Sinaxar 14 mai

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Isidor, din Insula Hiului
• Cuviosul stareț Serapion Sindonitul
• Sfântul Isidor, cel nebun pentru Hristos

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mucenic Isidor, din Insula Hiului

În anul dintâi al împărăției lui Decie, a ieșit poruncă împărătească, în toate părțile stăpânirii Romei, ca să se scrie, să se numere ostașii și să se rânduiască cetele. Și au mers corăbiile unui voievod, Numerian, la ostrovul (insula) Hiului, în care erau adunați cei înscriși la oaste. În acea vreme era în ostrovul acela, Sfântul Isidor, cu neamul din Alexandria. Cu trupul era tare și viteaz, iar cu credința creștin, având viață plăcută înaintea lui Dumnezeu. Toate zilele sale și le petrecuse în post și în înfrânare, iar în lucrurile cele bune umbla cu întreagă înțelepciune. De deșertăciunile și desfătările lumii acesteia se ferea și fugea de necurățiile păgânești. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste și s-a rânduit în ceata lui Numerian.

După aceea a ieșit altă poruncă de la împărat, ca toți cei ce cinstesc pe Hristos să se închine zeilor păgânești; iar cei ce nu vor să se închine să fie siliți cu munci. Mai ales dacă cineva s-ar afla între ostași, crezând întru Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească și la jertfe, rânduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaș oarecare, cu numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul Isidor este creștin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfântul și să-l pună înaintea nedreptei sale judecăți. Prinzându-l și aducându-l, l-a întrebat: „Cum te numești?” Răspuns-a sfântul: „Mă numesc Isidor”. Zis-a voievodul: „Oare tu nu voiești să te supui împăratului Decie și să aduci jertfe zeilor?” Răspuns-a Sfântul Isidor: „Și cine sunt zeii voștri, ca eu, fiind creștin, să le aduc jertfă? Oare nu sunt idoli surzi și orbi, neavând nici o simțire?”

Zis-a voievodul: „O, ce rea și necurată hulire! Cu adevărat omul acesta este vrednic de mari munci și pedepse”. Grăit-a sfântul: „Vrednic sunt ca pentru Dumnezeul meu să pătimesc tot felul de munci și să sufăr moarte, ca Stăpânul meu să mă învrednicească cetei sfinților mucenici, care au murit mai înainte de mine pentru numele Lui cel sfânt. Și știu că cei ce cred și nădăjduiesc în Hristos nu mor niciodată, pentru că așa a zis Domnul nostru: Cel ce crede în Mine de va și muri, viu va fi. Numerian a zis: „Vei jertfi idolilor ca să fii viu, sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Chiar de vei ucide trupul meu, dar peste suflet nu vei putea stăpâni; însă, de acum, muncește-mă precum voiești, pentru că am pe adevăratul și viul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care acum petrece în mine și va fi tot cu mine și după moartea mea; iar eu sunt și voi fi în El, neîncetând a mărturisi preasfânt numele Lui, până ce sufletul este în trupul meu”.

Zis-a voievodul: „Măcar odată jertfește legii împărătești și după aceea vei face ce poftești. Răspuns-a sfântul: „Păgânule, nu mă vei putea amăgi pe mine cu meșteșugul tău, pentru că cel ce s-a lepădat odată de Domnul său, mai poate să se numească credincios? Adică, dacă cineva este necredincios în puțin, apoi este necredincios și în mult; iar mie să nu-mi fie în gând a face ceva necredincios și neplăcut Domnului meu”. Zis-a voievodul: „Isidore, eu te sfătuiesc de bine, ascultă sfatul meu; iar de nu vei asculta, voi pune cumplite munci pe tine, până ce vei mărturisi mărirea zeilor noștri”.

