea îmbunătățită, ca cei ce acum aveți să vă săvârșiți alergarea voastră și degrabă să treceți de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiți cu bună inimă. Să nu cruțați floarea tinereților voastre, cei ce acum îndată aveți să treceți spre viața cea neîmbătrânită. Cugetați cu mintea că lângă uși este sfârșitul și, fiind tineri, mai cu înlesnire puteți răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveți trupească tărie.

Deci cu îndrăzneală să vă dați singuri la munci și cu bărbăție să le suferiți ca, biruind pe vrăjmașul, să vă preamăriți de la Domnul și să vă rânduiți în cer, în numărul sfinților mucenici”.

Muncitorul, auzind cuvintele grăite către frații săi de Sfântul Codrat, cele, s-a mâniat și îndată a poruncit ca și pe Sfântul Ciprian, fiind gol și spânzurat ca și Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire și cu ardere de foc, apoi și pe Dionisie, după dânsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârșit pe Crescent, asemenea muncindu-i și de dânșii fiind rușinat și biruit, i-a osândit pe ei mai întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinții mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i târască de picioare legați, prin cetate.

Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulțime de copii, băteau pe sfinții mucenici cu bețe și cu pietre, până ce au fost duși afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinții, cerând puțină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi și-au plecat sub sabie sfintele lor capete și s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete și pământul s-a înroșit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinților din cetatea Corintului.

După uciderea celor șase Sfinți Mucenici – Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent -, au fost munciți și pierduți în multe feluri alți creștini care fuseseră prinși; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuțitul, iar Victorin, Victor și Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puși în piuă de piatră, i-au pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor și a picioarelor, s-a săvârșit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Papie l-a aruncat în mare, asemenea și Leonid a suferit de la Venust ighemonul – care a fost în Corint după Tertie -, multe și cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.

Încă și niște sfinte femei, având în inimile lor învățătura Sfântului Codrat și urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum și alții mulți, bărbați și femei, unii de săbii tăindu-se, iar alții în ape înecându-se și alții cu alte munci ucigându-se, au trecut către Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povățuitorul și învățătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinței din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Codrat Nicomidianul, împreună cu Saturnin, Rufin și alții

În timpul lui Deciu, păgânul împărat al Romei (245-251) și al lui Valerian (253-259), urmașul lui (când Sfântul Codrat din Corint a pătimit împreună cu însoțitorii săi), creștinii de prin diferite cetăți și sate au fost prinși și au fost aduși în Nicomidia, cetatea Bitiniei, puși în temniță și păziți. Deci era frică mare între creștinii care locuiau în cetatea Nicomidia, mai ales că împăratul Deciu se apropia de părțile acelea, căci venise în Cezareea.

Mulți din creștini fugeau în munți și în pustietăți, ascunzându-se de mânia muncitorilor, iar alții cu îndrăzneală ședeau în case, așteptând ceasul în care s-ar învrednici să preamărească pe Domnul cu orice fel de munci. Între unii ca aceia se afla și acesta de care ne este cuvântul, adică Sfântul Codrat, împodobit cu vârsta și frumusețea, cu neamul cel bun și bogăția, cu dreapta credință, cu viața și cu cuvântul.

Acesta, dând aur străjerilor temniței și soldaților, avea intrarea temniței neînchisă și fără temere se ducea acolo spre a da mângâiere fraților celor de o credință care erau ținuți în lanțuri. Căci fiecăruia îi aducea cele trebuincioase și ruga pe toți să fie cu îndrăzneală și să nu se îngrijească de munci, pentru dragostea lui Hristos Domnul, Care le pregătește răsplătire veșnică în Împărăția cea cerească.

Sosind ziua de judecată, antipatul Perenie, care plecase de la împărat în Nicomidia, șezând înaintea poporului, a poruncit să aducă înaintea sa la întrebare pe toți cei legați. Iar după ce au fost aduși, Comentarisie a zis către antipat: „Iată, după cum a poruncit stăpânirea ta, domnul meu, mulțimea de nelegiuiți creștini care au fost până în ziua de astăzi ținuți în temniță, stă acum înaintea ta la judecată”. Antipatul a zis către robii lui Dumnezeu: „Spuneți fiecare dintre voi numele vostru, dregătoria, neamul și patria”.

Iar fericitul Codrat a venit deasemenea la priveliște și, văzând pe oarecare dintre frați mai neputincioși, galbeni la față de frică, s-a temut ca nu cumva cineva dintre dânșii, mai înainte de munci, să se lepede de Hristos; de aceea a strigat cu mare glas, stând înapoia tuturor: „Creștini ne numim, iar cu dregătoria și cu neamul suntem slugi ale lui Iisus Hristos Domnul, nevăzutul Dumnezeu; iar cetatea și patria noastră este cerul, unde sălășluiește Dumnezeu pe cei ce nădăjduiesc spre El; auzi acestea, antipate!”

Antipatul s-a înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala bărbatului acestuia și a zis către slujitori: „Prindeți pe acel nebun și-l aduceți mai aproape de mine!” Iar fericitul Codrat, auzind acele cuvinte ale antipatului, singur, împingând poporul, a alergat cu sârguință și a stat în fața împăratului și tot poporul și-a întors ochii spre el.

Însemnându-se cu semnul Crucii, a zis antipatului: „Iată, singur am venit înaintea ta, de voie, nu de silă, ca să grăiesc pentru frații mei și împotriva diavolului să stau. Deci fă mai degrabă ceea ce voiești și, ispitind bărbăția noastră, să știi, că suntem nebiruiți ostași ai lui Hristos”. Antipatul a zis: „Nebunule, spune-mi mai întâi numele și neamul tău”. Sfântul a răspuns: „Ți-am spus că sunt creștin și împreună cu frații mei suntem robi ai lui Hristos. Acela este numele nostru și neamul cel bun, ca robi ai lui Hristos să fim și să ne numim”.