Atunci Numerian a poruncit la patru ostași, ca să-l dezbrace și să-l bată cu vine de bou fără milă. Fiind sfântul bătut, îi ziceau cei ce stăteau împrejurul lui: „Isidore, supune-te voii împărătești, mai înainte până a nu muri în munci”. Sfântul a răspuns lor: „Eu mă supun voii și poruncii Domnului meu, Împăratul Cel ceresc și veșnic; pe Acela Îl mărturisesc, Îl cinstesc și nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca și eu să nu fiu lepădat de El în ziua Judecății!” După acea bătaie, muncitorul îl amăgea pe sfânt cu momeli și îl înfricoșa cu îngroziri, vrând să-l plece la a sa păgânătate; dar nimic n-a sporit, ci auzea de la dânsul numai dosădiri și ocări pentru el și zeul său. Deci, umplându-se de mânie, a zis: „Eu voi porunci, ca să taie limba ta cea necurată”. Răspuns-a sfântul: „Chiar și limba mea de o vei tăia, tot nu vei lua din gura mea mărturisirea numelui lui Iisus Hristos”. Și îndată i-au tăiat limba mucenicului după porunca muncitorului; însă, sfântul, și după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Voievodul, cuprinzându-se de spaimă, a căzut la pământ și și-a pierdut limba sa și a rămas mut; încât după ce l-a ridicat de la pământ nu putea să vorbească nimic, fără numai prin semne spunea și, cerând hârtie, a scris pe dânsa aceste cuvinte: „Pe Isidor cel ce nu voiește să se supună poruncii împărătești, poruncesc să-i taie capul cu sabia”. Aceasta citindu-se, sfântul mucenic a strigat cu bucurie, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la dar și de la mila Ta. Te laud pe Tine, Stăpâne, viața și suflarea mea, și cânt Ție, Doamne, puterea mea și luminarea minții mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să slăvesc măririle Tale”. După acestea călăul, luând pe mucenic, l-a dus la tăiere. Și mergea Sfântul Isidor bucurându-se, mergând înainte la junghierea sa, ca un mielușel fără de prihană. Deci, căutând spre cer cu luminoasă față și cu ochii veseli, grăia: „Sfinte Stăpâne, mulțumesc Ție că mă primești pe mine acum, cu bunăvoirea Ta, întru locașurile Tale și în locurile cele de odihnă”.

Sosind la locul la care era să se săvârșească, a cerut vreme spre rugăciune și, rugându-se, și-a plecat sub sabie cinstitul lui cap. Astfel s-a tăiat pentru Hristos, Care Și-a plecat pe Cruce Sfântul Său cap, pentru noi. După tăierea capului Sfântul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost aruncat spre mâncarea câinilor și fiarelor. Dar un oarecare Amonie, prieten al lui și creștin tăinuit, a luat sfântul lui trup și, săpând în taină un mormânt împreună cu ceilalți frați credincioși, l-au pus în pământ, ca pe o vistierie de mare preț.

Apoi singur s-a făcut următor nevoinței celei pătimitoare. Pentru că, plecând Amonie cu corabia spre Elespont în Cizic, s-a încununat cu cununa mucenicească. Apoi moaștele cele cinstite ale Sfântului Isidor, venind din Efes oarecare dreptcredincioasă femeie, anume Mironia, le-a scos din pământ și le-a uns cu miresme de mult preț și, înfășându-le cu pânză curată, le-a pus la un loc cinstit, deasupra cărora, după încetarea prigoanei, a zidit o biserică în numele lui, iar bolnavii luau tămăduiri de la cinstitele lui moaște, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Cuviosul stareț Serapion Sindonitul

În părțile Egiptului era un stareț oarecare cu numele Serapion Sindonitul. El nu avea haine pentru a-și acoperi goliciunea trupească decât numai un sindon. Acesta s-a făcut monah din tinerețe și n-a câștigat nici o avere în lumea aceasta, neavând nici chilie, nici adăpost, ci își petrecea viața ca o pasăre, nevoind să șadă în casă acoperită sau să se odihnească; ci, purtând o cămașă și o evanghelie mică, trecea din loc în loc și unde îl apucă noaptea, acolo se odihnea.

Sculându-se dimineața, nu petrecea la un loc; ci umbla ca un om fără de trup și pentru aceea se numea fără de patimă de cei mai mulți. De multe ori trecătorii îl aflau afară din satul în care petrecuse mai înainte și, șezând lângă cale, plângea cu amar. Și-l întrebau, zicând: „Pentru ce plângi, bătrânule? Iar el răspundea către dânșii: „Domnul meu mi-a încredințat bogăția Sa, iar eu am pierdut-o și am păgubit-o. Și, pentru aceea, vrea să mă muncească”. Aceasta o grăia în pildă; pentru că numea Domn pe Dumnezeu, iar bogăția, sufletul său cel zidit după chipul lui Dumnezeu, pe care l-a răscumpărat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Cei ce auzeau aceasta, nu înțelegeau ce zice; ci pentru aur credeau că grăiește. Deci, unii îi aruncau puțină pâine, iar alții poame, zicându-i: „Ia, frate, acestea; iar pentru bogăția pe care ai pierdut-o, nu te mâhni, fiindcă Dumnezeu poate să ți-o trimită înapoi”. Și starețul le răspundea lor: „Amin! Amin!”

Mergând la Alexandria, a întâmpinat pe un om sărac și gol, tremurând de frig. Și, stând, a început a se gândi: „Cum eu, socotindu-mă că sunt pustnic și lucrător al poruncilor lui Hristos, port haină? Iar acest sărac se topește de frig și eu nu mă milostivesc spre el. Cu adevărat, de nu voi acoperi goliciunea lui și de-l voi lăsa pe el să moară de frig, mă voi osândi în ziua judecății ca un ucigaș”. Și, dezbrăcând de pe sine sindonul, l-a dat săracului. Astfel, el ședea gol, ținând sub braț Sfânta Evanghelie, pe care o purta. Trecând pe acolo un cunoscut al lui și, văzându-l gol, i-a zis: „Părinte Serapioane, cine te-a dezbrăcat pe tine?” Iar el, arătând Sfânta Evanghelie, i-a zis: „Aceasta m-a dezbrăcat!” După aceea a întâmpinat pe un om, pe care îl duceau la temniță pentru datorie, și, fiindu-i milă de el și neavând ce să-i dea lui, a vândut Evanghelia pe care o purta și a plătit datoria acelui om.

Astfel, s-a dus gol la coliba sa în care petrecea. Văzându-l ucenicul gol, i-a zis: „Părinte, unde este haina ta cea mică?” Răspuns-a starețul: „Am trimis-o pe ea înainte, fiule, fiindcă în locul aceleia îmi trebuie una mai bună”. Iar ucenicul a zis: „Dar Evanghelia cea mică unde este?” Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, fiule, aceea îmi zicea în toate zilele: „Vindeți averea și o dă săracilor, ca s-o afli în ziua judecății!” Deci, am ascultat cele cuprinse în ea și am făcut precum mă sfătuia aceea, adică am vândut-o și banii i-am dat celui ce avea trebuință, ca să aflu îndrăzneală înaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos; după cum am citit în Sfânta Evanghelie”. Deci, un cunoscut i-a dat lui alt sindon prost și rupt, ca să se acopere.

Acest stareț necâștigător cu duhul și sărac cu lucrul, după multe călătorii, a mers în Elada și a petrecut în Atena trei zile. Acolo, neputând să capete de la cineva pâine, a flămânzit, pentru că nimeni nu-i dădea nimic, iar să cumpere, nu avea cu ce. Căci, ascultând cuvintele lui Hristos, niciodată nu purta vreun ban de aramă, nu avea pungă, nici cojoc și nici altceva, decât numai sindonul cel rupt, cu care își acoperea goliciunea trupului. În ziua a patra, flămânzind foarte tare, a stat în cetate într-un loc înalt și a început a plânge și a striga: „Bărbați ai Atenei, ajutați-mă!” Și s-au adunat la el filosofii, care erau mai mari în cetate și l-au întrebat: „De unde ești, bătrânule? Și de ce lucru pătimești?” Iar el a zis: „Cu neamul sunt egiptean și, de când am ieșit din adevărata mea patrie, în trei datorii am căzut. Deci, doi datornici m-au lăsat, neavând ce să ia de la mine, iar al treilea încă nu mă părăsește, ci își cere mereu datoria sa”. Iar filosofii l-au întrebat: „Cine sunt datornicii tăi și care este cel ce te supără? Spune nouă, ca să te ajutăm”.