Antipatul a zis: „Ascultă-mă, prietene. Voi spune despre tine împăratului și te va pune voievod, numai de vei aduce cu noi jertfă zeilor”. Răspuns-a sfântul: „Nu te rătăci, antipate, zicând că sunt mulți dumnezei, căci nu sunt, ci unul este Dumnezeu, Tatăl, de la Care sunt toate”. Antipatul a zis: „Sunt mulți dumnezei, însă împăratul a poruncit numai la doisprezece dumnezei să aducem jertfe, cărora și tu ești dator să te închini”.

Sfântul Codrat a strigat cu mare glas: „Nu este bine să fie multe stăpâniri, Unul este Stăpânul, Unul este Împăratul și Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”. Antipatul a zis: „Oare n-ai auzit ce zice Homer despre Poseidon? A împreunat norii, a tulburat vânturile, a acoperit cerul, a tunat cumplit tatăl dumnezeilor, căci s-a înălțat Poseidon ca să ia pământul; iată, ai auzit vitejia lui Poseidon”. Iar fericitul Codrat a zis: „Adevărul spune oare Homer și ceilalți asemenea ca el, făcători de stihuri, despre dumnezeii voștri sau nu?” Răspuns-a antipatul: „Adevărul”.

A zis sfântul: „Dacă adevăr spun, apoi oare nu povestesc ei cum că zeii voștri au fost desfrânați, nesățioși de amestecarea cea necurată, peste fire făcând cele oprite? Cu adevărat mă rușinez de voi, că vă închinați la niște zei ca aceia, pentru ale căror fapte rele acum judecați și pedepsiți pe oameni. Căci sunteți judecători ai celor ce fac fărădelegile cele de rușine și totuși cinstiți pe zeii care au fost lucrători de rușine cu fărădelege. Oare nu s-ar fi căzut vouă să judecați pe zeii voștri și să-i pedepsiți, pentru cele atât de multe și atât de mari fapte de rușine ce s-au făcut de dânșii? Pe oamenii cei ce fac fărădelege nu-i cruțați, iar pe zeii ce au nelegiuit îi lăudați și-i cinstiți. Cu adevărat, acești zei ai voștri nu sunt zei, ci făcători de necurățenie, duhuri moarte”.

A zis antipatul: „Ai început a huli pe zei și mă tem să nu se mânie pe mine împăratul, căci, răbdând îndelung, ai luat îndrăzneală împotriva zeilor; ci, mai degrabă schimbă-te ca nu îndată să te prindă mâinile muncitorilor”. Sfântul Codrat a zis: „Îndrăzneala mea nu poate nimeni s-o ia de la mine, nici tu, nici împăratul tău, nici însuși tatăl vostru satana”. Supărându-se antipatul, a poruncit să dezbrace hainele de pe el și, întinzându-l gol, să-l bată cu vine, zicându-i: „Spune numele tău”. Iar sfântul în acea bătaie tăcând și nerăspunzând nimic, antipatul a întrebat pe cei ce-i stăteau înainte despre mucenic, adică cine este și cum se numește. Iar cei ce-l știau pe sfânt, au spus antipatului că este de neam mare și se cheamă Codrat. Atunci antipatul a zis către slujitori: „Cruțați-l și-l dezlegați”.

Iar după ce au dezlegat pe sfântul de la munci și l-au îmbrăcat în haine, l-a chemat muncitorul aproape și i-a zis: „De ce ai făcut aceasta nouă și ție, nespunând neamul tău cel mare? Căci noi neștiind cinstea neamului tău, am adus necinste asupra ta; iar tu singur ai adus ocară ție și neamului tău. Deci pentru ce, socotind întru nimic neamul tău cel bun, te-ai lipit de deșarta credință creștinească?” A răspuns sfântul: „Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu, mai vârtos decât a locui în locașurile păcătoșilor”. Zis-a antipatul muncitor: „Supune-te mie și jertfește zeilor, ca să nu mori ca un făcător de rele. N-ai auzit de poruncile împăratului și ale tuturor boierilor, că ei au judecat ca nici un creștin să nu viețuiască pe pământ, pentru care mulți bărbați buni și minunați s-au depărtat de la rătăcirea creștinească?”

Răspuns-a sfântul: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stat, neamăgindu-se cu înșelăciunea cea deșartă a lumii acesteia. Iar cei ce s-au amăgit și v-au ascultat pe voi, aceia vor pieri ca praful cel spulberat de vânt de pe fața pământului, cum au și pierit”.

Antipatul, amăgind cu multe cuvinte momitoare pe Sfântul Codrat, a lăcrimat cu suspin și a zis: „Nu te lipsi, o, Codrate, de lumina iubită, nu te lipsi de viața aceasta dulce, alegându-ți singur de voie moartea”. Aceasta zicând-o, înșelătorul își ștergea fața cu basmaua; iar sfântul mucenic a zis către dânsul: „Să nu socotești că mă vei înșela cu vicleșugul șarpelui, prefăcându-te că ai lacrimi, câine răpitor! Nu vei putea să mă răpești pe mine, robul lui Dumnezeu”.