Atunci starețul le-a zis: „Din tinerețe m-au tulburat pofta trupului, iubirea de argint și foamea pântecelui. Deci, de cele două dintâi m-am izbăvit și nu mă mai tulbură, pentru că nu poftesc plăceri trupești, nici averi nu-mi trebuiesc; dar flămânzia pântecelui nu voiește să mă lase. Că, iată, este a patra zi de când n-am mâncat și nu încetează a mă supăra pântecele, cerând datoria cea obișnuită de hrană”. Deci, unii din filosofi, socotind că grăiește înșelăciune, i-au dat un galben și-l urmau de departe, vrând să vadă ce va face cu galbenul acela. El, luând acel galben, a alergat la vânzătorul de pâine și, punând galbenul înaintea celui ce vindea pâine, a luat o pâine și s-a dus și nu s-a mai arătat în cetatea aceea.

Atunci, filosofii au cunoscut cu adevărat că bărbatul acela este îmbunătățit. Deci, au dat pentru pâine prețul cel cuviincios vânzătorului, iar galbenul lor l-au luat înapoi. Fericitul Serapion, ducându-se în părțile Lachedemoniei, a auzit despre unul mai mare în cetate că ține de credința maniheilor, dar este îmbunătățit cu viața. Deci, s-a dus la el și s-a vândut pe sine în robie și după doi ani l-a izbăvit de eres, cu darul lui Hristos, și l-a întors la dreapta credință a Bisericii, împreună cu femeia și cu toată casa lui.

Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un părinte adevărat, și-l cinsteau foarte mult și, bucurându-se, slăveau pe Dumnezeu pentru izbăvirea lor de eres. Deci starețul, petrecând la ei cât era de trebuință spre mântuirea lor și, înapoind prețul cel luat de la ei pentru sine, s-a dus de acolo și după obiceiul său, umbla prin țări și prin cetăți.

Se povestește despre el și aceasta: Că mai înainte – fiind tânăr -, s-a vândut pe sine unui lăutar elin pe douăzeci de galbeni, pe care, păstrându-i, i-a înapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el și pe toată casa la Hristos Dumnezeu. Pentru că lăutarul, vedea pe robul său petrecând în toate zilele în posturi, deoarece gusta numai seara puțină pâine și bea apă cu măsură; iar noaptea, sculându-se, se ruga Dumnezeului său cu lacrimi. Pentru aceea el s-a umilit mai întâi, apoi femeia lui și după aceea toată casa lui a crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și au luat Sfântul Botez. Și i-au zis lui: „Vino, frate, să te eliberăm din robia ta, căci tu ne-ai eliberat din robia diavolului”. Iar el le-a zis lor: „De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mântuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, văzându-vă pe voi în mare rătăcire și pierzanie, mi s-a făcut milă de voi. De aceea m-am vândut vouă, ca să pot cu ajutorul lui Dumnezeu a vă povățui la calea mântuirii.

Deci, acum luați-vă argintul vostru, mântuindu-vă Domnul prin mine smeritul, iar eu mă voi duce ca să mă îngrijesc de mântuirea altora”. Însă ei l-au rugat mult, zicând: „Te vom cinsti ca pe un părinte și domn al nostru; iată, de acum tu să ne fii stăpân, iar noi să-ți fim robi, numai să nu te duci de la noi!” Dar ei n-au putut să-l înduplece pe el și, nevoind să ia arginții lui, îi ziceau: „Să-l împarți la săraci, căci noi ne îndestulăm cu mântuirea noastră”. Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: „Voi singuri să împărțiți cele ce sunt ale voastre; pentru că eu argintul cel străin nu-l dau la săraci!” Iar ei iarăși îl rugară, ca măcar după un an să-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei în alte părți.

Odată a aflat o corabie, plecând de la Alexandria spre Roma. Și, dorind să se ducă acolo, a intrat în ea; iar corăbierii, pornind, n-au întrebat pe stareț, de a adus ceva în corabie, pentru că socoteau că unul dintre dânșii a luat lucrurile starețului în corabie, deși îl vedeau în sindonul cel rupt, însă credeau că are prețul pentru plata cea cuviincioasă a corabiei. După ce s-a îndepărtat de la mal, ca la cinci sute de stadii, au început a mânca la apusul soarelui, iar pe stareț văzându-l că nu mănâncă nimic, socoteau că postește în ziua aceea.

Apoi, văzându-l a treia zi că nu mănâncă nimic, socoteau întâi că bolește de văzduhul mării și nu poate să mănânce. După aceea, în a patra și a cincea zi, văzându-l petrecând nemâncat, l-au întrebat: „Omule, pentru ce nu mănânci?” Iar el le-a răspuns: „De vreme ce nu am ce mânca, de aceea nu mănânc”. Și se întrebau unul cu altul: „Cine a luat din corabie lucrurile acelui om?” Deci, înștiințându-se că n-a adus nimic cu el, au început a cârti contra lui, zicându-i cu mânie: „Pentru ce ai intrat aici, neavând nimic? Ce vei mânca? Și cu ce vei plăti nouă taxa care se cade?” Iar starețul le-a răspuns: „Eu, precum mă vedeți, n-am nimic mai mult, decât această haină proastă și ruptă care este pe mine. Iar de nu voiți să mă duceți cu voi, apoi să mă întoarceți înapoi și să mă lăsați acolo de unde m-ați luat”. Iar ei i-au zis: „Măcar de ne-ai da și o sută de galbeni ca să ne întoarcem înapoi pentru tine, n-am voi să facem asta, de vreme ce avem vânt de bun ajutor în calea în care ne aflăm”. Deci, ei au îngăduit pe stareț în corabie, hrănindu-l pentru Dumnezeu.

Cuviosul, mergând la Roma, înconjura pe toți pe care îi auzea că viețuiesc cu bunătăți și, vorbind cu aceia, își primea folos, că pentru aceea umbla ca un străin, ca să-și adune duhovniceasca bogăție și să-și cumpere cereștile bunătăți pentru odihna veșnică, pe care le-a câștigat cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci. Amin.

Sfântul Isidor, cel nebun pentru Hristos

Fericitul Isidor era din părțile Apusului, de neam roman și din ținutul nemțesc. El, iubind credința cea adevărată și dreptcredincioasă, a ieșit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale și s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănându-se vechilor sfinți Andrei, Simeon și celorlalți, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înaintea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcându-se a fi nebun, a ieșit din pământul și patria sa și s-a dus spre părțile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări și bătăi. El răbda frigul iernii și arșița soarelui, fiind gol, și obosea trupul cu ostenelile de zi și de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat și, plângând, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scârbe ți se cade a intra în Împărăția cerului, pentru că este silită, și silitorii sunt puțini care o apucă”. Fericitul, mângâindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, până ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor și a voit să viețuiască în ea. Deci, toți îl socoteau că este nebun și cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi și ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulțumire, răsplătind ocărâtorilor și chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dânșii în mintea sa, zicând către Dumnezeu: „Doamne nu le socoti acestea ca păcat”. Dar nimeni nu știa îmbunătățita lui viață.

În cetatea aceasta, el și-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălții, o colibă de vreascuri neacoperită – unde se află acum și sfintele lui moaște. Și era lui acea colibă casă de rugăciune, și cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcând nebunii după obiceiul său și răbdând necazuri de la cei nepricepuți; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa și acolo stătea la rugăciune de seara până dimineața, înălțând cu lacrimi și cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieșea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe ulițele cetății în gunoi sau în măturături și, dormind puțin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pământul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decât numai mult ostenitul său trup și vreascuri împrejurul lui, dar și acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfântul pe toate le răbda, șezând în coliba sa fără acoperământ, ca unul fără de trup. Și, astfel, petrecea în toate zilele vieții sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cât a iubit el pe Dumnezeu, pe atât și Dumnezeu l-a iubit și l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăție cea fără de sfârșit, prin răsplătirea bunătăților celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare și de neuitare, în acest chip: Niște neguțători, luându-și mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, și, deodată, la un loc, a stat corabia și nu putea să se miște de acolo, încât, izbindu-se de valuri, toți care erau în ea se deznădăjduiseră de viața lor și așteptau moartea în liniște. Apoi au socotit, să arunce sorți pentru cine a stat corabia și este izbită de valuri. Și sorțul a căzut pe un neguțător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde viețuia Sfântul Isidor. Deci, au pus pe acel neguțător pe o scândură și l-au lăsat în mare și corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scândură, se afla în pragul morții, neașteptând ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblând pe mare ca pe uscat și zicând către dânsul: „Omule, mă știi pe mine cine sunt?” Iar neguțătorul, abia putând să vorbească, i-a zis: „O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce viețuiești în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului și mă izbăvește de moartea cea amară”.