Aproape de Perenie antipatul era voievodul Maximian, care a zis către sfântul: „Omule vrăjmaș, domnul meu cel mare, încuviințatul antipat, se milostivește spre tine, iar tu îl ocărăști?” Sfântul a răspuns: „El să plângă pentru sine și pentru ceasul nașterii sale, căci s-a născut spre pierzare; iar tu pentru ce mă ocărăști? Dacă antipatul face judecata, apoi tu cine ești care grăiești înaintea lui la judecată? Destul ne este să fim judecați de unul; iar dacă și tu vei începe a ne judeca, apoi să te piardă Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Comentarisie a zis către antipat: „Astfel mă jur pe puterea ta, stăpâne al meu, că de vei lăsa pe acesta să grăiască cu așa îndrăzneală, apoi chiar și asupra celor stăpânitori va îndrăzni a aduce hule și ocări și vom fi în primejdie mare”.

Iar sfântul a zis: „Sfânta Scriptură grăiește adevărul: Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat cele deșarte? Stătut-au de față împărații pământului și boierii s-au adunat împreună asupra Domnului și asupra Unsului Său. Căci și acum de acești oameni deșerți se judecă Hristos și pătimește prin mădularele Sale, adică prin cei ce sunt robi credincioși ai Săi”.

Antipatul a zis către slujitori: „Dezbrăcați pe netrebnicul acesta și iarăși să-l bateți mai cumplit decât înainte, până când se va supune legilor împărătești și se va închina zeilor”. Sfântul Codrat, fiind bătut din nou, zicea: „Slavă Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit pe mine păcătosul și nevrednicul robul Tău să pătimesc pentru numele Tău cel sfânt și să fiu numărat cu robii Tăi cei iubiți. Mulțumesc Ție și Te rog, umple-mă de Sfântul Tău Duh, înțelepțește-mă și mă întărește ca să păzesc credința neclintită; înțelepțește-mă cu înțelepciunea Ta ca să nu mă biruiască cei fărădelege. Fii mie ajutor, Stăpâne al meu, căci acum este vremea pentru ajutorul Tău, acum este ceasul îndurărilor Tale. Întărește-mă ca să preamăresc întru mine numele Tău cel Sfânt și du-mă la Tatăl Tău cel ceresc și mărturisește-mă înaintea Lui, zicând: „Și acesta este robul Tău”. Așa, Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi ca să-mi săvârșesc bine alergarea mea”.

Astfel se ruga sfântul, iar slujitorii care-l băteau, obosind, se schimbau; și atât de mult a fost bătut, încât de cinci ori, slăbind slujitorii, s-au schimbat. Și s-a ridicat mult pieptul fericitului mucenic, iar sângele curgea ca pârâul și îi cădea carnea. Iar antipatul a zis către sfântul: „Crezi măcar acum în zeii noștri, Codrate?” Răspuns-a sfântul: „Idolii păgânilor, argint și aur, lucruri de mâini omenești; gură au și nu vor grăi. Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe dânșii și toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii”.

Antipatul a zis: „Cu cuvântul cel tainic grăind către noi, socotești că vei tăinui hulirea ta asupra zeilor?” Răspuns-a sfântul: „Luminatul adevăr se pare ție, celui fără de minte și orbit, a fi întunecat; iar întunericul înșelăciunii veacului acestuia ți se pare a fi luminos. Însă ascultă-mă pe mine, cel ce-ți grăiesc luminos cuvintele părinților noștri; știut să-ți fie că zeilor tăi nu voi jertfi și poruncilor împăratului și ale boierilor nu mă voi supune. Drept aceea de voiești să mă muncești, fă voia ta și mă trimite mai degrabă să stau înaintea Împăratului ceresc”. Zis-a tiranul: „Mă jur pe zei că nu te voi cruța, ci cu înfricoșate munci și cu moarte amară te voi pierde, ticălosule”.

Plecându-se ziua, l-au dezlegat pe sfântul de la munci și l-au dus în temniță cu ceilalți creștini. Apoi a poruncit tiranul să aștearnă piroane mărunte sub spatele mucenicului și o piatră mare să pună pe pieptul lui, iar picioarele să i le bată în butuci și să-i pună fiare grele peste tot trupul. Și așa l-au lăsat multe zile pe sfântul, care răbda cu vitejie muncile cele atât de grele, încât firea omenească este cu neputință să le rabde și să trăiască. Dar dreapta cea atotputernică a lui Hristos întărea pe pătimitorul spre preamărirea dumnezeieștii puteri.

După ce au trecut multe zile, Perenie antipatul a voit să se ducă la Niceea și a poruncit ca pe creștinii cei ținuți în legături, împreună cu Sfântul Codrat, să-i ducă după el. Sosind la Niceea și făcând jertfă diavolilor în capiștea idolească, a poruncit să aducă acolo pe creștini ca să-i silească la jertfă. După ce au adus pe robii lui Hristos la acea diavolească capiște, Sfântul Codrat a rugat pe ostași să-l ducă mai întâi înăuntru, la antipat, căci acum era întreg și sănătos, cu puterea lui Hristos, după atâtea munci, și strălucea cu fața, mergând înaintea cetei creștinești, arătând tăria trupească cu bărbăția sufletească.

Ducându-l mai întâi în capiște, s-a mirat tiranul, căci spaimă cuprinsese pe antipat, văzându-l pe sfântul cu trupul sănătos și cu fața veselă. Și a zis către dânsul: „Codrate, jertfește zeilor”. Sfântul răspunse: „Sunt rob al lui Iisus Hristos și Lui mă aduc jertfă, iar zeii voștri, care n-au făcut cerul și pământul, să se prăpădească”. Antipatul zise: „Supune-te legilor împărătești, iar nu lui Hristos”. Sfântul răspunse: „Mă voi supune legilor Împăratului ceresc, iar nu poruncii fără de minte a oamenilor care nu cunosc pe Dumnezeu; însă Sfânta Scriptură ne poruncește să ne rugăm pentru dânșii, ca să se întoarcă și să cunoască adevărul”.

Antipatul zise: „Dacă faci rugăciuni pentru împăratul, apoi ești dator a împlini și poruncile lui, căci este scris și în cărțile voastre: Dați Cezarului, ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu„. Sfântul zise: „Bine grăiești că este datorie a da Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, căci am dat împăratului cele împărătești când m-am răscumpărat de dânsul, dând pentru satele mele dajdia împăratului; iar lui Dumnezeu sunt încă dator să împlinesc și să săvârșesc buna credință datorată Lui. Dacă pământescul împărat a poruncit ca creștinii ori să se împărtășească din jertfele idolești, ori să moară, noi suntem gata să murim, nu numai o dată, ci și de mai multe ori, pentru Hristos, Dumnezeul nostru”.

Antipatul zise: „Vezi câtă mulțime de creștini au adus jertfă zeilor noștri? Oare ți se pare că ești mai bun decât dânșii?” Sfântul Codrat răspuse: „Cu adevărat sunt mai bun, neplecându-mi genunchii la idoli, decât toți aceia care s-au depărtat de Dumnezeu, Ziditorul lor. Și unde sunt cei ce au jertfit zeilor voștri, că nu-i văd pe dânșii?” Atunci a poruncit antipatul să cheme pe unii ca aceia. Într-acel timp sfântul a cerut să fie dezlegat, deoarece era legat. Gândind antipatul că vrea să se închine zeilor, a poruncit să-l dezlege. Iar el îndată, alergând, a apucat pe cel mai mare idol de picioare, l-a aruncat jos și l-a sfărâmat. Asemenea s-a repezit și spre ceilalți idoli, dar îndată l-au apucat slujitorii idolești și ostașii.

Mâniindu-se ighemonul, a poruncit ca, scoțând pe sfânt afară din capiștea idolească, să-l spânzure și să-l strujească cu fiare ascuțite peste tot trupul. Când strujeau pe sfântul, au venit cei ce se lepădaseră de credința creștină; iar Sfântul Codrat, fiind în munci, a zis către dânșii: „Ticăloșilor, v-ați lepădat degrabă de Stăpânul nostru Hristos și v-ați dat singuri diavolului! Oare n-ați crezut că este învierea morților și n-ați auzit despre judecata lui Dumnezeu și adâncimile iadului, despre focul cel nestins și despre viermele cel neadormit? Ce răspuns veți da într-acea slăvită și mare zi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care va judeca viii și morții? Deschideți-vă ochii minții voastre și vedeți de unde ați căzut. Împărăția cerului cea veșnică ați lăsat-o pentru această vremelnică viață și, nebăgând în seamă pe Stăpânul cel preabun, v-ați făcut robi ai diavolului, robului cel netrebnic, care, dacă ia stăpânire asupra cuiva, îl bate și-l omoară și pe care, când va veni Domnul nostru, îl va lega cu legături nedezlegate și-l va arunca în focul cel fără fund, împreună cu voi care v-ați făcut robi ai lui.

Cunoașteți ce ați făcut, căci temându-vă de muncile cele de puțin timp, v-ați dat muncii celei veșnice. Singuri veți vedea cele ce vor avea să fie când veți sta înaintea dreptului Judecător, Iisus Hristos, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Oare n-ați auzit cuvintele Domnului în Sfânta Evanghelie? Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci pe suflet nu pot să-l ucidă; ci vă temeți mai mult de Cel ce poate și sufletul și trupul să-l piardă în focul gheenei„.

Acestea grăindu-le sfântul, cei căzuți au strigat cu lacrimi, zicând cu mare glas: „Ne-am temut de munci, robule al lui Dumnezeu, și ne-am înșelat ca niște dobitoace necuvântătoare și ca niște oi rătăcite ne-am dat spre mâncare lupilor; căci ne-au ajuns păcatele noastre și, vrând puțin timp a viețui aici, ne-am lipsit de viața cea veșnică ce va să fie. Deci ce vom face noi ticăloșii, nu știm”. Iar Sfântul Codrat, văzându-i lăcrimând, s-a umplut de bucurie și a zis: „Îndrăzniți, fraților, și nu vă deznădăjduiți, milostiv este Hristos, Domnul. Cădeți către El cu lacrimi și cu pocăință și stați întru mărturisirea lui Hristos, ca fiecare din voi să se curățească cu al său sânge, de păcatele sale”. Și au făcut aceia plângere mare mult timp, aruncându-se la pământ și presărându-și țărână pe capetele lor și cu pietre bătându-se peste piepturi. Și atât de mare a fost strigarea aceea și tânguirea lor, încât toată cetatea Niceei s-a adunat și se mira de jalea lor cea atât de mare pentru cădere.

Antipatul, ieșind din capiștea idolească și văzând ceea ce se făcea, a poruncit să strujească și mai mult pe Sfântul Mucenic Codrat și să-i ardă coastele cele strujite cu făclii aprinse. Iar el s-a rugat către Dumnezeu mult, pentru cei ce se pocăiau, ca să fie primită întoarcerea lor. Sfârșindu-și rugăciunea, a zis sfântul cu glas tare: „Așa Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, sufletul meu să fie pentru sufletele lor, dar miluiește-i”. Atunci slujitorii care-l munceau îndată au slăbit și au căzut ca morții la pământ și a venit un nor luminos spre sfântul și spre toți creștinii care stăteau legați acolo, cum și spre cei ce se pocăiseră; iar pe antipat, pe sfetnicii lui și pe toți elinii i-au cuprins întuneric și ceață, căzând spaimă peste dânșii și se cutremurară de frică; căci credeau că are să cadă cetatea.