Atunci sfântul l-a luat de mână, l-a pus pe scândura aceea, care îi era întocmai ca o luntre și care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfântul, îndreptând-o, a alergat repede în urma corabiei și, ajungând-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos și cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicându-i: „Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adâncurile mării”. Dar cei ce erau în corabie, văzând pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dânșii viu și sănătos, s-au mirat și s-au înspăimântat și slăveau puterea lui Dumnezeu.

Apoi, după ce s-a întors neguțătorul acela în cetatea sa, a întâmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe ulițele cetății, făcând nebunii, și nu putea să spună cuiva de dânsul, decât numai se închina lui de departe; iar el, iarăși îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguțătorul acela a păzit aceea în tăcere până la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dânsul și alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viața lui cea îmbunătățită și tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot așa și facerile lui de minuni se săvârșeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prânz pe episcop și, apropiindu-se sfântul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dânsul, ca și cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mântuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărâtoare. Deci, ospătând voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii și, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încât slugile s-au înfricoșat și au spus despre aceea voievodului, care, și el, mâhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înștiințându-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor și a cerut să bea, mai mult s-a mâhnit și se mânia asupra pristavului; căci a înțeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor și să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfârșit prânzul voievodului, fiind cuprins de rușine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeți, a venit la ei Sfântul Isidor, având în mâini o prescură și a dat-o episcopului, zicând ca și cum ar fi nebun: „Arhiereule, primește această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mâinile prea sfințitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia”. Deci, îndată cu venirea sfântului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca și mai înainte, de care minune toți s-au mirat foarte mult și cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Însă, această minune s-a făcut înaintea sfârșitului sfântului și minunat este cuvântul lui, care le-a zis că „în acest ceas am luat prescuri din mâinile preasfințitului mitropolit al Kievului!” Pentru că nu era mincinos cuvântul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat și credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev și, iarăși, în același ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întâmplat astfel, după cum odinioară s-a întâmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim și, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine din mâinile preasfințitului patriarh Petru, iarăși s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut și cu Sfântul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neștiind nimeni de sfârșitul lui, deoarece sfântul lui suflet a fost dus de sfinții îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună și plăcută mireasmă a umplut toată cetatea și toți se minunau cu spaimă de acea neobișnuită și frumoasă mirosire, zicând unul către altul: „De unde iese această plăcută mireasmă?” Pentru că nu știau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Un om, mergând pe lângă coliba sfântului, a simțit mai multă bună mirosire ce ieșea din colibă. Atunci s-a uitat în ea și a văzut pe sfântul, zăcând la pământ, având fața în sus și mâinile strânse în chipul crucii, precum se cade. Și, cunoscând că de curând s-a sfârșit, a alergat și a spus celorlalți oameni. Deci, mergând niște bărbați temători de Dumnezeu, care știau viața sfântului cea plăcută lui Dumnezeu și aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul și mult ostenitul lui trup în același loc, unde a murit.

În acea vreme a alergat și acel neguțător, pe care sfântul l-a izbăvit de înecare în mare și, căzând la mormântul sfântului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormântului fericitului – cu binecuvântarea arhiereului -, o biserică a Înălțării lui Hristos, Care a înălțat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormântul Sfântului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credință la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.