Apoi, făcându-se tăcere mare, credincioșii au auzit de sus glasul sfinților îngeri care lăudau și slăveau pe Dumnezeu. Trecând două ceasuri, s-a risipit întunericul, iar elinii, căutând spre sfinți, au început a vedea lumina cerească; apoi antipatul, abia venindu-și în sine, a poruncit să-i prindă pe toți aceia care se plecaseră la cuvintele mucenicului și se întorseseră cu pocăință spre Hristos. Și, legându-i cu ceilalți creștini care erau la judecată, a zis să-i ducă în temniță, iar pe Sfântul Codrat, dezlegându-l de pe lemn, l-a pus în legături ca mai înainte.

A doua zi Perenie ighemonul, șezând la judecată și scoțând pe creștinii care erau în temniță, afară de Sfântul Codrat, le-a făcut întrebare toată ziua, silindu-i cu momiri și munci spre necuratele jertfe. Văzându-i neînduplecați și nemișcați în mărturisirea lor, i-a rănit cu multe bătăi, apoi a poruncit ca pe fiecare să-l ducă în cetatea din patria sa și acolo să-i ardă de vii; și au mers toți sfinții pătimitori plini de veselie și de bucurie, slăvind pe Dumnezeu. Și astfel fiecare din ei sfârșindu-se în locul și patria sa prin ardere, au trecut la patria cea cerească.

După aceasta antipatul s-a dus din cetatea Niceea la Apameia, ducând după el pe Sfântul Codrat. Iar pricina mergerii lui acolo a fost ca să prindă pe creștini și să-i silească spre aducerea jertfelor idolești. Căci aceea îi era porunca de la împăratul Deciu, ca să înconjoare cetățile și țările și pe creștinii care nu vor voi să jertfească, să-i muncească și să-i ucidă. Sosind în cetatea Apameia, a intrat în capiștea idolească, închinându-se idolilor. Ducând acolo și pe Sfântul Mucenic Codrat, îl întreba: „Vei jertfi zeilor, vrăjitorule viclean, sau nu?” Răspuns-a Sfântul Codrat, cel tare cu sufletul: „Pe tatăl tău, satana, să-l numești astfel, vrăjitorule viclean, căci el este cu adevărat unul ca acela, iar eu sunt creștin și nici vrăji nu știu, nici vicleșuguri, nici diavolilor nu voi aduce jertfe”.

Antipatul a zis prietenilor săi: „Ce fel de muncă voi mai da acestui ticălos creștin, nu știu”. Iar ei tăceau, căci vedeau pe mucenic că nu mai avea carne, ci numai oasele goale, iar trupul tot îi era sfâșiat de răni și strujit. Apoi a poruncit tiranul să bage pe sfântul într-un sac și să mai pună în el tot felul de jivine și să-l arunce într-o groapă adâncă; și așa s-a făcut.

A doua zi a poruncit să-l scoată de acolo, socotind că va fi murit. Dar sfântul a fost găsit viu, și toți s-au minunat. Iar mucenicul, ridicând ochii spre cer, a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, că săgețile celor cruzi s-au făcut rana lor și a slăbit din ei tăria lor; iar pe mine m-ai întărit și mi-ai dat putere spre înfruntarea lor, spre slava sfântului Tău nume”. După aceea sfântul a zis antipatului: „Crudule, vezi că nimic nu sporește meșteșugirea ta! Fă încă ceva mai mult cu mine, dacă mai poți să faci; dar fă mai degrabă, necheltuindu-ți vremea în zadar”. Iar antipatul, mâniindu-se, a zis: „În toată calea te voi munci, ticălosule, măcar că nădăjduiești în vrăjile tale”.

După aceasta antipatul s-a dus în Cezareea, având cu sine și pe mucenicul, unde, după obicei, făcându-și în capiște închinarea la idoli, a pus înainte pe sfântul și i-a zis: „Destulă să-ți fie pedepsirea cea cu multe feluri de munci; de acum apropie-te și jertfește zeilor”. Răspuns-a sfântul: „Te-ai jucat cu mine prin munci și mă minunez că tu ai slăbit, muncindu-mă; iar eu nu slăbesc primind muncile, ci încă doresc a pătimi și mai cumplite chinuri pentru Dumnezeul meu!”

Antipatul, mâniindu-se, a poruncit să-l întindă iarăși pe lemnul cel de muncă, gol, și să-l bată cu vine de bou. Și erau bătute numai oasele goale, nefiind carne pe ele. Sfântul fiind bătut, cânta: De multe ori s-au luptat cu mine din tinerețele mele și nu m-au biruit; pe spatele meu au călcat păcătoșii, îndelungat-au fărădelegea lor. Iar antipatul striga către slujitori: „Bateți-l mai tare, de vreme ce nu simte muncile”. Iar sfântul a zis către tiran: „Bate, bate smeritul trup, căci acesta rupându-se, sufletul meu mai sănătos se face”. Zis-a antipatul: „Ticălosule, socotesc că rău diavol te stăpânește”. Răspuns-a sfântul: „Nu numai că nu sunt stăpânit de diavol, ci mai vârtos încă eu stăpânesc pe tatăl vostru satana și nu numai pe acela singur, ci și pe toate slugile, și la toată oastea lui eu poruncesc, cu darul Hristosului meu; și toată puterea cea mai dedesubt se teme de mine și se cutremură, văzând pe mine semnul cel înfricoșat al lui Iisus Hristos, cum și darul Lui care este cu mine”.

Apoi sfântul, tăcând puțin, a strigat: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea în vecii vecilor!” Iar poporul din Cezareea care căuta la acea priveliște, a strigat cu mare glas: „Amin”. Căci mulți din poporul acela erau creștini.

Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe doi oameni din popor care stăteau aproape, fiind aleși și cinstiți, să-i prindă și să-i spânzure la locul cel de muncă, să-i bată și să le strujească trupurile. Deci slujitorii, lăsând pe Sfântul Codrat, munceau pe cei doi creștini; iar numele lor era Saturnin și Rufin. Și atât de mult i-au strujit, încât trupul lor era să cadă; iar ei în munci se rugau Sfântului Codrat și tuturor fraților care stau înainte ca să se roage Domnului pentru ei.

Strigând către Dumnezeu, Sfântul Codrat a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al Tatălui Celui nevăzut, trimite ajutor robilor Tăi caută spre cei smeriți și miluiește-i pe ei, dând răbdare pătimitorilor Tăi, și tărie nebiruită, ca până în sfârșit să biruiască răbdând și să rușineze pe vrăjmașul care se scoală asupra lor”. Trecând multă vreme, cei munciți tăceau, căci nu mai puteau să grăiască de muncile cele multe. După aceea, tiranul a poruncit să-i dezlege și să le taie capetele; și astfel doimea Sfinților Mucenici, Saturnin și Rufin, s-a suit la cer, la Domnul nostru Iisus Hristos, Care este în două firi, pentru Care au pătimit.

După aceasta, Perenie antipatul ieșind din Cezareea, a mers la Apolonia; și pretutindeni trăgea după sine pe Sfântul Mucenic Codrat, cum și pe alți creștini îi prindea și-i muncea. Intrând în capiștea lui Apolon, a zis mucenicului: „Cunoaște pe zei și vei fi sănătos, căci eu voi porunci doctorilor ca să îngrijească de tine. Deci apropie-te de zeul Asclipie, căci acela te va vindeca; teme-te de mărirea zeilor, cinstește pe marele Apolon, pe Ieracle și pe Dia, împăratul tuturor, și pe slăvitul Ares și pe înfricoșatul Poseidon. Oare n-ai plutit cu corabia pe mare și oare n-ai cunoscut puterea cea înfricoșată a aceluia? Închină-te și soarelui care strălucește din cer pe pământ; au doară acela a murit? Sau nu este el în cer?”

Sfântul Codrat a răspuns: „Eu mă închin adevăratului Dumnezeu Tatălui și Unuia Născut Fiului Său și Sfântului Duh și mă cutremur de tăria Aceluia, de mărimea și de neapropiata Lui slavă; și slăvesc totdeauna și laud puterea Lui cea negrăită și tăria Lui întru toate. Iar idolilor celor morți nu mă voi închina, lucrurile făcute de mâini omenești nu le voi cinsti, nu mă tem de diavoli, nici de tine care ai stăpânire de puțină vreme. Pentru că după puține zile mă voi duce la Dumnezeul meu, iar tu cu amar vei suspina în veci, de vreme ce n-ai voit să cunoști pe Dumnezeu, Cel ce ți-a dat această viață, fiule al satanei, frate al diavolului, părtașule al necuraților diavoli, mai necuvântător decât dobitoacele, câine îndrăcit, băutorule de sânge, șarpe care mănânci necuratele cărnuri în jertfiri, mai sălbatic decât fiarele! Oare nu vă rușinați de nebunia voastră și nu vă cunoașteți orbirea, căci junghiați dobitoace și păsări zeilor ca jertfă. Flămânzesc ei oare, fiind fără de suflet? Pune mâncare la gura idolului și vezi va gusta din ea? Întreabă pe zeii voștri dacă au trebuință de jertfe! Să-ți spună unul din cei de piatră sau de lemn ce poftește să-i junghii: capră, bou sau găină! O, pierduților, singuri căzând în groapa pierzării, vreți să ne luați și pe noi împreună cu voi”.

Grăind sfântul acestea, antipatul s-a îndrăcit de mânie și a poruncit să toarne oțet cu sare peste rănile lui, să-l frece cu zdrențe de păr și lângă coaste să-i pună fiare arse. După aceea, plecându-se ziua, a poruncit să arunce pe pătimitor în temniță. A doua zi a plecat din Apolonia, având cale spre Helespont, și ducea și pe creștinii cei prinși și legați în legături, între care era dus și Sfântul Mucenic Codrat în căruță, că nu putea să mai meargă cu picioarele de muncile cele cumplite.

După ce a trecut antipatul pârâul ce se cheamă Runtac, l-a întâmpinat voievodul locului aceluia și se adunase mulțime de popor creștinesc din satele de primprejur, venind spre întâmpinarea lui Perenie antipatul, iar cu lucrul voia să vadă și să laude pe Sfântul Marele Mucenic Codrat, pentru care străbătuse slava prin toată Asia și în toată lumea. Intrând antipatul cu voievodul acela în satul ce se întâmplase acolo, a rămas într-însul. Iar după ce s-a făcut ziuă, a voit să aducă jertfă diavolilor, căci erau mulțime de idoli în acel sat, și să silească pe creștinii cei prinși la jertfa aceea. Deci a poruncit să pună întâi pe Sfântul Codrat, dar neputând să meargă pe jos, l-a adus cu căruța la jertfirea aceea; dar, deși era neputincios cu trupul, se arăta vesel cu fața, zâmbind și veselindu-se în Dumnezeu și Mântuitorul său. Și, adunându-se tot poporul, stătea acolo, voind să vadă chinuirea mucenicului lui Hristos.

Antipatul a zis către dânsul: „Codrate, te-ai înțelepțit a cunoaște pe zei, sau petreci încă în nebunie?” Sfântul răspunse cu mare glas, zicând: „Eu din tinerețe m-am înțelepțit a cunoaște pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, pentru că din pântecele maicii mele sunt creștin și alt Dumnezeu nu știu afară de Acela, în Care cred din scutece”. Atunci antipatul a poruncit să se aprindă un foc mare și să pună deasupra lui un pat de fier și să-l pună pe mucenic pe acel pat înfocat.

Sfântul a zis: „Nu este trebuință ca cineva să mă ducă, să mă pună pe patul acela, ci singur mă voi sui pe dânsul”. Și întărindu-se cu ajutorul lui Hristos, a intrat cu picioarele în foc, făcând semnul Crucii, s-a culcat pe acel pat înfocat și se odihnea pe dânsul ca pe un așternut moale, nevătămându-se de foc cât de puțin, căci focul, îmblânzindu-și puterea sa, slujea robului lui Dumnezeu, dându-i numai atâta căldură cât îi trebuia spre odihnă mult ostenitului și truditului trup. Însă slujitorii diavolului adăugau la acel pat, smoală, unsoare și câlți, dar sfântul cânta: Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu, grăbește să-mi ajuți, să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută sufletul meu. După aceea ocăra pe tiran, zicând: „Acest foc al tău este rece și fiarele patului sunt mai moi decât inima ta cea împietrită. Dar bine ai făcut că, fiind ostenit de cale, ai poruncit să mă odihnesc pe acest așternut moale”. Căci, zicând aceasta, sfântul se întorcea pe pat ca pe așternut.

Trecând multă vreme și mucenicul stând în foc viu, întreg și nevătămat, tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l pogoare de pe pat și să-i taie capul afară din sat. Ieșind sfântul din foc cu picioare tari, nu mai avea trebuință de căruță sau de sprijinitori să-l ducă, ci a mers singur până la locul de tăiere; iar el, mergând, cânta: Bine este cuvântat Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinților lor. Mai cântau cu dânsul și niște frați oarecare, ce-l urmau. Apoi, mulțumind lui Dumnezeu, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și s-a sfârșit marele Sfânt Mucenic al lui Hristos, Codrat, prin tăiere de sabie, în a zecea zi a lunii martie, în care s-a încununat cu mucenicia și fratele lui de nume, Codrat Corinteanul, împreună cu însoțitorii lui, stăpânind peste elini și romani Deciu și Valerian; iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvioasa Anastasia, care s-a nevoit în chip bărbătesc în Egipt

În zilele împăratului Iustinian cel Mare (527-565) era în Constantinopol o văduvă oarecare, cu numele Anastasia, binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, din părinți de bun neam și bogați, întâia femeie în palaturile împărătești. Ea, având în inima sa frica de Dumnezeu, păzea cu dinadinsul poruncile Lui, umblând într-însele fără de prihană. Și a fost cea mai aleasă cu frumusețea trupească, iar cu faptele bune sufletești și mai frumoasă, căci era atât de bună la obicei și blândă, încât toți se foloseau, văzându-i viața ei, și mulți se sârguiau să-i urmeze faptelor ei bune și chiar împăratul o cinstea foarte.

Dar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuiește pe cei buni și nu încetează a se oști asupra neamului omenesc, cel ce face învrăjbiri între oameni, a adus război și asupra acestei fericite Anastasia. Căci a pornit pe împărăteasa Teodora cu ură asupra ei și vrăjmășia asupra roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De acest lucru aflând Anastasia, de la un prieten al ei, și fiind plină de dumnezeiasca cunoștință, și-a adunat gândurile sale și se sfătuia în sine, zicând: „O, Anastasia, pricina aceasta venind la bună vreme, mântuiește-ți sufletul tău, iar pe împărăteasă elibereaz-o de păcatul urii celei nedrepte și mijlocește-ți cereasca împărăție”.

Niște cugete ca acestea având în sine, și-a făcut o corabie în taină și, luând din aurul său o parte iar pe celelalte toate lăsându-le, a plutit spre Alexandria, neștiind nimeni. Acolo, la un oarecare loc departe ca de cinci stadii de cetate, zidindu-și o mănăstire mică, viețuia într-însa, slujind lui Dumnezeu și sârguindu-se a-i plăcea. Și avea totdeauna în mâini lucrul cel cuviincios ei, iar în gură neîncetată cântare de psalmi, dând lui Dumnezeu laudă. Și a fost acea mănăstire mare și slăvită, fiind cu toată îndestularea, până la stăpânirea agarenilor, având numire strălucită după fericita Anastasia, care avea cinste de patricie. Dar să ne întoarcem la cuvântul cel dântâi despre dânsa.

Trecând câțiva ani după ieșirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, împărăteasa care a fost învrăjbită asupra ei s-a sfârșit. Aducându-și aminte împăratul de Anastasia patricia, a trimis în toate părțile cu multă râvnă, căutând-o. Despre aceasta înștiințându-se mielușeaua lui Dumnezeu, a lăsat noaptea mănăstirea sa și s-a dus în schit, la părintele Daniil, și toate cele pentru sine le-a spus acelui fericit stareț. Iar el îmbrăcând-o în haină monahicească bărbătească, a numit-o, în loc de Anastasia, Anastasie eunucul. Și a dus-o într-o peșteră oarecare ce era departe de lavră și a închis-o acolo, dându-i pravilă și rânduială de viață deosebită. Apoi i-a poruncit să nu iasă nicăieri din peșteră, nici să lase pe cineva să vină la dânsa. Apoi a dat unuia din frații care slujeau ei un loc înaintea peșterii și i-a poruncit aceluia să-i aducă o dată pe săptămână puțină pâine și un vas cu apă. Și îndată, luând de la sihastru binecuvântare, cu rugăciune, i-a zis să se ducă.

Acolo a stat acel suflet de diamant îmbărbătat douăzeci și opt de ani, având neschimbată rânduiala cea dată de starețul său, și n-a fost văzută de nimeni, căci nimeni nu mergea la dânsa, nici nu știa nimeni de ea, numai fratele care ducea pâinea și apa. Dar nici acela nu știa cum că aceea este femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen.

Dar cine va putea ajunge cu mintea sa ostenelile și nevoințele cele făcute de dânsa în cei douăzeci și opt de ani în peștera aceea? Sau să povestească cu limba sau să scrie despre cele ce aducea ea lui Dumnezeu, adică lacrimile, suspinurile, tânguirile, privegherile, cântările, rugăciunile, citirile, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuință? Iar mai mult decât toate, năvălirile cele diavolești și luptele cu dânșii, care îi aduceau aminte de dulcețile cele de mai înainte din lume, de desfătările trupești și de toate poftele lumești, pe care sfânta le izgonea pe toate, biruind pe diavoli.

Pe lângă acestea ea n-a ieșit din peșteră în toate zilele anilor acelora, ea care mai înainte a petrecut mulți ani în împărăteștile palaturi ca o doamnă mare și cea mai întâi patricie și care cu mulțime de bărbați și de femei se aduna la mese și la veselii lumești. Spăimântează lucrul acesta toată mintea și gândul, cum toate acelea le-a trecut cu vederea și a șters pomenirea acelora din mintea sa și cum a venit într-atât de mare smerenie, postire, înfrânare și strâmtorare pe calea cea aspră a pocăinței. Astfel, nevoindu-se sfânta bine, s-a făcut vas ales al Sfântului Duh și, plăcând lui Dumnezeu până în sfârșit, a sosit la fericitul său sfârșit.

Deci, mai înainte văzând a sa mutare către Dumnezeu, a scris pe o scândură către starețul său astfel: „Cinstite părinte, să iei împreună cu tine pe ucenicul care-mi aduce pâine și apă; apoi să iei și uneltele cele trebuincioase de îngropare și să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie famenul”. Aceasta scriind-o, a pus-o dinafară de peșteră, înaintea ușii. Iar starețul, înștiințându-se noaptea despre aceea, prin descoperirea lui Dumnezeu, a zis către ucenic: „Aleargă, fiule, la peșteră degrabă, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul, și caută dinaintea ușii peșterii și vei afla acolo o scândurică scrisă. Aceea luând-o, cu multă sârguință să te întorci la noi”. Fratele, ducându-se și, după cuvântul starețului, aflând scândura cea scrisă, a dus-o la bătrânul. Și citind-o, starețul a lăcrimat și, luând cele trebuincioase de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Apoi, deschizând peștera, a aflat pe famenul cuprins de durere înfocată și, căzând la picioarele ei, părintele Daniil plângea, zicând: „Fericit ești, frate Anastasie, căci, îngrijindu-te de ceasul morții totdeauna, n-ai ținut seamă de împărăția cea pământească!”

Iar ea a zis: „Fericit ești și tu, noule Avraame!” Și a zis iarăși starețul: „Roagă-te pentru noi Domnului”. Iar ea a grăit: „Cinstite bărbat, eu mai multă trebuință am de ale voastre rugăciuni în ceasul acesta”. Și a grăit starețul: „De aș fi apucat eu mai înainte decât tine să-mi sfârșesc ziua cea mai de pe urmă a vieții mele, m-aș fi rugat pentru tine”.

Șezând ea pe rogojină, a sărutat capul starețului și, rugându-se pentru dânsul, grăia cuvinte binecuvântate. Apoi, luând starețul pe ucenicul său, l-a plecat la picioarele ei, zicând: „Binecuvântează pe acest ucenic al meu și fiu al tău!” Iar ea i-a zis: „Dumnezeul părinților mei, Cel ce-mi stă înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă de trupul acesta; Cel ce știe în peștera aceasta pașii mei și strâmtorarea vieții pentru numele Lui și vede această durere trupească a mea, să odihnească duhul meu”. Și, întorcându-se famenul către stareț, a zis: „Pentru Domnul, vă rog, părinte, să nu dezbrăcați de pe mine haina cu care sunt îmbrăcat, ca nimeni să nu știe cele despre mine”. Apoi, împărtășindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, a zis: „Însemnează-mă pe mine, părinte, cu semnul lui Hristos și vă rugați pentru mine”. După aceasta privea spre răsărit și a strălucit fața ei ca focul. Apoi, singură făcând semnul Crucii, a zis: „Doamne, în mâinile Tale dau duhul meu!” Și îndată, cu acel cuvânt, și-a dat duhul.

Apoi părintele Daniil împreună cu ucenicul au săpat înaintea peșterii o groapă și, dezbrăcând starețul de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: „Fiule, îmbracă pe fratele”. Îmbrăcând ucenicul pe sfânta, a văzut pieptul ei femeiesc și a tăcut, nespunând starețului; apoi a îngropat sfântul trup al Anastasiei, cu cântarea cea obișnuită deasupra gropii. După îngroparea ei, ducându-se la locurile lor, ucenicul a zis către stareț: „N-ai știut, părinte, cum că famenul Anastasie a fost femeie?”

Iar starețul a răspuns: „Am știut, fiule, și de aceea am îmbrăcat-o în haină bărbătească și am numit-o „Anastasie famenul”, ca să nu fie de sminteală, nici să știe cineva despre dânsa și să nu străbată vestea în toate părțile; căci împăratul a făcut despre dânsa multă cercetare prin toate părțile, iar mai ales într-aceste hotare.

Însă, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a păzit la noi”. Atunci a spus starețul ucenicului său toată viața sfintei, cu de-amănuntul, care, după aceea, a fost știută în toată lavra. Apoi i-au scris viața ei, spre folosul celor ce o vor citi și o vor asculta, întru slava lui Dumnezeu, Cel întru sfinții Săi preamărit în veci. Amin.

Sf. Mc. Mihail din Agrafa, cel ce a mărturisit în Tesalonic în anul 1544